Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


Repere ale istoriei presei - Scurt istoric al mijloacelor de comunicare

Jurnalism

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
TIPOLOGIA DISCURSULUI JURNALISTIC
NATO – ORGANIZATIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD
Informatia ca fapt de cultura
Impactul Mass Mediei asupra individului
Televiziunea: o instanta de ordin religios
Organizatiile media si practica jurnalistica
BUZAU - ZIARISTI SI PUBLICISTI - Note biobibliografice -
CATALOGUL PRESEI BUZOIENE SI RAMNICENE IN DATE (1839 – 2008)
Functia de culturalizare
Radioul in sistemul mass media

Repere ale istoriei presei

Scurt istoric al mijloacelor de comunicare




Plasat undeva intr-o zona a “intalnirilor”, cu frontiere frecvent incalcate, campul problematic pe care-l propun ar apartine fie celor care isi asuma studierea istoriei presei, pe de-o parte, fie celor care cerceteaza istoria literaturii, pe de alta parte. Prins intre aceste doua perspective el risca, paradoxal, sa ramana un teritoriu al nimanui.

Este evident faptul ca, de-a lungul timpului, in “lungul drum” al presei de la inceputuri pana astazi, traseul acestui mod de comunicare a fost marcat de prezenta scriitorilor. De la Swift si Defoe la Dickens, de la Twain la Hemingway, de la Beaumarchais la Balzac sau Zola, de la Cehov sau de la Dostoievski, pentru a da doar cateva exemple din literatura lumii, sau, pentru a completa aceasta lista cu siguranta subiectiv-arbitrara, Hasdeu, Eminescu, Caragiale, Slavici, Delavrancea, Camil Petrescu, Arghezi, Bogza, Eliade etc., ca momente de referinta din literatura romana, iata o enumerare care poate sustine afirmatia de mai sus.

Cum? Cat? De ce? Cu ce implicatii se constituie aceasta relatie?

Fie ca “intalnirea” celor doua tipuri de discurs, cel publicistic si cel literar, acopera doar un moment din viata unor mari scriitori, fie ca se desfasoara de-a lungul intregii existente, “fenomenul” se impune si merita sa fie cercetat fara prejudecati si interdisciplinar. Si aceasta nu numai pentru a intelege mai bine creatia unor scriitori, destinul lor uman, ci si presa ca realitate. Un alt argument vizeaza modalitatea de structurare a comunicarii. Exista specii “de frontiera” si ma refer la unele specii literare care s-au nascut, intr-o forma sau alta, sub semnul gazetariei si s-au resimtit ca atare – de la schita la romanul foileton, sau reportajul, sau tableta, sau pamfletul.

Constatam o fireasca influenta a discursului literar asupra celui publicistic in aceeasi masura in care fenomenul se manifesta si in celalalt sens. Uneori consecintele au fost benefice, alteori nu.

Sa acceptam, ca ipoteza, existenta unei “preistorii” a presei.

Inainte de a vorbi despre epoca presei, fixata de obicei dupa aparitia in versiune tiparita, trebuie sa coboram mult mai departe in timp. Istoria mentioneaza din vechime prezenta unor modalitati structurate ale comunicarii publice. Nevoia de informare „de sus in jos” si invers, actiune care se dorea cat mai rapida, mai exacta si mai completa, prin care cei care conduceau erau datori sa-si transmita masurile, dispozitiile, actele de tot felul, pe de-o parte, iar pe de alta parte nevoia de a obtine “stiri” despre ce se petrece la nivelul celor care erau condusi, reprezinta o realitate. Aceasta nevoie ca si “curiozitatea” in sine au actionat inainte de aparitia scrisului si, evident, inainte de aparitia tiparului.

Se pare ca in Babilon si in Egipt existau un fel de cronici care consemnau evenimentele, dupa cum spune Josephe Flavius, “jour par jour”[1]. In aceeasi categorie se inscriu si “afisele” evreiesti sau “efemeridele” grecesti.

Chinezii aveau, inca din secolul al II-lea i.H., pe vremea dinastiei Han, un fel de buletin numit TI BAO (Ti pao), un fel de gazeta oficiala care mentiona, printre altele, decrete sau dispozitii imperiale.

O data cu romanii “preistoria” presei capata substanta pentru ca avem de-a face cu “un fel de jurnalism” in vechea Roma, mai exact: evenimentele importante ale fiecarui an erau notate cronologic pe tabule, pastrate in locuinta marelui pontif care facea si inscrisul. La inceput accesibile doar patricienilor, apoi si plebeilor, aceste tabule numite “analele pontifilor” (dar si Annales maximi, Annales Pontificum etc.) erau dublate de Acta Senatus, cuprinzand relatari asupra unor dezbateri din for.

Mult mai interesanta este forma care apare in vremea Republicii, care va capata “ritm” si “stabilitate” sub Cezar si care va rezista pana sub ultimii imparati romani. Este vorba despre Acta diurna, intocmite de actuari, scribi specializati, fenomen pe care Dubief il socoteste “un adevarat embrion de jurnal”. Atat prin continut cat si prin “difuzare” aceste Acta diurna ies in lume. Se spune ca ele contineau informatii despre adunarile senatului, cuprinzand parti din procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente militare, informatii despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamitati si chiar ceea ce astazi am numi “faptul divers”.

Dupa aceste Acta diurna se faceau copii care erau apoi difuzate; istoricii noteaza “chiar vandute”, in afara Romei. Buletinele de informatii din zilele noastre pot fi 'urmasi' directi ai acestora.

Mai tarziu, in secolele evului, mediu gasim alte forme care anunta aparitia celei de-a patra puteri. O prima manifestare, retinuta de toti cercetatorii, este Cronica orala, care implica oamenii a caror misiune era aceea de a cutreiera si de a informa. Erau ceea ce Dubief numea “ ziaristi fara ziar”; li se spunea novellanti in Italia sau nouvellistes in Franta. Umbland si afisand, ei transmiteau noutati, zvonuri, barfe, fiind de altfel angajati de personalitati marcante ale marilor orase.

Acestia vor incepe sa lucreze si pe cont propriu, se vor organiza in cercuri, vor avea intalniri tot mai regulate in locuri stabile (mari gradini, cafenele etc.), vor face schimbul de informatii pe care, ulterior – oral – le vor impartasi clientilor si publicului. Apoi se naste ideea adunarii informatiilor in registre – un fel de jurnal – dupa care se faceau copii manuscris pentru difuzare. De aici pana la birouri de copiere, retele de corespondenta ca si recrutare a clientelei – prin citire in public sau abonamente – nu mai era decat un pas. Apare in felul acesta – ca mijloc de informare – gazeta manuscris, forma care va continua sa supravietuiasca tiparului, fiind citate exemple pana la inceputul secolului al XVII-lea. (se numeau Nouvelle a mano – in Italia, Relationi – in Germania, Nouvelle a la main – in Franta, News-letters – in Anglia etc.). La inceput, acestea erau foi volante sau caiete cu 4, 8 sau 12 pagini avand, cum era si firesc, un rol informativ. Nu aveau regularitate, fiind realizate in functie de imprejurari si cerinte. Se accepta idea ca ele aveau drept obiectiv sa informeze monarhii si familiile nobiliare.

Exista stiri si documente pastrate in Biblioteca Universitatii din Leipzig, in Biblioteca Vaticanului sau Biblioteca Nationala din Viena care atesta, pentru secolele al XV-lea si al XVI-lea – prezenta unor colectii ale acestor foi manuscris cu informatii din cele mai diferite locuri ale Europei. Se pare ca existau chiar niste retele de corespondente, asa cum intretinea, inca de la sfarsitul secolului al XIV-lea, celebra casa de bancheri Fugger din Augsburg.

Mai bine de doua secole aceste “gazete” vor rezista. Mai mult chiar, in secolul al XVI-lea, gazeta manuscris va atinge un prag exceptional al succesului.

Despre nume se tot discuta. Pare plauzibila trimiterea la o mica moneda venetiana de argint numita “gazzetta” cu care se puteau cumpara acele foglietti d’avvisi, adica gazete manuscris.

Dictionarele din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea pastreaza si forma de gazeta, dar si cea mai noua de jurnal, stabilind ca nota distincta: aparitia; gazeta aparea in anumite zile si apoi ca foaie de stiri cotidiana, iar jurnalul “aparitie lunara” si, apoi, ca referire la reviste. Ulterior, desi pastrate ambele, termenul de jurnal, cu derivatele lui, s-a impus.

Gazetele-manuscris, la care putem adauga si toate aceste foi ocazionale, reprezinta o realitate care acopera, cum spuneam, aproape doua secole. Dar trebuia sa mai intervina ceva fundamental pentru ca presa sa devina realitate. Si chiar daca acest “ceva”, tiparul, este un produs al secolului al XV-lea, si chiar daca si celelalte elemente – hartia, cerneala, difuzarea – isi gasesc afirmarea in acelasi secol, presa tipaita isi face loc “in timp”, coexistand cu formele mai vechi sau cu alte forme “de tranzitie”.

Dincolo de aceasta “coexistenta” se desprinde insa adevarul care atesta aceasta lunga “preistorie” si care fixeaza momentul de autentica geneza in relatia cu fenomenul Gutenberg (1394 – 1468), iar in secolul al XVIII-lea, datorita publicistului Burke, se naste ideea ca presa reprezinta cea de-a patra putere. Insa pana la realizarea acestei constientizari, de-a lungul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea s-au petrecut multe evenimente decisive.



Pare un adevar pe care nimeni nu-l mai pune la indoiala: inceputul presei in sensul modern acceptat este legat de aparitia tiparului. Indiscutabil, inventarea tipografiei cu litere mobile si de metal, cu agregatele tehnologiei tiparirii reprezinta o veritabila revolutie.

Tiparul cu litere mobile isi gaseste originea in China inca din secolul al XI-lea. Si totusi imprimeria a mai avut nevoie de timp pentru a patrunde in domeniul public. Presa moderna avea sa mai astepte fiindca era necesar sa se realizeze, pe scara industriala, suportul si hartia adecvata tiparului, dar cresterea productiei si scaderea pretului hartiei s-au intalnit fericit cu imprimeria.

In aceeasi masura era necesara si realizarea unei alte cerinte, cerneala tipografica care sa corespunda literelor de plumb.

Ce s-a intamplat cu presa dupa 1631 si in special in secolul al XVIII-lea, cand dezvoltarea ei capata un ritm si o forta extraordinara, parca ar confirma ca “pamantul este prea mic”!

In conditiile secolului al XVII-lea, cand aparitiile se inmultesc, cand tirajele cresc de peste 4 ori, presa se afirma ca o forta de care nu se poate face abstractie, veritabila arma prin forta ei de influenta.

Evident ca trecerea de la un secol la altul nu reprezinta un criteriu care sa defineasca anumite momente din procesul de constituire al presei moderne.

De asemenea, procesul prezinta serioase diferente de la o tara la alta, in functie de dezvoltarea politica, economica, sociala si culturala a tarilor respective.

Un alt aspect care merita o tratare particulara il reprezinta aparitia romanului foileton. El are implicatii atat in istoria presei, cat si in istoria literaturii si reprezinta una dintre modalitatile prin care cele doua forme de comunicare se vor intalni.

Fara a intra in amanunte trebuie amintit ca, ulterior, si Dickens, si Balzac, si Zola, si George Sand, si Alexandre Dumas, si V. Hugo, la care trebuie adaugati si “clasicii” genului – Eugene Sue, cel care-si va publica celebrul “Misterele Parisului” in Le journal des Debats (1842 – 1843), sau Panson du Terrail, creatorul lui “Rocambole”, sau Gaboriau, creatorul lui Lecoq, stramosul unor Maigrat sau Poirot, fiecare in felul sau, la etaje valorice diferite si cu nebanuite implicatii, vor confirma formula de discurs care s-a nascut in spatiul presei. Si astfel este mai mult decat evident faptul ca relatia dintre presa si literatura a fost si este reciproc productiva.

Primele varste ale presei romanesti

In raport cu intreaga desfasurare in timp a presei – asa cum am incercat sa o marcam de-a lungul capitolului precedent – istoria presei in Romania prezinta un tablou oarecum atipic, particular, cu o extensie temporala mult mai redusa, ceea ce este perfect explicabil prin conditiile istorice in care a avut loc intreaga dezvoltare a societatii romanesti.

Si chiar daca drumurile presei pentru spatiul romanesc duc cu precadere catre secolul al XIX-lea, cand in Europa, cum am vazut, presa era deja o componenta puternica a societatii, impunandu-se cantitativ si calitativ, in structuri moderne, ca a patra putere in stat, este cazul sa cautam radacinile si in cultura noastra, sa-i urmarim evolutia si sa evidentiem “ruperea de ritm”, care va permite in cateva decenii recuperarea decalajului.

Una dintre conditiile “sine qua non” pentru aparitia presei - cunoasterea tiparului, ne conduce catre secolul al XVI-lea.

Tiparul devine o realitate la noi o data cu Macarie care, in 1508, tipareste la Targoviste, in slavona. Abia in 1544 se tipareste la Sibiu, in limba romana un Catehism luteran (tipografia functiona inca din 1528). Trebuie sa amintim si activitatea lui Coresi[2] intre 1559 – 1583, atat de importanta pentru intreaga evolutie a culturii si limbii romane.

In aceeasi perioada se tiparesc numeroase carti, la Cluj si Sibiu, atat in limba maghiara cat si in limba germana.

Incepand cu a doua jumatate a secolului al XVI-lea se tiparesc tot mai multe carti, intr-o arie geografica vasta ce acopera, practic, toate teritoriile locuite de romani : Alba-Iulia (1567), Bucuresti (1575), Govora (1675), apoi la Campulung si Targoviste (1634), Iasi (1640), Snagov (1690), Buzau (1694) etc.

Perioada respectiva a fost, fara indoiala, una plina de realizari remarcabile in toate domeniile, oferind un cadru propice dezvoltarii tiparnitelor. Departe de a fi fost usoara, activitatea tipografilor acelor timpuri a fost incununata de operele unor carturari care au razbatut prin istorie: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino – Stolnicul, Ioan Neculce sau Dimitrie Cantemir. In acest context putem cita afirmatia doctorului Vasile Popp care in 1838 scria: “Nici o maiestrie (afara de maiestria scrierii) nu a ajutat atat spre cultura sufletului mintii omenesti, precum si spre inaintarea stiintelor precat a ajutat aflarea maiestriei tipograficesti”.

Se tipareau carti de cult, condice de legi, lucrari moralizatoare, dar si texte laice de istorie, geografie, fizica sau matematica. Despre ziar nu se poate discuta.

Originea presei romanesti este fixata in 1731,[3] odata cu aparitia calendarului imprimat in Scheii Brasovului de Petre Soanul, considerandu-se acest Calendar ca un embrion al unei evolutii ce avea sa duca la aparitia presei romanesti moderne.

Ar fi poate necesar sa subliniem un aspect important: daca nu putem vorbi despre presa ca atare, putem accepta ideea ca in unele texte ale epocii exista, in stare embrionara, pagini care anunta atitudini si gesturi ce vor fi dezvoltate de discursul publicistic. Anumite relatari din cronici, precum celebra “navalire a lacustelor” (de Miron Costin), scrisa intr-o maniera care anunta reportajul modern, sau anumite pagini din memorialul de calatorie scris de Nicolae Milescu, tonul pamfletar din “Istoria Ieroglifica” a lui Dimitrie Cantemir sau, mai tarziu, relatarile lui Dinicu Golescu din “Insemnari ale calatoriei mele”, precum si pamfletele lui Ionica Tautu constituie repere importante in dezvoltarea publicisticii autohtone.

Si pentru ca am scris despre repere sa mai evidentiem cateva, mai intai unul dintre primele documente care atesta cenzura impusa tipariturilor de orice fel. George Ionescu citeaza un pitac al domnitorului Mihai Sutu, dat la 25 iulie 1784 care atesta tocmai aceasta stare: “Prea sfintia ta, parinte mitropolite, fiindca se cuvine a sti Domnia mea cele ce se dau la tipar …, iata cu acest Pitac dam prea sfintiei tale in stire ca de astazi inainte, fara de a nu ne arata prea sfintia ta intii de cu anafura si far de a nu se da voia noastra, sa nu cuteze tipografii, nici vreun vivlion, nici macar altfel de scrisori sau hartie vericum a da la tipar”[4]. Atitudinea lui Voda Sutu nu este nici singulara si nici de pionierat. Marian Petcu citeaza din “Pravila” lui Vasile Lupu (1646), care stabilea pedeapsa cu moartea pentru cei ce “suduiesc si ocarasc pre stine cu scrisoarea”. Pravila viza toate formele de redactare ale unor inscrisuri critice, acuzatoare sau injurioase. Mai mult chiar, “cel ce va gasi o scrisoare cu sudalmi sau cu ocari asupra cuiva si de nu o va sparge sau sa o arza, ci o va arata prietenilor sai sau cui-s va gasi, acesta se va certa ca si acela care o va fi facut”. Practica interzicerii cartilor, ca si oricaror forme de inscrisuri, neaprobate de biserica sau de puterea laica, ofera nenumarate exemple in secolul al XVIII-lea .



Dovezi care sa indice receptarea formelor de presa din epoca se intalnesc frecvent si ele sunt citate de N. Iorga, precum si cei care au studiat istoria presei romanesti. Potrivit acestor izvoare, la 25 noiembrie 1740, intr-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat citim: “Rog sa incepi cu mine in viitor o corespondenta deasa de scrisori si sa-mi comunici vreo noutate particulara, despre stirile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena si din Mantova”. Din aceleasi surse putem mentiona existenta unor cheltuieli, prinse in bugetele domnesti, pentru promovarea unor “gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Voda, care, in 1777, face trimitere la 127 lei si 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe sase luni”. Constantin Antip il citeaza pe Chesarie, episcop de Ramnic, care – la 1778 – era nemultumit ca primeste doar gazete “Litteraires et politiques”, caci “sunt si alte Mercurii ce se numesc numai politiques care acelea cerem noi”[7].

Asemenea aspecte arata ca idea de presa era cunoscuta in spatiul romanesc, ca se simtea nevoia unui asemenea canal de informatii. In mod firesc vor aparea, de-o parte, gesturi care sa determine aparitia unor publicatii in spatiul romanesc, si, pe de alta parte, masuri “de protectie” din partea autoritatilor.

Daca, in 1789, Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curtii de la Viena autorizatie pentru editarea unei gazete in limba romana – “Foaia romana pentru economie”, in 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o nota catre mitropolit prin care, dupa ce se specifica ce carti sa fie tiparite, mentioneaza “in afara de cele referitoare la firi si obiceiuri turcesti si de gazeturi”. Procesul dureaza si nu e deloc usor. Raspunzand cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru “folosul obstesc” o tipografie, la 1817, domnul incuviinteaza, dar subliniaza: “gazeturi nu slobozim Domnia mea a se tipari” [8].

Insa pentru a putea vorbi, cu adevarat, despre presa romaneasca, trebuie sa poposim in anul 1829, an in care apare la Bucuresti Curierul Romanesc (8 aprilie), sub ingrijirea lui Eliade Radulescu; in acelasi an, la 1 iunie, apare la Iasi Albina Romaneasca, avand in frunte pe Gheorghe Asachi. Patru ani mai tarziu (la 12 martie 1838) apare, la Brasov, Gazeta de Transilvania scoasa de George Baritiu.

Fara nici o discutie aceste trei ziare constituie inceputul presei romanesti. Despre semnificatia acestor aparitii vorbesc convingator documente ale epocii. “Folosul gazetei este de obste si de o potriva pentru toata treapta de oameni: intr-insa politicul isi pironeste ascutitele si prevazatoarele sale cautaturi, si se adaugeaza in gandirile si combinarile sale; aici linistitul literat si filosof aduna si pune in cumpana faptele si intamplarile lumii, indraznetul si neastamparatul razboinic se desavarseste intr-insa povatuindu-se din nenorocirile sau gresalele altor razboinici; bagatorul de seama negustor dintr-insa isi indrepteaza mai cu indrazneala spiculatiile sale; pana cand, in sfarsit, si asudatorul plugar, si el poate afla aceea ce inlesneste ostenelile sale. Nu este o treaba, nu este nici o varsta care sa nu afle placere si folos intr-aceasta aflare vrednica si cuviincioasa cuvantarii omului, adica in gazeta” [9]. Asemenea cuvinte se gasesc in prospectul “Curierului Romanesc”. Ele indica nivelul de intelegere atins de cei care au realizat nasterea presei romanesti. Retin sublinierea relatiei dintre “placere si folos”, ca si deschiderea publicatiei catre toate zonele vietii sociale, economice, politice si culturale, aceasta stabilindu-si astfel un public tinta pe o plaja cu o extensie impresionanta.

O idee foarte interesanta se cuprinde si in “argumentarea” pentru “Gazeta de Transilvania”. Justificand nevoia presei in limba romana, se spune: ”Un strain nu scrie in limba romaneasca, cu atat mai putin in duhul romanesc; un strain de ar fi inteleptul inteleptilor … nu cunoaste scaderile noastre, nu le simte pe acelea, nici nu stie prescrie mijloace ajutatoare”.[10]

Nevoia unor publicatii in limba romana este pusa atat in relatie cu tot ceea ce reprezentau realitatile noastre, cat si prin raportarea la ceea ce se petrecea in intreaga lume.

Foarte repede apar suplimente de tipul “Buletin, gazeta administrativa” (Bucuresti, 1832) sau “Buletin, foaie oficiala” (Iasi, 1833), precum si suplimente literare, mai cunoscute: “Muzeul National” si “Curierul de ambe sexe” (pentru “Curierul romanesc”, 1836), “Alauta romaneasca” (pentru “Albina Romaneasca”, 1837), “Foaia pentru minte, inima si literatura” (pentru “Gazeta de Transilvania”, 1838).

Sa nu uitam ca printre colaboratorii acestor ziare se numara Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Catina, Iacob si Andrei Muresanu, Ion Vacarescu, Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu, adica personalitati ale scrisului romanesc din aceasta perioada.

Tot in aceasta perioada se naste si primul cotidian: “Romania”. Era 1 ianuarie 1838 [11]. Acest ziar, despre care N. Iorga scria ca “face onoare epocii in care a aparut”, apare din convingerea ca “o astfel de gazeta a ajuns a fi o trebuinta”.

Pana in 1840, cand avea sa apara “Dacia literara”, publicatiile romanesti sufereau la toate capitolele. Formatul era mic, cu 4 pagini, din care 2/3 reprezentau informatiile externe sau interne. Tirajul era nesemnificativ iar paginatia simpla, de obicei prima pagina avand doua coloane. Se publicau stiri, reportaje, articole, poezie, dar si mici texte narative. Existau rubrici de tipul “instiintarii din launtru” si “instiintarii din afara”, sfaturi practice etc. Grafica inca modesta se explica prin caracterul inca rudimentar al tipografiilor.

Oricum, inceputul presei fusese facut. Si el se asaza sub semnul afirmarii constiintei nationale si idealului unirii. Intregul efort nu poate fi inteles decat in contextul in care se militeaza pentru scoala in limba romana, pentru teatrul romanesc, pentru o literatura cu specific national.

Spre jumatatea secolului al XIX-lea se fac si primele gesturi semnificative in directia profesionalizarii presei. Intr-o prima etapa se impun cateva publicatii care vor insemna foarte mult nu numai pentru destinul presei, ci si pentru intreaga constructie a culturii nationale. Este vorba despre “Dacia literara” (1840), “Propasirea” (1844) si “Magazin istoric pentru Dacia” (1845). Primele trei apar la Iasi si sunt legate de numele lui Kogalniceanu, ultima apare la Bucuresti si este opera lui N. Balcescu si August Treboniu Laurian.

Militand pentru o literatura nationala, pentru apelul la istorie, caci din ea “vom sti ce suntem, de unde venim si unde mergem”, dupa cum spunea Kogalniceanu, recomandand intoarcerea la poezia populara si traditii, promovand cultivarea limbii romane, “limba maicii sale”, cum scria G. Baritiu, raportandu-se continuu la realitatile politice si sociale ale vremii , Iorga vorbea despre faptul ca “avem aici tot crezul acelei revolutii apropiate” , propunandu-si o descriere tematica din care nu lipsesc stiintele exacte, economia, dreptul, invatamantul etc., cultivand constant un spirit unionist, aceste publicatii in care au semnat N. Balcescu, M. Kogalniceanu, V. Alecsandri, G. Baritiu, G. Alexandrescu, C. Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad, Aron Pumnul, C. Bolliac si Ion Ghica etc. etc., reprezinta iesirea din “copilarie”, manifestarea ferma a unei adolescente entuziaste ce poarta inca de pe acum marca maturitatii, care nu se va lasa mult timp asteptata.



In perioada revolutiei de la 1848 apar in tara o serie de publicatii, care nu au aparut (cele mai multe dintre ele) decat cateva luni: “Pruncul Roman” (12 iunie – 11 septembrie 1848), “Poporul Suveran” (19 iunie – 18 septembrie 1848 “gazeta politica si literara”, sub redactia lui D. Bolintineanu), “Monitorul Roman”, care apare la 19 iunie 1848 ca oficios al guvernului revolutionar provizoriu (avea sa apara pana in seoptembrie, acelasi an), “Constitutionalul” (iulie 1848), “Romania” (6 august – 10 septembrie 1848), saptamanal cu deviza “Libertate, egalitate, fraternitate” sub redactia lui G. Baronzi etc.

Dupa revolutie apar, apoi, publicatii scoase de revolutionarii aflati in exil: “Romania Viitoare” (Paris, 1850), cu Balcescu, Golescu si D. Bratianu, “Republica Rmana” (Paris, 1851 si apoi Bruxelles, 1853) editata de I. Bratianu si C. A. Rosetti, “Junimea Romana” (Paris, 1851) scoasa de G. Cretianu si Al. Odobescu etc.

Primul act oficial care aboleste cenzura si consacra dreptul fundamental si care recunoaste libertatea presei este Decretul cu numarul 3 al Guvernului provizoriu, din 14 iunie 1848 unde se spune: “Potrivit vointei poporului, cenzura este desfiintata pentru totdeauna. Orice roman are dreptul de a vorbi, de a scrie si a tipari slobod”.

In perioada care a pregatit Unirea Principatelor au existat publicatii care au servit nemijlocit aceasta cauza. Sa amintim: “Romania Literara” (1 ianuarie – 3 decembrie 1855, Iasi), publicatie condusa de V. Alecsandri, “Steaua Dunarii” (1 octombrie 1853 – 11 septembrie 1856, apoi in 1858, Iasi), sub conducerea lui M. Kogalniceanu, “Romanul” (9 august 1857 – iulie 1864, cu reaparitii periodice pana in 1905).

Dupa Unire, presa intra intr-o zodie fasta, sub obladuirea domnitorului Al. I. Cuza, care promulgata, in martie 1862, Legea presei”, lege care proclama libertatea oricui de a-si exprima ideile prin presa, fara cenzura si care recunoaste oricarui cetatean roman dreptul de a fonda un ziar. De altfel, si Constitutia din iulie 1866 consfintea in articolul 5: “Romanii se bucura de libertatea presei, de libertatea intrunirilor” iar in articolul 24 stabilea ca: “nici un ziar sau publicatiune nu va fi suspendat sau suprimat”.



Flavius Josèphe, Guerre des juifs (Traducerea de Guillaume Coquillart), France, Poitiers, sec XV (cf. Manuscrits Français 249, BNF Richelieu)

Coresi, diacon din Tirgoviste care avea o tipografie la Brasov, a tradus si a tiparit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui a fost numita Evangheliarul, si aceasta a fost a doua carte tiparita in limba romana. Prima tiparitura romaneasca a fost Cathismul, care a vazut lumina tiparului probabil in 1544 la Sibiu, iar in 1559 Coresi a tiparit un alt Catehism la Brasov. Evangheliarul a fost una din cele mai importante lucrari ale lui Coresi.

Cf. “Dictionarul presei romanetti, 1731 – 1918”, Editura Stiintifica, 1995.

“Cartea Romaneasca de invatatura”, Ed. Academiei, 1960, p. 159.

idem

Vezi in acest sens capitolul “Regimul cenzurii in Romania”, Marian Petcu op. cit., p. 81-186.

Vezi Constantin Antip, op. cit., p. 55.

Vezi si Marian Petcu, op. cit., p. 85.

Apud Gh. Bulgar, Despre limba si stilul primelor periodice romanesti”, in “Contributii la istoria limbii romane literare in secolul al XIX-lea”, Ed. Academiei, p. 79.

Gazeta De Transilvania, An I, nr.1, 12 martie 1838

Vezi in acest sens Nerva Hodos si Al. Ionescu, “Publicatiunile periodice romanesti”, vol. I, catalog (1820-1906); cu introducere de Ion Bianu.

M. Kogalniceanu scria, referindu-se la “Propasirea”: “izbutise a exercita o mare inraurire asupra intregii dezvoltari a vietii sociale”. Vezi “Despre literatura”, ESPLA, Bucuresti, 1956, p. 151.

N. Iorga, op. cit., p. 70.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 768
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site