Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


BAROCUL MUZICAL SI COMPOZITORII SAI

Muzica



+ Font mai mare | - Font mai mic



BAROCUL MUZICAL SI COMPOZITORII SAI

Claudio Monteverdi( 1567, Cremona - 1643, Venetia ), compozitor italian, cantaret si violonist, este considerat primul reprezentat important al operei moderne. El a ajuns la un grad de popularitate neobisnuit de mare fata de contemporanii sai: operele apar pe toate scenele importante din lume, madrigalurile sunt de mult clasice si unele piese sacre sunt deasemenea foarte cunoscute. Lucrarile sale, adesea privite ca revolutionare, marcheaza tranzitia de la muzica renascentista la cea baroca. Opera sa, Orfeu, considerata una dintre cele mai timpurii opere, care este frecvent executata si in zilele noastre. A compus numeroase motete si madrigale( inca de la frageda varsta - avand doar 15 ani cand a publicat primul sau volum de cateva motete si madrigale), opere( Intoarcerea lui Ulise, Incoronarea Popeii), marcand prin aceste compozitii o noua directie muzicala.



Giovanni Legrenzi(1626- 1690), compozitor italian de opera, muzica vocala si instrumentala, organist al epocii baroce. A fost unul dintre cei mai proeminenti compozitori in Venetia de la sfarsitul secolului al XVII-lea, o influenta extrema a dezvoltarii expresiei baroce tarzii in nordul Italiei. Activitatea lui componistica a gravitat in jurul multor genuri prezente in nordul Italiei in acea perioada, incluzand muzica vocala sacra, opera, oratorii si varietati muzicale instrumentale. Desi cunoscut pentru sonatele sale instrumentale, el a fost si un compozitor de muzica liturgica, cu un distins caracter dramatic. Marea majoritate a compozitiilor sale instrumentale pot fi de asemenea incluse in aceasta categorie, a muzicii bisericesti, fiind folosite ca substituente ale unor parti din liturghia de la Misa Vecerniei. Creatia lui este destul de vasta, cuprinzand numeroase oratorii, opere si muzica instrumentala.

Tomaso Albinoni(1671- 1751), compozitor venetian din Baroc, faimos in zilele sale ca si compozitor de opera, este in principal cunoscut azi pentru muzica sa instrumentala. Adagio in sol minor, atribuita lui Albinoni, este una dintre cele mai frecvente creatii imprimate din epoca baroca. A studiat vioara si canto. A compus muzica instrumentala si opere. Creatia sa a contribuit la consolidarea barocului muzical si este si astazi apreciata pentru expresivitatea sa.

Benedetto Marcello( 1686-1739), compozitor italian, scriitor, avocat si magistrat. Nascut in Venetia, membru al unei familii nobile, compozitiile sale erau frecvent referitoare la Patrizio Veneto( Patria Venetiana). A fost de-asemenea studentul lui Lotti si Francesco Gasparini, si ei la randul lor compozitori italieni. A combinat viata publica de slujitor al legii cu cea de compozitor, avand functii importante, ca membru in consiliul guvernamental venetian si apoi ca guvernator de district. El are o creatie diversificata, incluzand muzica bisericeasca, oratorii, sute de cantate solo, duete, sonate, concerte si simfonii. Fiind un contemporan mai tanar al lui Antonio Vivaldi in Venetia, muzica sa instrumentala s-a bucurat de o importanta influenta vivaldiana. Muzica sa este "caracterizata de imaginatie si o tehnica fina, incluzand un contrapunct progresiv cu trasaturi galante" .

Archangelo Corelli(1653-1713), un influent compozitor si violonist al epocii baroce, caracterizat prin stilul sau propriu de executie, care a fost de o importanta vitala pentru dezvoltarea interpretarii violonistice. Se spune ca toate ,,drumurile" ale faimosilor compozitori-violonisti italieni ai secolului al XVIII-lea au condus la Archangelo Corelli, care a fost un ,,punct de referinta"[2]. Totusi, Corelli a utilizat un segment restrans al posibilitatii instrumentului; este ,,cuminte" in abordarea notelor acute sau grave pe vioara, ceea ce il face diferit de ceilalti compozitori. Compozitiile sale se disting printr-o melodie fluenta si un tratament manierat al partii de acompaniament, el insusi spunand ca il elibereaza de regulile stricte ale contrapunctului. A scris 48 de sonate-trio, 12 sonate pentru vioara si 12 concerto-grosso. Cu toate ca si-a petrecut intreaga viata la Roma catolica, Corelli si-a pastrat neatinsa arta lui optimista, profund umana, care se opunea rutinei clericalismului. Amploarea creatiei lui Corelli si noutatea limbajului sau muzical au uimit pe contemporani, oricat ar fi fost de pregatita aparitia acestui limbaj de dezvoltare a muzicii pana atunci. Cateva generatii de violonisti italieni, predecesori ai lui Corelli, au depus anterios o activitate remarcabila. Insa numai Corelli a stiut sa traga o concluzie din cautarile lor creatoare. Ceea ce fusese la ei o dibuire indrazneata, o noutate tehnica, dobandea la Corelli un sens definitiv, un continut adanc, o forma armonioasa. Prin creatia sa, el este unul dintre cei mai importanti compozitori italieni din epoca Barocului tarziu.

Antonio Lucio Vivaldi, cel mai de seama reprezentant al barocului muzical italian-venetian, compozitor, violonist, s-a nascut la Venetia la 4 martie 1678, in urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi si Camilla Calicchio. A studiat vioara incepand cu tatal sau si mai apoi cu Giovanni Legrenzi si Bonaventura Spada. A murit la Viena la 28 iulie 1741, ca urmare a unei imbolnaviri subite (inflamatie interna) si a fost inmormantat in cimitirul spitalului.

Imbratisand de timpuriu calea preotiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit si Il Prete Rosso (Preotul Rosu), datorita culorii parului sau (mostenire probabil genetica). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care exista referinte documentare certe, a ajuns la Venetia in prima jumatate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor si murise la Brescia, probabil in 1665 sau 1666. Bunica Margherita, parasise acest oras fie cu putin inainte, fie dupa moartea sotului sau si era insotita de cei doi fii ai lor, Agostino (in varsta de 21 de ani) si Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urma avea sa devina in , tatal compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahala la 15 ani si a fost hirotonisit preot la 25.

Atins de o maladie cronica despre care se presupune ca era astm, Il Prete Rosso s-a indepartat cu incetul de indatoririle sale ecleziastice incepand din 1703, iar din acel moment a putut sa se consacre compozitiei si invatamantului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioara la Ospedale della Pietà (asezamant rezervat orfanelor si copilelor ilegitime ale orasului), in pofida unor intreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, intre 1718 si 1720), Vivaldi avea sa ramana fidel acestei functii pana in 1740.

Totusi, a inceput sa calatoreasca din ce in ce mai mult ca virtuoz si compozitor la Roma, in 1722 si 1724, unde a cantat in fata papei; probabil la Dresda si in Darmstadt; cu siguranta la Amsterdam, unde a fost publicata cea mai importanta parte a creatiei sale; la Florenta, Praga si la Viena, unde a murit, uitat de prieteni si de rude. La Ospedale della Pietà, avea sa infiinteze o orchestra de fete (devenita celebra in intreaga Europa) si sa compuna intens pentru concertele publice pe care asezamantul le oferea duminica.

Acestor ocupatii, deja solicitante pentru un om care se plangea fara incetare de sanatatea sa oscilanta, din 1713 li s-a adaugat o debordanta activitate de impresar si de compozitor de opere, domenii in care a capatat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalitati tenace, concretizate chiar intr-un pamflet redactat de Benedetto Marcello(Il Teatro alla moda, 1720). Se pare ca de-a lungul intregii vieti, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat in afara normelor, extravagant de buna voie, chiar scandalos (dusmanii lui aveau cum sa raspandeasca barfe, mai ales in legatura cu atractia lui afisata fata de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse).

Consacrarea in toate genurile muzicale avea sa-i confere compozitorului o glorie internationala incontestabila fara precedent in istoria muzicii. Multi calatori care treceau prin Venetia cautau sa-l vada si sa-l asculte pe 'Preotul rosu', de la Edward Wright la violonistul Johann Georg Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, scriitorul De Brosses si pana la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Exista numeroase si pretioase marturii asupra ceea ce reprezenta viata muzicala venetiana si asupra efectului electrizant al interpretarii si creatiilor lui Vivaldi. Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii: Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711); Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere continand Anotimpurile); Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728).

Culegeri tiparite si copii in manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat in intreaga Europa pana in jurul anului 1750 si se stie ca, incepand din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrari un asemenea entuziasm, incat a transcris un mare numar dintre ele (cea mai cunoscuta si mai interesanta dintre aceste transcriptii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) in Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurand astfel, fara sa fi intentionat, supravietuirea lucrarilor modelului sau.

Importanta creatiei lui instrumentale, simbolizata ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a stiut sa respinga structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurta a concertului cu solist in doar trei parti simetrice (repede-lent-repede). Solist el insusi, Vivaldi, practica cu mare naturalete aceasta forma concertanta, atunci cand sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-si face aparitia.

Inzestrat cu un auz exceptional, virtuoz curajos care improviza cu placere si dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi si-a consacrat intregul geniu descoperirii neincetate a unor noi combinatii ritmice si armonice si a unor imbinari imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-si face un loc in orchestra, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fara a uita oboiul si nici flautul, pe care le trateaza intotdeauna intr-o maniera foarte personala, si chiar alte instrumente inca mai marginale, ca mandolina sau orga. Din practicile de la San Marco (unde a cantat o perioada), a mostenit atractia pentru a face sa dialogheze mai multe 'coruri' de instrumente.

Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare stralucire genului numit concerto, in perioada barocului. De altfel, o analiza in grila concerto a intregii creatii vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant care traverseaza de la un capat la altul nu numai creatia sa instrumentala, dar si cea de scena sau religioasa.

Dezvoltandu-se la fel ca si sonata, in tipurile da chiesa si da camera, concertul baroc italian a fost alcatuit la inceput ca o suita din cinci parti, apoi s-a redus la trei-patru, dupa care, la inceputul sec. al XVIII-lea, s-a stabilizat la trei parti, avand ca model tiparul uverturii italiene. Partea intai si a treia, vor fi miscari repezi sau moderate, cuprinzand o serie de expozitii, fie complete, fie partiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre expozitii duble sau in stil fugat), in tonalitati diferite, legate intre ele prin divertismente, iar uneori partea a treia este compusa in forma de rondo. Partea din mijloc va fi, dimpotriva, lenta, de forma binara, cu o incarcatura emotionala pronuntata, fiind in unele cazuri inlocuita de un dans precum ciaconna sau sarabanda.

Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine inca o cucerire: aparitia cadentei inainte de coda, care da posibilitate solistului sa-si puna in valoare calitatile sale tehnico-expresive. Nu intotdeauna aceasta cadenta era scrisa, ci se lasa un punct de orga[3] care marca locul in care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frau liber virtuozitatii sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaste o dezvoltare fara precedent si se va extinde cu repeziciune si in restul Europei, prin creatiile unor compozitori ca Jean-Phillipe Rameau (Franta), G.Ph. Telemann, G. Fr. Hndel si J.S Bach (Germania). Genul de concert se imparte in trei categorii: 1. Concertul fara solisti, in care se "intrec" grupuri cu un numar relativ egal de instrumentisti. Din acest tip va rezulta mai tarziu simfonia concertanta sau concertul pentru orchestra din zilele noastre. Vivaldi a scris aproape 60 de concerte ripieni (sau concerte pentru corzi fara solist), care au trasaturi asemanatoare cu ale simfoniei operatice; cateva din aceste trasaturi demonstreaza perspicacitatea pentru scriitura de fuga. 2. Concertul cu un singur solist, unde solistul poarta un dialog cu orchestra. A aparut in urma definitivarii primelor doua tipuri de concerte, fiind inaugurat de italianul Giuseppe Torelli (1658-1709), compozitor italian. El se impune ca deschizǎtor de drumuri in istoria concertelor pentru un singur instrument cu acompaniament de orchestra. El ajunge la alternanta de trei miscǎri, o parte lentǎ cantabilǎ fiind incadratǎ de douǎ pǎrti cu miscarea rapidǎ (model asemǎnǎtor uverturii italiene din conceptia contemporanului sǎu Alessandro Scarlatti). Aceasta este forma ce se va impune in desfǎsurarea concertului solistic panǎ in zilele noastre. De aici reies primele "concerti" care se afirmǎ clar in culegerea op.8 - publicatǎ postum in 1709 - , cand vioara se desparte de grupul concertino, fiind instrument solist, avand ca acompaniament un ansamblu orchestral restrans: Concerti grossi con una pastorale per il santissimo Natale. Concertul in re minor pentru vioarǎ, orchestrǎ de coarde si cembalo - se gaseste in op.8 - este considerat ca fiind primul concert solistic cu acompaniament din istoria genului. Torelli a conturat trasaturile exterioare, a stabilit forma si principiul concertului pentru solist, dar intensitatea expresiva caracteristica acestui gen se observa incepand de la Vivaldi. Totul se explica prin deosebirile de temperament, clar reliefate, dintre cei doi muzicieni: tendintele individualismului vivaldian, evidente in aproape toate cele 12 concerte din L'estro armonico, op. 3, sunt mult mai accentuate decat ale lui Torelli si ajung uneori pana la dramatism. In op. 3, in care grupul concertino este format din doua viori si un bas, muzicianul venetian, spre deosebire de predecesorul sau, acorda uneia din viori un rol predominant. Modul cum sunt repartizate rolurile fiecarui solist reprezinta una din trasaturile de fond ale sufletului venetian; compozitorul era dominat de sentimentul ca viata este o scena pe care evoluam intr-o vesnica miscare. Cel mai cautat tip de concert care domina dupa anul 1710 a fost concertul pentru un instrument solo si orchestra de coarde. De obicei, partea solista era incredintata unei violine, dar, mai tarziu, in L'estro armonico, op. 3, rolul solist s-a incredintat mai multor instrumente. Ca o extindere particulara, s-a folosit violoncelul, oboiul si flautul transversal. Dupa cum se pare, contrabasul si viola nu erau instrumente soliste (insa de cand Telemann a scris un concert pentru viola, acest instrument nu era exclus cu desavarsire). In timpul evolutiei sale, concertul pentru un singur solist este preferat in mod special de clasici si romantici. Datorita faptului ca instrumentele isi perfectionau tot mai mult tehnica, compozitorii erau tentati sa ofere unui singur interpret partida solista, dandu-i posibilitatea sa-si demonstreze calitatile. Daca in concerto grosso grupul concertino - format din cativa dintre cei mai talentati interpreti din orchestra - ramanea oarecum anonim in ansamblu, in acest tip de concert, solistul se remarca printr-un statut profesional si social nou. El este plasat in fata orchestrei pentru a fi auzit, dar si pentru a fi vazut mai bine de catre public, asumandu-si pe deplin responsabilitatea artistica a interpretarii sale. Concertul pentru un singur solist are in general trei parti: Allegro - Adagio - Allegro, pe cand la concerto grosso, numarul miscarilor variaza. Primul allegro are doua expozitii, din care prima este incredintata orchestrei, iar a doua o introduce solistul. Adagio are forma de arie, iar ultimul allegro poate fi un rondo sau un menuet. Pe parcursul acestor trei miscari, solistul, in prima parte isi poate etala forta de exprimare, in partea a doua calitatea exprimarii, iar in partea a treia isi exprima virtuozitatea. Dintre cele 350 de concerte scrise pentru un instrument solo cu coarde, peste 230 sunt pentru vioara. Alte instrumente solo pe care le foloseste Vivaldi sunt: fagotul, violoncelul, oboiul, flautul, viola d'amore, o vioara adoptata sa sune ca o trompeta maritima, block-flte si mandolina. 3. Concertul cu mai multi solisti si orchestra, unde canta alternativ ansamblul sau orchestra. Formeaza o categorie mai deosebita, caracteristica stilului baroc. Concertul cu mai multi solisti a aparut la inceputul secolului al XVIII-lea, la Torelli. Vivaldi si Hndel au dezvoltat aceasta forma, unde se va simti ulterior influenta simfoniei. In forma sa, concertul are proportii considerabile; acompaniamentul orchestral primeste din ce in ce mai multa importanta, in timp ce partida destinata solistului este caracterizata prin virtuozitate. Compozitori importanti - incepand de la Vivaldi la Dallapiccola - au scris concerte aproape pentru toate instrumentele. Concerto grosso este constituit in functie de planul sonatei baroce, imbogatind instrumentatia; astfel se produce alternanta dintre ripieno si concertino. Concertele pentru doua instrumente solo, chiar daca erau aceleasi instrumente sau erau instrumente diferite, sunt, in termeni structurali, identice cu cele pentru un instrument solo. Problema care se pune este cum pot canta impreuna doi solisti in partea solo. S-au dat patru solutii: cele doua instrumente sa cante concomitent in terte sau in sexte, sa cante alternativ, realizandu-se un dialog, sa cante in imitatie sau in alt fel de contrapunct si un instrument sa cante o melodie, in timp ce instrumentul celalalt sa asigure acompaniamentul. Concertele pentru mai multi solisti urmeaza acelasi model. Este adesea exploatata posibilitatea de a canta instrumente solo (in mod special cele de suflat) in partile independente din sectiunea tutti. La englezi, nu prea exista forme de descriere a concertului cu mai multi solisti, germanii avand Gruppenkonzert, care reprezinta ansamblul de concert.

Antonio Vivaldi a exercitat prin creatia sa instrumentala o influenta puternica in dezvoltarea ulterioara a muzicii concertante, in clasicismul vienez, prin reprezentantii sai cei mai de seama : Haydn, Mozart si Beethoven. Cuceririle vivaldiene in domeniul creatiei instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor carora acestea li se adresau in mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce in ansamblul ei, incat pe buna dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revolutionat si a animat intreaga creativitate muzicala baroca venetiana si europeana.

Georg Philipp Telemann (1681 - 1767), compozitor german baroc, s-a nascut in Magdenburg. Muzician autodidact, a studiat dreptul la Universitatea din Leipzig. Cel mai prolific compozitor din istorie( referindu-ne la anii vietii, pentru ca a trait foarte mult), a fost contemporan cu Johann Sebastian Bach, Antonio Vivaldi si prietenul sau de-o viata, Georg Friedrich Hndel. Daca in zilele noastre Bach este in general cunoscut ca cel mai mare compozitor, Telemann a avut o larga recunoastere pentru abilitatile sale muzicale in timpul vietii sale. Telemann a calatorit mult, absorbind variate stiluri muzicale si incorporandu-le in compozitiile sale. Este cunoscut prin scrierea de concerte printr-o combinare neobisnuita a instrumentelor, ca de exemplu - mai multe viori, trompete, oboaie sau clavecine. El a detinut o importanta serie de functii muzicale, culminand in aceea de director muzical al celor mai mari 5 biserici din Hamburg, din 1720 pana la moartea sa in 1767. Creatia sa cuprinde opere, cantate, oratorii, suite orchestrale, muzica de camera, concerte pentru diferite instrumente si un numar impresionant de pasiuni, dintre care s-au mai si pierdut.

Georg Friedrich Hndel(1685-1759), compozitor german, impreuna cu contemporanul sau Johann Sebastian Bach, este unul din cei mai importanti reprezentanti in muzica stilului baroc din perioada tarzie faimos pentru operele sale, oratoriile si concertele grosso. Nascut in Germania, la Halle, el si-a petrecut aproape tot restul vietii sale de adult in Anglia, devenind si candidat la Coroana Britanica in 1727. Oratoriul Mesia, scris pe texte din versiunea King James a Bibliei, Muzica Apelor si Muzica focurilor de artificii sunt cele mai faimoase lucrari ale sale. Puternic influentat de tehnicile marilor compozitori ai Barocului italian si de compozitorul englez Henry Purcell, muzica sa a fost cunoscuta de catre mai multi compozitori ce i-au urmat, incluzandu-i pe Haydn, Mozart si Beethoven.

Hndel s-a nascut la 23 februarie 1685 in orasul Halle (Germania), unde a luat si primele lectii de muzica de la Friedrich Wilhelm Zachow. In varsta de 17 ani, in 1702, este deja organist in Halle, un an mai tarziu este angajat ca violonist si 'Maestro al Cembalo' in orchestra Operei din Hamburg condusa de Reinhard Keiser. Aici realizeaza in 1705 prima sa opera, 'Almira' pe un libret de Feustking, cu care atrage atentia publicului. In primavara anului 1707 pleaca in Italia si ramane timp de doi ani in Florenta si Roma, studiind cu compozitorii italieni Archangelo Corelli, Alessandro si Domenico Scarlatti si cu Agostino Steffani. In Italia compune opere, oratorii si un mare numar de cantate religioase, insusindu-si stilul si mijloacele muzicii italiene moderne. In 1709 are loc cu mult succes premiera operei sale 'Agrippina' (pe un text de Vincenzo Grimani) la Venetia. Alternanta parodiei ironice cu stari de emotie profunda, trecerile de la comic la intrigi rafinate, oferite de libretul avut la dispozitie, sunt transpuse cu deosebita maestrie in spiritul operei venetiene.

In primavara anului 1710, Hndel revine in Germania pentru a prelua postul de Kapellmeister la curtea printului din Hannover, dar deja catre sfarsitul anului pleaca la Londra, unde obtine succes cu opera feerica Rinaldo la Haymarket Theatre. Ramane definitiv in Anglia in calitate de compozitor si muzician al curtii regale. Din anul 1713 primeste o pensie anuala din partea casei regale britanice, iar in 1727 Hndel devine cetatean britanic. Este propriul sau impresar la concurenta cu alti compozitori de opera din Anglia, ca Giovanni Bonocini si Nicola Porpora. Pe langa activitatea sa operistica, compune sub patronajul ducelui de Chandos oratoriul Esther si unsprezece motete pentru solisti, cor si orchestra (1717-1720). In 1719 i se propune sa puna bazele unui teatru de opera la Londra, The Royal Academy of Music, pentru care compune nu mai putin de 14 opere. Aici inregistreaza si marile sale succese cu operele Radamisto(1720), Giulio Cesare in Egitto (1724), Tamerlano (1724) si Rodelinda (1725), care il fac celebru in toata Europa. Intre timp, interesul publicului londonez pentru opera in stil italian incepe sa scada, opera regala inregistreaza pierderi financiare si este nevoita sa-si inchida portile. Hndel incearca sa-si reprezinte noile compozitii (Ezio -1732, Ariodante- 1735 si Alcina -1735) intr-un teatru mai mic, dar se imbolnaveste si proiectul esueaza.

Hndel se orienteaza spre compozitia de oratorii pe teme laice si spre muzica instrumentala, in traditia muzicii engleze a lui Henry Purcell. Astfel da la iveala oratoriile Athalia (1733) si Saul (1739) si compune concerte pentru orga si orchestra (1736), precum si cele 12 Concerti grossi opus 6 (1739). In 1742 realizeaza celebrul oratoriu 'Messiah', executat in premiera la Dublin, ramas exemplar in acest gen pana astazi (Hallelujah din acest oratoriu este una din cele mai cunoscute si mai des executate fragmente muzicale). Alte oratorii din aceasta perioada sunt: Israel in Egipt (1739), Samson (1743), Iuda Macabeul (1747) si Solomon (1749). Cu ocazia incheierii tratatului de pace din Aachen in 1748, Hndel compune suita instrumentala Foc de artificii care, impreuna cu Muzica apelor compusa mai inainte (1717) cu ocazia urcarii pe tron a regelui George I, a capatat o mare popularitate. In timp ce lucra la compozitia oratoriului Iefta (1751), Hndel isi pierde vederea. Moare la Londra pe 14 aprilie 1759 , fiind inmormantat cu deosebite onoruri in 'Coltul Poetilor' din Westminster Abbey.

Opera lui Georg Friedrich Hndel reprezinta, impreuna cu creatiile lui Johann Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul muzicii de opera al lui Hndel a evoluat de la folosirea modelelor conventionale la tratarea dramatica a recitativelor, ariilor si partilor corale. Marile sale opere se caracterizeaza printr-o magistrala imbinare a patosului, scenelor dramatice si interludiilor orchestrale, prin folosirea modulatiilor armonice, instrumentalizarii colorate, ritmului pregnant si interventiei solistilor instrumentali sau vocali. El a influentat generatiile urmatoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven sau Felix Mendelssohn Bartholdy. In 1824, Beethoven a spus: ,, Hndel este cel mai mare compozitor care a trait vreodata. Mi-as cobori capul si genunchiul la mormantul sau".

Cel mai proeminent dintre toti compozitorii, muzicienii si artistii Barocului, dar si ai lumii, supranumit si ,,tatal" muzicii, este, fara indoiala, Johann Sebastian Bach (21 martie 1685, Eisenach - 28 iulie 1750, Leipzig), compozitor si organist, considerat in mod unanim ca unul din cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuala, stapanirea mijloacelor tehnice si expresive, pentru frumusetea artistica.

S-a nascut la Eisenach (Germania), in tinutul Turingiei, in 1685 dintr-o familie de muzicieni profesionisti, cunoscuta prin numarul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach incepe cu Veit Bach (cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. In aceasta familie cultivarea muzicii a devenit o traditie, multi membri indeletnicindu-se cu muzica, fie ca profesionisti, fie ca amatori. Tatal lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un modest muzician, impovarat de o familie numeroasa cu opt copii, dintre care i-au ramas in viata patru, Sebastian fiind mezinul. Tatal sau, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, avand sarcina de a organiza activitatea muzicala cu caracter profan a orasului, dar si functia de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lmmerhirt, a murit de timpuriu, urmata curand dupa aceea de tatal sau, cand Johann Sebastian avea numai 9 ani. Ramas orfan, pleca la fratele sau mai mare, Johann Cristoph Bach, organist la Ohrdurf. Aici a inceput sa execute primele motive muzicale la orga, dovedind o inclinatie deosebita pentru acest instrument. Elev al lui Johann Pachelbel, unul dintre renumitii organisti germani ai vremii, Johann Christoph i-a asigurat o severa educatie, ce contravenea nazuintelor copilului, caci in el mocnea deja flacara artistului. Simtind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furis compozitii ale renumitilor organisti, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Incorsetarea in regulile severe i-a servit insa la obtinerea unei virtuozitati de scriitura polifonica, atat de necesara artistului in manuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare. In 1700 se muta la Liceul din orasul Lnenburg,       unde devine si corist la biserica Sfantul Mihail. Timpul petrecut la Lneburg are mare importanta, deoarece aici cunoaste in biblioteca scolii creatii de Palestrina, Lasso, Schtz, Schein, Scheidt, Pachelbel si altii. Tot aici il are printre indrumatori pe organistul Georg Bhm , elev al lui J. Reincken si continuator al scolii germane nordice de orga. De la reprezentantii acestei scoli, Bach si-a insusit stilul amplu si fastuos, precum si dramaturgia si lirismul acestei muzici de orga. De la Bhm preia traditia prelucrarii polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare inflorire in formele bazate pe coral. Dornic sa asimileze cat mai mult, se indreapta spre Hamburg pentru a-l auzi si cunoaste pe organistul si compozitorul Johann Adam Reincken.

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea scolii din Lneburg este nevoit sa se angajeze ca muzician la diferite curti si, astfel, incepe sa se loveasca de vicisitudinile vietii de muzician, aflat in slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. In 1703 obtine primul post de organist in oraselul Arnstadt; in perioada de timp petrecuta la Arnstadt, el cere un concediu de patru saptamani si pleaca pe jos la Lbeck. Aici, batranul Dietrich Buxtehude, in varsta de 68 de ani, isi desfasura activitatea de organist, cantand atat la slujbe, cat si la acele "Abendmusiken". In loc de patru saptamani, el ramane patru luni, timp in care isi insuseste procedeele componistice si instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducatorilor bisericii din Arnstadt, asa incat, dupa scurt timp, s-a mutat la Mhlhausen, unde se si casatoreste Datorita virtuozitatii lui deja evidente, a fost angajat intr-o pozitie mai buna ca organist in Mhlhausen. Unele din primele compozitii ale lui Bach dateaza din aceasta perioada, probabil si celebra Toccata si Fuga in Re minor BWV565.

In 1708, Bach obtine postul de organist de curte si maestru de concerte la curtea ducelui de Weimar. In aceasta functie avea obligatia de a compune nu numai muzica pentru orga, dar si compozitii pentru ansambluri orchestrale, bucurandu-se de protectia si prietenia ducelui Johann Ernst, el insusi compozitor. Aici si-a indreptat privirile inspre muzica de camera, studiind cu ravna opera compozitorilor contemporani germani, francezi si italieni, transcriind numeroase lucrari ale acestora pentru orga si clavir, a transcris concerte pentru orga (6) si pentru clavir (18) din creatia lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate in ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli). Pasionat de arta contrapunctului, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi in timpul activitatii sale in Weimar. Din aceasta perioada dateaza celebra compozitie Clavecinul bine temperat, care include 48 preludii si fugi, cate doua pentru fiecare gama majora si minora, o lucrare monumentala nu numai prin folosirea magistrala a contrapunctului, dar si pentru faptul de a fi explorat pentru prima data intreaga gama tonala si multitudinea intervalelor muzicale.

Din cauza deteriorarii raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit sa paraseasca Weimarul in 1717, transferandu-se la curtea printului Leopold de Anhalt-Kthen. In acest timp, compune cele 6 Concerte brandenburgice, precum si Suitele pentru violoncel solo, Sonatele si Partitele pentru vioara solo si suitele orchestrale. In 1720, a incercat sa ocupe postul de organist la biserica Sfantul Iacob din Hamburg, dar, in locul lui, a fost preferat un muzician ramas anonim. Aici va canta si la orga bisericii Sfanta Ecaterina, in fata organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani in urma realizand variatiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: "Credeam ca nu mai exista aceasta arta; vad ca inca mai traieste in dumneavoastra."

In 1723, Johann Sebastian Bach este numit Cantor si director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la scoala de canto, pe de alta parte, sa furnizeze compozitii muzicale celor doua biserici principale din Leipzig, compunand cate o cantata in fiecare saptamana, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate si oratorii de o deosebita frumusete, ca Pasiunea dupa Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Craciun si altele. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborarii cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezinta compozitii asa zise erudite, ca cele patru volume de exercitii pentru clavecin, partitele pentru pian, Variatiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian si altele.

Cu ocazia vizitei facute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea caruia functiona ca clavecinist fiul sau Carl Philipp Emanuel Bach) Bach a improvizat o magnifica fuga pe searbada tema data de rege. Intors la Leipzig, a scris pe aceasta tema sapte ricercare, doua canoane si o sonata tre (pentru flaut, vioara si clavecin). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofranda muzicala, reprezentand exercitii de polifonie si demonstratii de virtuozitate tehnica.

Intre anii 1729-1740 a condus si "Collegium musicum", societate muzicala studenteasca fondata de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite si cantate laice. Desi n-a scris muzica de opera, el se interesa de creatia dramatica, urmarind spectacolele de la Teatrul de Opera ale curtii din Dresda. Aici fusese adus, in 1717, venetianul Antonio Lotti, iar mai tarziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viata muzicala din Dresda. Cele doua solo cantate italiene, Amorul tradator si Nu stiu ce-i durerea, precum si Cantata cafelei sunt marturii ale contactului sau cu opera in stil italian.

In viata sa intima, Johann Sebastian Bach s-a casatorit in 1707 cu verisoara sa Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care doar 4 au supravietuit bolilor copilariei. Dupa moartea primei lui sotii, Bach s-a recasatorit in 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tanara soprana, cu care - desi cu 17 ani mai tanara ca el - a avut o lunga casnicie fericita, impreuna avand 13 copii. Toti fiii lui Bach au aratat o deosebita dotare pentru muzica, multi dintre ei devenind muzicieni consacrati, ca Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach si Carl Philipp Emanuel Bach.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legata de serviciile religioase, numeroase pagini fiind marturii ale profundei sale evlavii. Desi a crezut nestirbit in fericirea vietii vesnice, in creatia sa nu a redat omul impacat, care asteapta cu seninatate viata de dincolo, ci omul cu toate indoielile, cu nesfarsitele sale ispite si caderi. In antiteza, aduce imagini luminoase si inaltatoare, ancorate in neclintita credinta a prezentei divine in viata omului.

Fire echilibrata si modesta, el si-a dedicat creatia preamaririi lui Dumnezeu si inaltarii spirituale a omului. De o smerenie rara, Bach isi incepea fiecare lucrare cu rugaciunea "Isuse, ajuta-ma" si o sfarsea cu inscriptia "numai pentru slava lui Dumnezeu". In opera sa gasim numeroase corale protestante prelucrate, care au la baza melodii de origine populara. Nu numai cantecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci si cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colectia "Balletti" de Giovanni Gastoldi apare in coralul In tine imi este bucuria, iar chansonul Mi-ajung toate durerile se regaseste intr-un coral din Pasiunea dupa Matei. Si din colectia de psalmi, realizata de Clment Marot in colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul ,,Cand vom fi in cele mai mari primejdi" (dedicat ginerelui sau, Emmanuel Altnikol), care are melodia imprumutata din aceasta colectie. Muzica religioasa, creata pe baza acestor corale, are o puternica tensiune emotionala si viguroasa expresivitate. Desigur, prelucrarile sale armonice n-au lasat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustreaza pozitia sa fata de texte. El schimba des destinatia unor cantate, mergand pana la includerea in lucrarile religioase a unor fragmente din creatiile laice. Religioasa sau laica, vocala sau instrumentala, de camera sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profunda meditatie asupra existentei si a marilor idealuri umane.

Omul Bach este mereu prezent in creatia sa, fie ea destinata unui moment al serviciului divin sau ca piesa concertanta pentru salonul vreunui principe, fie ea exercitiu didactic sau demonstratie tehnica. Asa ne explicam faptul ca un anumit coral sau cantata circula dintr-o lucrare intr-alta, indiferent de caracterul si scopul piesei. Constrans de obligatiile cotidiene ale functiilor sale, Bach trebuia sa produca la comanda piese ocazionale. Desi poseda un imens rezervor creator, in unele lucrari gasim fragmente inedite ce alterneaza cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, in muzica sa nu gasim nimic artificial, ci intotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de adanca vibratie emotionala si robustete ritmica, care strabat constructii polifonice grandioase. Chiar si atunci cand foloseste procedeul variational, utilizat uneori in scop figurativ, el creeaza imagini de o uimitoare diversitate. Passacaglia in do minor (1716) pentru orga este o dovada impresionanta a modului cum configureaza imagini contrastante pe aceeasi tema.

Clavecinul a avut un rol important in creatia concertanta. Piesele solistice, cu acompaniament de orchestra, se executau in saloanele principilor, fiind un gen adresat unei elite si nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau pentru alte instrumente, cu acompaniament de orchestra, au o amploare mai mare, tinzand spre un ambitus emotional amplu si spre o sfera mai larga. Substanta muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex, dupa cum continutul de idei si tensiunea emotionala a acestei muzici nu mai puteau fi zagazuite in forme vechi, statice. Orga ii oferise posibilitati mai variate de exprimare, fiind mai bogata in culori timbrale, asa incat Bach a fost mereu preocupat de obtinerea unor noi mijloace de exprimare instrumentala Bach a dat mare amploare si adancime concertului pentru instrument si orchestra, dand roluri solistice pentru prima oara si clavecinului, ce slujise doar ca instrument de acompaniament in realizarea asa-numitului basso continuo. Pentru clavecin si orchestra a scris sapte concerte, si 16 transcrieri (dupa Vivaldi, Marcello si Telemann), dar si trei Concerte pentru doua clavecine si orchestra; doua Concerte pentru trei clavecine si orchestra si un Concert (transcris dupa cel pentru patru viori de Vivaldi) pentru patru clavecine si orchestra. Un triplu concert pentru flaut, vioara, clavecin si orchestra completeaza seria lucrarilor concertante cu clavecin principal, de fapt un concerto grosso prin numarul mare de solisti. Concertul in re minor si cel in fa minor pentru clavecin si orchestra au deosebita frumusete tematica, variate efecte timbrale si bogatie expresiva, fiind construite in tiparul clasic al timpului. In afara de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721), Bach a utilizat vioara ca instrument solistic in doua Concerte si in Concertul pentru doua viori si orchestra in re minor. Marea dezvoltare a tehnicii violonistice, datorata scolii italiene, precum si cultivarea virtuozitatii de catre maestrii germani au pregatit drumul creatiei violonistice bachiene. Cele sase Sonate pentru clavecin si vioara, ca si Sonata in sol minor (transcrisa dupa sonata de clavecin), valorifica calitatile expresive ale viorii ca instrument de monodie. Si Sonatele pentru vioara, fara acompaniament (trei Sonate si trei Partite din 1720), sunt lucrari ce solicita instrumentistului maximum de expresie. Preludiul Sonatei in sol minor are la baza o monodie libera, marcata cu jaloane armonice, ca niste acorduri ale unei laute acompaniatoare, iar fuga este construita polifonic, implicand o deosebita virtuozitate.

Vioara devine instrumentul care vorbeste nu numai in limbajul monodic, ci si in cel plurivocal, armonic si polifonic, realizand efecte armonice si polifonice, specifice lautei. I se valorifica posibilitatile melodice, vioara fiind instrumental ce se apropie cel mai mult de posibilitatile de nuantare a vocii umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice, caci linia melodica, fiind atat de expresiva, se dispenseaza de armonie (Allemanda din Partita a II-a), iar arpegiile si pasajele de virtuozitate in miscare rapida ne dau impresia de polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleasi probleme pun Suitele pentru violoncel solo (1720), in care valorifica posibilitatile tehnice si expresive ale instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit si in orchestra, dar a compus si pentru viola da gamba un numar de trei Sonate.

Creatia sa instrumentala este importanta pentru sinteza artistica realizata, caci imbina arta clavecinistilor francezi cu cea a violonistilor italieni si a organistilor germani. Pentru dezvoltarea ulterioara a muzicii instrumentale, creatia sa este nu numai incoronarea artei vechi, ci si o prefigurare a viitorului stil clasic. El este primul compozitor care utilizeaza clavecinul ca solist, fapt ce duce la largirea paletei expresive, iar instrumentele monodice, ca vioara sau flautul, se limiteaza la melodii cantabile si pasaje de virtuozitate. Prin atribuirea de rol solistic clavecinului, acesta va putea diversifica expresia prin resursele sale polifonice si armonice.

Daca pana la Bach orchestra avea doar un rol de acompaniament in concertele grossi, in cele sase Concerte brandenburgice orchestra realizeaza un dialog cu grupul concertino[5]. In Concertul nr. 1, grupul concertino se contopeste aproape integral cu ripieni , iar in Concertul nr. 3 dispare cu totul masa orchestrala, fiind alcatuita din trei grupuri: viori, viole si violoncele, fiecare avand trei voci care dialogheaza sau se unesc intr-un ansamblu viguros. In aceste concerte, Bach imbogateste paleta timbrala, caci pe langa grupul instrumentelor de coarde foloseste si pe cele de suflat cu rol solistic. In Concertul nr. 5 in Re major, flautul, impreuna cu vioara, alcatuiesc grupul solistic. Concertino-ul primului concert contine si el instrumente de suflat: oboi, fagot, corn. Fundamentul armonic este realizat de un bas si cu basso continuo. Si in Concertul nr. 6, scris fara violine, diferentierea dintre concertino si ripieni este foarte putin conturata. In creatia sa, orchestra capata o expresivitate proprie.

Atat in Concertele brandenburgice, cat si in cele patru Suite (intitulate Uverturi, 1717-1725), descifram viitoarea orchestra simfonica, care va deveni principalul mijloc de exprimare in timpurile ce vor urma. Concertele brandenburgice definesc tipul de concerto grosso din Barocul tarziu, prin numarul de trei parti (in patru dintre ele), prin alternarea miscarilor (repede, rar, repede) si a tonalitatilor, a doua parte fiind adusa in alta tonalitate.

In cele mai sobre compozitii polifonice, intrezarim si freamatul patetic al improvizatorului, iar in cele libere descifram logica sa componistica. Tributar vechii polifonii, el imbina limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Continutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depaseste formele create de predecesori, pe care le desavarseste. In operele sale a sintetizat implinirile muzicale anterioare, faurindu-si un limbaj inconfundabil si atingand una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanitatii, el se ridica deasupra epocii sale, creatia sa fiind atotprezenta, depasind timpul si spatiul, ca orice permanenta a spiritului uman.

Bach nu s-a rupt de viata omului si de idealurile sale. Vastitatea si diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale indreptatesc cuvintele lui Beethoven: ,,Nicht Bach, sondern Meer sein!" ("Nu parau, ci ocean trebuia sa se numeasca", in limba germana, "Bach"="parau"). Traind intr-o epoca in care omenirea se afla in pragul noilor impliniri clasice si cand aristocratia feudala primea, rand pe rand, lovituri ce-i grabeau sfarsitul, Bach va asimila variatele tendinte care se incrucisau in spiritualitatea vremii. Cu uriasa sa forta morala si seva creatoare va configura variate expresii, turnate in perfecte arhitecturi sonore. Ducand la perfectiune formele plamadite in secolul al XVII-lea, Bach exprima in muzica sa cele mai inalte idei si nazuinte umane. Creatia bachiana nu este numai o sinteza artistica a stilurilor muzicale care se incrucisau la inceputul secolului al XVIII-lea, ci si o incununare a evolutiei muzicii polifonice si un moment de varf al epocii Barocului. La baza limbajului sau muzical sta coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creatia populara. Aceasta radacina in arta populara constituie cheia de bolta a expresivitatii operei sale, in pofida aspectului ei aparent abstract.



The New Groove Dictionary, 1994.

Toussaint Loviko, in nota de la Concertele de vioara italiene, Veritas, 2003

Punct de orga - timp de oprire care suspenda masura asupra unei note a carei durata poate fi prelungita dupa voie.

Luigi Dallapiccola(1904-1975), a fost un compozitor italian contemporan, cunoscut pentru compozitiile sale lirice dodecafonice.

Grupul concertino este grupul de instrumente care indeplineste rolul de solist intr-un concert.

Ripieni, sau ripieno - desemna toata orchestra, in intregime, scris in partitura si sub forma termenului de tutti.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 5281
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved