Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Howard Philips Lovecraft - ZEII CEILALTI

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Emily Bronte - (1818-1848) Autorul si opera sa
Lubomir Doležel, Poetica occidentala, Editura Univers, Bucuresti, 1988
Howard Philips Lovecraft - ZEII CEILALTI
RADU PREDA - JURNAL CU PETRE TUTEA


Howard Philips Lovecraft

ZEII CEILALTI




In varful celui mai inalt munte din lume isi au salasul zeii pamantului, care nu ingaduie sa fie vazuti de nici un muritor. Candva locuiau pe culmi mai joase, insa oamenii din campii escaladau cu tot mai multa indrazneala pantele stancoase si inzapezite, impingandu-i pe zei spre aceste ultime inaltimi unde se afla in prezent.

Parasindu-si salasul anterior, si-au luat cu ei tot ce putea sa le tradeze prezenta. Au lasat, totusi, o sculptura cioplita in coasta unui munte cunoscut sub numele de Ngramek.

Traiesc acum in necunoscuta tara Kadath, intr-un pustiu inghetat pe care nici un om nu-l strabate, si s-au salbaticit. Sunt aspri si, daca odinioara acceptau ca oamenii sa-i faca sa se mute, astazi le interzic sa vina acolo, iar daca vin, le interzic sa plece inapoi. E preferabil ca oamenii sa nu stie de Kadath, tara din pustiul inghetat, altfel vor fi tentati sa se duca acolo.

Cateodata, cand zeii au nostalgia lacasului lor dinainte, viziteaza in tacerea noptii muntii pe care au trait mai demult si plang incetisor, incercand sa se joace ca odinioara pe pantele bine stiute.

Oamenii au simtit lacrimile zeilor pe Thurai cel cu varful inzapezit, dar si-au zis ca era ploaia; au auzit si suspinele lor, in zori, in vanturile tanguitoare din Lerion.. Zeii calatoresc ta corabiile norilor, iar satenii intelepti cunosc legendele care-i impiedica sa umble prin unii munti noaptea, cand cerul e innorat, fiindca zeii nu mai sunt atat de induratori ca in alte randuri. La Ulthar, pe celalalt mal al raului Skai, locuia candva un batran dornic sa-i vada pe zeii pamantului. Un om tare intelept, care cunostea cele sapte carti secrete ale lumii, ca si manuscrisele din indepartata si pietrificata cetate Lomar Numele lui era Barzai Inteleptul. Satenii povestesc cum a urcat el muntele, in noaptea unei eclipse bizare.

Stia atatea lucruri despre zei si despre venirile si ple­carile lor, le ghicea aut de bine tainele, ca lumea il credea si pe el un semizeu.

El fusese acela care ii sfatuise pe targovetii din Ulthar sa opreasca prin lege uciderea pisicilor, el aratase tanarului preot Atal unde se duc pisicile negre in miezul noptii de Sfantul Ioan. Barzai era priceput in stiinta zeilor pamantului si dorea nespus sa-i vada la chip. Isi inchipuia ca adanca sa cunoastere a zeilor il va apara de mania lor. Asa ca se hotari sa urce pe varful stancos al muntelui Hatheg-Kla, intr-o noapte cand era sigur ca zeii aveau sa fie acolo.

Hatheg-Kla se afla in pustiul pietros de dincolo de Hatheg, al carui nume il poarta, si se inalta ca o statuie de piatra la capatul unui templu tacut. Varful lui e me­reu infasurat in ceturi, intrucat ceturile sunt amintirile zeilor, iar pe atunci zoilor le placea mult tinutul Hatheg. . . Adesea, zeii pamantului veneau in Hatheg cu corabiile lor de nori, imprastiind pe pante aburi albiciosi cand dansau in varful muntelui printre amintirile lor, pe clar de luna. Satenii din Hatheg pretind ca-i imprudent sa urci muntele si pe vreme buna, iar ca sa urci acolo noaptea, cand aburii albiciosi ascund piscul, e primejdie de moarte.

Insa Barzai nu tinu seama de vorbele lor cand sosi din Ulthar, insotit de tanarul preot Atal, discipolul sau. Atal nu era decat fiul unui hangiu si se temea intrucatva, dar tatal lui Barzai fusese senior, intr-un castel stravechi; de aceea Barzai nu avea asemenea superstitii de rand. El nu-i lua in seama pe satenii infricosati. Cei doi ie­sira din targ si se adancira in pustiul de piatra, in ciuda vaicarelilor cu care ii insotisera taranii. Noaptea, langa focul lor de tabara, vorbeau despre zei. Calatorira ast­fel vreme de mai multe zile si vazura de departe maretul Hatheg-Kla, aureolat de ceata. In a treisprezecea zi, ajunsera la poalele muntelui, iar Atal nu-si mai ascunse teama. Dar Barzai era batran si intelept. Lui nu-i era frica. Isi incepu cu curaj drumul in sus, pe panta necalcata de vreun om inca din epoca lui Sansu (la care face cu groaza aluzie in manuscrisele pnakotice).



Calea lor trecea numai pe stanca si devenise pericu­loasa din pricina crapaturilor, a coltilor de piatra si a avalanselor. Apoi vremea se facu rece si ninse. Barzai si Atal alunecau si cadeau pe cand se catarau ajutandu-se cu toiegele si cu securea. In sfarsit, acrul se rarefie, iar cerul isi schimba culoarea. Cataratorii incepura sa res­pire greu. Dar mersera mai departe, incantati de neo­bisnuitul peisajului, atatati de ceea ce urma sa se intample pe culme cand avea sa straluceasca luna si aburii albiciosi aveau sa se imprastie.

Vreme de trei zile se tot catarara spre acoperisul lumii, apoi facura popas, asteptand ca luna sa se ascunda In nori. In urmatoarele patru nopti nu aparu nici un nor, iar luna sclipea rece prin ceata usoara ce inconjura piscul tacut. Apoi, in cea de-a cincea noapte, cand luna era plina, Barzai vazu niste nori grosi sosind dinspre nord si statu de veghe impreuna cu Atal, asteptandu-i sa se apropie. Ei pluteau, grei si misteriosi, cu o delibe­rata incetineala. Se randuira in jurul muntelui, mult deasupra celor ce vegheau, ascunzand de ochii lor luna si piscul. Cei doi oameni privira cu incordare intr-acolo o ora intreaga, iar in acest timp norii se involburau si stratul lor devenea tot mai dens.

Barzai cunostea obiceiurile zeilor pamantului. Asculta cu atentie, insa Atal resimtea raceala noptii umede si-i era teama. Cand Barzai incepu sa se catere mai sus, facandu-i semn si lui, Atal ezita multa vreme sa-l urmeze. Iar cand, in cele din urma, se puse in miscare, Atal abia vedea forma cenusie a lui Barzai pe panta, in lumina tulbure a lunii. Barzai era destul de departe in fata lui si parea sa se catere cu mult mai usor decat Atal, in ciuda varstei sale. El nu se temea de inaltimea devenita insuportabila si nu pregeta dinaintea despicaturilor largi, care lui Atal, cand trebuia sa le depaseasca, ii dadeau ameteli. Continuara deci sa urce peste stanci si genuni periculoase, infiorati uneori de linistea adanca a varfurilor inghetate si dezolate, de inaltimile de granit. Deoda­ta, Barzai disparu din privirile lui Atal, escaladand un perete ce parea ca se inalta acolo anume spre a bara Trecerea oricui nu era un admirator al zeilor pamantului. Atal se afla mult mai jos si se intreba ce-i ramanea de facut odata ajuns acolo, cand observa ca lumina se intarise in mod ciudat, do parca varful fara nori, loc ide intalnire al zeilor sub revarsari de luna, ar fi fost foarte aproape. Si in vreme ce se catara pe peretele urias j spre cerul luminat, o spaima imensa puse stapanire pe el. Distinse prin ceata glasul lui Barzai, care striga in extaz:

— I-am auzit pe zei! I-am auzit pe zeii pamantului cantand pe Hatheg-Kla. Vocile zeilor pamantului ii sunt acum cunoscute lui Barzai Profetul! Ceata e usoara si !una stralucitoare, incat o sa-i vad pe zei dansand pe piscul pe care l-au iubit atata in tineretea lor. intelepciunea lui Barzai 1-a facut mai mare decat zeii pamantului, iar impotriva vointei sale farmecele si piedicile lor raman neputincioase. Barzai ii va privi pe zei, zeii cei orgoliosi, zeii carora nu le place sa fie vazuti de om.

Atal nu mai putea auzi glasul acela, insa era acum foarte aproape de peretele urias si cauta locuri de spri­jin. Apoi auzi vocea lui Barzai intarita si ascutita.



— Ceata e foarte usoara si luna arunca umbre pe panta, glasurile zeilor pamantului sunt puternice, se tem de venirea lui Barzai inteleptul, care e mai mare decat ei. Lumina lunii tremura pe cand zeii danseaza. Le vad siluetele dansand si dezlantuindu-se in sclipirea lunii. Lumina slabeste si zeii se tem . . .   

Cand Barzai striga aceste cuvinte, Atal avansa spre varf ca si cum legile pamantului se inclinau dinaintea altor legi mai puternice. Caci, daca locul era mai abrupt ca oricand, drumul devenise acum nespus de usor, iar povarnisul nu mai fu decat o piedica neinsemnata cand il atinse si se lasa sa alunece in sus pe perete. Lucirea lunii scazuse in mod inexplicabil si, in vreme ce Atal isi continua suisul prin ceata, isi auzi tovarasul urland in intuneric:

— Luna e sumbra si zeii danseaza in noapte. Cerul e cuprins de teroare, caci peste luna s-a abatut o eclipsa pe care nici o carte omeneasca ori divina n-a prezis-o vreodata. O magie necunoscuta domneste pe Hatheg, fiindca strigatele zeilor infricosati s-au prefacut in ho­hote de ras, iar pantele de gheata urca in corurile ne­gre spre care ma indrept Hei! Hei! In sfarsit! In lumina vaga ii disting pe zeii pamantului.

Atunci Atal, alunecand pe pantele vertiginoase, auzi in bezna un ras inspaimantator, amestecat cu un tipat cum nu s-a mai pomenit vreodata, poate doar in acel Phlegethon al unor cosmare cu neputinta de povestit. Un tipat in care se rasfrangeau toata oroarea si toata groaza unei vieti intregi, adunate intr-o singura clipa.

— Ceilalti zei, zeii infernurilor exterioare care-i apara pe nevolnicii zei ai pamantului! Nu te uiti! in­toarce-te! Nu privi! Razbunarea abiselor fara capat! Acest hau cumplit si blestemat. . . Zei milostivi ai pamantului! . . . Cad in cer!

Iar pe cand Atal inchidea ochii, isi astupa urechile si incerca sa fuga spre a scapa de atractia puternica a inaltimilor necunoscute, o furtuna teribila izbucni pe Hatheg-Kla, trezindu-i din somn pe bravii sateni din campii si pe bunii targoveti din Hatheg, Nir si Ulthar si facandu-i sa priveasca printre nori ciudata eclipsa de luna pe care nici o carte n~o prevazuse. Cand luna dis­paru, in sfarsit, Atal era in siguranta pe gheturile mai joase ale muntelui, dincolo de privirea zeilor pamantului sau a celorlalti zei.

Sta scris in manuscrisele pnakotice ca Sansu n-a ga­sit nimic altceva decat gheata si stanca atunci cand s-a catarat pe Hatheg-Kla, in primele varste ale lumii. To­tusi, cand oamenii din Ulthar, Nir si Hatheg isi invin­sera teama si urcara muntele, ziua, in cautarea lui Bazai inteleptul, gasira gravat in piatra muntelui un cu­rios simbol ciclopic de cincizeci de coti latime, ca si cum stanca ar fi fv)st cioplita cu o dalta uriasa. Iar sim­bolul semana cu cele intalnite de invatati in niste parti ale manuscriselor pnakotice prea vechi pentru a mai putea fi descifrate.

Barzai inteleptul n-a mai fost gasit niciodata, iar Atal, preotul harazit cu sfintenie, n-a putut nicicand sa se roage pentru odihna sufletului sau. De atunci si pana azi, oamenii din Ulthar, Nir si Hatheg se tem de eclipse si se roaga in noaptea cand aburi albiciosi ascund varful muntelui si luna. Iar deasupra ceturi lor de pe Hatheg-Kla, zeii pamantului danseaza uneori cu amintirile lor, caci se stiu in siguranta deplina. Le place sa vina din necunoscuta tara Kadath, pe corabiile lor de nori, sa se joace ca in timpurile vechi, cand pamantul era tanar si oamenii nu se catarau pe culmile inaccesibile.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 674
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site