Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


ZIDUL

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
RADU PREDA - JURNAL CU PETRE TUTEA
Emily Bronte - (1818-1848) Autorul si opera sa
Lubomir Doležel, Poetica occidentala, Editura Univers, Bucuresti, 1988
ENEIDA - Povestirea primelor sase carti
Iepurasii ranjesc
Howard Philips Lovecraft - ZEII CEILALTI
ZIDUL


ZIDUL

Ne‑au impins intr‑o sala mare, alba si am inceput sa clipesc fiindca ma dureau ochii din cauza luminii. Mai apoi am vazut o masa si patru tipi in civil care stateau la masa si se uitau prin niste hartii. Ceilalti prizonieri fusesera ingramaditi in fundul salii si am fost nevoiti sa strabatem toata incaperea ca sa ajungem pana la ei. Pe unii ii cunosteam, pe altii nu, erau probabil straini. Cei doi din fata mea erau blonzi, cu capete rotunde; semanau unul cu celalalt: francezi, banuiesc. Cel mai maruntel isi tot ridica pan­talonii: era ca un fel de tic nervos.




Toata treaba a tinut aproape trei ore; eram la capatul puterilor si mi se golise capul; incaperea era bine incalzita si deci mi se parea destul de placut: de douazeci si patru de ore incoace dardaisem fara incetare. Gardienii ii aduceau pe prizonieri unul dupa altul in fata mesei. Cei patru tipi le cereau numele si profesia. De cele mai multe ori se opreau aici — sau daca nu, puneau cate o intrebare razleata: „Ai par­ticipat la sabotarea mu­nitiilor?” Sau: „Unde te aflai in dimineata zilei de 9 si ce faceai?” Nu ascul­tau raspunsul, sau cel putin asa lasau impresia: taceau un moment, se uitau drept inainte si apoi incepeau sa scrie. L‑au intrebat pe Tom daca e adevarat ca face parte din Brigada internationala: Tom nu putea nega din cauza legitimatiei care i se gasise in haina. Pe Juan nu l‑au intrebat nimic, dar, dupa ce si‑a spus numele, au scris o gramada.

Fratele meu Jose este anarhist, spuse Juan. Stiti bine ca nu mai e aici. Eu nu sunt inscris in nici un partid, n‑am facut niciodata politica.

Nu i‑au raspuns. Juan a mai zis:

N‑am facut nimic. Nu vreau sa platesc pentru altii. Ii tremurau buzele. Un gardian i‑a spus sa taca si l‑a luat. Mi‑a venit randul:

Te numesti Pablo Ibbieta?

Am spus ca da.

Tipul s‑a uitat in hartoagele lui si m‑a intrebat:

Unde e Ramon Gris?

Nu stiu.

L‑ai ascuns in casa dumitale de pe 6 pana pe 19.

Nu.

Au scris un moment si gardienii m‑au scos din sala. Pe culoar Tom si Juan asteptau intre doi gealati. Am pornit. Tom l‑a intrebat pe unul din ei:

Si acum?

Si acum ce? zise gardianul.

E un interogatoriu sau un proces?

Asta a fost procesul, spuse tipul.

Si? Ce‑o sa se intample cu noi?

Gardianul a raspuns sec:

O sa vi se comunice sentinta in celula.

De fapt, ceea ce slujea drept celula era unul din beciurile spitalului. Din cauza curentului era un frig cumplit. Toata noaptea clantanisem si nici peste zi n‑o dusesem mai bine. Primele cinci zile le petrecusem intr‑o carcera de la arhiepis­copie, un fel de inchisoare subterana probabil de pe vremea Evului‑Mediu; intrucat erau multi prizonieri si putin loc, ii bagau unde se nimerea. Nu‑mi parea rau dupa carcera mea: nu‑mi fusese frig, dar eram singur; cu timpul devine ener­vant. In beci aveam companie. Juan nu prea vorbea: ii era frica si apoi era prea tanar ca sa aiba dreptul la cuvant. Tom in schimb era foarte vorbaret si stia bine spaniola.

In beci se aflau o banca si patru saltele de paie. Dupa ce ne‑au adus inapoi aici, ne‑am asezat si am asteptat in tacere. Peste catva timp, Tom a spus:

S‑a zis cu noi.

Asa cred si eu, am confirmat, dar banuiesc ca pustiului n‑o sa‑i faca nimic.

N‑au de ce sa se lege de el, preciza Tom. E fratele unui militant, asta‑i tot.

M‑am uitat la Juan: nu parea sa fi auzit. Tom a continuat:

Stii ce fac astia la Saragosa? Ii culca pe oameni pe sosea si‑i calca pe urma cu camioanele. Ne‑a spus‑o un dezertor marocan. Cica fac astfel economie de munitii.

Dar nu si de benzina, am zis eu.

Eram suparat pe Tom: n‑ar fi trebuit sa spuna una ca asta.

Niste ofiteri se plimba pe sosea, continua el, si supravegheaza operatia asta cu mainile in buzunar, fumand. Crezi ca le dau cumva lovitura de gratie amantilor alora? Nici gand. Ii lasa sa urle. Uneori cate un ceas intreg. Marocanul zicea ca prima data a fost gata‑gata sa verse.

Nu cred ca o sa faca asta aici, am zis eu. Numai daca, pe bune, or fi ramas fara munitii.

Lumina patrundea prin patru rasuflatori si printr‑o gaura rotunda din tavan, mai pe stanga, prin care se vedea doar un petec de cer. Pe aici, prin gaura asta rotunda, de obicei inchisa cu un chepeng, se descarcau carbunii in pivnita. Chiar sub gaura se gasea un strat gros de praf de carbune; urma sa fie utilizat pentru incalzirea spitalului, dar, inca de la inceputul razboiului, bolnavii au fost evacuati, iar carbunele ramasese acolo, nefolosit; uneori chiar ploua peste el, fiindca uitasera sa inchida chepengul.

Tom a inceput sa clantane:

mama ma‑sii de treaba, iar am inceput sa clantan, zise el.

S‑a sculat si a inceput sa faca gimnastica. La fiecare miscare, camasa i se intredeschidea, scotandu‑i la iveala piep­tul alb si paros. S‑a intins pe spate cu picioarele in sus si a facut foarfeca: vedeam cum ii tremura salele grase. Tom era voinic, dar avea prea multa grasime. Ma gandeam ca gloantele sau baionetele aveau in curand sa se infiga in masa asta de carne moale ca intr‑o bucata de unt. Daca ar fi fost slab nu mi‑ar fi venit in minte aceeasi idee.

Nu‑mi era chiar frig, dar nu‑mi mai simteam umerii si bratele. Din cand in cand mi se parea ca‑mi lipseste ceva si incepeam sa‑mi caut haina pe langa mine, apoi imi aduceam aminte ca nu‑mi dadusera haina. Chiar ca era neplacut. Ne luasera imbracamintea ca s‑o dea soldatilor lor si nu ne lasasera decat camasile si pantalonii de panza pe care bolnavii internati in spital ii purtau in toiul verii. Dupa o vreme, Tom s‑a ridicat si a venit sa se aseze langa mine, gafaind.

Te‑ai incalzit?

mama ma‑sii, nu. Dar in schimb mi‑a iesit sufletul.

Seara, pe la opt, a intrat un maior, insotit de doi falangisti. Tinea o foaie de hartie in mana. L‑a intrebat pe gardian:

Cum ii cheama pe astia trei?

Steinbock, Ibbieta si Mirbal, zise gardianul.

Maiorul si‑a pus ochelarii si s‑a uitat pe lista:

Steinbock Steinbock Aha, uite‑l. Esti condamnat la moarte. Vei fi impuscat maine dimineata.

S‑a mai uitat o data pe lista:

Si ceilalti doi la fel, spuse el.

Nu se poate, zise Juan. Eu nu.

Maiorul s‑a uitat la el uimit:

Cum te cheama?

Juan Mirbal, raspunse el.

Si numele dumitale e aici, zise maiorul, esti condamnat.

Dar n‑am facut nimic, protesta Juan.

Maiorul a dat din umeri si s‑a intors spre Tom si spre mine.

Sunteti basci?

Nimeni nu e basc.

Parea agasat.

Mi s‑a spus ca sunt trei basci pe aici. Doar n‑o sa‑mi pierd vremea alergand dupa ei. Presupun ca nu vreti sa vi se trimita un preot?

Nici macar nu i‑am raspuns. A mai zis:

Un medic belgian va veni indata. Are aprobare sa petreaca noaptea asta cu voi.

A salutat militareste si a iesit.

Ce‑ti spuneam eu, spuse Tom. Ne‑am ars.

Da, zisei eu, dar pentru asta mic e o porcarie. Vorbeam asa fiindca voiam sa fiu drept, dar pustiul nu‑mi placea. Avea un chip prea fin, iar frica, suferinta il desfigurasera, ii schi­monosisera trasaturile. Acum trei zile era un baietandru, genul ala dragalas, dar cam feminin, care unora poate ca le place; acum insa arata ca un poponar batran, si mi‑a trecut asa prin minte ca niciodata de acum inainte, chiar daca i s‑ar da drumul, n‑avea cum sa mai fie tanar. N‑ar fi stricat sa am un pic de mila sa‑i daruiesc, dar mi‑e scarba de mila, baiatul imi inspira mai degraba oroare. Nu mai scosese nici o vorba, dar devenise pamantiu: fata si mainile lui erau pamantii. S‑a asezat la loc si s‑a holbat la podea cu niste ochi rotunzi de tot. Tom avea suflet bun, a incercat sa‑l ia de brat, dar pustiul s‑a tras violent inapoi, strambandu‑se.

Lasa‑l, i‑am zis eu in soapta, ca o sa se porneasca pe bocete.

Tom s‑a supus cu parere de rau; i‑ar fi prins bine sa‑l con­soleze pe baiat; si‑ar fi facut astfel de lucru si n‑ar fi fost ispi­tit sa se gandeasca la el. Pe mine chestia asta ma irita: nu ma gandisem niciodata la moarte pentru ca nu avusesem ocazia, acum insa se ivise si n‑aveam altceva mai bun de facut decat sa ma gandesc la ea.

Tom a inceput sa vorbeasca; m‑a intrebat:

Ai curatat multi tipi, cu mana ta?

Nu i‑am raspuns. A inceput sa‑mi explice ca de la inceputul lunii august curatase sase insi; nu‑si dadea seama in ce situatie se afla si vedeam clar ca nu vrea sa‑si dea seama. Nici eu nu realizam inca pe deplin; ma intrebam daca doare rau, ma gandeam la gloante, imi inchipuiam grindina lor care frige trupul, sfredelindu‑l. Toate astea erau in afara adevaratei probleme; eram insa linistit: aveam toata noaptea la dispozitie ca sa inteleg. Dupa cateva minute, Tom a tacut si m‑am uitat la el cu coada ochiului: am vazut ca si el era pamantiu la fata si ca arata ingrozitor; mi‑am zis: „Acum incepe”. Se innopta, o lumina slaba si mohorata se strecura prin rasuflatori, iar gramada de carbune era ca o pata mare sub cer; prin gaura din tavan se vedea deja o stea: noaptea avea sa fie senina si geroasa.

S‑a deschis usa si au intrat doi gardieni. In urma lor venea un barbat blond imbracat intr‑o uniforma bej. Ne‑a salutat:

Sunt medic, spuse el. Am fost autorizat sa va asist in aceste imprejurari penibile.



Avea o voce placuta si distinsa. I‑am zis:

Cu ce scop ati venit incoace?

Sunt la dispozitia dumneavoastra. Voi face tot ce se poate ca aceste cateva ore sa va fie mai putin apasatoare.

Dar de ce ati venit tocmai la noi? Mai exista si alti amarati, spitalul e plin.

Aici am fost trimis, raspunse el vag. Ati dori sa fumati, asa‑i? adauga el repede. Am tigari, chiar si trabucuri.

Ne‑a oferit tigari englezesti, ba si tigari de foi Puros, dar le‑am refuzat. M‑am uitat in ochii lui si am constatat ca parea jenat. I‑am spus:

N‑ati venit aici din compasiune. De altfel va cunosc. V‑am vazut cu fascistii in curtea cazarmii in ziua cand m‑au arestat.

Eram gata sa mai spun ceva cand brusc mi s‑a intamplat un lucru care m‑a uimit: dintr‑o data, prezenta acelui medic nu m‑a mai interesat. De obicei, cand imi casuna pe cineva, nu‑l slabesc. Si totusi n‑am mai avut chef sa vorbesc; am dat din umeri si m‑am uitat in alta parte. Putin mai tarziu am ridi­cat capul: tipul ma examina, plin de curiozitate. Gardienii se asezasera pe saltelele de paie. Pedro, cel inalt si slab, statea cu mainile in san, celalalt dadea cand si cand din cap ca sa nu‑l fure somnul.

Doriti lumina? il intreba brusc Pedro pe medic.

Acesta a dat din cap in semn ca „da”: cred ca avea cam tot atata inteligenta cat o buturuga, dar sigur nu era rau. Privindu‑i ochii albastri si reci, mi‑am dat seama ca era peri­culos mai ales fiindca nu avea imaginatie. Pedro a iesit si s‑a intors cu o lampa cu gaz pe care a pus‑o pe banca, intr‑un colt. Lumina prost, dar era mai bine decat nimic: in ajun ne lasasera pe intuneric. M‑am uitat multa vreme la cercul lumi­nos pe care lampa il proiecta pe tavan. Eram fascinat. Si apoi, pe neasteptate, m‑am trezit, cercul luminos s‑a sters si m‑am simtit strivit de o greutate uriasa. Nu era vorba despre moarte, nici despre frica: era ceva anonim. Imi ardeau umerii obrajilor si ma durea craniul.

M‑am scuturat si m‑am uitat la cei doi tovarasi ai mei. Tom isi ingropase fata in maini, nu‑i vedeam decat ceafa grasa si alba. Tanarul Juan era de departe cel mai prapadit, statea cu gura cascata si‑i tremurau narile. Medicul s‑a apropiat de el si i‑a pus mana pe umar ca si cand ar fi vrut sa‑i dea curaj: ochii lui ramasesera insa reci. Am vazut apoi mana belgianului coborand pe furis de‑a lungul bratului lui Juan, pana la incheietura mainii. Juan, nepasator, nu protesta. Adoptand un aer indiferent, belgianul i‑a apucat incheietura cu trei degete, dar in acelasi timp s‑a tras putin inapoi, astfel incat sa stea cu spatele la mine. Eu insa m‑am aplecat un pic si l‑am vazut scotandu‑si ceasul din buzunar si uitandu‑se la el fara sa‑i dea drumul mainii pustiului. Dupa un moment i‑a dat totusi drumul si mana a cazut inerta; doctorul s‑a dus sa se sprijine de perete, apoi, ca si cand si‑ar fi adus dintr‑o data aminte de ceva foarte important, care trebuia notat pe loc, a scos un carnet din buzunar si a scris cateva randuri. „Ticalosul, m‑am gandit eu furios, nu care cumva sa indrazneasca sa vina la mine sa‑mi ia pulsul, ca‑i ard un pumn peste botul lui imputit.”

N‑a venit, dar am simtit ca se uita la mine. Am ridicat capul si m‑am uitat in ochii lui. Mi‑a spus pe un ton imper­sonal:

Nu ti se pare ca aici e un frig de‑ti clantane dintii?

Parea ca intr‑adevar ii era frig; se invinetise.

I‑am raspuns:

Nu mi‑e frig.

Se uita in continuare la mine, cu ochii lui duri. Am inteles imediat si mi‑am pus mainile pe fata: eram leoarca de sudoare. In beciul acela, in toiul iernii, intr‑un curent nemaipomenit, transpiram. Mi‑am varat mainile in parul jilav de naduseala; in acelasi moment mi‑am dat seama ca si camasa era uda si ca se lipise de mine: siroiam de cel putin un ceas si nu simtisem nimic. Porcul ala de belgian observase insa: vazuse picaturile curgandu‑mi pe obraji si se gandise: asta e manifestarea unei stari de teroare aproape patologica; si se simtise normal si mandru de a fi normal, pentru ca‑i era frig. Mi‑a venit sa ma scol si sa ma duc sa‑i trasnesc una peste mutra, dar nici n‑am apucat sa schitez un gest ca atat rusinea cat si furia mi‑au trecut; m‑am prabusit la loc pe banca, indiferent.

M‑am multumit sa ma frec pe gat cu batista fiindca ince­pusem sa simt transpiratia care‑mi picura din par pe ceafa, ceea ce nu‑mi placea deloc. De altfel, in curand am renuntat sa ma mai sterg, era inutil: batista ajunsese o zdreanta buna s‑o storci, si eu transpiram in continuare. Pana si fesele imi transpirau, iar pantalonul ud se lipea de banca.

Deodata, tanarul Juan a intrebat:

Sunteti medic?

Da, raspunse belgianul.

Omul sufera multa vreme?

Cand? Ah! Nu, nici vorba, zise belgianul cu o voce parinteasca, se termina imediat.

Vorbea de parca ar fi linistit un bolnav care platea din gros.

Dar mi s‑a spus ca e nevoie deseori de doua salve.

Uneori, zise belgianul dand din cap. Se intampla ca la prima salva nu e atins nici un organ vital.

Atunci trebuie sa‑si incarce pustile si sa ocheasca din nou?

S‑a gandit ce s‑a gandit apoi a adaugat cu o voce ragusita:

Dureaza ceva!

Ii era infiorator de frica de suferinta, numai la asta se gandea: asa e la varsta lui. Eu nu prea ma mai gandeam si in orice caz nu teama de suferinta ma facea sa transpir.

M‑am sculat si m‑am dus pana la gramada de praf de carbune. Tom a tresarit si mi‑a aruncat o privire incarcata de ura: il agasam fiindca imi scartaiau pantofii. M‑am intrebat daca si fata mea era la fel de pamantie ca si a lui: am vazut ca si el asuda. Cerul era minunat, nici o lumina nu se strecura pana in acel coltisor intunecos si‑mi era de ajuns sa ridic privirea ca sa zaresc Ursa mare. Dar nu mai era ca altadata: cu doua zile inainte, din celula mea de la arhiepiscopie puteam sa vad o bucata mare de cer si fiecare ora a zilei imi aducea aminte de altceva. Dimineata, cand cerul era de un albastru taios si transparent, ma gandeam la cate o plaja de pe malul Atlanticului; la amiaza vedeam soarele si‑mi aminteam de un bar din Sevilia unde obisnuiam sa beau manzanilla si sa mananc scrumbiute si masline; dupa‑amiaza ma aflam in zona de umbra, asa incat ma gandeam la umbra care se intin­dea peste jumatate din arena in timp ce cealalta jumatate scanteia in soare: era intr‑adevar trist sa vezi astfel tot pamantul reflectat pe cer. Acum insa puteam sa ma uit in sus cat pofteam, cerul nu‑mi mai evoca nimic. Era mai bine asa. M‑am intors si m‑am asezat iar langa Tom. A trecut o bucata buna de vreme.

Tom a inceput sa vorbeasca in soapta. Trebuia sa vor­beasca intruna, altfel i se incalceau gandurile. Cred ca mi se adresa mie, dar nu se uita la mine. Ii era fara indoiala frica sa ma vada asa cum eram acum, pamantiu la fata si asudat: semanam, fiecare din noi era mai rau ca o oglinda a celuilalt. Se uita la belgian, la omul viu.

Tu intelegi? zicea el. Eu unul nu inteleg.

Am inceput si eu sa vorbesc in soapta. Ma uitam la bel­gian.

Ce, ce sa inteleg?

O sa mi se intample ceva ce nu pot sa inteleg.

In jurul lui Tom plutea un miros ciudat. Mi s‑a parut ca am devenit mai sensibil ca inainte la mirosuri.

Am ranjit:

Nu mai e mult si o sa intelegi.

Nu mi‑e clar, zise el cu un aer incapatanat. Sunt dispus sa am curaj, dar ar trebui cel putin sa stiu Asculta, ne vor duce in curte. Bun. Tipii se vor alinia in fata noastra. Cati o sa fie?

Nu stiu. Cinci sau opt. Nu mai multi.

E‑n regula. Vor fi opt. Li se va da comanda: „Foc” si voi vedea opt pusti indreptate spre mine. Cred ca o sa‑mi vina sa intru in zid, ca o sa imping din rasputeri zidul cu spinarea, iar zidul va rezista, ca in cosmaruri. Toate astea mi le pot imagina. Ah! daca ai sti ce bine mi le pot imagina.

Termina! i‑am zis, si eu mi le imaginez.

Probabil ca doare ingrozitor. Stii, adauga el cu rautate, astia trag dinadins in ochi si in gura, ca sa desfigureze oamenii. Am si inceput sa simt ranile; de o ora ma doare in cap si in gat. Nu sunt chiar dureri adevarate; e vorba de ceva mai rau: e vorba de durerile pe care o sa le simt maine dimineata. Dar dupa aia?

Intelegeam prea bine ce vrea sa spuna, dar nu voiam sa par ca inteleg. Cat despre dureri, si eu le simteam in tot corpul, ca o multime de taieturi mici. Nu ma puteam obisnui, dar, ca si el, refuzam sa le acord importanta.

Dupa aia, am spus dur, dai ortul popii.

A inceput sa vorbeasca numai pentru el: nu‑l slabea din ochi pe belgian. Doctorul nu parea sa asculte. Stiam de ce venise; nu‑l interesau gandurile noastre; venise sa se uite cum mor de vii trupurile noastre.

E ca in cosmaruri, zicea Tom. Vrei sa te gandesti la ceva, ai tot timpul impresia ca s‑a facut, ca ai sa intelegi, si pe urma aluneca, iti scapa, dispare. Imi zic: dupa nu mai e nimic. Dar tot nu inteleg ce inseamna asta. Exista momente cand sunt gata‑gata sa reusesc Si pe urma deviez, ma gandesc iar la dureri, la gloante, la zgomot. Sunt materialist, iti jur, n‑am innebunit. Dar e ceva care nu merge. Imi vad cadavrul: asta nu e greu, dar eu sunt cel care il vede, eu, cu ochii mei. Ar trebui sa fiu in stare sa gandesc sa inteleg ca nu voi mai vedea nimic, ca nu voi mai auzi nimic si ca lumea va merge inainte pentru ceilalti. Omul nu e facut sa gandeasca una ca asta, Pablo. Poti sa ma crezi: mi s‑a mai intamplat sa veghez o noapte intreaga asteptand ceva. Dar asta e cu totul altceva: o sa ne inhate pe la spate, Pablo, si nu vom fi reusit sa ne pregatim.

Taca‑ti fleanca, ii spusei, ce, vrei sa‑ti chem un popa?

N‑a raspuns. Observasem ca avea tendinta s‑o faca pe profetul si sa‑mi zica Pablo cu o voce lipsita de orice expre­sie. Nu prea‑mi placea chestia asta; se pare insa ca toti irlan­dezii sunt asa. Aveam vaga impresie ca miroase a urina. In fond, Tom nu‑mi era grozav de simpatic si nu vedeam de ce, sub pretext ca vom muri impreuna, ar fi trebuit sa‑mi devina. Existau cativa tipi cu care totul ar fi fost altfel. Cu Ramon Gris, de pilda. Dar alaturi de Tom si de Juan ma simteam singur. Pe de alta parte era mai bine asa: cu Ramon poate ca m‑as fi induiosat. In momentul acela eram teribil de dur, si voiam sa raman dur.

Tom i‑a dat inainte, mormaind oarecum distrat. Vorbea desigur ca sa nu aiba ragaz sa gandeasca. Putea a urina ca batranii bolnavi de prostata. Evident, eram de aceeasi parere cu el, tot ceea ce spunea el as fi putut sa spun si eu: nu e firesc sa mori. Si, de cand urma sa mor, nimic nu mi se mai parea firesc, nici gramada aia de praf de carbune, nici banca, nici mutra imputita a lui Pedro. Faptul ca gandeam la fel cu Tom nu‑mi facea placere. Si stiam bine ca de‑a lungul intregii nopti vom continua sa ne gandim la aceleasi lucruri in acelasi timp, cu un decalaj de cel mult cinci minute, ca vom continua sa transpiram sau sa clantanim in acelasi timp. M‑am uitat la el dintr‑o parte si pentru prima data mi s‑a parut stra­niu: isi purta moartea gravata pe chip. Orgoliul meu era ranit: traisem douazeci si patru de ore alaturi de Tom, il ascul­tasem, vorbisem cu el stiind ca nu aveam nimic in comun. Si iata ca acum semanam ca niste frati gemeni, numai si numai pentru ca urma sa crapam impreuna. Tom m‑a luat de mana fara sa se uite la mine:

Pablo, ma intreb ma intreb daca o fi adevarat ca suntem nimiciti cu totul.



Mi‑am retras mana si i‑am spus:

Mai bine uita‑te intre picioarele tale, magarule.

Intre picioarele lui se formase o baltoaca si din pantalonii lui inca mai picura ceva:

Ce‑i asta? intreba el inspaimantat.

Te‑ai pisat in pantaloni, i‑am zis.

Nu‑i adevarat, spuse el furios, nu ma pis, nu simt nimic.

Belgianul se apropiase. A intrebat cu o prefacuta bunavointa:

Nu va simtiti bine?

Tom n‑a raspuns. Belgianul s‑a uitat in tacere la baltoaca.

Nu stiu ce‑i asta, zise Tom pe un ton salbatic, dar frica nu mi‑e. Va jur ca nu mi‑e frica.

Belgianul n‑a raspuns. Tom s‑a sculat si s‑a dus intr‑un colt sa se usureze. S‑a intors incheindu‑se la pantaloni, s‑a asezat si a tacut malc. Belgianul nota de zor in carnetel.

Ne uitam la el; si tanarul Juan se uita: toti trei ne uitam la el pentru ca era viu. Avea gesturile unui om viu, grijile unui om viu; clantanea in beciul asta asa cum trebuie sa clantane oamenii vii; avea un trup ascultator si bine hranit. Noi, astilalti, nu ne mai simteam trupurile — in orice caz nu in acelasi fel. Imi venea sa‑mi pipai pantalonii intre picioare, dar nu indrazneam; ma uitam la belgian, infipt bine pe picioarele lui, stapan pe muschii lui — el unul putea sa se gandeasca la ziua de maine. Noi insa eram trei umbre lipsite de sange; ne uitam la el si‑i sugeam viata ca niste vampiri.

Pana la urma s‑a apropiat de Juan. O fi vrut poate sa‑i pipaie ceafa din vreun motiv profesional sau o fi fost manat de un impuls de mila? Daca a actionat din mila a fost desigur singura data in toata acea noapte. A mangaiat capul si gatul baiatului. Pustiul n‑a reactionat, dar nu‑si lua ochii de la el, apoi, fulgerator i‑a luat mana si s‑a uitat la ea cu un aer ciudat. Tinea mana belgianului intre ale sale, iar cele doua gheare cenusii care strangeau mana aceea grasa si roscovana nu erau deloc placute la vedere. Banuiam ce avea sa se intample si Tom banuia probabil si el: belgianul insa nu‑si dadea seama de nimic, zambea cu o expresie parinteasca. Dupa cateva clipe, baiatul a dus laba mare si rosie la gura si a dat s‑o muste. Belgianul si‑a tras‑o repede si impleticindu‑se, a facut cativa pasi inapoi, pana la perete. Pret de o secunda s‑a uitat ingrozit la noi, pesemne ca atunci intelesese, dintr‑o data, ca nu mai eram oameni ca el. Am inceput sa rad si unul din gar­dieni a tresarit. Celalalt adormise cu ochii deschisi de i se vedea numai albul ochilor.

Ma simteam sleit si totodata surescitat. Nu voiam sa ma mai gandesc la ceea ce avea sa se intample in zori, la moarte. Nu avea nici un rost, intalneam in cale doar vorbe goale sau vid. Dar, de indata ce incercam sa ma gandesc la altceva, vedeam tevile pustilor indreptate spre mine. Cred ca mi‑am trait executia de zeci de ori la rand; o data chiar am crezut ca e pe bune: probabil ca am atipit un minut. Ma tarau spre zid si eu ma zbateam; le ceream iertare. M‑am trezit brusc si m‑am uitat la belgian: ma temeam sa nu fi racnit in somn. Tipul isi netezea insa mustata, nu observase nimic. Daca as fi vrut, cred ca as fi putut sa dorm putin: nu inchisesem ochii de patruzeci si opt de ore, eram istovit. N‑aveam insa chef sa pierd doua ore de viata: ar fi venit sa ma trezeasca in zori, i‑as fi urmat ametit de somn si as fi crapat fara sa apuc sa zic: „of, nu voiam una ca asta, nu voiam sa mor ca o vita, voiam sa inteleg. Si, pe urma, imi era teama de cosmaruri. M‑am sculat si m‑am apucat sa umblu de colo‑colo, iar ca sa‑mi abat gandurile, am inceput sa ma gandesc la viata mea trecuta. O groaza de amintiri mi se invartejeau in minte. Unele erau placute, altele neplacute — sau cel putin asa le denumeam inainte. Chipuri si intamplari. Am revazut chipul unui novillero tanar pe care taurul il luase in coarne la Valencia, la Feria; pe al unuia dintre unchii mei, pe al lui Ramon Gris. Mi‑am adus aminte de intamplari: cum am fost somer trei luni de zile in 1926, cum era sa crap de foame. Mi‑am adus aminte de o noapte pe care am petrecut‑o pe o banca la Granada: nu mancasem de trei zile, eram turbat, nu voiam sa crap. Mi‑a venit sa rad. Ce aprig alergam dupa fericire, dupa femei, dupa libertate. Pentru ce? Voisem sa eliberez Spania, il admiram pe Pi y Margall, aderasem la miscarea anarhista, tinusem cuvantari in adunari publice: luam totul in serios, ca si cand as fi fost nemuritor.

In clipa aceea mi s‑a parut ca am in fata toata viata mea si m‑am gandit: „E o minciuna sfruntata”. Nu facea nici cat o ceapa degerata de vreme ce se sfarsise. Ma intrebam cum putusem oare sa ma plimb, sa ma hlizesc cu gagicile: daca mi‑as fi putut inchipui macar o clipa ca aveam sa mor asa, n‑as fi miscat un deget. Viata mea se afla in fata mea, inchisa, incheiata, ca un sac si totusi, toate cate erau in ea erau neter­minate. Am incercat o clipa s‑o judec. As fi vrut sa pot sa‑mi spun: e o viata frumoasa. Nu putea insa fi judecata, era doar o schita; imi risipisem timpul semnand polite pentru vesnicie, nu intelesesem nimic. Nu regretam nimic: existau multe lucruri dupa care ar fi putut sa‑mi para rau, gustul man­zanillei sau zilele de vara cand ma duceam sa ma scald intr‑un golfulet de langa Cadix; moartea le rapise tuturor farmecul.

Pe neasteptate, belgianului i‑a venit o idee nemaipomenita:

Oameni buni, ne‑a spus, pot sa ma ofer — sub rezerva aprobarii de catre administratia militara — sa transmit un mesaj, o amintire din partea voastra pentru cei ce va iubesc

Tom a marait:

N‑am pe nimeni.

N‑am raspuns nimic. Tom a asteptat putin, apoi s‑a uitat la mine, plin de curiozitate:

Nu‑i transmiti nimic lui Concha?

Nu.

Uram aceasta duioasa complicitate: eu eram de vina, vor­bisem noaptea trecuta despre Concha, ar fi trebuit sa ma stapanesc. Eram cu ea de un an. In ajun, mi‑as fi taiat bratul cu toporul numai ca s‑o mai vad macar cinci minute. De aia vorbisem despre ea, nu fusesem in stare sa tac. Acum nu mai aveam pofta s‑o vad, nu mai aveam nimic sa‑i spun. N‑as fi vrut nici macar s‑o strang in brate: imi era groaza de trupul meu fiindca se facuse pamantiu si asuda — si, poate ca si de al ei imi era groaza. Concha avea sa planga afland de moartea mea; ii va pieri cheful de viata luni si luni de zile. Totusi, eu eram cel ce urma sa moara. Ma gandeam la ochii ei frumosi si calzi. Cand se uita la mine, ceva din ea ajungea pana la mine. Ma gandeam insa ca s‑a sfarsit: acum daca s‑ar uita la mine, privirea ei ar ramane in ochii ei, n‑ar mai ajunge pana la mine. Eram singur.

Si Tom era singur, dar intr‑alt fel. Se asezase calare pe banca si se uita la ea cu un soi de zambet; parea uimit. A intins mana si a atins lemnul cu mare grija, ca si cand i‑ar fi fost frica sa nu sparga ceva, apoi si‑a tras repede mana inapoi; l‑a trecut un fior. Daca as fi fost in locul lui Tom, nu m‑as fi jucat de‑a atinsul bancii cu mana; si astea erau tot hachite de irlandez, dar e drept ca si mie mi se parea ca obiectele au un aer ciudat: erau mai sterse, mai putin dense decat de obicei. Era de‑ajuns sa ma uit la banca, la lampa, la gramada de praf de carbune, ca sa‑mi gandesc lucid moartea, dar o vedeam pretutindeni, pe obiecte, in modul in care obiectele se departasera si se tineau deoparte cu discretie, ca niste oameni care vorbesc in soapta la capataiul unui muribund. Tom atin­sese propria sa moarte cand pusese mana pe banca.

In starea in care ma aflam, daca cineva ar fi venit sa ma anunte ca ma pot intoarce acasa linistit, ca scapasem cu viata, chestia asta m‑ar fi lasat rece: sa astepti cateva ore sau cativa ani e totuna cand ai pierdut iluzia ca esti etern. Intr‑un anumit sens, nu mai tineam la nimic, eram calm. Era insa un calm oribil din cauza trupului meu: trupul asta pe care inca il foloseam, caci vedeam cu ochii lui, auzeam cu urechile lui, nu‑mi mai apartinea; transpira si tremura independent si eu nu‑l mai recunosteam. Eram nevoit sa‑l ating si sa‑l privesc ca sa stiu ce‑i cu el, ca si cand ar fi fost al altuia. Uneori il mai simteam inca, simteam niste alunecari, un soi de prabusiri, ca atunci cand esti intr‑un avion in picaj, sau imi sim­team bataile inimii. Dar nici asta nu ma linistea: tot ceea ce venea de la trupul meu avea un aer imputit si suspect. In cea mai mare parte a timpu­lui se ingramadea, statea cuminte, iar eu nu mai simteam decat un fel de apasare, o prezenta dezgustatoare lipita de mine; mi se parea ca sunt legat de un vierme urias. La un moment dat mi‑am pipait pantalonul si am constatat ca e umed; nu stiam daca e ud de transpiratie sau de urina, dar mi‑am luat precautia si m‑am dus sa ma usurez pe gramada de carbuni.

Belgianul si‑a scos ceasul, s‑a uitat si a zis:

E trei si jumatate.

Bestia! Facuse, desigur, dinadins. Tom a sarit in sus: inca nu ne dadusem seama ca timpul trece; noaptea ne imbratisase ca o masa informa si intunecoasa, nici nu‑mi aduceam aminte cand incepuse.

Tanarul Juan a inceput sa urle. Isi frangea mainile, implora:

Nu vreau sa mor, nu vreau sa mor.

A luat‑o la fuga prin tot beciul cu bratele ridicate, apoi s‑a prabusit pe una din saltele, plangand in hohote. Tom se uita la el cu o privire posomorata, nu mai avea chef nici macar sa‑l consoleze. De fapt nici nu era nevoie: baiatul facea mai mult zgomot decat noi, dar era mai putin lovit: era ca un bolnav care se apara impotriva bolii facand febra. E mult mai rau cand omul nu mai are nici macar febra.

Plangea: vedeam prea bine ca‑i e mila de el; nu se gandea la moarte. Pret de o clipa, de o singura clipa, mi‑a venit si mie sa plang, sa‑mi plang de mila. S‑a intamplat insa pe dos: m‑am uitat putin la pusti, i‑am vazut umerii slabuti zguduiti de plans si m‑am simtit inuman: nu reuseam sa‑mi fie mila nici de ceilalti, nici de mine. Mi‑am zis: „Vreau sa mor curat”.

Tom s‑a ridicat, s‑a dus chiar sub gaura rotunda din tavan si a inceput sa pandeasca zorile.

Eu insa ma incapatanasem, voiam sa mor curat si nu ma mai gandeam decat la asta. Totusi, de cand ne spusese doc­torul cat e ceasul, simteam in strafunduri ca timpul trece, ca se scurge picatura cu picatura.

Era inca intuneric cand am auzit vocea lui Tom:

— Ii auzi?

Da.

Niste tipi mergeau prin curte.

Ce ma‑sa fac? Doar nu au cum sa traga pe intuneric.

Peste catva timp n‑am mai auzit nimic. I‑am spus lui Tom:

S‑a luminat de ziua.

Pedro s‑a sculat cascand si a venit sa sufle in lampa. I‑a spus colegului sau:

Frigul naibii.

Beciul devenise cenusiu. Am auzit, in departare, impuscaturi.

A inceput, ii spusei lui Tom, probabil ca fac treaba asta in curtea din spate.

Tom i‑a cerut medicului o tigara. Eu nu voiam; nu voiam nici tigara, nici alcool. Din acel moment, impuscaturile n‑au mai incetat.

— Iti dai seama? zise Tom.

A vrut sa adauge ceva, dar a tacut, se uita la usa. Usa s‑a deschis si un locotenent cu patru soldati au intrat. Tom a aruncat tigara.

Steinbock?

Tom n‑a raspuns, Pedro l‑a aratat.

Juan Mirbal?

E cel de pe saltea.



Scoala‑te, zise locotenentul.

Juan nu s‑a miscat. Doi soldati l‑au luat de subsuori si l‑au ridicat in picioare. Cum i‑au dat insa drumul, a cazut la loc. Soldatii au sovait.

Nu e primul caruia i se face rau, spuse locotenentul, n‑aveti decat sa‑l carati voi doi; vedem noi acolo.

S‑a intors spre Tom:

Hai, vino.

Tom a iesit intre doi soldati. Alti doi soldati veneau in urma lor, tinandu‑l pe pusti de subsuori si de picioare. Baiatul nu era lesinat; statea cu ochii larg deschisi, iar lacrimile ii curgeau pe obraji. Cand am vrut sa ies si eu, locotenentul m‑a oprit:

Dumneata esti Ibbieta?

Da.

Vei astepta aici: vor veni sa te ia imediat.

Au iesit. Belgianul si cei doi gardieni au plecat si ei; am ramas singur. Nu intelegeam ce se intampla cu mine, dar as fi preferat sa se termine imediat.

Auzeam salve la intervale aproape regulate: la fiecare din ele tresaream. Imi venea sa urlu si sa‑mi smulg parul din cap. Strangeam insa din dinti si‑mi varasem mainile in buzunar fiindca voiam sa raman curat.

Dupa o ora au venit sa ma ia si m‑au dus la primul etaj, intr‑o incapere mica unde mirosea a tutun si era o caldura care mi s‑a parut sufocanta. Doi ofiteri fumau, stand in fotolii, cu niste hartii pe genunchi.

Te numesti Ibbieta?

Da.

Unde e Ramon Gris?

Nu stiu.

Cel care ma interoga era mic si gras. In spatele ochela­rilor avea niste ochi duri. Mi‑a spus:

Apropie‑te.

M‑am apropiat. S‑a sculat si m‑a apucat de brat uitandu‑se la mine cu o expresie menita sa ma faca sa intru in pamant. Totodata m‑a ciupit de brat cat a putut de tare. Nu ca sa ma doara, ci ca sa arate cine e stapan: voia sa ma domine. Considera necesar de asemenea sa‑mi pufaie in fata rasuflarea lui imputita. Am stat asa cateva clipe; mie imi cam venea sa rad. Nu era de‑ajuns ca sa intimidezi un om care avea sa moara imediat: nu tinea. M‑a impins violent si s‑a asezat la loc. A zis:

Viata ta in schimbul vietii lui. Daca ne spui unde e, te lasam in viata.

Acesti doi tipi plini de fireturi, cu cravasele si cizmele lor, erau si ei, totusi, niste oameni care vor muri. Putin mai tarziu decat mine, dar nu cu mult mai tarziu. Si cu toate aces­tea se agitau cautand niste nume prin hartoagele lor, alergand dupa alti oameni ca sa‑i bage in inchisoare sau ca sa‑i suprime; aveau pareri cu privire la viitorul Spaniei, ca si asupra altor probleme. Maruntele lor activitati mi se pareau socante si comice: nu mai reuseam sa ma pun in locul lor, mi se parea ca sunt nebuni.

Cel mic si gras se uita la mine in continuare, lovindu‑se cu cravasa peste cizma. Toate gesturile lui erau calculate astfel incat sa‑i dea infatisarea unei fiare iuti si pline de fero­citate.

Deci? Ai inteles?

Nu stiu unde e Gris, i‑am raspuns. Credeam ca e la Madrid.

Celalalt ofiter si‑a ridicat alene mana alba. Indolenta lui era si ea calculata. Le vedeam micile manevre si eram uimit ca exista oameni capabili sa‑si piarda vremea cu asa ceva.

Ai timp un sfert de ora ca sa te gandesti, zise el incet. Duceti‑l in incaperea unde se tine lenjeria; peste un sfert de ora il aduceti inapoi. Daca persista in refuz, va fi executat pe loc.

Stiau ei ce faceau: petrecusem toata noaptea asteptand; dupa aceea ma mai lasasera sa astept inca un ceas in beci, in timp ce‑i impuscau pe Tom si pe Juan si acum ma incuiau un sfert de ora; sigur ca‑si pregatisera tactica inca din ajun. Isi ziceau ca, in timp, nervii se uzeaza si sperau sa ma dea gata in felul acesta.

Se inselau amarnic. M‑am asezat pe un scaunel, fiindca ma simteam foarte slabit si am inceput sa ma gandesc. Nu la propunerea lor. Evident, stiam unde e Gris: se ascundea la verii lui, la patru kilometri de oras. Stiam prea bine ca nu voi da in vileag ascunzatoarea lui, afara doar daca ma vor tortura (dar nu pareau sa se fi gandit la asta). Toate chestiile astea erau perfect clare, definitive si nu ma interesau catusi de putin. As fi vrut doar sa inteleg motivele purtarii mele. Preferam sa crap decat sa‑l tradez pe Gris. De ce? Nu‑l mai iubeam pe Ramon Gris. Prietenia mea fata de el murise cu putin timp inainte de zorii zilei, o data cu dragostea pentru Concha, o data cu dorinta de a trai. Desigur, il stimam in con­tinuare; era un dur. Dar nu pentru asta acceptam sa mor in locul lui; viata lui nu avea mai multa importanta decat a mea; nici o viata nu avea importanta. Un om va fi proptit de un zid si se va trage in el pana ce va crapa: ca e vorba despre mine, sau despre Gris, sau despre altul e totuna. Stiam, evident, ca pentru Spania, el e mai util decat mine, dar mi se rupea de Spania si de anarhie: nimic nu mai avea importanta. Si totusi, stateam acolo, puteam sa scap cu viata predandu‑l pe Gris si refuzam s‑o fac. Toata treaba mi se parea mai degraba comica: asta era incapatanare sadea. Ma gandeam: „Incapatanat mai esti!” Si m‑am simtit cuprins de o stranie veselie.

Au venit sa ma ia si m‑au dus din nou in fata celor doi ofiteri. Un sobolan ne‑a taiat calea si mi‑a venit sa rad. M‑am intors spre unul din cei doi falangisti si l‑am intrebat:

Ai vazut sobolanul?

Nu mi‑a raspuns. Era posomorat si patruns de importanta. Mie tot imi venea sa rad, dar ma stapaneam fiindca‑mi era teama ca, daca incep, nu ma mai pot opri. Falangistul purta mustati. I‑am mai spus:

Trebuie sa‑ti tai mustata, prostovane.

Mi se parea caraghios sa‑ti lasi fata cotropita de par. Mi‑a tras un picior fara prea mare convingere, asa ca am tacut.

Ei, zise ofiterul cel gras, te‑ai gandit?

M‑am uitat la el plin de curiozitate, ca si cand ar fi fost o ganganie dintr‑o specie foarte rara. I‑am spus:

Stii unde e. Se ascunde in cimitir. Intr‑un cavou sau in baraca groparilor.

Voiam sa le fac o farsa. Sa‑i vad sculandu‑se, incheindu‑si centurile si dand ordine cu un aer agitat.

Au sarit in picioare.

Hai sa mergem. Moles, du‑te si cere‑i locotenentului Lopez cincisprezece oameni. Tu, imi zise maruntelul gras, baga de seama, daca ai spus adevarul, sa stii ca eu unul ma tin de cuvant. Dar daca ti‑ai batut joc de noi, o sa mi‑o platesti scump.

Au plecat facand galagie, iar eu am asteptat linistit, pazit de falangisti. Din cand in cand, zambeam fiindca ma gandeam la mutrele lor. Ma simteam indobitocit si malitios. Mi‑i inchipuiam ridicand pietre de mor­mant, deschizand, rand pe rand, usile cavourilor. Imi reprezentam situatia ca si cand as fi fost un altul: acel prizonier care se incapataneaza s‑o faca pe eroul, falangistii aia gravi cu mustatile lor si oamenii in uniforma aler­gand printre morminte; era de un comic irezistibil.

Dupa o jumatate de ceas, grasanul maruntel s‑a intors sin­gur. Am crezut ca vine sa dea ordin sa ma execute. Ceilalti pesemne ramasesera la cimitir.

Ofiterul s‑a uitat la mine. Nu parea catusi de putin plouat.

Duceti‑l in curtea mare cu ceilalti, zise el. La sfarsitul operatiunilor militare, un tribunal obisnuit ii va decide soarta.

Am crezut ca n‑am inteles bine. L‑am intrebat:

Atunci nu ma impusca?

— In orice caz, nu acum. Mai tarziu, nu ma mai priveste.

Tot nu intelegeam. I‑am zis:

Da' de ce?

A dat din umeri fara sa‑mi raspunda, iar soldatii m‑au luat. In curtea mare erau vreo suta de prizonieri, femei, copii, cativa batrani. Am inceput sa dau ocol peluzei centrale, eram ca prostit. La amiaza, ni s‑a dat de mancare in sala de mese. Doi sau trei tipi mi‑au vorbit. Probabil ca ii cunosteam, dar nu le‑am raspuns: nici nu mai stiam unde ma aflu.

Spre seara au fost adusi in curte vreo zece noi prizonieri. L‑am recunoscut pe Garcia, brutarul. Mi‑a zis:

Baftosule! Nu credeam sa te mai vad in viata.

Ma condamnasera la moarte, am spus, si pe urma s‑au razgandit. Nu inteleg de ce.

M‑au arestat la ora doua, zise Garcia.

De ce?

Garcia nu facea politica.

Habar n‑am, spuse el. Ii aresteaza pe toti cei care nu gandesc la fel ca ei.

Mi‑a spus, in soapta:

L‑au prins pe Gris.

Am inceput sa tremur.

Cand?

Azi dimineata. A facut pe nebunul. Marti a plecat de la varu‑sau fiindca s‑au cam certat. Erau destui tipi dispusi sa‑l ascunda, dar n‑a vrut sa mai datoreze nimanui nimic. A zis: „M‑as fi ascuns la Ibbieta, dar de vreme ce l‑au ridicat, o sa ma duc sa ma ascund in cimitir.”

— In cimitir?

Da. E o dobitocie. Evident ca au cautat si acolo azi dimineata, pana la urma trebuia sa se ajunga si la asta. L‑au gasit in baraca groparilor. Au tras in el si l‑au lichidat.

La cimitir!

Totul a prins a se invarti in jurul meu si m‑am pomenit stand jos, pe pamant: radeam atat de tare incat mi‑au dat lacrimile.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1294
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site