Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


EPOCA POLEMICILOR LITERARE (1870-1880)

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



EPOCA POLEMICILOR LITERARE  (1870-1880)

            Miscarea literara in acest deceniu este caracterizata prin polemicile dintre 'Convorbiri literare' si alte reviste din Bucuresti si de peste munti. Se poate zice ca toti scriitorii din aceasta vreme se pot imparti in doua grupe dupa cele doua grupe de luptatori.
            Revista ieseana se poate lauda mai ales cu critica literara, manifestata prin notite scurte, prin articole de polemica si prin articole de principiu, scrise de Iacob Negruzzi, Petre Carp si mai ales de Titu Maiorescu. Intre acestea, primul loc il ocupa seria de articole in care se stabilesc ideile fundamentale ale activitatii celor grupati in jurul 'Convorbirilor': directia noua in poezia si proza romana. Este momentul culminant al activitatii lui Titu Maiorescu, care se afirma oarecum ca intemeietor al unei scoli literare. Aci dar vom vorbi mai pe larg despre criticul iesean.
            Titu Maiorescu (1840-1917) este fiul profesorului Ion Maiorescu. El a dobandit o instructie foarte ingrijita: studiile secundare le-a facut in Viena in institutul Teresian, iar pe cele superioare la Berlin, Paris si Giessen. A urmat cursuri regulate de drept si de filozofie si venind in Iasi (1862) a fost numit profesor la gimnaziu si apoi la scoala normala 'Vasile Lupu'. Pe vremea aceea scolile aveau o organizare descentralizata (care s-a desfiintat prin legea din 1864), astfel ca in Iasi functiona un comitet de inspectiune. Fireste, tanarul profesor, care tinuse o disertatie despre insemnatatea limbii latine, pentru invatamantul secundar, care urmase in Germania cursuri de pedagogie, se impunea ca membru in acest comitet. Dar, fiind chemat ca profesor la universitatea de curand infiintata in Iasi, el socoti ca nu-si poate margini lucrarea in lectiunile cu stu dentii. Incepu deci o serie de prelegeri filozofice publice, lucru neobisnuit pe atunci si in 1865 se intovarasi cu alti cativa tineri si ei fosti studenti ai scolilor germane si intemeiara o societate ce primi numele de 'Junimea'. Cu ei se hotari sa dea la lumina o revista: 'Convorbiri literare.
            Maiorescu a facut cursuri la universitatea din Iasi pana la 1871. Atunci, fiind ales deputat, parasi catedra. Era atunci la carma partidul conservator. Maiorescu, poate si prin ideile sale, poate si prin imprejurarile speciale din orasul in care traia, fu indemnat sa incline spre acest partid, fara a impartasi insa principiile lui, mai ales in ce priveste organizarea invatamantului. Articolele bine studiate ce publica el asupra chestiunilor de scoala ii creara o situatie importanta in parlament, si astfel, la varsta de 34 de ani, in 1874, el fu chemat la Ministerul Instructiei. Urmand generalului Tell, care adminis trase scolile cu mare severitate, dar fara nici un fel de discernamant, Maiorescu desfiin teaza multe din masurile luate de predecesorul sau, sprijini scolile normale pe care voia sa le desfiinteze si, cu avantul tineretii, voi sa reformeze si organizarea invatamantului. Se stie ca legea din 1864 se lucrase cu mare graba, avea multe lacune, multe nepotriviri si lucruri nepractice, incat chiar dupa un an se ridicara glasuri cerand schimbarea ei. Maiorescu credea deci ca terenul este pregatit si va putea reusi. Proiectul sau insa n-a putut reusi si ministrul a fost nevoit sa demisioneze. De atunci si alti ministri au incercat sa realizeze reforma, dar nici unul n-a reusit pana la Tache Ionescu, care, in 1893, a fost mai fericit, prezentand numai legea invatamantului primar.
            Neizbanda aceasta n-a departat pe Maiorescu de politica, ci dimpotriva, l-a legat si mai mult. Ca doctor in drept, a imbratisat cariera de avocat, a candidat si a fost de mai multe ori ales membru al parlamentului.
            Continuand in acelasi timp a se ocupa de chestiile filozofice, scriind articole in 'Con vorbiri', el a fost chemat, in 1883, sa ocupe catedra de logica si istoria filozofiei contemporane la universitatea din Bucuresti. Cursurile sale erau urmarite cu mare atentiune nu numai de studenti, dar si de un public numeros. Se poate zice ca, prin aceste lectiuni, a popularizat multe idei filozofice si a determinat printre studentii facultatii de litere si de drept un puternic curent spre studiile filozofice. Purtarea sa binevoi toare tinerimii a atras pe multi in adunarile ce convoca in locuinta sa particulara si astfel a stiut sa stranga in jurul 'Convorbirilor' o suma de incepatori din care unii ajunsera sa se distinga pe terenul literar.
            A mai fost ministru de instructie in 1888, in 1889, apoi ministru de justitie in 1900 si ministru de externe in 1910, iar in 1912 a luat prezidentia consiliului, desi in varsta de 72 de ani.
            Titu Maiorescu a avut una din cele mai stralucite cariere ce se poate inchipui. Succesele sale ca profesor la Iasi au atras asupra-i asa de repede atentiunea publica incat, in 1866, cand s-a decis sa se intemeieze de stat o societate literara, pentru lucrarea dictionarului si a gramaticii limbii, Maiorescu desi in varsta de 26 de ani si intors de abia de 4 ani de la studii, a fost socotit vrednic a fi chemat alaturi de cei batrani, cu Laurian, cu Cipariu, cu Alecsandri, cu Heliade Radulescu, care jertfisera o viata intreaga pentru cultura sau literatura nationala.
            Opera literara a lui Maiorescu nu e asa de bogata in raport cu cei 50 de ani de activitate, dar este interesanta prin imprejurarile in care s-a produs si prin efectele ce a avut.
            In primii ani dupa intoarcerea sa de la studii din strainatate, s-a ocupat cu ches tiuni didactice si pedagogice, redactand anuare ale diferitelor scoli pe care le conducea (1863-1864).
            De cand se intemeiaza societatea 'Junimea' si de cand apare revista 'Convorbiri literare', Maiorescu s-a ocupat mai ales cu critica literara. Dupa ce cerceteaza teoriile ortografice pentru scrierea limbii romane in o serie de articole, ce aparura si in volum (1866), el incepe a urmari sistematic diferitele genuri literare care s-au manifestat in literatura noastra in trecut si apoi a judeca valoarea operelor de tot felul ce apareau in vremea aceea. Astfel, publica in 1867 o cercetare critica asupra poeziei romane, in care pe de o parte studiaza conditiile teoretice ale poeziei, pentru a vedea intrucat ele se realizeaza in scrierile romanesti, pe de alta parte face o antologie romana, alegand bucatile mai meritoase.
            In aceasta colectiune pe langa operele scriitorilor mai vechi, ca Alecsandri, Gr. Alexandrescu, A. Donici, Bolintineanu, da si cateva poezii aparute in 'Convorbiri'. Miscarea provocata de aceasta revista, care se prezenta ca o directie noua, trebuia sa fie sustinuta si Maiorescu dupa ce publica, in 1868, o critica severa in contra directiei de atunci in cultura romana, intreprinde o justificare, prin teorie si prin exemple, a directiei celei noi (1872). In aceasta sustine valoarea literara a catorva scriitori mai varstnici, ca Alecsandri in poezie, Odobescu in proza, si apoi scoate la lumina o suma de scriitori, care debuteaza in revista 'Junimii', unii cu mai mult, altii cu mai putin talent. Din acestia cativa s-au ridicat mai tarziu si au devenit scriitori de frunte, ca Eminescu, Slavici, Lambrior, Gane, d-na Cugler-Poni.
            Asemenea articole, prin fondul lor si mai ales prin forma lor, adesea destul de violenta, detera nastere multor articole de raspuns si de aceea Maiorescu e nevoit a-si consacra o parte din activitatea sa pentru a polemiza cu diferite reviste, scriind Betia de cuvinte (1873), Raspunsurile Revistei contemporane (1873) s.a.
            Activitatea critica a lui Maiorescu n-a incetat nici dupa ce se potolira luptele intre 'Convorbiri' si alte reviste. Acum articolele sale sunt mai putin polemice. Acum cerceteza teoretic progresul adevarului in judecarea lucrarilor literare (1883), studiaza chestiunea neologismelor (1881), arata cum literatura romana incepe a fi cunoscuta si apreciata in strainatate (1882), cauta a stabili valoarea si locul in dezvoltarea literaturii noastre a unora dintre scriitorii care dobandesc in vremea aceasta o mare reputatie, ca Eminescu, Caragiale si altii.
            In fine, in rapoartele sale relative la premiile Academiei, el are ocazia sa releve talentele si sa ceara rasplatirea unor scriitori ca O. Goga, M. Sadoveanu, Bra tescu-Voinesti.
            Studiile sale critice au fost reunite in volume, prima data in 1874, apoi in 1892-93.
            Ca om politic, Maiorescu a tinut multe discursuri pe care le-a reunit in 4 volume (1897-1904) si in fruntea fiecaruia a pus un studiu istoric asupra epocii, scris in chip foarte interesant si cu cata impartialitate il putea ingadui situatiunea sa de factor prin cipal in diversele lupte politice.
            Maiorescu este autorul mai multor traduceri de mare valoare: din Schopenhauer (Aforismele), din Spencer, din Ibsen etc. atragand mai totdeauna atentiunea asupra operelor autorilor din care traducea.
            Ultima lucrare importanta a lui Maiorescu este un discurs academic. In anul 1909 d-l Duiliu Zamfirescu avand a pronunta discursul sau de receptiune in Academie, d-sa a facut o critica severa poporanismului in literatura. Vorbind si de poezia poporana romana, a afirmat ca ea este lipsita de valoare poetica si ca Alecsandri n-a stiut ce spune cand a scos la lumina vestita lui colectie in care vorbeste cu admiratie si cu emotiune despre geniul poetic al poporului. Maiorescu, avand sarcina sa-i raspunda, a stiut cu abilitate, dar si cu destula sinceritate, ca, vorbind si de meritele noului venit, sa respinga cu energie afirmatiile eronate despre poezia populara.




*

            Dupa critica, trebuie sa punem poezia. La 'Convorbiri' poezia e reprezentata in aceasta epoca in primul rand prin Alecsandri.
            Acum el continua cu pastelurile, dar talentul sau cauta un gen nou si in 1872 incepe seria legendelor. Pentru compunerea lor, are doua izvoare de inspiratie: basmele poporului si amintirile istorice. Astfel sunt: Razbunarea lui Statu-Palma, Gruiu Sanger, Ghioaga lui Briar, apoi cateva legende de pasari: a ciocarliei, a randunelei.
            Pentru cele cu subiect istoric epoca lui Stefan cel Mare i s-a parut mai fecunda in material si a compus Dumbrava Rosie, in care eroul poemei este insusi domnitorul, apoi Dan capitan de plai, unde locul de frunte il tine un ostas al marelui voevod, batran si el acum:
           
            Asa m-au deprins Stefan, usoara tarana-i fie!
            La trai fara mustrare si fara prihanie.
           
            Aceeasi iubire pentru trecutul glorios al neamului il indeamna sa scrie si poezii ocazionale; caci tot Alecsandri celebreaza amintirea celor doi viteji, a lui Stefan si a lui Mihai cu ocazia inaltarii statuilor lor (1871 si 1874).
            Dar talentul acestui poet este continuu in legatura cu actualitatea. Cand, in 1876, imprejurarile politice aduc la ordinea zilei chestiunile Orientului, cand Gladstone scrie faimoasa sa brosura despre atrocitatile turcesti din Bulgaria, Alecsandri se simte atras spre lumea aceasta ciudata a Orientului. Hogea Murad-Pasa si Garda Seraiului sunt rezultatul acestor preocupari.
            Razboiul pentru independenta produce miscari mari in tara si schimbari in situatia politica a partidelor. Gratie urmarilor acestui eveniment vom vedea pe Alecsandri, care se amestecase in luptele politice, publicand scrisoarea in versuri catre generalul Florescu, ca se apropie de partidul liberal. Vom vedea chiar pe acei din membrii 'Ju nimii' care luptase in partidul conservator si fusese chiar ministri, ca sunt acum atrasi de marele prestigiu al lui Ion Bratianu si dau sprijin noii stari de lucruri.
            E interesant de notat ca acest mare eveniment de la care incepe viata moderna a statului nostru n-a avut in poezie ecoul ce ar fi meritat.
            Din cate s-au scris atunci, numai din bucatile lui Alecsandri vor ramanea cateva: poezia plina de solemnitate, Balcanul si Carpatul, povestirea interesanta, dar cu oarecare lungimi: Penes Curcanul si Sergentul. Mai putin izbutite, mai reci, uneori prolixe din cale afara sunt cele scrise de un tanar care luase chiar parte la razboi, Ion Nenitescu (adunate in volum sub titlul Pui de lei, Buc., 1891).
            Tot in 1878, cand publica Alecsandri colectia sa de poezii ostasesti, se petrece si un eveniment literar insemnat: premierea Cantului gintei latine de catre societatea felibrilor din sudul Frantei, adunata in congres la Montpellier. Alecsandri il considera drept un succes pentru tara sa tot asa de important ca si razboiul si, cand afla cat de grozav am fost loviti in congresul din Berlin, zice intr-o scrisoare: 'Dupa succesul de pe campiile Bulgariei si cel de la Montpellier a venit o mare infrangere pentru noi'.
            Fata cu marea importanta, pana la un punct literara, dar mai ales sociala a poeziei lui Alecsandri, ce pot sa insemneze celelalte poezii din 'Convorbiri'? Nici Gane, nici I. Negruzzi, nici Volenti, nici d-soara Cugler, nici chiar Eminescu, cu ce scrisese pana atunci, nu puteau sa se apropie de Alecsandri.
            Alecsandri, prin urmare, da in aceasta epoca toata stralucirea literaturii 'Convorbirilor'. In aceeasi vreme scrie el si publica in revista comedia cu pretentiuni mari, cu oarecare calitati, dar si cu multe defecte, pe care o intituleaza Boieri si ciocoi (1874) prin care vrea sa zugraveasca epoca lui Mihai Sturdza, viata politica si sociala dintre 1840-48, aceeasi pe care o descrisese in prefata ce o compusese pentru operele complete ale lui C. Negruzzi (1873). Scopul sau este poate mai putin literar si mai mult politic. Vrea sa arate tinerei generatii cat de inapoiata era starea tarii in vremea cand era el tanar si cat de mare progres s-a facut de atunci.
            Tot acum scrie Alecsandri si da teatrului national din Bucuresti (septembrie 1879) prima piesa istorica in versuri Despot-Voda, pe care amicul sau Ion Ghica, atunci director al teatrului, o reprezinta cu multa grija, incurajandu-l si laudandu-l.
            In 'Convorbiri' se mai publica in acelasi timp nuvele si traduceri.
            Ca autori de nuvele insemnam pe Iacob Negruzzi, pe N. Gane si pe I. Slavici si langa acestia trebuie sa adaugam si numele pana acum cu totul necunoscut al unui institutor din Iasi: Ion Creanga.
            Ca traducatori, pe langa P.P. Carp si V. Pogor, avem pe Scheletti.

*

            Fata cu aceste productiuni, ce opuneau gruparea sau grupurile celelalte din Bucuresti?
            In Bucuresti mai traia inca, doborat de mizerie, poetul Bolintineanu, traia si Heliade, dar nici unul, nici altul nu mai scriau, ori scriau bucati care arata starea de slabiciune in care se gaseau. De aceea inferioritatea mare fata de 'Convorbiri' in privinta poeziei. G. Zamfirol, cu poema sa Franciada (1871); C.D. Aricescu, cu Flori de Tusnad (1872); N. Rucareanu, cu Modeste incercari poetice (1873); Scarisoreanu cu Cateva versuri (1877); Iuliu Rosca cu Flori de primavara (1879) sau neobositul, dar si necititul Al. Pelimon Baia de arama (1874), Traian in Dacia (1875); Mihai Viteazul (1874), Vladimirescu (1877); ori Aron Densusianu cu Negriada (1879), toti acestia desigur ca nu puteau fi comparati nici cu cei mai slabi poeti ce publicau in 'Convorbiri'. Singurele nume de poeti despre care se poate vorbi in serios sunt: Gheorghe Creteanu, care-si publica acum un volum nou cu productii anterioare si cu cele recente Patrie si libertate (1879), Nicolae Scurtescu, Mihail Zamfirescu si Ronetti Roman. Am mai putea nota ca acum apare un volum de poezii al lui H. Grandea (1873), precum si primul volum al lui Alexandru Macedonschi (Prima verba Buc., 1872).
            Nu sunt mai fericiti bucurestenii nici cu teatrul, unde avem pe N. Scurtescu, V.Maniu, Gr. Ventura, N. Tincu, T. Myller, Aricescu, Sion si primele incercari ale lui Dim. Olanescu-Ascanio.
            Nici nuvelistica nu se arata superioara in gruparile bucurestene, caci nu se poate cita decat numele lui Teodor Myller, al lui H. Grandea, a lui Pantazi Ghica si a lui N.D. Popescu.
            Numai prin critica miscarea din Bucuresti tine piept celei din Iasi, Petru Gradisteanu, D.A. Laurian, V.A. Urechia si mai ales Hasdeu scriau notite scurte si intepatoare sau articole mai mult ori mai putin violente in contra scriitorilor din Iasi si in special impotriva lui Maiorescu.
            Valoarea gruparii din Bucuresti o face insa Hasdeu.
            Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1836-1907) basarabean, s-a nascut in Hotin si a invatat in Rusia (Harcov), ba a slujit si ca ofiter in armata ruseasca.
            La 1856, cand se anexa sudul Basarabiei la Moldova, trecu in acest tinut ca sa scape de protectiunea ruseasca si ca sa se faca cetatean roman. Rusii cerura extradarea lui si-l despuiara de dreptul de mostenire ce avea asupra unor mosii ale familiei ramase in partea ruseasca a Basarabiei, dar mai tarziu i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciara.
            La 1857 fu numit membru al tribunalului din Cahul, dar nu stete decat sapte luni si demisiona. Veni la Iasi unde fu numit profesor de istorie si funda intre altele, revista 'Din Moldova' (1862-1863) in care, pe langa istorie, se incerca sa scrie poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.
            Tot atunci fu numit bibliotecar al universitatii, functiune pentru care arata mare ravna, daruind chiar bibliotecii 4 000 de volume.
            Pe cand era ministru Al. Odobescu, fu numit membru in comisiunea instituita in Bucuresti pentru examinarea documentelor manastirilor inchinate.
            Aflandu-se aci, intra in politica militanta, fiind partizan al lui Kogalniceanu si sustinator al loviturii de stat din 2 mai 1864, apoi membru al partidului national-liberal si deputat.
            Numit in 1878 director general al Arhivelor statului, intreprinse publicarea docu mentelor din Arhiva si a altora privitoare la romani in 'Arhiva istorica' si 'Cuvente den batrani'. Atunci (1878) fu numit profesor la universitatea din Bucuresti pentru filologia comparativa, in care calitate tipari o parte din lectiunile sale pline de origina litate si de cunostinte vaste asupra literaturilor straine si asupra limbii romane.
            In 1877 fu ales membru al Academiei. In aceasta calitate, el facu rapoarte inte resante asupra diferitelor chestiuni.
            Activitatea literara a lui Hasdeu e foarte intinsa. Vom pomeni numai lucrarile de capetenie si mai cunoscute.
            A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele citam una satirica Micuta (1864), pentru care a avut si in Iasi un proces de presa, dar a fost achitat. Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale si politice, precum si o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetari adanci exprimate intr-o 'forma dura' cum zice autorul insusi, versuri scrise in momente de suparare sau chiar de deznadejde: aceasta e opera poetica a lui Hasdeu care n-a avut un rasunet deosebit. El a ca rac te rizat-o prin urmatoarele randuri:
           
            O poezie neagra, o poezie dura,
            O poezie de granit,
            Miscata de teroare si palpitand de ura,
            Ca vocea ragusita pe patul de tortura
            Cand o silaba spune un chin nemarginit.
           
            Dintre piesele de teatru, cea mai insemnata este Razvan si Vidra, foarte criticata in vremea aparitiunii ei (1867) de catre criticii 'Convorbirilor literare'. Ea zugra veste una din epocile zbuciumate ale trecutului nostru, sfarsitul secolului XVI, pline de lupte pentru tron intre boieri si de lupte intre bogati si saraci. Infatisarea epocii este aratata cu o cunostinta desavarsita a oamenilor si a lucrurilor; dialogul este natural si foarte viu; se observa insa oarecare tendinta spre declamatiune, mai ales in ce priveste natio nalismul. Cu toate scaderile ei, piesa aceasta se reprezinta si astazi cu succes, mai ales din pricina caldurii si simpatiei cu care este infatisata patura taraneasca.
            Conform cu datele istorice ni se arata intamplarile principale din viata lui Razvan, aliatul lui Mihai, anume cum acest tigan, capitan de haiduci, ajunge ofiter in armata leseasca, hatman in Moldova si apoi domn. Modificarile sunt prea putine. Sfarsitul lui Razvan, despre care spun cronicarii ca a murit in teapa, e modificat, aratandu-ni-se ca moare din cauza unei rani capatate intr-o lupta cu polonii. Razvan apare infocat, ge neros, eroic; alaturi de acesta, Vidra ambitioasa si trufasa. Ea, nepoata a marelui boier Motoc, intalneste pe Razvan in padure si se inamoreaza de el, fiindca il vede in stare sa indeplineasca fapte mari; apoi, prin indemnuri necontenite, il face sa savarseasca rand pe rand toate ispravile care aveau sa-l conduca la o glorie atat de mult dorita, dar si atat de scurta.
            Cea mai mare parte a activitatii sale Hasdeu a consacrat-o istoriei si filologiei.
            Dintre lucrarile istorice vom cita: monografia Ioan Voda cel cumplit (1865, Ed.2-a 1894), apoi monumentala Arhiva istorica a Romaniei, in fine Istoria critica.
            Inceputa in 1865, Arhiva este o colectiune in 3 mari volume de documente straine si interne privitoare la istoria romanilor. Aci s-au dat intai la lumina un mare numar de acte inedite romanesti si straine, s-au publicat in traducere documente straine publicate in diferite colectiuni si s-au extras pasagii interesante din altele. E un vast repertoriu in care cercetatorul afla materialul adunat, clasat si pus in stare de a fi bine inteles. Ea a contribuit mult la inaintarea studiilor istorice in tara noastra, ducand mai departe opera inceputa de Cronica lui Sincai, de 'Magazinul istoric' al lui Balcescu si Laurian si de Letopisetele lui Kogalniceanu.
            Istoria critica (1873-1874) isi propune a studia secolul XIV, epoca forma tiunii nationalitatii romane. Din nenorocire a aparut numai un volum si o fascicola din al doilea.
            Volumul I cuprinde trei studii: Intinderea teritoriala, Nomenclatura, Actiunea naturii asupra omului.
            Vom arata aci ideile fundamentale dintr-insele.
            Intinderea teritoriala dovedeste ca Muntenia in secolul XIV si XV se intindea foarte mult: cuprindea (in afara de ce intelegeam in veacul trecut prin Muntenia) si tinutul Fagarasului, sudul Moldovei pana la Barlad si Bacau, sudul Basarabiei, Dobrogea, tinutul Hategului si o parte din Temisana. Numai o asemenea intindere explica faptele mari ale muntenilor si rezistenta contra atator dusmani puternici: sarbi, unguri, turci. Cresterea s-a facut treptat. La inceput samburele coloniei romane cu prindea: Oltenia, Hategul si partea orientala a Temisanei, alcatuind Banatul Seve rinului. In secolul XII s-a intins pe malul Dunarii pana la Chilia si in al XIII-lea si-a adaugat ducatul Amlasului.
            Nomenclatura explica originea multor termeni intrebuintati ca sa arate teritoriul Munteniei. Tot aci se trateaza si chestiunea fundarii principatului muntean, socotin du-se nu ca descalecatorii au venit de peste munti, ci romanii din Banatul Severinului s-au intins catre nord si rasarit.
            Actiunea naturii asupra omului este titlul studiului al III-lea. Natura (atmosfera, hidrologie, topografie) are o mare influenta asupra omului. Omul din sud e mai inte ligent, dar mai lipsit de sange, omul din nord mai putin inteligent, dar mai bogat in sange; de aci mai putina vitalitate la acela, mai multa la acesta. Actiunea naturii nu e absoluta si inatacabila; ea poate fi modificata. In primul rand o poate modifica gintea. De exemplu: niste familii olandeze, stabilite de trei secole in sudul Africii, nu si-au schim bat culoarea fetei. Aceste doua elemente, natura si gintea, nu sunt suficiente ca sa explice diferentierea unei natiuni de alta, ci trebuie sa adaugam si alte elemente. In primul rand sa socotim ca influenta climei si a gintei, in starea lor primitiva, scade si se adauga elemente noi.
            Elementele cele noi sunt multiple. Astfel avem institutiunile. De ce venetienii in timpii moderni erau niste lenesi, care nu traiau decat ca sa manance, iar in evul mediu stapaneau Marea Mediterana, invingeau pe Barbarosa, imparatul german si se luptau cu Mahomed II? Pentru ca in Evul Mediu avea institutiuni democratice, iar in timpul modern un regim despotic. Un alt element il formeaza oamenii mari, Mahomed a facut pe arabi, Gingishan pe tatari stapanii lumii. Apoi avem accidentele locale.
            Ca sa putem constata actiunea naturii asupra istoriei tarilor romane trebuie sa facem un studiu monografic asupra naturii fiecarei regiuni.
            Acest lucru isi propune autorul sa faca, cercetand natura Munteniei in trei epoci: in vremea lui Herodot, in vremea lui Ovidiu, in vremea formarii limbii romane.
            Climatologia si topografia Munteniei nu s-au schimbat mai defel din timpurile cele mai vechi pana in epoca formarii nationalitatii romane: Oltul divide Tara Roma neasca in doua regiuni: una d-a dreapta in care e mai mult munte si deal; alta d-a stanga, in care e mai mult campie. In stanga s-a trait o viata mai larga, mai apta pentru comert, pe aci a fost drumul tuturor invaziunilor barbare. Regiunea din dreapta Oltului a fost mai izolata, stransa intre Olt, Dunare si Carpati, asa ca navalitorii n-au putut trece, aci odata agatarsii, apoi dacii, in urma romanii, 'multumita conditiunilor economice, igienice si strategice celor mai priincioase, au putut, intr-un spatiu teritorial foarte restrans, sa ajunga succesiv la un grad inalt de rezistenta vitala'. Aci a fost leaganul nationalitatii romane.
            Scriitorul german Roessler s-a ridicat in contra ideii ca acest leagan a fost in stanga Dunarii, zicand ca a fost in Macedonia. El spune ca Aurelian, in secolul III, de frica gotilor, a trecut pe toti colonistii peste Dunare - si acolo s-a format nationalitatea romana si pe la 1200 romanii s-au intors. Afirmatiunea sa se sprijina pe doua puncte: asemanarea intre limba romana si albaneza, lipsa elementului gotic in limba romana.
            Albanezii s-au format dintr-un trib al tracilor, peste care s-a suprapus elementul latin. Se stie ca romanii au cuprins Peninsula Balcanica inainte de a cuprinde Dacia. Deci faptul existentei latinismelor in limba albaneza, ca si in cea romana, se explica in modul acesta: nu trebuie sa socotim ca romanii au locuit alaturi de albanezi.
            Elemente gotice in adevar nu aflam in limba romana, dar nu urmeaza de aci ca romanii nu traiau in Dacia pe timpul stapanirii gotilor. Gotii, dupa cum arata toate izvoarele, au trait intre Prut si Nistru si de acolo faceau dese navaliri pana la Buzau. Asa s-ar explica existenta cunoscutului tezaur gotic de la Pietroasa, studiat de Odobescu. Romanii au putut foarte bine sa se adaposteasca in Oltenia si Temisana; acolo s-a format nationalitatea si limba lor si de acolo s-au intins in celelalte parti.
            Istoria critica a lui Hasdeu a fost primita cu mare entuziasm de romani. Parlamentul a votat atunci un premiu pentru continuarea istoriei nationale si s-a decernat autorului o medalie speciala de aur pentru aceasta opera.
            A avut insa si critici: astfel au fost articolele publicate de G. Panu in 'Convorbiri literare' si o brosura a lui I.C. Massim. Cercetarile ulterioare au modificat multe din concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezinta interes de a fi citita nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci si pentru a se constata talentul autorului in felul acesta de scrieri.
            Dintre lucrarile filologice cele mai insemnate sunt: Cuvente den batrani si Etymologicum Magnum.
            Sub titlul arhaic Cuvente den batrani (1878-1879) a publicat o serie de documente si de studii de o mare valoare. Volumul I se ocupa cu limba dintre 1550-1600. Din acest timp noi posedam un numar foarte restrans de opere, mai toate bisericesti si mai toate traduceri. Hasdeu si-a dat seama ca ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri romanesti propriu-zise. Compuneri literare n-a gasit, dar a gasit acte publice si particulare, scrisori etc. in care - daca nu se putea urmari dezvoltarea unor idei - se pot vedea fazele evolutiei limbii. El nu s-a multumit sa le transcrie, ci le-a insotit de observatii felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: 'Patrunderea si eruditia lui Hasdeu se pun in evidenta aici in modul cel mai splendid'. Volumul al II-lea poarta titlul special de Cartile poporane ale romanilor in sec. XVI. In el se publica colectiunea de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu transcrierea in litere latine si cu un studiu asupra fiecaruia. Volumul se termina cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistica, precum Redu plicarea si triplicarea articolului definit s.a.
            Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898), opera monumentala, are in vedere nu anume limba literara de azi, ci mai cu seama limba vorbita si limba veche si de aceea a si fost intitulat: dictionarul limbii istorice si poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dictionar s-a oprit cand d-abia incepuse si nimeni nu l-a continuat, caci Academia a stabilit alte norme pentru noul dictionar. Hasdeu voia sa faca din fiecare cuvant o monografie. La fiecare vorba ne da forma cea mai raspandita si formele dialectice vechi si noi; - diferitele insemnari ale cu vantului, cu exemple; - derivatiunea cuvantului. Autorul a avut in vedere raspun surile la un chestionar trimis preotilor si invatatorilor ca sa poata sti cum se pronunta sunetele in diferite tinuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credinte ale poporului. In cele 4 volume ce a publicat n-a ajuns decat pana la cuvantul barbat.
            Alaturi cu aceste opere de istorie si filologie, trebuie sa asezam revista 'Columna lui Traian' (1870-1877) in care a pus, prin studiile sale, baza stiintei etno-psihologice in tara noastra.
            Ultimii ani ai vietii, i-a consacrat Hasdeu altor preocupari: acum a scris articole si poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm si ideal 1897), si, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dat cu totul cercetarilor asupra spiritismului (Sic cogito 1892).
            Spirit cu o cultura vasta, cu o vioiciune rara, Hasdeu are adesea sclipiri geniale in combinarea detaliilor pentru a inchega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele si mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmarit vreme indelungata studiul unei chestiuni pentru a da o opera desavarsita, ci a trecut in cursul vietii, prea de multe ori, de la o serie de preocupari la altele, incat cele mai de frunte din operele lui raman neterminate.



*

            Mai importanta decat critica este istoriografia pentru miscarea bucuresteana. In aceasta privinta G. Panu recunoaste ca 'Convorbirile' erau slab inarmate: n-aveau decat putine studii ale lui Al. Xenopol, pe atunci debutant, si articole de critica ale lui G. Panu insusi.
            In Bucuresti este tocmai vremea cand Hasdeu publica faimoasa sa istorie critica, pe care toate ziarele si revistele din Bucuresti o lauda intr-un adevarat cor de entuziasm.
            Tot acum, V.A. Urechia urmeaza cu articole foarte variate. Reputatia sa creste din ce in ce; in 1878 socoteste ca a venit momentul sa-si publice operele sale complete si, in adevar, apar mai multe volume cuprinzand drame si comedii, discursuri si conferinte, nuvele si articole pedagogice etc. Gr. Tocilescu apare pe arena publi citatii cu mai multe brosuri despre Petru Cercel (1874), despre Nicolae Balcescu (1876) si cu o critica severa in contra lui G. Panu si P. Cernatescu (1874). De asemenea, el incepe a se ocupa si de epigrafie si se duce chiar in Bulgaria, unde face cercetari pe care le consemneaza intr-un Raport (1878).

*

            O alta ramura, in care puterile celor doua directiuni se egalau, era filologia. Dintre cei de la Iasi se ocupa numai V. Burla cu asemenea chestiuni. Negresit, era om bine pregatit, dar nu avea talentul literar si vivacitatea de spirit ca sa poata lupta cu Hasdeu si poate nu era nici destul de incurajat de prietenii sai, care se socoteau, si erau, cu totul nepregatiti ca sa poata urmari niste articole cu totul de specialitate. De aceea, 'Convorbirile' au primit cu bucurie atacurile lui Cihac impotriva lui Hasdeu si au intretinut lupta, de altfel gresita, a lui Cihac, contra lui Hasdeu. Acum apar cele doua volume ale dictionarului etimologic ale lui Cihac (1870 si 1879) dar ele nu pot sa intunece valoarea pretioasei lucrari a lui Hasdeu Cuvente den batrani.
            Gruparea din Iasi mai era combatuta si de etimologisti, ale caror teorii se vedeau lovite cu furie si succes de catre critica 'Convorbirilor'. Laurian si Massim se margineau a lucra in tihna la dictionarul lor, care apare in epoca de care ne ocupam. E o lucrare enorma, dar asezata pe o baza gresita. Autorii zic - cu dreptate, - ca un dictionar roman trebuie sa cuprinda 'toate cuvintele cate vreodata s-au scris si cate se aud in gura poporului roman din toate partile'; ei adauga insa o restrictiune: ca numai elementele curat romanice au dreptul sa intre in dictionar. Dar limba noastra are si cuvinte de origina straina: cei vei face cu ele? Acestea se vor aduna deosebit intr-un glosar. De aceea se deosebesc doua parti in opera Academiei.
            a) Dictionarul cuprinde vorbele vechi de origina latina care au pastrat forma regulata, ca abatere, abia, cand, cantare etc., pe cele care s-au departat putin de forma regulata si acestea sunt corectate, ca bubalu (bivol), buboniu (buhoiu), cagliu (chiag), cafeiu (cafeniu) si neologismele corecte si introduse, sau bune de introdus ca: demonstrare, demoralizare, egoism, experienta; demorare (a sta pe loc), demulcere (a man gaia), fellitare (a suge tata) s.a.
            b) Glosarul cuprinde neologisme introduse dar necorecte ca: bastard, abordare, agio, ancheta, batalion etc., apoi cuvinte vechi de origine straina ca: habar, angara, carma, chel etc.; in fine, vorbe a caror origine latina e aproape sigura, dar forma actuala im pie dica a se stabili derivatia: undrea, acreala etc.
            Prima parte e data in doua volume mari (de 1200 si 1600 pagini). Din acest fapt chiar s-ar putea trage concluzia ca elementele latine sunt mai numeroase decat cele straine.
            Greseala autorilor nu sta numai in aceasta clasificare cu totul arbitrara si fara nici un temei; ei mai modificau formele zicerilor de origina latina spre a le apropia de original, ca braciu in loc de brat si celelalte aratate mai sus; ei propuneau inlocuirea unor vorbe intrebuintate cu altele create de ei, ca muciniu in loc de batista s.a. Era apoi ortografia etimologica foarte complicata cu care se scriau cuvintele: attengutoriu (atingator), bene (bine), connoscentie (cunostinta) etc.
            La aceste neajunsuri privitoare la limba insasi se adauga o mare greseala de metoda in chestia exemplelor. Pe ce se intemeiaza autorul unui dictionar ca sa treaca in 'tezaurul limbii' un cuvant oarecare? Sau pe citate de autori, pe comunicari precise cu indicatia locului, cand sunt cuvinte uzitate numai sau mai mult in vorbirea comuna. Autorii dictionarului Academiei compun ei singuri toate exemplele, astfel ca nu se da nici o garantie nici despre raspandirea unui cuvant, nici despre adevaratul inteles al lui.
            Aceste imprejurari explica de ce lucrarea lui Laurian si Massim n-a avut nici un succes; ca a fost o opera aproape nascuta moarta; ea a prabusit oarecum intregul curent latinist.
            Se cuvine insa sa spunem ca lucrarea lor a fost facuta numai 'ca proiect', ramanand ca societatea s-o revizuiasca. Aceasta revizuire a inceput, dar a trecut vreme multa pana sa se gaseasca formula pentru alcatuirea unui nou dictionar. Faptul s-a petrecut in a doua epoca a perioadei de care ne ocupam si vom da la locul cuvenit amanuntele trebuincioase.

           *

            In afara de cele doua grupari literare, avem putin fapte importante de notat.
            Vom aminti pe poetii Baronzi si G. Tautu, care s-au bucurat de oarecare succes in timpul lor, dar nu au lasat opere care sa se impuna atentiei cititorilor si mai tarziu.
            In istoriografie insa avem de insemnat ca acum apare a doua editie a Cronicilor lui Kogalniceanu, iar Bolliac publica articole de arheologie. Fiind putin pregatit, el va suferi atacuri crude din partea lui Odobescu, care, indemnat de aceasta scurta polemica, incepe a se ocupa singur de asemenea chestiuni si dobandeste curand atata notorietate, incat in 1874 i se ofera catedra de arheologie la universitatea din Bucuresti.
            Mult mai roditoare este activitatea episcopului Melchisedec.
            Melchisedec (1822-1892) este o figura foarte interesanta. Calugar, profesor, istoric si om politic, el a lasat urme in dezvoltarea noastra culturala. Mai putin insem nat ca literat, merita totusi a i se consacra o pagina in istoria literaturii.
            Fiu de preot satesc, el a invatat intai cu un dascal de la biserica Trei Ierarhi din Piatra si in satul sau cu un calugar. Parintii sai, vazandu-i dorul de invatatura, l-au dat (1834) la seminarul din Socola, ale carui clase terminandu-le, se facu invatator in jude tul Neamt. A studiat mai tarziu din nou in seminar (cursul superior) si a fost numit pro fesor suplinitor la seminar (1843). In acelasi an se facu calugar, luand numele de Melchisedec. Curand dupa aceea fu hirotonit ierodiacon, numit inspector al semina rului, iar in 1848 fu trimis la Kiev ca sa-si completeze studiile.
            Intorcandu-se din strainatate, deveni profesor la seminarul din Socola, rector al seminarului din Husi (1856), arhimandrit, loctiitor al episcopiei din Husi, arhiereu, conducator provizoriu al episcopiei din Ismail, episcop definitiv la Galati apoi la Roman (1870). Aceasta episcopie o tinu pana la moarte.
            In timpul pe care ocupatiunile de profesor sau de conducator al bisericii il lasau liber, el se ocupa cu literatura bisericeasca si cu istoria tarii. Pentru meritele sale ca scriitor fu ales membru al Academiei in 1870.
            Mai interesant este faptul ca s-a ocupat si de politica. Ales membru al divanului ad-hoc in 1857, el sustinu unirea in toate chipurile, tinu chiar predici in biserica, prin care indemna pe credinciosi sa-si dea mana pentru aceasta mareata fapta. Dupa ce ideea unirii izbuti sa-si faca drum si sa fie pusa in practica prin indoita alegere a lui Cuza, Mihail Kogalniceanu devenind prim-ministru al Moldovei, lua in minister pe arhiman dritul Melchisedec, pentru ca tocmai atunci incepuse a se agita chestiunea seculari zarii averilor manastiresti si era nevoie de un cunoscator al afacerii si patriot. Adunarea electiva n-a primit numirea lui Melchisedec si acesta, imediat ce s-a pronuntat un dis curs contra sa, a si demisionat.
            Operele episcopului Melchisedec sunt foarte numeroase, insa multe din ele sunt special bisericesti, fie ocupandu-se de figuri din trecutul bisericii romane (Filaret, 1883, Tamblac, 1884, Antim Ivireanu, 1889), fie ocupandu-se de starea ei in timpul sau (Edi ta rea cartilor bisericesti, 1882, Cantarile bisericesti, 1882, Institutiunea sinodiala, 1883, Memoriu despre starea preotilor, 1888).
            Are si scrieri istorice, dintre cele mai insemnate sunt: Istoria rascolnicilor (1871), Cronica Husilor (1869) care cuprinde istoria orasului de la intemeiere si istoria episcopiei de la 1592 pana la 1865, cu notite privitoare la originea orasului Husi, cercetari asupra organizarii administratiunii in timpurile vechi, biografii ale episco pilor, studii despre introducerea limbii slavone in biserica etc. Cronica Romanului (2vol., 1874-75), care vorbeste despre vechii locuitori, despre bisericile vechi de acolo, apoi studiaza documentele privitoare la bisericile din acea eparhie; Biserica romana in lupta cu protestantismul (1890), un memoriu citit in Academie, in care studiaza mai ales dupa izvoare grecesti si rusesti, acest important eveniment al istoriei noastre si ne da amanunte interesante despre mitropolitul Kievului, Petru Movila, care a jucat un mare rol in acele imprejurari.



*

            Asemenea, departat de polemicele dintre cele doua grupari, lucreaza si Alexandru Odobescu, care ajunge in acest timp la o insemnatate literara asa de mare, incat este momentul a-i studia intreaga activitate.
            Alexandru Odobescu (1834-1895), nascut in Bucuresti, fiu al generalului Ioan Odobescu si nepot prin muma al d-rului Constantin Caracas, a studiat mai intai acasa si la Sf. Sava, pana cand voda Bibescu a desfiintat cursurile in limba romana si le-a inlocuit cu un pensionat francez. Peste cativa ani (1851) s-a dus la Paris, unde a obtinut titlul de bacalaureat si a terminat facultatea de litere.
            Fiind inca in strainatate, publica in diferite reviste din tara cateva articole intr-un timp (1855) in care miscarea literara era cu totul slaba in Muntenia. In Moldova insa Alecsandri intemeia 'Romania literara' care - dupa expresiunea lui V.A. Urechia - 'a dat semnalul unei mari campanii in contra stricarii limbii romane'. Aci crezu ca este locul sau Odobescu, care a studiat cu o deosebita dragoste si cu o mare staruinta producerile poporului si care a stiut sa se patrunda de spiritul acestor produceri incat insusi Alecsandri, acel profund cunoscator al baladelor si doinelor a zis cu admiratie despre dansul ca 'cuvintele populare ii vin sub condei fara sa le caute'.
            Intors in tara, Odobescu deveni un colaborator asiduu al revistei lui Alecsandri si in acelasi timp se hotari a servi statului, ocupand diferite functiuni, intrand un moment in magistratura ca procuror la Curte de Apel din Bucuresti; iar dupa aceea, mai conform cu dispozitiunile sale firesti, fu numit membru in comisiunea documen tala. Cand se unira ministerele la 1861, fu numit director al Ministerului Instructiei, iar la 1863 ministru de culte si instructiune publica.
            In timpul acesta se ocupa si cu stiinta si cu literatura, facea cercetari arheologice prin tara, publica diferite articole asupra Vacarestilor, asupra poeziei poporane s.a. si spre o mai spornica raspandire a ideilor sale, funda 'Revista Romana' (cu G. Cretianu, G. Cantacuzino, P. Aurelian, D. Berindeiu, I. Falcoianu). In aceasta revista Odobescu a dat un rol de frunte folcloristicei nationale, a deprins pe romani sa iubeasca pe barbatii mari ai natiunii si a desteptat interes pentru monumentele trecutului.
            Pe cand era ministru, s-a agitat foarte tare chestiunea manastirilor inchinate. Cuza si Kogalniceanu voiau o secularizare deplina. Odobescu voia, de asemenea, sa se ia averile din mana calugarilor greci, dar sa se tie seama de scopul donatorilor, care le-au dat pentru cultura si pentru binefacere si prin urmare tot in felul acesta sa se intrebuin teze atat in tara cat si in intregul Orient, ceea ce ar fi dat Romaniei o reala preponderenta politica si culturala in acele parti. Deosebindu-se in pareri de colegii sai, a incercat sa convinga opiniunea publica despre adevarul ziselor sale si spre acest sfarsit a tiparit sub pseudonimul Agaton Otmemenedec o lucrare intitulata: Etudes sur les droits et les obligations des monastères roumains dédiés aux Saints-Lieux. Din cauza ca ideea sa n-a fost primita s-a si retras din minister.
            Mai tarziu, cand s-a inceput organizarea expozitiei din Paris, guvernul roman a insarcinat pe Odobescu, care fusese membru in consiliul de stat, sa mijloceasca pentru participarea Romaniei la acea expozitie. Guvernul francez nu se putea hotari a da raspuns favorabil cererii lui Odobescu, fiindca nu se stia daca un stat, nefiind cu desavarsire independent poate sta alaturi cu cele de tot libere. Prin staruintele trimisului roman, aceste dificultati fura inlaturate si Romania fu primita sa participe in mod oficial la acel concurs universal, unde a figurat pentru prima oara cu numele general de 'Romania'. Prin aceasta participare, tara noastra s-a facut cunoscuta strainilor, lucru la care a contribuit si lucrarea publicata de Odobescu in unire cu P.S. Aurelian sub titlul: Notice sur la Roumanie principalement au point du vue de son économie rurale, industrielle et commerciale, suivie du catalogue spécial des produits exposés dans la section roumaine a l'Exposition universelle de Paris en 1867, et d'une notice sur l'histoire du travail dans ce pays.
            Odobescu publica apoi diferite articole in 'Columna lui Traian' si prin alte reviste si ziare, mai ales ocupandu-se cu arheologia si ca sa raspandeasca cunostintele asupra acestei stiinte, tinu la Ateneu cateva conferinte asupra Artelor in Romania in perioada preistorica.
            Ales membru al Academiei in 1870, el afla tocmai in splendoare directiunea lati nista, care voia sa reformeze limba, eliminand cuvintele vechi si sa faca o ortografie care sa oglindeasca originea latina a cuvintelor. Odobescu era contra acestui mod de a vedea si de aceea ceru sa se revizuiasca dictionarul si glosarul Academiei, lucrare de mare rabdare, dar 'gresita in insasi conceptiunea ei'. Revizuirea ceruta nu s-a facut atunci, dar numai prin acest curent, provocat de Odobescu mai ales, s-a nascut ideea unui dictionar in care sa intre limba 'poporana', asa cum a propus Academiei Regele Carol.
            Pe langa alte lucrari, ca academician, Odobescu a facut un insemnat raport, in care vorbeste despre conditiunile unei bune traduceri din latineste si greceste. Aci emise ideea ca in romaneste se pot face foarte izbutite traduceri daca se pastreaza, pe cat e cu putinta, asezarea cuvintelor din limbile clasice. Ideea pare curioasa la prima vedere, dar ea a fost dovedita cu exemple atat inaintea Academiei cat si in lectiunile sale de la facultate.
            In 1874 Maiorescu, fiind ministru de instructiune, roaga pe mai multi barbati invatati sa tie cateva cursuri la facultatea de litere. Odobescu facu lectiuni de arheo logie si mai tarziu deveni profesor titular, cand se infiinta prin lege catedra numita.
            Intre 1876-78 se ocupa cu politica si publica mai ales in ziarul 'Romanul', o multime de articole, dintre care cele mai importante sunt cele relative la chestiunea razboiului. In 1877, cand rusii erau aproape sa declare razboi turcilor, apare brosura cu titlul O cugetare politica, in care se propune sa nu ne aratam prieteni nici cu unii, nici cu altii, ca sa-i lasam in pace si sa ne retragem in munti cu armata noastra. Odobescu examineaza intr-o serie de articole, aceasta chestiune si arata ca lucrul ar fi si periculos si rusinos. Ce situatiune ar fi pentru tara, cand ar fi lasata in voia intam plarii fara nici o aparare, avand pe teritoriul ei doua armate dusmane ce se bat? 'In orice caz si oricum s-ar intoarce lucrurile, prada, incendiu si macel din partea turcilor, cucerire din partea rusilor sau din partea austriecilor.' De aceea Odobescu voia sa intram in razboi, cu incredere in puterea natiunii, ca si marii barbati ce se aflau atunci la carma statului.
            Dupa o boala grea, Odobescu pleaca la Paris unde ocupa catva timp functiunea de prim-secretar si insarcinat de afaceri al legatiunii (1882-1885) si incepu publi carea monumentalei lucrari La Trésor de Petroasa. Intorcandu-se in Bucuresti la 1887, reincepu cursul de arheologie la universitate, fu membru al consiliului permanent de instructiune, de unde trecu ca director al scoalei normale superioare.
            In timpul acesta isi aduna in trei volume aproape toate operele sale si Academia il onora cu marele premiu Nasturel-Herescu, premiu care fusese acordat numai marelui poet Alecsandri.
            Operele lui Odobescu fiind destul de numeroase, ne vom ocupa aci de cele mai insemnate din ele.
            Dupa ce se facu cunoscut prin cateva deosebite articole, precum Satira Latina (1855), Poetii Vacaresti (1860) s.a. Odobescu dete la lumina doua nuvele istorice Mihnea (1857) si Doamna Chiajna (1860), fruct al studiilor sale istorice si al citirii cu folos a cronicarilor.
            Scrise intr-o limba curat romaneasca, infrumusetate prin cuvinte din cronicari, cuvinte care dau o culoare de vechime, aceste lucrari ne arata o fantezie de poet in combinatiunea detaliilor, pe cand fondul ramane istoric, fara nici o falsificare, ne arata pe scriitorul stiutor al limbii, care a devenit stapan pe toate farmecele ei. Prin asemenea calitati pot sta alaturi cu celebra nuvela Alexandru Lapusneanu a lui Costache Negruzzi, intemeietorul prozei moldovenesti.
            La 1874, rugat de C.C. Cornescu, care alcatuise un Manual al vanatorului, sa scrie prefata, Odobescu s-a pomenit din vorba in vorba, sa scrie un volum intreg, pe care l-a publicat sub titlul de Pseudochinegheticos sau Fals tratat de vanatoare.
            Scrisa in stil epistolar, lucrarea se dezvolta cu libertatea vorbirii obisnuite si cugetarile ne apar ca inspiratiuni ale momentului. Ea ne infatiseaza vanatoarea din antichitate, din Evul Mediu, din timpul modern, intr-o serie de tabele azvarlite intr-o neregula poetica, amestecate cu anecdote, cu vorbe de spirit, cu aluziuni la diferite intamplari poetice sau literare, cu descriptiuni de opere de pictura sau sculptura, cu notite despre artisti, cu minunate fragmente din cugetare si limba poporana, precum este basmul cu Fata din piatra si Feciorul de imparat, - astfel ca, dupa expresiunea unui critic, 'sfarsesti cartea fara sa stii cum de ai ajuns la capatul ei'. Limba in care e scrisa e asa plina de farmec, incat de aci se scot unele din cele mai fericite modele de proza romaneasca.
            In Istoria arheologiei a tiparit lectiunile facute la Universitate in 1874.
            De la inceput stabileste ca 'arheologia nu are de scop a multumi placerile nesa buite si gusturile rasfatate ale celor curiosi de fapte si de obiecte care au pierit din uz'; de aceea trebuie sa deosebim pe anticar, care scormoneste ramasitele trecutului - de arheolog, care 'alege si judeca insemnatatea acelor ramasite, in raport cu cultura din trecut a omenirii'. Din rezultatele muncii ambele profesiuni se naste stiinta arheo logiei, adica stiinta care cerceteaza datinile si monumentele, ce au ramas de la oamenii din secolii trecuti si s-au pastrat pana la noi. Dupa definitiune, autorul arata care sunt obiectele pe care trebuie sa le examineze arheologul. Apoi, trece la istoria arheolo giei, care cuprinde trei perioade; antichitatea, renasterea, epoca moderna. Cursul pu blicat se ocupa numai cu primele doua perioade. Autorul ne vorbeste despre cercetarile arheologice din secolul XV, XVI, XVII si XVIII, despre restaurarea monumentelor vechi, despre incercarile de falsificare ce s-au facut in diferite timpuri; ne arata cum s-au descoperit si studiat antichitatile crestine, si, de cate ori gaseste prilej, se opreste cu deosebita placere la monumentele vechi din tara noastra. Vom afla aci importante amanunte asupra picturii bisericesti la romani, asupra vechii arhitecturi, asupra podu lui lui Traian, asupra ruinelor aflate prin Moldova etc.
            Sub titlul caracteristic de Motii si Curcanii a tiparit doua conferinte rostite in vremea razboiului. In cea dintai arata caracterul si viata acelor viteji locuitori ai Mun tilor Apuseni ai Transilvaniei, cunoscuti sub numele de moti, care in luptele cu ungurii, atat in vremea lui Horia cat si la 1848, au speriat pe dusmanii lor si prin barbatie si prin tenacitatea rezistentei. In cea de a doua zugraveste cu minunate culori luptele, recente atunci, ale taranilor din Romania in acel voinicesc avant in care schimbara in renume porecla de Curcan.
            Cu prilejul serbarii Universitatii din Bucuresti, cand ea implinea 25 de ani de la intemeiere, Odobescu fiind delegat de colegii sai sa rosteasca un discurs, facu intr-o lucrare maiastra elogiul unui fost profesor si director de scoala, Petrache Poenaru, care in curs de saisprezece ani a condus instructiunea publica in Tara Romaneasca.
            In anii din urma a publicat la Paris Trésor de Petroasa si apoi in Bucuresti diferite carti didactice spre a introduce in clasele elementare metodele pedagogice cele mai nimerite si totodeodata a intretine si dezvolta in cele mai fragede generatiuni constiinta unei pure si curate limbi romanesti. Astfel a lucrat un Abecedar nou (cu d-l Borgovan) si o Carte de citire (cu d-l Slavici).

*

            O remarca de activitate care se dezvolta in aceasta epoca este folclorul. Colectii importante se publica acum. Preotul S.F. Marian tipareste la Cernauti doua volume de poezii (1873-1875) si un volum de traditiuni populare la Sibiu (1878). Ath. M. Marinescu da Steaua Magilor (Biserica Alba, 1875), Hintescu publica o colectie de proverbe (Sibiu, 1877) viu criticata de G. Dem. Teodorescu; iar Arsenie una de basme (Buc., 1878). In fine, acum da la lumina culegatorul tipograf (Ispirescu) doua volume: unul de basme (1872, Buc.), altul de snoave (1874). Alaturi de adunarea de materialuri, apar si studii teoretice publicate de Hasdeu (in Cuvente den batrani) si de Teodorescu G. Dem.: Cercetari asupra colindelor, asupra proverbelor etc.



*

            In fine, in epoca de care ne ocupam, ziaristica si publicatiile periodice iau o dezvoltare foarte mare. Prin ele se poate urmari si miscarea politica si cea literara din tara.
            Numarul periodicelor este foarte mare, de aceea o insirare completa ar fi peste putinta aci. Apoi aparitia, disparitia si reaparitia multora din ele, adesea cu nume schim bate, fac lucrarea si mai grea. Pentru cei ce ar vrea sa-si urmareasca chestia de aproape, este un pretios element de informatie, publicatia Academiei facuta de N. Hodos si Ionescu-Sadi (cuprinde bibliografia periodicelor de la cele dintai pana la 1905).
            Foile politice sunt conduse sau de oameni putin insemnati ca Valentineanu ('Reforma', Buc., 1873 s.a.), N. Basarabescu ('Poporul', Buc., 1871-1876) sau de ziaristi cu mare talent ca C. Bolliac ('Trompeta Carpatilor', Buc., 1865-1877), C.A. Rosetti ('Romanul', 1870 si urm.), D.A. Laurian ('Romania libera', 1877-1889) sau de oameni politici ca V. Boerescu ('Presa', 1868-1881) sau de literati ca B.P. Hasdeu ('Traian' si 'Columna lui Traian').
            Caracteristic e marele numar de foi umoristice, cele mai multe cu existenta efemera, dar cu titluri care de care mai ciudate, ca: 'Calcavura' (1871), 'Cucuvaia' (1871), 'Nichipercea', 'Sarsailá' (1871), 'Viespele' (1871), 'Perdaful' (1873), 'Daracul' (1869), 'Puricele' (1879), 'Ghimpele' (1873) s.a. autorii cei mai fecunzi in acest gen fiind V.A. Urechia, N. Oraseanu si Teodorescu G. Dem.; Hasdeu insusi scoase o foaie de acest fel 'Aghiuta'.
            Dintre revistele literare vom cita: 'Albina Pindului', condusa de Grandea (Buc., 1868-1871), 'Familia', condusa de Iosif Vulcan (Pesta 1865 si urm.), 'Transactiuni literare si stiintifice', condusa de D.Aug. Laurian si Stefan Mihailescu (1872, Buc.).
            Cea mai insemnata a fost desigur 'Convorbirile literare' si pentru motivele aratate pana aci si pentru ca conducatorii ei au reusit sa-i asigure existenta pana azi. Ea a trecut prin mai multe faze. De la 1867 pana la 1884 apare in Iasi. In anul 1885-86 revista apare in Bucuresti; dar in toata aceasta vreme sta sub redactia lui Iacob Negruzzi. La 1 aprilie 1893 directorul anunta ca-si asociaza cativa tineri la conducerea revistei, iar in 1895, cu anul XXIX, se retrage, si trece directiunea unui comitet de tineri colaboratori.
            Se cade sa spunem aci un cuvant despre activitatea fondatorului acestei reviste.
            Iacob Negruzzi (nascut 1842), fiu al marelui prozator Costache Negruzzi, si-a facut studiile in Iasi si apoi la Berlin. A ajuns foarte tanar (1864) profesor de drept comercial la universitatea din Iasi; a fost unul din intemeietorii 'Junimei' si a condus revista 'Convorbiri literare' in timp de 28 de ani. A debutat prin poezii si apoi a intre prins seria de nuvele si schite satirice intitulate: Copii dupa natura.
            Dupa moartea lui Vasile Boerescu, a trecut la catedra acestuia la facultatea din Bucuresti, pe care a ocupat-o pana la 1897, cand s-a retras la pensie.
            A fost de mai multe ori deputat si senator, iar in 1881 a fost ales membru al Academiei.
            In 1894-96 au aparut operele sale complete (Buc., ed. Socec) in sase volume.
            Primul volum cuprinde cele mai bune din lucrarile sale: Copii dupa natura si cinci scrisori.
            Copiile sunt compozitii variate: mici nuvele satirice ca Parintele Gavriil, - Cristache Vaicarescu, - Un drum la Cahul; dialoguri si satire in versuri, ca Vespasian si Papinian- Electorale; critici literare glumete ca Poeticale, Grama ticale; in fine o colectie de vorbe parlamentare, adica expresii consacrate folosite in parlament si in presa, ca 'a ascunde dupa deget', 'nu, de o mie de ori nu!', 'cu o ora mai inainte' etc. insotite de comentarii hazlii sau satirice.
            Scrisorile se ocupa mai ales de chestiuni de limba si infatiseaza observatii mai adesea juste in privinta uzului diferitelor cuvinte asupra carora s-au urmat discutiuni si s-au dus lupte intre etimologisti si fonetisti.
            Bucatile satirice cuprinse in acest volum sunt mai toate episoade din lupta susti nuta de 'Convorbirile literare' in contra adversarilor. Cand acestia acuzau pe cei din 'Junimea' ca nu sunt patrioti, Negruzzi ridiculizeaza tendinta de a vorbi prea des si prea mult de patriotism, de romanism. Pepinescu, unul din eroii din aceste satire, zice:
           
            Domnilor, literatura romaneasca sa va fie!
            Arta fie romaneasca: fiti romani in poezie.
            Industria si comertul sa va fie romanesti;
            Romanesti de acum sa fie dogmele bisericesti.
            Maniera romaneasca; fiti romani in imbracare.
            Romaneasca sa va fie bautura si mancare.
            Mandrul soare sus pe ceruri romaneste sa luceasca,
            Caci romana e deasupra imparatia cereasca,
            Romanesc e Domnul sfantul!
           
            Asemenea atacuri, daca produceau efect momentan, indreptateau pe adversari sa le arunce acuzatia de, 'internationalism' si nu se stie daca conducatorii 'Convor birilor' nu sunt raspunzatori pana la un punct de spiritul putin patriotic al generatiilor care au crescut sub inraurirea lor. Ca sa nu treaca de sovinisti, tinerii s-au ferit de a fi nationalisti. Astfel se explica curentul ce s-a accentuat putin cate putin si in literatura, pana cand am avut ocazie sa vedem pe Vlahuta si pe Cosbuc constatand (in 1901 in 'Semanatorul') ca tinerii se sfiesc a pronunta cuvantul patrie.
            Limitele acestei carticele sunt prea restranse ca sa pot cerceta chestiunea in toate amanuntele.
            Al doilea volum al lui I. Negruzzi cuprinde poeziile originale. Cele mai multe sunt poezii lirice mai ales de amor sau cu reflexiuni filozofice fara profunzime. Talentul lui I. Negruzzi nu e insa liric; el izbuteste mai bine in poezia narativa si in adevar unele din 'balade' pot interesa si azi pe cititor. Asa este Kaher si pana la oarecare punct chiar idila Miron si Florica.
            Al treilea cuprinde un roman original: Mihaiu Vereanu si o serie de relatii de calatorie.
            Celelalte trei sunt consacrate teatrului: unul cu piese originale, doua cu traduceri din Schiller.
            Piesele originale ori nu s-au reprezentat deloc (una Amor si viclenie s-a jucat prima data in 1912) ori s-au jucat cu putin succes. Mai bine primite de public au fost operetele si revistele satirice politice (Nazat s.a.).

*

            Impotriva revistei societatii 'Junimea' lupta mai multe reviste. In epoca de care vorbim apare in Bucuresti 'Columna lui Traian' sub directia lui Hasdeu (1870-1877) precum si o revista a tineretului bucurestean. Anghel Demetriescu, Petre Gradisteanu, D.A. Laurian, Stefan Mihailescu, M. Zamfirescu, N. Scurtescu intemeiaza 'Revista contemporana' (1873) la care se asociaza cativa scriitori mai in varsta ca Pantazi Ghica, G. Sion careia ii da sprijin si Alecsandri, macar ca in aceasta revista se ducea o lupta apriga impotriva 'Convorbirilor'.
            In acelasi timp iese in Bucuresti, la 15 februarie 1876, sub directia lui Hasdeu si a d-rului Branza; 'Revista stiintifica si literara'; iar in iulie se contopeste cu 'Revista contemporana' sub titlul de: 'Revista contemporana literara si stiintifica', avand o lunga lista de redactori, dar nu traieste decat cateva luni.
            Tot ca adversare ale 'Convorbirilor' se prezinta 'Federatiunea' din Pesta, con dusa de Hodos si Roman, 'Orientul latin' din Brasov condus de Aron Densusianu.
            Dintre multiplele episoade ale acestor polemici literare vom insemna cum a pacalit Hasdeu redactia 'Convorbirilor'.
            Revista ieseana publica multe poezii traduse din nemteste, adesea din poeti fara nici o importanta. Hasdeu alcatuieste cateva versuri cu idei vagi si uneori absurde, le intituleaza Eu si Ea si le semneaza M.I. Ellias, adaugand: 'dupa Gablitz' si le trimite la Iasi. Versurile se publica (15 iulie 1871) si Hasdeu are ocazia sa atace, nu atat redactia 'Convorbirilor' cat pe Titu Maiorescu, zicand ca are ca criteriu in aprecierile sale 'sa subscrii evreieste si sa zici ca ai tradus din nemteste' chiar cand numele poetului german e inventat. G. Panu ne spune ca aceasta a produs o mare bucurie printre adversarii 'Junimii' si o adevarata deprimare pentru membrii ei; el ne da chiar ama nunte (vol. I, pag. 363) asupra sedintei in care s-a citit poezia. Maiorescu a raspuns printr-o notita prin care declara ca nefiind redactorul revistei, nu poate fi raspunzator de cele ce se publica intr-insa.
            A doua pacaleala o face tot Hasdeu trimitand 'Convorbirilor' o satira violenta intitulata La noi, semnata de P.A. Calescu, care era un acrostih cu vorbele La Con vorbiri literare:
           
            La noi e putred marul, a zis de mult poetul,
            A zis in disperare si a murit nebun etc.
           
            Redactia revistei, nestiind ca e un acrostih, a modificat un cuvant punand fecioara in loc de virgula, astfel ca se citea 'Conforbiri', iar Hasdeu profita de ocazie ca sa zica: 'iata cat sunt de nemtiti; chiar numele revistei si-l pronunta ca nemtii'.
            Aceste glume, desigur, nu dovedeau nimic in chestiile de fond ce se discutau intre cele doua grupari literare, dar ele aveau un mare rasunet in public, se reproducea u si se comentau de toate ziarele vremii.
            In acelasi fel este si satira lui Mihail Zamfirescu: Muza de la Borta rece.
            Mihail Zamfirescu (1839-1878) a facut putin studii si a debutat foarte tanar. Se pare ca in 1859 a publicat o mica colectie de poezii Aurora. A fost functionar in Bucuresti si legat foarte de aproape cu gruparile literare de aci, din epoca de care ne ocupam. Poeziile sale s-au publicat in volum in 1881 de catre familia-i sub titlul Cantece si plangeri. Ele au placut prin romantismul lor si prin o perfectiune de forma care se afla la putini dintre poetii din acest timp. Versurile sale au o muzi calitate particulara. Defectul lor cel mai mare sta in multimea neologismelor pentru care pare a avea o predilectie ca pentru un element de succes.
            Cuprinsul lor este, in cea mai mare parte, erotic. Pe langa poeziile lirice, sunt cateva narative si altele satirice. Satira lui e amara si indreptata in contra nedreptatilor sociale, ca in Balada Dracului si Balada Nebunului.
            In satira contra 'Junimii' ia ca titlu numele unei carciume vestite din Iasi (Bolta rece) schimbandu-l in Borta rece. Satira apare in 1873 cu indicatia ca e 'bufonerie literara lirica' si e scrisa de 'Meilhac si Halévy' iar muzica de Offenbach. Atunci se jucau in Bucuresti cu mult succes operele frantuzesti datorite acestor autori.
            Din cele trei acte fagaduite, au aparut numai doua. Primul se petrece in Olimp, unde Brutnarescu se dusese sa-si caute o muza, al doilea se petrece la Borta rece, unde redactorii 'Flecariilor literare' sunt adunati pentru a benchetui si unde colegul lor se intoarce cu Tereza, bucatareasa lui Joe, care sa-i serve de muza. Este ceea ce numesc francezii 'une charge', o serie de dialoguri vioaie, uneori cu mult haz printre care se amesteca franturi de fraze din poeziile si nuvelele diferitilor redactori ai 'Convorbirilor' precum si parodii ale operelor sau cuvintelor lor. Persoanele poarta numele prefa cute ale diferitilor redactori, uneori poreclele ce li se dadeau in realitate in cercul 'Junimei', iar eroul principal este S. Bodnarescu de a carui lipsa de claritate radeau uneori si tovarasii sai (cum se vede din Amintirile lui Panu). Lui ii atribuie acel faimos cantec, care a circulat ani de zile pe cale orala in toate cercurile din Bucuresti.
           
            Vazui oameni de hartie
            Cu mustati de chihlimbar,
            Lei de coca pe campie,
            Mancand stridii cu mustar.
           
            Alaturi de Zamfirescu trebuie sa punem pe poetul Scrutescu.
            Nicolae Scrutescu (1844-1879), fiu de satean din jud. Dambovita, a fost insti tutor in Bucuresti. Dotat cu oarecare talent literar a colaborat la revistele lui Hasdeu si la alte reviste din Bucuresti. A publicat carti de scoala si cateva lucrari poetice: doua piese de teatru (Rhea Silvia si Despot Voda) si poezii (1877). Scrierile sale n-au avut mare succes in timpul vietii autorului. Piesele nu s-au reprezentat. Incercarea facuta in 1911 de a se deschide stagiunea cu Rhea Silvia a reusit numai in parte; piesa a avut un succes de curiozitate, dar nu s-a mentinut.
           






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 857
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site