Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


FIGURILE RETORICE

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic




FIGURILE RETORICE




Definitii si delimitari

Istoria retoricii consemneaza pana in secolul trecut un efort urias indreptat spre

identificarea si clasificarea figurilor. Retorica a desemnat prin termenul figura un ansamblu de fenomene sintactice, semantice, pragmatice si stilistice atat de variate incat secole de-a randul nu s-a putut realiza un cadru coerent si stabil care ar fi permis o descriere exhaustiva a acestora.

Termenul „figura“ se caracterizeaza printr-o remarcabila capacitate unificatoare si

omogenitate conceptuala, in ciuda diferentelor dintre diversele taxonomii. Aceste calitati

par sa se datoreze ideii de forma cu care figura este asociata in mod constant si traditional.

Retorica a incercat de-a lungul istoriei sa armonizeze perspective diferite asupra

termenului „figura“. Astfel, sensul privilegiat in mod traditional considera figura drept „o

schimbare rationala de sens sau de limbaj in raport cu modelul obisnuit si simplu de a se

exprima“ (si, in acest caz, orice schema si figura trebuie inteleasa ca „o schimbare facuta

intentionat in sens ori in cuvinte prin care ne abatem de la calea obisnuita si simpla

.Perspectiva lui Quintilian surprinde specificul figurii: „forma, oricare ar fi ea, data unui gand, asa cum corpurile au o atitudine diferita, dupa felul in care sunt conformate“

2.Alte interpretari considerau figura dintr-un punct de vedere mai apropiat de cel

contemporan, cu implicatii asupra caracterului „natural“ al aparitiei sale in text. Figura

reprezinta „orice forma data expresiei unui gand“ si atunci, in mod necesar, orice discurs

contine figuri retorice care nu „impodobesc“ textul, ci functioneaza ca vectori ai

argumentarii.

Definitiile contemporane ale figurii insista asupra identificarii acesteia cu o forma lingvistica ce poate fi izolata sau macar identificata si care poate juca un anumit rol in

momentul inserarii sale intr-un discurs.

Dintr-o alta perspectiva, figura este privita ca o „…deviere de la uzul lingvistic

normal, schimbare intr-un anumit nivel al limbii, care faciliteaza expresia poetica sau pe

cea oratorica, diferita ca grad de expresivitate ori persuasiune fata de maniera comuna de

exprimare. Figura nu este un simplu ornament al artei poetice: destructurarea pe care o

presupune devierea de la uzul normal al limbii (de la sensul «propriu, literal» al termenilor.

Retorica si teoria argumentarii este insotita de o restructurare a    limbajului dupa un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe uzajul «figurat» al termenilor si pe structuri sintactice specifice.)“

Unele interpretari considera ca „figurile de stil sunt mijloace de exprimare prin

care se arata ca lucrurile si fiintele pot sa aiba insusirile dorite de noi si sa se poarte ca si

cum le-ar avea intr-adevar sau prin care se pun in evidenta partile din expunerile scrise sau vorbite destinate sa impresioneze in mod deosebit pe ascultatori sau pe cititori“.

Statutul figurii nu a fost intotdeauna clar in spiritul traditiei retorice. Cu incepere

din antichitate, retorica interpreteaza figurile ca fiind „moduri de a vorbi indepartate de

cele naturale sau obisnuite“.

„Modul natural/obisnuit“ de exprimare trebuie inteles ca un mod simplu si comun

(Fontanier). Genette surprinde paradoxul lui Fontanier, care recunoaste ca nimic nu e

mai comun decat folosirea figurilor, si limbajul cotidian este impregnat de acestea sau,

pentru a cita formula clasica, „se fac mai multe figuri de stil intr-o zi de targ la Hala decat

se fac in mai multe zile de adunari academice“ .

Dumarsais surprinde statutul ambivalent al figurilor: „(Figurile) au mai intii acea

proprietate generala care se potriveste tuturor frazelor si tuturor combinatiilor de cuvinte,

care consta in a semnifica ceva in virtutea constructiei gramaticale; dar expresiile figurate

cunosc si o modificare particulara care le este proprie, si tocmai in virtutea acestei

modificari particulare facem din fiecare fel de figura o specie aparte“. Tot Dumarsais

incearca sa defineasca specificul figurilor care sunt „…moduri de a vorbi ce se disting de

celelalte printr-o modificare particulara care face ca fiecare sa fie redusa la o specie aparte si care le face sau mai vii, sau mai nobile, sau mai placute decit modurile de a vorbi ce exprima acelasi fond de gandire fara sa prezinte o modificare particulara“. Sau: „…efectul figurii (vivacitate, noblete, agrement) este usor de calificat, dar fiinta lor nu poate fi desemnata decat prin aceea ca fiecare figura este o figura aparte si ca figurile in general se deosebesc de expresiile non-figurate prin faptul ca prezinta o modificare particulara, numita figura

In terminologia Retoricii generale propuse de Grupul , figura reprezinta o „unitate retorica“. Unii autori considera ca figurile, pentru a asigura functionarea optima a discursului retoric psihologic, ar trebui sa se supuna constrangerilor unor reguli. Astfel, din perspectiva teoriei argumentarii, se poate aprecia rolul unei figuri in discursul persuasiv, dar si „miscarea de la obisnuit la neobisnuit si intoarcerea la un obisnuit de rang superior, produsa de argumentul care o controleaza

Figurile pot avea o functie cognitiva („orice figura sta la dispozitia cunoasterii

adevarului si a recunoasterii acestuia de catre publicul destinatar“) si indeplinesc un rol

important in comunicare.

Clasificarea figurilor retorice

Orice cunoastere este clasificare.

John Dewey

Istoria retoricii se confunda in unele perioade cu incercarea de a circumscrie intr-o

clasificare unitara ansamblul divers, neomogen si extrem de bogat al figurilor.

In Retorica catre Herennius se introduce pentru prima oara distinctia conceptuala

dintre figurile de cuvant (verborum exornationes) – reprezentand modificari in interiorul

sintagmei, aranjamente de cuvinte in fraza sau de fraze in perioada (repetitie, asindet,

gradatie, climax – si figurile de gandire (sententiarum exornationes).

Astazi se accepta urmatoarea clasificare:

. Figuri de sunet

In terminologia Grupului , ele se numesc metaplasme; sunt legate de nivelul sonor al discursului (substanta sonora). In cadrul acestei clase se disting:



a) figuri de sunet propriu-zise: realizate prin repetarea unor elemente:

a ) vocalice sau consonantice (aliteratia, asonanta, paronomaza, rima etc.);

a2) silabice (ca in paronomaza

a3) (cuvinte) cu rezonanta apropiata, dar cu sens diferit (paronime);

a4) verbale (ca in antanaclaza

b) accidentele fonetice. Aceasta subclasa este reprezentata de toate procedeele de

deformare a semnificantului (afereza, apocopa, metateza, sinereza, sincopa);

c) jocuri de cuvinte care se bazeaza pe procedee cu implicatii semantice (anagrama, calamburul, palindromul).

2. Figurile de constructie

Sau figurile sintactice legate de structura frazei (metataxe in terminologia Grupului). Principalele mecanisme prin care se realizeaza sunt:

– permutarea (ca in inversiune), bazata sau nu pe simetrie (chiasm si

antimetateza

– sustragerea (elipsa, asindet);

– repetitia (epanalepsa, anafora). DSL propune pentru aceasta grupa urmatoarele

subcategorii:

– figuri propriu-zise (paralelismul sintactic, enumerarea, climaxul, anticlimaxul,

repetitia);

– constructii sintactice (care exista si in limbajul curent): asindet, polisindet, tmeza, elipsa, zeugma, anacolut, dislocare, hiperbat, hipalaga, inversiune;

– figuri sintactico-lexicale sau figuri sintactice care au implicatii semantice

(poliptoton, parigmenon, antanaclaza

3. Figuri semantice

– tropi

In terminologia Grupului , aceste figuri se numesc metasememe. Tropii,

identificati ca atare de Quintilian, se impart in:

– tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, aluzie istorica, culturala

litota, licenta, ironie);

– tropi de un cuvant (metonimie, bazata pe contiguitate logica cauza-efect, produsloc de origine, etc. si metafora

Dintr-o alta perspectiva, R. Jakobson propune clasificarea figurilor semantice in:

– seria metonimica: metonimia, sinecdoca;

– seria metaforica: metafora explicita sau implicita, comparatia, personificarea,

antonomaza, oximoronul, epitetul, simbolul.

4. Figurile de gandire

Sint figuri logice (metalogisme in terminologia Grupului ), care se bazeaza pe

relatia oratorului cu discursul sau si afecteaza structuri mai extinse ale textului (intreg

discursul), si nu doar un cuvant, o sintagma sau o fraza: alegoria, antifraza, antiteza,

deliberarea, eufemismul, hiperbola, ironia, paradoxul, parabola, pleonasmul, prosopopeea, portretul, reticenta, tabloul, apostrofa, prosopopeea, deliberarea.

De-a lungul timpului, clasificarile au suferit in permanenta modificari care privesc

atat numarul figurilor, cat si incadrarea acestora intr-o categorie sau alta. Autorii Retoricii

generale disting patru clase:

– metaplasme sau figuri formale;

– metataxe sau figuri de sintaxa

– metasememe sau figuri care contin modificari semantice, in parte numite si tropi;

– metalogisme, mai mult sau mai putin asimilabile cu figurile de gandire.

In afara de aceasta impartire care tine seama de nivelul figurilor, retorica propune si clasificari de tip:

a) functional, discursul figurat urmareste sa produca un efect asupra auditoriului si

realizarea sa tine, conform teoriei retorice, de elocutie si stil; retoricienii pun accentul pe

functiile sale estetice (ca ornament destinat sa placa) sau argumentative (ca instrument

eficace al unei intentii persuasive).

In perspectiva lui Cicero relatia discursului figurat cu cele trei genuri de stil

(simplu, masurat si inalt) se raporteaza la functiile discursului (a instrui, a placea, a

emotiona – docere, delectare, movere). Quintilian distinge intre tropii care contribuie la

exprimarea ideii (metafora, sinecdoca, metonimia) si cei care infrumuseteaza discursul

(alegoria, enigma, perifraza, hiperbola);

b) morfologic, luandu-se in considerare un numar restrans de operatii elementare, sa propus, incepand cu Quintilian, distinctia dintre figurile formate:

– prin adaugare de elemente (anafora, parenteza);

– prin suprimare (asindetul, zeugma);

– prin schimbarea ordinii cuvintelor (antiteza, paronomaza).

Clasificarea cea mai simpla si adecvata se refera insa la formele vizate:

– figuri de cuvinte considerate in ceea ce priveste semnificatia lor (sau tropi);

– figuri de cuvinte considerate in ceea ce priveste forma lor (sau figuri de dictie);

– figuri care privesc ordinea si numarul cuvintelor din fraza (sau figuri de

constructie);

– figuri referitoare la „alegerea si potrivirea cuvintelor“ – Genette il citeaza in acest sens pe Fontanier – (sau figuri de elocinta

– figuri referitoare la o fraza intreaga (sau figuri de stil);

– figuri care se raporteaza la enunt in intregul sau (sau figuri de gandire).

Alt tip de clasificare – cel semiologic – consta in a distinge figurile unele de

altele prin atribuirea unei valori psihologice fiecareia, in functie de caracterul devierii

impus expresiei; valoarea poate fi:

– impresiva – o anume figura urmeaza sa provoace un anumit sentiment;

– expresiva (o anumita figura este dictata de un anumit sentiment);

– mixta, imbinand ambele perspective.

Alte interpretari acorda o mai mica importanta afectivitatii si un mai mare interes

imaginatiei, normei culturale.

Aceste retorici clasice trateaza in esenta (uneori in exclusivitate) despre acea parte a artei de a vorbi si de a scrie pe care anticii o numeau elocutio (vezi capitolul III), adica

despre tot ceea ce este legat de stil, a carui principala resursa o constituie figurile.

Aceasta retorica a expresiei, strabuna a semanticii si a stilisticii moderne, este considerata si numita adesea retorica. Nu trebuie uitat insa de existenta celorlalte parti ale retoricii antice, dispositio (arta de a combina marile unitati ale discursului – retorica a compozitiei) si mai ales inventio (arta de a gasi argumente, retorica a continutului, culminand cu topica, repertoriul temelor).

Figurile retorice sunt legate strans de modul de a exprima logosul si apar ca

elemente intrinseci in structura discursului. Unii autori38 afirma in aceasta privinta ca

„exista o «gandire», adica un sens, care este comuna atat poetilor buni, cat si celor prosti, si care se poate exprima printr-o mica fraza uscata si plata si exista un mod de a o reda



(Domairon), care determina intreaga diferenta

Discursul, care nu se adreseaza decat inteligentei sufletului, nu este, chiar daca il

consideram din punctul de vedere al cuvintelor care il transmit sufletului prin sensuri, un

corp propriu-zis: el nu este deci propriu-zis o figura Dar are totusi, in diferitele sale feluri

de a semnifica si de a exprima, ceva analog cu diferentele de forma si de trasaturi existente in adevaratele corpuri… Figurile discursului sunt trasaturile, formele sunt intorsaturile… prin care discursul… se indeparteaza mai mult sau mai putin de ceea ce ar fi fost exprimarea simpla si comuna (Fontanier, Commentaire raisonné des Tropes de Dumarsais,

G. Genette redefineste statutul de sistem al retoricii prin raportare la exemple din

cadrul „stiintei-pilot“ – lingvistica:

Se stie, dupa exemplul lingvisticii, ca acest fenomen al gradului zero cind o

absenta de semnificant indica limpede un semnificat cunoscut, este semnul infailibil al

existentei unui sistem: deoarece e nevoie de un cod organizat de alternante vocalice pentru ca lipsa vocalei sa aiba o functie distinctiva. Existenta unei figuri zero, avand valoare de figura a sublimului, arata ca limbajul retoricii este indeajuns de saturat de figuri pentru ca un loc vid sa desemneze un sens plin: retorica este un sistem al figurilor.

Sau, dintr-o perspectiva identitara: „Figura nu e deci nimic altceva decat un

sentiment al figurii, si existenta sa depinde in intregime de constiinta pe care o capata sau

nu cititorul in legatura cu ambiguitatea discursului ce i se propune.“

In acest fel se ajunge la problema existentei unui „cerc hermeneutic“ in retorica

valoarea unei figuri nu e data de cuvintele care o compun, din moment ce ea depinde de o

distanta (écart) intre aceste cuvinte si cele pe care cititorul le percepe mental dincolo de ele „intr-o perpetua depasire a lucrului scris“.

De aceea, instrumentul unui consens general din perspectiva spiritului clasic va fi

„codul retoricii“, care consta mai intai dintr-o lista, refacuta continuu, dar intotdeauna

socotita drept exhaustiva, a figurilor cunoscute, apoi dintr-o clasificare a acestora dupa

forma si valoare, si ea supusa unor neincetate modificari, dar care tinde spre o organizare

intr-un sistem coerent si functional. Problema pe care G. Genette o considera centrala in

istoria figurilor este „de ce figura semnifica mai mult decat expresia literala“. Tehnica

acestor impuneri de sens poate fi redusa la ceea ce semiologia moderna numeste

conotatie.

Concluzii

Codul retoricii are sarcina „sa inventarieze repertoriul figurilor si sa-i atribuie

fiecareia valoarea de conotatie. O data iesita din vorbirea vie a inventiei personale si intrata in codul traditiei, fiecare figura nu mai are ca functie decat sa notifice, in felul sau propriu, calitatea poetica a discursului care o poarta

Retorica figurilor are ambitia sa stabileasca un cod al conotatiilor literare, sau ceea ce R. Barthes a numit semnele literaturii. De fiecare data cand foloseste o figura

recunoscuta prin cod, scriitorul isi insarcineaza limbajul nu numai sa-i „exprime gandirea“, ci si sa notifice o calitate epica, lirica, didactica, oratorica etc., sa se desemneze pe sine insusi ca limbaj literar si sa semnifice literatura. De aceea, retorica se preocupa prea putin de originalitatea sau de noutatea figurilor, care sunt calitati ale vorbirii individuale si care, sub acest raport, nu o privesc.

Genette considera ca „pentru noi, astazi, opera retoricii nu mai are, in ceea ce

priveste continutul sau, decat un interes istoric (de altfel subestimat). Idealul retoricii, la

limita, ar fi sa organizeze limbajul literar ca pe o a doua limba in interiorul celei dintai, in

care evidenta semnelor s-ar impune cu tot atata stralucire ca si sistemul dialectal al poeziei grecesti, in care folosirea dialectului doric insemna in mod absolut lirism, a celui atic, drama si a celui ionic-eolian, epopee“.

Daca in epoca actuala „functia auto-semnificanta a Literaturii nu mai trece prin

codul figurilor, iar literatura moderna isi are retorica sa proprie, care consta tocmai (cel

putin pentru moment) in refuzul retoricii49, cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce priveste actualitatea figurilor in discursul public (in special in cel publicitar, jurnalistic si politic).

De cele mai multe ori succesul si eficienta acestor discursuri depind de alegerea

figurilor. Studiul figurilor retorice este de mare interes atat pentru decriptarea, cat si

pentru compunerea discursurilor.

In conceptia lui Paulhan decriptarea este un proces care se desfasoara in etape:

) Recunoasterea discursului ca ansamblu de semne, sensuri si semnificatii care

depinde in mod esential de competenta lingvistica a receptorului. Aceasta etapa nu

presupune identificarea figurilor retorice; adesea prezenta lor nu este sesizata din

perspectiva realizarii legaturii biunivoce termen-concept.

2) Analiza situatiei paradoxale care se instaleaza ca urmare a prezentei figurilor

retorice in text; receptorul percepe figurile retorice ca un atentat la „logica bunului simt

atit in planul expresiei, cat si al continutului. Cautarea temeiului situatiei paradoxale se

bazeaza pe credibilitatea pe care o acorda receptorul autorului discursului.

3) O ultima etapa ar putea-o constitui refacerea globala a discursului prin „grila“ pe care au stabilit-o figurile retorice, percepute in cazul unei comunicari eficiente ca

apartinand simultan structurii si texturii discursive.

Eficienta textului publicitar si a discursului politic se datoreaza in mare masura

stilului inteles ca maniera de a marca personalitatea emitatorului prin folosirea unor

procedee ale expresivitatii (caracteristica a enuntului la nivelul emotional numita si

afectivitate).

Stilul este, in formularea inspirata a lui Genette, „vrajitorie evocatoare: cuvintele

reinvie in carne si oase, substantivul, in maretia sa substantiala, adjectivul, vesmant

straveziu care il acopera si il coloreaza si verbul, inger al miscarii, ce da primul impuls



frazei.“

Glosar

Competenta: termen care apare adesea cu determinari: competenta lingvistica

competenta pragmatica (sau comunicativa). Competenta lingvistica reprezinta un termenmartor al gandirii lui N. Chomsky, care se refera la cunoasterea internalizata a sistemului de norme/reguli specific unei limbi de catre comunitatea de vorbitori nativi ai acesteia.

Competenta comunicativa presupune cunoasterea internalizata a sistemului de

norme/reguli lingvistice, interactionale si culturale de catre un vorbitor nativ al unei limbi.

Competenta comunicativa asigura adecvarea la contexte de comunicare specifice.

Discurs: termen complex care poate fi definit ca ansamblu de enunturi ale unui

emitator, care se refera la un subiect unic (topic, in terminologia anglo-saxona). Dintr-o

perspectiva pragmatica, discursul reprezinta „o enuntare ce presupune un locutor si un

auditor, precum si intentia locutorului de a-l influenta pe celalalt.“ (Benveniste).

Alte interpretari ale discursului vizeaza echivalenta sa cu:

a) textul (in cadrul careia perspectiva comunicationala si cea tematica coincid in

general, de exemplu in cazul comunicarii scrise);

b) un ansamblu de texte (conversatie) care ilustreaza o interactiune intre doua sau

mai multe discursuri centrate in jurul unei singure teme si alcatuite fiecare din mai multe

texte (deoarece fiecare replica a schimbului conversational constituie o unitate

comunicationala si deci un text, in sine).

Expresivitate: caracteristica a enuntului la nivel emotional; afectivitate.

Forma

a) forma ca decupaj al realitatii – Saussure;

b) forma considerata ca relativ echivalenta expresiei si opusa sensului

(continutului) – L. Bloomfield.

Hjelmslev pune in relatie forma expresiei si forma continutului prin formularea:

substanta este manifestarea formei in materie.

Grad zero (al scriiturii): conceptul a fost introdus de Roland Barthes, Le degré zéro de l’écriture ( si desemneaza punctul de referinta, caracterizat prin absenta figurilor, la care se raporteaza exprimarile marcate stilistic; limbajul stiintific pare a se apropia cel mai mult de gradul stilistic „zero“.

„Stilul este desigur o deviere, in sensul ca se indeparteaza de limbajul neutru printr- un anume efect de diferentiere si de excentricitate“ (G. Genette, op. cit., p. 278).

Stilistica: disciplina lingvistica al carei obiect de studiu il reprezinta faptele de

expresie ale limbajului organizat, din punctul de vedere al continutului lor afectiv; DSL il

citeaza pe Ch. Bally, creatorul lingvisticii moderne, care sustine ca obiectul stilisticii este

„studiul limbajului tuturor, in masura in care el reflecta nu ideile, ci emotiile, sentimentele, vointa, impulsiunile, adica limba tuturor ca mijloc de expresie si actiune“.

Stilistica individuala, genetica sau literara, reprezentata de Leo Spitzer in filiatia lui Benedetto Croce si Kurt Vossler, considera ca orice afectare a starii psihice normale

determina, in plan expresiv, o indepartare de la uzul lingvistic normal iar orice abatere de

la uzul lingvistic normal poate fi interpretata ca un indicator al unei emotii. Abaterile de la uzul lingvistic normal se pot inregistra la orice nivel: accent, pronuntie, morfologie,

sintaxa, semantica

Semn: reuniunea (si relatia) dintre semnificant si semnificat; are caracter binar

(Saussure), fiind un intermediar intre gandire si sunete; semnul lingvistic este reuniunea

interdependenta intre un semnificant (complex sonor, imagine acustica si un semnificat

(concept, sens).

Triunghiul semiotic propus de Ogden si Richards ilustreaza relatia semnului

lingvistic cu realitatea extralingvistica

Semnificatie: concept ce desemneaza, din perspectiva comunicarii, un ansamblu de variabile semantice care se realizeaza numai in discurs prin enuntare.

Semnificatia este un concept interdisciplinar (semantica, pragmatica), iar realizarea

sa se face in si prin context (verbal, nonverbal, situational).

Sens: ansamblu de unitati semnificative care pot exista si independent de enunt

reprezinta o constanta semantica ce se distinge in ansamblul de variabile ale semnificatiei.

Sensul este un concept ambiguu prin excelenta, cunoscand numeroase interpretari

(termen-martor). Majoritatea lingvistilor sunt de acord cu definitia conform careia sensul

este rezultatul unei articulari a gandirii si a materiei fonice in cadrul unui sistem lingvistic

dat.

Conceptul reprezinta obiect de studiu pentru semantica, lexicologie, lexicografie,

onomasiologie, terminologie si pentru alte discipline nelingvistice.

Text: concept multivalent, caruia i se atribuie mai multe definitii, nu intotdeauna

clar delimitate:

– textul este identificat adesea cu discursul scris (in special cu opera literara

– textul se afla de cele mai multe ori in relatie de sinonimie cu termenul „discurs“;

– in semiotica, textul desemneaza orice tip de unitate semiotica discursiva (text

cinematografic, text video, text melodic/muzical etc.).

– in pragmatica, interpretarea textului este aceea de secventa lingvistica scrisa sau

vorbita formand o unitate comunicationala

Trop: nume generic dat figurilor semantice. Conform DSL, „figura este o relatie

intre doua sau mai multe cuvinte co-prezente, iar tropul reprezinta evocarea unui sens

indirect (Tz. Todorov). In aceasta perspectiva, tropul se intersecteaza in anumite clasificari cu figura, ramanand totusi limitat la aspectele semantice ale limbajului figurativ“.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 997
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site