Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


LITERATURA CULTA - Sec. XVI-XVIIII - LITERATURA VECHE - LITERATURA RELIGIOASA

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



LITERATURA CULTA Sec. XVI-XVIIII

LITERATURA VECHE

LITERATURA RELIGIOASA




            Am aratat in introducerea acestei lucrari, pe ce motive ne intemeiem ca sa incepem cu literatura religioasa si in ce masura socotim ca ea intra in cadrul unei literaturi.
            In primul rand cartile acestea sunt pretioase pentru cei ce vor sa studieze faptele prin care a trecut limba noastra. Pentru cei ce nu se ocupa special cu asemenea chestiuni, pot sa prezinte interes cateva observari generale. Vom aminti aici, pentru acei doritori de a cunoaste lucrurile cu de-amanuntul, ca despre miscarile culturale ale roma nilor, intre 1504-1714, a scris o carte I.G. Sbiera (Cernauti, 1897), iar asupra literaturii religioase pana la 1688 a publicat un volum N. Iorga (1904).
           

SECOLUL XVI

            Care sunt cele mai vechi scrieri romanesti? Avem un numar de manuscrise si mai multe tiparituri. Pentru acestea din urma cunoastem data, dar pentru cele mai multe manuscrise nu avem nici o siguranta. Toti cercetatorii trecutului nostru sunt invoiti asupra faptului ca nu posedam nimic anterior secolului XVI. Mai e stabilit ca intre manuscrise trebuie sa cautam textele cele mai vechi.
            Prima grupa o formeaza trei: Codicele voronetean, Psaltirea voroneteana si Psaltirea scheiana. Catestrele se gasesc azi in Colectia Academiei (nr. 448, 693, 449).

            Manastirea Voronet din Bucovina este una din manastirile zidite cam in vremea lui Stefan cel Mare. Acolo s-au pastrat multe carti bisericesti si slavone si romanesti. Intre ele, a aflat in 1871, Gr. Cretu, o carticica de 170 pagini, format mic, scris de mana cu o caligrafie ingrijita, artistica pe unele locuri. E insa greu de citit, deoarece cuvintele nu sunt despartite unele de altele si unele litere sunt unite cate doua sau trei intr-un singur semn (ligatura).
            Manuscrisul acesta a fost numit 'Codicele voronetean' si asa este cunoscut; dar socotesc ca numirea este improprie. In adevar, cuvantul latinesc codex, intrebuintat pentru vechile manuscrise din occident, pe care l-am luat si noi, inlocuindu-l uneori prin cel slavon de sbornic, insemneaza un manuscris, care contine scrieri de un cuprins variat. Aci insa cuprinsul nu e deloc variat, fiindca sunt numai faptele si epistolele apostolilor. I se putea zice mai bine cum i-a si zis intr-un loc d-l Iorga: Apostolul de la Voronet. Sub acest nume de Apostol sau de Praxapostol sau de Paxiu, inteleg clericii nostri cartea care cuprinde faptele apostolilor si epistolele lor. Ele fac parte din Noul Testament, iar acesta are pe langa cele 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca si Ion), faptele apostolilor si epistolele: 14 ale lui Pavel, 1 a lui Iacob, 2 ale lui Petru, 3 ale lui Ion, 4 ale lui Iuda si la urma Apocalipsul Sf. Ion Teologul (adica aratarea lui Hristos in fata acestui apostol).
            Foile ramase din manuscrisul de la Voronet cuprind fragmente din faptele apostolilor, din epistola lui Iacob, din prima si a doua epistola a lui Petru.
            Se vede de aici ca nu este lucrare originala, dar prezinta interes pentru vechi mea limbii.
            Cat era de veche aceasta limba? Parerile au fost deosebite. Studii speciale s-au scris atunci de I. Bumbac si I. Nadejde. Cel dintai credea ca e un text din secolul X. Ce bucurie pe toti cei ce se interesau de trecutul limbii romane! Vom sti, citind acest manuscris, cum vorbeau stramosii pe la anul 900. Bucuria aceasta a trebuit sa dispara insa, fiindca studiul facut de I.G. Sbiera, care a publicat intregul manuscris in 1885 (cu transcriere si cu alte doua texte de apostol mai noua, pentru a inlesni comparatia), a dovedit ca materialiceste era imposibil sa fie asa de vechi cum se credea. Argumentele sale cam de natura tehnica, raportandu-se in primul rand la hartie, si aratau ca manuscrisul nu poate fi decat din secolul XVI. Comparandu-se insa limba acestui text cu textele tiparite, despre care se stia pozitiv ca sunt din acest veac, s-a vazut ca deosebirile sunt prea mari si astazi dupa alte cercetari, publicate de G. Cretu, I. Bogdan, N. Iorga s.a., se considera stabilit ca textul nostru nu este chiar traducerea din slavoneste ci o copie de pe un text mai vechi.
            Asupra Psaltirii de la Voronet s-au publicat cercetari de d-l Ovidiu Densusianu (Anuar. Semin. filol. 1898), iar textul se gaseste in 'Revista p. istorie', fundata de Tocilescu (an. XI, p. II de Giuglea).
           
            Cealalta Psaltire, care a facut parte din biblioteca de la mosia Scheia a lui D.C. Sturdza, a avut buna soarta de a fi publicata de d-l I. Bianu, in 1889, in niste conditii exceptionale: fiecare pagina este fotografiata si reprodusa in facsimile, alaturi de transcrierea in litere latine. Aceasta procedare, care are numai cusurul ca este foarte costisitoare este cel din urma cuvant al perfectiunii; caci textul poate fi studiat, ca si cand ar avea inainte originalul, de orice cercetator si in orice parte a lumii.
            Manuscrisul acesta este mai putin artistic, literele sunt mai grosolane. Cuvintele sunt mai adesea despartite. Formatul e mic si textul are 530 pagini. El cuprinde intreaga colectie de imnuri religioase sau psalmi ai marelui rege-poet David.
            O editie stiintifica cu studii, text si glosar a dat d-l I. Candrea (2 vol., 1916).
            Intre aceste trei manuscrise sunt asemanari foarte insemnate de aceea se socoteste ca traducerea prima a fost scrisa in acelasi timp si in acelasi loc. Unii au socotit ca locul trebuie sa fie Ardealul. D-l Iorga crede ca e Maramuresul si ca timpul e secolul XV.
            Caracterul cel mai insemnat al limbii in care sunt scrise aceste manuscrise sunt prezenta sunetului r sau nr in locul lui n intervocalic. Asa se zice: cire in loc de cine, panre in loc de pane, paine s.a. Aceasta particularitate traieste pana azi in putine cuvinte in Maramures, in mai multe cuvinte in Tara Motilor (Muntii Apuseni ai Transilvaniei) si in foarte multe vorbe din dialectul istriano-roman.
            Aceeasi deosebire de sunete se gaseste si in alt manuscris, care e cunoscut sub numele de Codex Sturdzanus si se pastreaza in colectia Academiei sub nr. 447. E o carticica de formatul cartilor in 8, pe care inainte de 1879 D.A. Sturdza a pus-o la dispozitia lui B.P. Hasdeu, care s-a decis sa-l studieze si i-a dat numirea ce i-a ramas pana azi.
            Hasdeu publica in 1880 acest manuscris cu studii istorice, lingvistice si literare (Cuvente den batrani, vol. II). El stabileste ca intre 1580-1620 a trait in satul Mihaciu din Ardeal (fostul scaun al Ariesului, azi Comitatul Turda-Aries, cercul Vintul de Sus) un preot care isi zice singur Popa Grigore si care a adunat cateva carti poporane, a copiat el unele si a tradus insusi din slavoneste. Se pot face deci doua grupe: unele scrise intre 1550 si 1580 de diferite persoane si numai adunate de Popa Grigore; altele intre 1580 si 1619, scris de el.
           
            Cele anterioare anului 1580 sunt urmatoarele:
            a) Rugaciunea de scoaterea Dracului. Credinta ca Dracul intra in unii oameni si-i chinuieste era foarte raspandita printre romani in secolele trecute. De asemenea, nenorocirea se scapa cineva recitandu-i-se de catre preoti anumite rugaciuni, care aveau darul sa alunge pe Necuratul. Aci aflam povestea (cunoscuta de la literatura poporana) a sfantului Sisoe;
            b) Calatoria Maicii Domnului in Iad sau 'Cuvantu de imblare pre la munci sfanta Maria vria sa vadza cum se muncesc rodul crestinescu'.
(Cunoscuta de la literatura poporana.)
            c) Apocalipsul Apostolului Pavel sau 'Cuvantul sfantului Pavel apostolu de la iesirea sufletelor'. Povesteste cum a vazut iesind sufletul omului, cum se pedepsesc oamenii rai in Iad si cum se rasplatesc cei buni in Rai.
            d) Cugetari in ora mortii. Este o compozitiune fara titlu in text, in care ni se infatiseaza cugetarile ce ar putea sa aiba un crestin cand vede moartea apropiindu-se si-si ia ramas bun de la familie si amici; cere o ingaduiala de catava vreme, dar neputand-o capata de la Arhanghel, vorbeste despre invierea mortilor si judecata de pe urma si despartirea celor buni de cei rai.
            Textele scrise dupa 1580 sunt urmatoarele:
            a) Legenda Duminicii. Cuprinde epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii (cunoscuta de la literatura poporana);
            b) Incercari de traducere din slavoneste, fragment, dupa un text religios, atribuit sf. Ion Chrisostom;
            c) Intrebare crestineasca. Pe la 1560 s-a tiparit in Brasov de catre autoritatea saseasca un catechism in limba romana. Acest text - care astazi nu se mai gaseste - devenind se vede rar pe timpul Popii Grigore, el l-a copiat (pe la 1607) si i-a dat titlul de 'intrebare crestineasca';
            d) O predica.
Se explica Tatal nostru, nu in chip original, ci cu obisnuitele cuvinte din textele religioase; dar are o importanta foarte mare prin multimea arhaismelor si a particularitatilor de tot felul ale limbii din acest timp. Este numita de obicei prin cu vintele initiale 'Frati dragi';
            e) Legenda Sfintei Vineri.
Sfanta Vineri, identica cu Sfanta Paraschiva, este dintre cele mai populare figuri de sfinti, din cauza episoadelor romantice ce contine povestea vietii ei, care in unele parti se aseamana cu miracolul basmelor. Textul acesta este o copie de pe un original scris probabil in regiunea Brasovului, intrucat se poate judeca dupa particularitatile limbii;
            f) Fragment dintr-o conjuratie. Sub acest titlu se cuprind vreo 7-8 randuri dintr-o rugaciune, prin care se alunga dracii;
            g) Legenda lui Avraam. Povesteste cum a venit fulgerul sa ia sufletul acestuia si cum si-a dat patriarhul sfarsitul;
            h) Fragment liturgic. Nu e scris de Popa Grigore, ci de alta persoana. Cuprinde ceva dintr-o zi de duminica dimineata din postul Pastilor;
            i) O predica.
Scrisa de alta persoana, nu de Popa Grigore, este importanta prin faptul ca nu reproduce cuvinte obisnuite din carti, ci pare a fi originala. Este numita de obicei, spre a se deosebi de cealalta, prin cuvintele initiale: 'Zise Domnul'.
           
            Popa Grigore, culegatorul si traducatorul de carti poporane, se vede ca era un preot care nu se ridica, prin invatatura, mai presus de poporanii sai. Numai asa se explica prezenta unor texte eretice intre predici religioase. Hasdeu da atentie deosebita acestor eresuri si emite parerea ca cele mai multe dintre credintele eretice cuprinse in colectia preotului din Mahaciu, se datoresc sectiei bogomililor.
            Ce este aceasta?
            Crestinismul a avut sa lupte cu o suma de secte, pe care diferitele concilii le-au osandit si ale caror carti au fost arse. Cu toate acestea, eresurile s-au raspandit mai mult in tarile in care cunostintele dogmatice erau mai putin intinse. Intre numeroasele eresuri crestine a fost si bogomilismul.
            Iata, in cateva cuvinte in ce consta aceasta credinta:
            Dumnezeu a avut doi fii: pe Satanail si pe Mihail (identic cu Hristos). Fiul cel mare, Satanail, s-a rasculat contra tatalui si a devenit elementul rau. Hristos l-a invins, l-a aruncat in Iad si i-a luat terminatiunea il, lasandu-l 'Satana'. Pamantul si cu tot ce se afla pe dansul, impreuna cu omul, este creatia lui Satanail; dar Dumnezeu a dat omului si o parte de la dansul, adica sufletul. De aceea in om sunt doua elemente vesnic in lupta. Religia ortodoxa cu toate dogmele ei era considerata ca opera a Satanei. Cine e cu adevarat credincios trebuie sa respinga toate acestea si sa caute a intari elementul divin. De aceea bogomolicii primeau numai pe 'Tatal nostru' dintre toate rugaciunile si incolo aveau altele ale lor, duceau o viata ascetica, mancau numai vegetale, nu admiteau liturghia, posteau lunea, miercurea si vinerea si fiecare credincios se considera preot.
            Se vede din aceasta scurta expunere ca avem aici credinta dualistica, asiatica, lupta intre principiul binelui si al raului, pe care o aflam in religia persana. Acolo, in Asia, s-a format secta Manicheilor sau Pavlicianilor, numita asa dupa fondatorul Manes si dupa apostolul Pavel, ale carui invataturi le aveau ei in cea mai mare cinste. De acolo s-a strecurat in Tracia prin secolul VIII si a intrat intr-o noua faza, devenind doctrina bogomilica. Acest nume s-a dat de la Popa Bogomil (calugareste Ieremia), care traia pe timpul imparatului bulgar Petre (927-968) si care 'a raspandit in Bulgaria eresul manicheic'.
            De la Dunare de jos credintele bogomilice au luat drumul prin Italia si au ajuns pana in Franta de sud, unde se forma secta Albigensilor, contra careia vedem pe regele Philippe-Auguste (1223) trimitand armata. In genere, in Europa credinciosii bogomilismului erau numiti bulgari, sub diverse forme: bulgari, bugari, bougres (in limba franceza a ramas vorba bougre, schimbandu-si sensul din 'eretic' in 'om ticalos').
            Sunt motive puternice pentru a se sustine ca doctrinele acestea au trecut si de-a stanga Dunarii. Hasdeu aduce urmatoarele argumente:
            1. Marturia sasului Reicherstorffer (sec. XVI), care spune ca moldovenii au cea mai mare veneratie pentru apostolul Pavel.
            2. Incredintarea unui boier moldovean (sec. XVI) ca Petru Rares este crestin de legea 'Sancti Pauli'.
            3. Existenta (in sec. XVII) unor romani in Transilvania, care considerau pe apostolul Pavel mai presus de toti sfintii.
            4. Transmiterea pana azi a proverbului sasesc 'L-a parasit ca Sf. Pavel pe romani', proverb ce se gaseste si la unguri.
            La acestea Sbiera adauga expresia 'oameni buni', ce se intrebuinteaza in popor si pe care o alatura cu 'bons hommes', nume ce-si dau unii altora sectarii bogomilici din Italia si Franta.
            Trecand la romani, doctrinele de care ne ocupam se intinsera repede din doua cauze: toleranta clerului roman, necunostinta deplina a dogmelor ortodoxe. Astfel, romanul crede ca, pe langa pacatul originar cu care se naste omul, ii este scris sa faca alte pacate. Trebuie dar sa mai rascumpere din ele cat va putea si in acest scop alearga la ajutorul sfintilor si spre a avea mai multe ajutoare, creeaza sau introduce sfinti deosebiti de-ai crestinismului. Asa avem: Sf. Vineri, Sf. Dumineca, Sf. Miercuri, Sf. Soare s.a. Apoi, viata viitoare framanta spiritul romanului. Iadul cu munci i se infatiseaza cu culorile cele mai infioratoare si diavolul joaca un mare rol in viata lui. Pe cand ingerul, ce-i sta pe umarul drept, il indeamna la bine, diavolul il pune sa faca rau. Diavolul se intrupeaza in diferite animale si persecuta pe om; tot el produce diferite boli sufletesti si trupesti, de care nu poate scapa omul decat prin descantece si rugaciuni.
            Tot de la bogomili pare a se fi pastrat la romani postul de lunea, inlaturarea de catre tarani a carnii de vita mare, zilele de peste din posturile cele mari, precum si admiratiunea pentru viata ascetica.
            Chestiunea influentei bogomililor nu este insa asa de sigura. Intr-o colectie de Studii bizantino-romane publicata de D. Rousso in 1907 se cerceteaza unele texte socotite bogomilice de catre Hasdeu si se combat opiniile acestuia. Argumentele acestea sunt de doua categorii: de o parte arata ca textul Cugetari in ora mortii socotit bogomilic, deci eretic, este o reproducere din randuiala inmormantarii stabilita de biserica ortodoxa; de alta, compara unele credinte bogomilice cu pasagii din textul studiat si arata ca ele sunt in contradictie si deci textul nu poate fi bogomilic.
            Critica aceasta se prezinta cu destul temei. Ea stinge numai in parte concluziile lui Hasdeu, care ne indeamna a crede ca multe din textele mahacene sunt bogomilice.

            Mai avem inca doua manuscrise din secolul XVI.
            Unul a fost descoperit de Hasdeu in biblioteca din Belgrad si publicat in Cuvente den batrani (vol. I). Este un fragment (vers. 3-41, cap. XXVI) din Levitic.
            Se stie ca Vechiul Testament cuprinde trei grupe de carti din care cea mai in semnata e formata din cele cinci carti ale lui Moise sau Pentateucul: Facerea, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul.
            Hasdeu socoteste ca cele doua pagini aflate de el sunt cel mai vechi text biblic in limba romana si ca s-ar fi scris pe la 1560 in Oltenia. Cu totul alta este parerea d-lui Iosif Popovici (in rev. 'Cozanzeana' din Orastie), care le socoteste ca un rest din traducerea intregii biblii care s-a tiparit in Orastie, sub titlul de Palia in 1582.

            Alt manuscris din acest secol este Evangheliarul lui Radu Gramaticul, care se gaseste in biblioteca British Museum din Londra. A fost semnalat de un scriitor rus in 1878 si cercetat de Hasdeu, care a publicat asupra-i un studiu urmat de extrase, in 'Columna lui Traian' (1882 si 1883). Are 276 foi format in 8 mic si cuprinde cele 4 evanghelii precum si cateva pagini slavonesti.
            Intr-o notita slavoneasca de la finele manuscrisului, 'Radu Gramaticul, fiul lui Draghici din Manicesti pe langa orasul Rusi pe raul Vede' spune ca, fiind fugit in satul Novaiceni pe raul Osma, a aflat ca Patrascu-Voda (Petru Cercel) este la Rodos si s-a dus acolo ca unul ce-i era devotat. Patrascu i-a zis sa scrie evanghelia; el a inceput-o la 3 iunie si a sfarsit-o la 14 iulie 7082 (1574). Petru Cercel (domn in Tara Romaneasca intre anii 1583 si 1585) a purtat cu sine manuscrisul prin toate tarile pe unde a calatorit, dupa ce pierduse tronul, si l-a lasat mostenire fiului sau Marcu. De la acesta, nu se stie cum, a ajuns in 1721 in posesia unui german si in fine a cazut in mana vestitului iubitor de carti R. Harley, a carui biblioteca se gaseste la numitul muzeu din Londra.
            Timpul scurt pe care zice Radu ca l-a intrebuintat ca sa sfarseasca lucrarea face, cu drept cuvant, pe Hasdeu sa afirme ca nu poate fi vorba de o traducere a lui Radu insusi, ci de o copie. Nu posedam textul de pe care a copiat el, dar d-l N. Iorga socoteste ca trebuie sa fie acelasi cu textul pe care l-a reprodus Coresi cand a tiparit in 1560-61 Evanghelia.



            In ce priveste tipariturile din sec. XVI, sarcina cercetatorului este mult usurata prin pretioasa lucrare: Bibliografia romaneasca veche de I. Bianu si N. Hodos, pe care o publica Academia romana din anul 1898. Cercetarea a ajuns la anul 1817 si trebuie sa se opreasca la 1830.
            Din aceasta lucrare se vede ca cea mai veche tiparitura din principatele romane ce se cunoaste pana azi este o leturghie slavona din 1508; iar cartea romaneasca cea mai veche este din 1560-61; o evanghelie tiparita de diaconul Coresi. Cu numele lui trebuie sa incepem lista vechilor tiparituri.
            Nu avem cunostinte pozitive despre acest Coresi. Se pare ca este neam de grec din insula Chyios, ca familia lui venise mai de mult in Muntenia si se rumanizase. Intr-un articol publicat de N. Hodos (in Prinos adresat d-lui D.A. Sturdza, 1903) se stabileste chiar spita neamului din care rezulta ca tipograful nostru este fiul unui Coresi gramatic, care facuse o biserica in 1544. Pozitiv este ca diaconul Coresi traia in Targoviste si se ocupa de mestesugul tipografiei. Nu stim sigur daca a plecat de nevoie din tara (cum crede d-l Iorga) sau daca a fost chemat la Brasov de judele de acolo Hans Benkner. Stim insa ca acolo a tiparit o serie intreaga de carti, care alcatuiesc tiparituri romanesti.
            Se cunosc de la Coresi 15 lucrari, dintre care sase romanesti, una cu text slavon si cu text roman, iar restul slavone pe de-a-ntregul.
            Cea mai veche tiparitura este din 1560-61, colectiunea celor 4 evanghelii, Tetraevanghelul, tradus in colaboratiune cu Teodor Diacul. Exemplarul cel mai complet se gaseste in Biblioteca Academiei.
            In aceasta lucrare sunt numai textele evanghelice. Biserica noastra insa a avut totdeauna trebuinta de explicari ale acestor texte.
            Ar fi fost desigur de un mare interes pentru istoria limbii si a literaturii noastre ca explicarile sa se fi scris de-a-dreptul in romaneste; din nenorocire ele sunt numai traduceri si din aceasta pricina au si o importanta mai mica.
            Explicarile evangheliilor formeaza ceea ce se numeste Cazanie. Cei vechi intrebuintau si numele de Talcul evangheliilor sau Evanghelie cu invatatura sau Evanghelie invatatoare.
            Coresi a facut doua scrieri de acest fel, care sunt cunoscute de specialisti sub numele de Cazania l-a si Cazania 2-a, prima tiparita pe la 1564, dupa informatia data de Cipariu (caci acum nu se mai gaseste nici un exemplar din aceasta carte); a doua la 1580-81.
            In serviciul bisericesc, scrierea complementara a evangheliei este Apostolul adica faptele ucenicilor lui Hristos.
            Colectiunea acestor fapte se numea la cei vechi Praxiu, Praxapostol sau si cu numele simplu de astazi Apostol.
            Coresi a tiparit o asemenea lucrare pe la 1563.
            Pe langa aceste carti pur crestinesti, biserica noastra ca si cea catolica a admis pentru serviciu si din cartile ebraice ante-crestine. Cea mai importanta este desigur Psaltirea, adica colectiunea acelor minunate imnuri ale lui David care n-au fost in nici o literatura ajunse pana acum. In literatura noastra veche Pasltirile sunt intre cele mai numeroase lucrari.
            De la Coresi avem 3: una cu text roman si cu text slavon, cunoscuta sub numele de Psaltirea slavo-romana, tiparita la 1577 si reprodusa in editiunea Academiei de Hasdeu; doua numai cu text romanesc, una tiparita in 1568, alta in 1570.
            Diaconul Coresi avea si un fiu numit Serban. Acesta a tiparit la 1588 in limba slavona un Liturghier.
            Locul tiparirii cartilor lui Coresi a fost Brasovul, fapt stabilit de publicatia bibliografica a Academiei, pe cand pana aci se credea ca unele lucrari ale lui Coresi s-au tiparit la Sas-Sebes.
            Rostul acestor tiparituri a fost explicat ca un efect al propagandei protestante (sub forma calvina si luterana). Doctrinele reformate plecand de la ideea lui Luther, cereau ca tot serviciul divin sa se faca in limba fiecarui popor, iar nu in limba latina, cum se facea in partile catolice. In tarile ortodoxe locul latinei era tinut de slavona si deci se putea aplica aceeasi teorie; si de aceea zice Coresi, in epilogul evangheliarului, ca a scris cartea pe romaneste ca 'sa inteleaga rumanii cine-s (care sunt) crestini' si citeaza din Apostolul Pavel: 'In sfanta beserica mai bine a grai cinci cuvente cu intelese decat zece mii de cuvente neintelese IN LIMBA STRAINA'.
            Apoi sa adaugam faptul ca lucrarile lui Coresi s-au tiparit din indemnul si cu cheltuielile magistratilor orasenesti protestanti: Hans Benkner (Hanes Beagner, zice el) si Lucas Hirscher (Lucaci Hrajila) din Brasov si a calvinului Forro Miklos.
            Ar fi inca o chestiune de cercetat daca Coresi este traducator sau numai tiparitor? Un raspuns categoric nu se poate da pentru toate cartile lui. D. Iorga crede ca el s-a folosit de manuscrise transmise din Moldova si datorita propagandei husitilor. In ce priveste Molitvenicul adaus la Cazania I, este ca si sigur cum observa N. Hodos (in citatul sau articol) ca a fost tradus de cineva din ungureste si revazut numai de Coresi, care introduce cateva muntenisme.
           
            Contemporana cu tipariturile lui Coresi este o Evanghelie slavo-romana, semnalata de Karataev si I. Bogdan, care s-ar fi tiparit in Tara Romaneasca. Publicatia bibliografica a Academiei ii pune data 1580. E pacat ca exemplarul pastrat la Petersburg in biblioteca publica e incomplet.
            Cea mai veche este asa-numita Palia de la Orastie, primul text biblic ce se cunoaste in limba romana. Cuprinde din cartile lui Moise: Facerea si Iesirea.
            Tiparirea s-a facut in anul 1582, dar se pare ca se tradusese mai mult decat se tiparise si din aceasta s-a ratacit o copie pe 2 foi, despre care am vorbit mai sus.
            Din prefata cartii, se vede ca traducerea s-a facut de episcopul Mihail Tordas, care s-a asociat cu dascalul Efrem Zacan, cu Stefan Herce, preot din Caransebes, cu Moise Pestisel, preot din Lugoj, si cu protopopul Achirie din Hunedoara. In privinta limbii din care au tradus, sunt doua pareri. D. Iorga, sprijinit pe cuvintele din prefata 'cu mare munca scoasem (scoaseram) din limba jidoveasca si greceasca si sarbeasca', zice ca s-a tradus din slavoneste. D. Iosif Popovici, in studiul publicat in 'Analele Academiei' (Tom. XXXIII) sustine ca s-a tradus si din ungureste.
            Asupra tuturor acestor carti cea mai recenta este studiul d-lui G. Pascu (Istoria literaturii si limbii romane in sec. XVI, Buc. 1921).

SECOLUL XVII

            In secolul XVII literatura religioasa ia o dezvoltare foarte insemnata. Numarul manuscriselor cat si al tipariturilor, ce cunoastem din acest timp, este asa de mare, incat nu se mai cere sa le insiram pe toate. Vom vorbi numai de cele mai insemnate si vom face cunoscut si figurile acelor barbati ai bisericii care au lucrat in aceasta directiune.
            Bibliografia romaneasca veche ne arata 83 de tiparituri in acest secol, in tarile romane. Mai toate sunt de natura religioasa. Cele romanesti ne dau cartile fundamentale ale bisericii crestine. Din acest timp avem cea dintai biblie completa: este asa-numita Biblie a lui Serban din 1688. Psalmii lui David apar in Transilvania, intr-o traducere tiparita la Balgrad (Alba-Iulia) in 1651 si in Moldova in cele doua traduceri ale lui Dosoftei. Noul Testament cu text simplu sau cu comentarii (cazanii) este insa cartea cea mai raspandita, dar din toate traductiile si editiile cate se cunosc, nici una nu e tiparita in Moldova. In schimb, in Moldova apare cea dintai culegere de Vieti ale sfintilor, in marea lucrare in 4 volume datorita mitropolitului Dosoftei si tiparita la Iasi intre anii 1682-1686. Cartile de ritual (Liturghii, Ceasloave, Molitfelnice) ocupa un loc in semnat si se gasesc tiparite in catesitrele principatele.
            Se stie ca in secolul XVII biserica romana este tulburata de propaganda calvina si luterana. Propaganda aceasta pe care a studiat-o amanuntit episcopul Melchisedec (in opera sa: Biserica ortodoxa in lupta cu protestantismul, 1890) s-a manifestat prin carti si aceste carti au provocat polemici. Literatura romana a timpului s-a imbogatit deci prin cateva catehisme si raspunsuri de combatere sau de aparare. E pacat ca din Catehismul calvinesc tiparit la Balgrad (Alba-Iulia) in 1640 nu se afla nici un exemplar. Din Raspunsurile la acest catehism, tiparite de mitropolitul Varlaam in 1650 este unul la Academie, dar nu e inca studiat. Posedam si replica facuta de calvini in cartea Scutul catehismului tiparita la Alba-Iulia in 1656 (pe care Barit a retiparit-o in 1879 la Sibiu).
            Literatura religioasa este mai variata in acest secol, caci, afara de cartile pe care le pomeniram pana aci, - se mai publica - insa tot numai traduceri - o colectie de propovedanii la morti de catre Popa Ion din Vint in 1683; explicarea celor 7 taine, tiparita la Iasi in 1644; o poveste despre cei 40 de mucenici, tiparita in Alba-Iulia in 1689 s.a.
            Din toate aceste carti vom alege pe cele mai insemnate.


IN TRANSILVANIA

            Ieromonahul Silvestru, despre care nu avem cunostinte biografice, a tradus Cazania (Evanghelie invatatoare) de la Govora, din ruseste, din porunca lui Matei Basarab si dupa indemnul mitropolitului si al episcopilor. Aceasta traducere a fost tiparita la manastirea Govora in 1642 de catre Preda.
            Tot el a inceput, din porunca lui Racotzi, principele Transilvaniei, sa traduca Noul testament sau impacarea cu legea noua a lui Hristos, insa murind nu a putut termina lucrarea, care s-a completat si s-a tiparit mai tarziu de mitropolitul Simion Stefan, in anul 1648.
           
            Mitropolitul Simion Stefan (1643-1651), a dat mare indemn tiparirii si traducerii de carti bisericesti, in timpul cat a pastorit.
            Tiparind Noul Testament al lui Silvestru, el face o declaratiune de multumire catre George Racotzi, principele Transilvaniei, apoi o prefata catre cititor. Aici ne spune ca, indata dupa moartea lui Silvestru, a cercetat lucrarea acestuia si a aflat o suma de greseli, provenite din pricina ca traducatorul raposat nu stia bine greceste. De aceea a luat texte grecesti, latinesti si slavonesti si a completat lucrarea pe care ar voi s-o vada citita de toti romanii, nu numai de cei din Transilvania.
           
            Popa Ion din Vint a lasat urmatoarele lucrari traduse si tiparite:
            Sicriul de aur, tiparit in Sassebes, 1863, dupa porunca principelui Mihail Apafi. In dedicatiunea catre principe, prezinta lucrarea din partea sa si din a tuturor protopopilor si 'cu tot saborul romanilor din Ardeal'. Aceasta carte e o colectiune de predici, care trebuiesc rostite de preoti la diferite inmormantari.
            Carare pre scurt pe fapte bune indreptatoare. Se cunoaste un singur exemplar si aceluia ii lipseste titlul. E un mic tractat de morala practica, pornind cu deosebire din preocupatiune religioasa, formulat in intrebari si raspunsuri. S-a tiparit in 1685.
           
            Popa Ion din San-Petru, a copiat la 1620 trei carti poporane: Alexandria, Floarea Darurilor si Rojdanicul.
            Manuscrisul, numit 'Codex Neagoeanus', fiindca e proprietatea d-lui Profesor Neagoe, a fost cercetat de d-l I. Bianu in 'Columna lui Traian' (1883) unde a publicat si extrase.
            Acest preot nu poate fi socotit ca traducator din slavoneste, fiindca nu spune ca le-a tradus si apoi, in vreo patruzeci de zile, cat marturiseste insusi ca a intrebuintat, nu se putea face traducerea si prescrierea pe curat.
           
            Episcopul Sava (1659-1676) s-a distins prin convocarea unui sobor, la care au luat parte protopopii. Aici s-au formulat o serie de dispozitiuni privitoare la indatoririle preotilor: Asezamanturile Vladicai Sava pentru folosul preotilor, a bisericilor si a crestinilor' (1675), manuscris ce se gaseste in Arhiva Fagarasului.
           

IN MUNTENIA

            In principatul Tarii Romanesti a inflorit literatura religioasa mai ales in jumatatea a doua a secolului. Cei mai insemnati reprezentanti ai acestei miscari sunt urmatorii:
           
            Teodosie, care ajunse mitropolit la 1668, dar peste cativa ani (1672) fu scos si inchis la Cozia de catre Grigore Ghica. Venind la tron Serban Cantacuzino, il instala iar in scaun. A pastorit intre 1679-1708.
            El tipari la Bucuresti, in 1682, Evanghelia si in 1683 Apostolul, care fu trimis bisericilor din tara pentru trebuinta slujbei si, ca sa combata directiunea calvina din Ardeal, publica o Leturghie slavo-romana (Bucuresti, 1680) in care numai tipicul e romanesc, iar rugaciunile sunt slavonesti. Aceasta carte fu tradusa de ieromonahul Inochentie.
           
            Melhisedec Ieromonahul a tradus din greceste o carte pe care a intitulat-o: Invataturi preste toate zilele. El spune in prefata ca a gasit cartea greceasca foarte importanta si pentru ca romanii nu cunosc toti aceasta limba si, zice el, 'ca sa nu ma arat adins mines iubitoriu', a tradus-o si a tiparit-o in Campulung cu cheltuiala manastirii la care era egumen in 1642.
           
            Meletie Machedonul a tiparit asa-numita Cazanie de la Manastirea Dealului, in 1644, prelucrata dupa cartea pe care mai inainte a publicat-o mitropolitul Varlaam la Iasi. El ne spune ca e facuta cu bunavointa domnului Matei Basarab, a mitropolitului Teofil si a episcopilor.
           
            Udriste Nasturel, cumnatul lui Matei Basarab, este unul din boierii care s-au ocupat mai mult cu miscarea literara de atunci. El a indemnat sa se traduca si sa se tipareasca lucrari bisericesti si a tradus insusi povestea lui Varlaam si a lui Ioasaf din slavoneste, dar n-a tiparit-o.
           
            Varlaam, 'arhiepiscop si mitropolit al Targovistei si al scaunului Bucurestilor, exarh plaiului si a toata Ungro-Vlahia' (1673-1679), este initiatorul tiparirii unei interesante lucrari bisericesti Cheia intelesului. El marturiseste in prefata ca urand lenea si fiind doritor de munca a organizat o tipografie in Bucuresti, aducand 'dascali de tipografie' si apoi s-a gandit ce carte ar fi mai buna, ca sa inceapa seria de lucrari ce trebuiau date romanilor. A gasit o carte culeasa dintre multe scripturi sfinte si scrisa ruseste de Joanichie Galetovski, arhimandritul Cernigovului. Indata, cu multa cheltuiala, a adus dascali invatati - dar nu se spune numele nici unuia - si au pus de au tradus-o romaneste. Aceasta este Cheia intelesului, adica invataturi religioase morale, explicand texte din evanghelie, deci tot o cazanie. A tiparit-o in 1678.
           
            Mitrofan, fost epliscop al Husilor (1683-1690), cazand in dizgratia lui Cantemir, a fost nevoit sa plece din Moldova si sa vie in Muntenia, unde-l vedem ocupand episcopia Buzaului si bucurandu-se de multa trecere si simpatie.
            De la dansul posedam un manuscris intitulat Albina, copie, pe la 1688, de pe un manuscris anterior moldovenesc, cuprinzand o serie de capitole de natura morala-religioasa alcatuite din sentinte ale Sfintilor Parinti si chiar ale autorilor clasici greci.
            In acest timp se face o lucrare de mare insemnatate. Serban Cantacuzino, [om] politic cu visuri si ambitiuni mari, era in acelasi timp si mare sustinator al literaturii nationale. Sub domnia lui se traduse asa-numita Biblie a lui Serban, importanta si din punct de vedere literar si din cel ortografic si care se tipari in timpul lui Brancoveanu in 1688.
            Traducerea acestei biblii a fost facuta de mai multe persoane insemnate din acea vreme. Din titlu si din prefata aflam urmatoarele:
            Pe cand Serban Cantacuzino era domn, nepotul sau Constantin Brancoveanu il indemna sa tipareasca o biblie. Domnitorul cheama pe arhiereul Ghermano de Nisis (de la Nis) si hotaraste sa traduca textul elen, tiparit la Frankfurt. Elenistul acesta insa moare si atunci cheama 'ai nostri oameni ai locului nu numai pedepsiti (invatati) intru a noastra limba, ce si de limba eleneasca avand stiinta'. Acestia se servesc si de editiunea septuaginta (a celor 70) si de o traducere slavona. Cine au fost acesti colaboratori? La finele cartii se pomenesc trei nume: Serban si fratele sau Radu (Greceni) si episcopul Husilor Mitrofan; insa despre ei se adauga ca au deslusit si au indreptat cuvintele romanesti deci trebuie sa mai fie si altii. Care anume? Hasdeu credea ca traducatorul intregii lucrari este Nicolae Milescu dar parerea aceasta a fost combatuta de V.A. Urechia si tot ca nefondata o foloseste si d-l N. Iorga. D-sa propune ca traducator principal pe stolnicul Constantin Cantacuzino, si presupune ca l-a ajutat Sevastian Kymenites, directorul scolii grecesti din Bucuresti, care au fost calauziti de Dosofteiu, patriarhul Ierusalimului, care scrie si o prefata. Sigur este ca nu toata opera s-a tradus in mod efectiv din nou, ci s-au intrebuintat si 'alte izvoare vechi'. D-l Iorga zice ca mai ales doua carti s-au utilizat: Noul Testament al lui Simion Stefan din Ardeal si Psaltirea in proza a lui Dosoftei din Moldova.
            Prin aceste imprejurari biblia de care vorbim se prezinta ca un simbol al unitatii limbii si al unitatii neamului.
            Fratii Greceanu ne-au lasat pe langa aceasta, si alte lucrari. Astfrel Serban a tiparit (la 1693) o Evanghelie elineasca si romaneasca iar impreuna cu Radu a tiparit (la 1691) o colectiune de reflexiuni morale-religioase ale Sf. Ioan Chrisostomul, sub titlul: Margaritare, adica cuvinte de multe feluri a lui Zlatoustu.
           



IN MOLDOVA

            Literatura religioasa a Moldovei este foarte bogata in secolul XVII si se ilustreaza prin numele a doi mari prelati: mitropolitii Varlaam si Dosoftei.
            Varlaam a fost un calugar cu cunostinte teologice si de o mare energie. Fiu de satean din Putna, cum zice d-l Iorga, el izbuti sa se ridice deodata la treapta de mitropolit, caci nu-l aflam in listele episcopilor eparhioti. Nu cunoastem anul nasterii si invataturile sale, dar stim ca s-a ridicat pe scaunul arhiepiscopal in 1632 si ca a fost in legaturi foarte stranse cu Vasile Lupu, incat, in 1655, dupa ce amicul sau fu rasturnat de Gheorghe Stefan, se retrase si el la manastirea Secul, unde ramase pana la moarte.
            Nici imprejurarile vietii sale nu sunt cunoscute cu siguranta.
            De la Varlaam ne-au ramas doua lucrari:
            a) Cartea romaneasca de invatatura duminecilor de preste an (cazanie) tradusa din slavoneste si tiparita la Iasi 1643.
            b) Raspunsuri la Catechismul calvinesc, lucrare tiparita la Suceava (1645), din care pana la timpul din urma se cunostea numai prefata, reprodusa de Sincai in cronica sa (tom III la anul 1645). Mai era inca o dovada in faptul ca e pomenita in a doua editiune a Catechismului calvinesc. Acum am aflat de la d-l Bianu ca exista la Academie un exemplar.
            Iata ce zice Varlaam in prefata, intre altele:
            'Tamplandu-mi-se estimpu a fi in partile Tarei Romanesti si vorbind mai varstos cu oarecare boiarin Udriste Nasturel carele in mijlocul altor carti noua ce mi-au aratat, adusu-mi-au si cartulie mica, Catechismul crestinesc, care o am aflat plina de otrava de moarte sufleteasca pentru care lucru am chemat sobor dintr-amandoua partile si din Tara Romaneasca si din Tara Moldovei Am socotit ca am o datorie mare sa fac respuns si sa arat strambatura si talcul cel rau al lor ce talcuiesc rau si strambeaza scriptura sfanta'.
            Din prima editiune a Catechismului calvinesc nu se cunoaste nici un exemplar. Din a doua (tip. 1656) este la Academie un exemplar. S-a retiparit intr-o editie moderna cu litere latine (1879).
            Acest catechism cuprinde doua parti: 1) replica la raspunsul lui Varlaam si 2) ca techismul propriu-zis.
           
            Mitropolitul Dosoftei era neam de boier mic sau de negutator. D-l Iorga crede ca familia lui era greaca si ca el s-a nascut pe la 1624. S-a calugarit de tanar poate la manastirea Probata (jud. Suceava), unde stim sigur ca a trait catava vreme si a dobandit cunostinte serioase mai ales de limbi. Cronicarul Neculce ne spune ca stia multe limbi: 'elineste, latineste, slavoneste si alte'. Si adauga: 'Adanc din carti stia; si deplin calugar si cucernic si bland ca un miel; in tara noastra pe acele vremuri nu se afla om ca acela'.
            Reputatia aceasta de care se bucura explica cum ajunge la o varsta tanara episcop al Husilor (1658-1660) de unde trece la episcopia Romanului, unde sta pana in 1671, cand se inalta la scaunul metropolitan.
            Legaturile sale cu domnitorul Stefan Petriceico il silesc sa urmeze soarta acestuia, cand e rasturnat, si peste putin paraseste scaunul ducandu-se in Polonia. Mai tarziu, sub Duca, primeste din nou pastoria (1675) si sta cativa ani, pana la vremea lui Constantin Cantemir care-l persecuta pentru legaturile lui cu lesii. Atunci paraseste din nou scaunul si se expatriaza pentru tot restul vietii sale. A trait la Zolkiew, la Moscova, la Taganroc, unde a si murit in 1711.
            De la Dosoftei avem un numar mare de lucrari. El este mai mare carturar decat inaintasul sau Varlaam. Negresit, tot traduceri sunt si operele sale, dar nu numai ca avem niste traduceri ceva mai libere, dar el este cel dintai care scrie versuri romanesti, traducand psaltirea. Inainte de el nu putem inregistra alte versuri decat stihuri ale pecetilor, pe cand Dosoftei ne da o lucrare lunga de mai multe mii de versuri.
            Psaltirea in versuri s-a tiparit in anul 1673 in tipografia manastirii Uniev din Podolia. Editie noua, ajutandu-se si de manuscrisul original, a publicat d-l I. Bianu in 1887. Lucrarea e precedata si de un studiu introductiv.
            Aceasta este opera cea mai pretuita a mitropolitului moldovean. Ea insa n-a exercitat o influenta tot asa de mare, cum au exercitat psaltirile versificate in alte tari crestine, pentru ca citirea ei nu s-a introdus in biserica. Trebuie sa observam insa, ca unii psalmi au trecut in literatura poporana si au devenit cantece de stea sau bocete.
            Versificatia lui Dosoftei ne arata toate greutatile incepatorilor. Se pot deosebi mai ales trei feluri de versuri: unele de 8 silabe in felul versurilor poporane insa avand totdeauna numai rima penultima, cum sunt aproape toate rimele lui Dosoftei.
           
            Slobozi, Doamne, 'n urechi sfinte,
            Graiu cu de jale cuvinte.

            Iata Domnul i sa stie
            Ca-i Dumnezeu in vecie
           
            altele de la 10 silabe, fara emistih, cu constructie greoaie si amestecate cateodata cu cate un vers de 11;
           
            Cu urgia cea neastamparata
            Ce-i ca focul peste voi varsata,
            Muta-ti, Doamne, pe pagani mania
            Si peste dansii iti varsa urgia
           
            altele de 12 silabe, cu constructie obisnuita din punct de vedere al masurii si cu cenzura dupa 6:
           
            Tacut-am ca mutul si nu i-as mai zice
            Sa-i cuvintez bine, ca ce sta cu price,
            De mi se-nnoeste durerea cu boale,
            Jalea mea si tanga nu se mai potoale.
           
            Notiunea ritmului e tot atat de putin cunoscuta lui Dosoftei ca si primilor poeti ai nostri de la inceputul sec. XIX.
            D-l Iorga observa, cu drept cuvant, ca in alta parte se poate vedea meritul literar al psaltirii de care vorbim: in libertatea cu care traduce. In adevar, cu cat se departeaza de original, cu atat e nevoit sa puna si idei si imagini de la sine - am putea zice: originale.
            Iata un exemplu: In loc de 'Minunate-s inaltarile marii, minunat este intru cele inalte Domnul' zice:
           
            Minunata-i unda marii,
            Ce-i mai mare craiul tarii,
            Ca pe toti craiul potoale
            Ca spuma marii cea moale.
            Tot la Uniev a tiparit in 1673 Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu, o mica lucrare de 43 de foi, cu cateva titluri slavonesti, fiind lucrarea insasi tradusa din slavoneste.
            A treia lucrare, Dumnezeiasca Liturghie, tradusa din greceste, o tipareste in Iasi in anul 1679. Tot la Iasi tipareste in 1680 alta traducere a psaltirii, de asta data in proza si insotita de textul slavon; dupa care urmeaza un Molitvenic in 1681 si Parimiile in 1683.
            Peste un an incepe, tot in Iasi, sa tipareasca marea sa lucrare in 4 volume: Vietile Sfintilor, pe care o termina in 1686.
            Este, impreuna cu Psaltirea in versuri, cea mai importanta opera a lui Dosoftei. Stilul infrumusetat de expresiuni colorate, energice, duioase; sentimentul cu care povesteste adanca satisfactie sufleteasca a celor ce se dau jertfa pentru ideea crestinismului, modul dibaci cu care conduce actiunea, fac din aceasta lucrare - desi nu pe deplin originala - o scriere in care se vede un talent si care astazi inca se poate citi cu interes.
            Ultimele lucrari ale lui Dosoftei sunt mai putin importante din punctul de vedere literar; o colectiune de rugaciuni si sfaturi liturgice, 1683, un octoih, tiparit probabil tot in 1683, dar din care nu se gaseste nici un exemplar. Dupa plecarea sa din tara nu se mai afla nimic tiparit de dansul.
            Amanunte biografice asupra lui Dosoftei se gasesc in brosura d-lui Dinulescu, iar valoarea literara e stabilita in cartea de istoria literaturii religioase a d-lui Iorga.
           

CARTILE DE LEGI

            Nicolae Balcescu in studiul sau asupra izvoarelor istoriei romanilor, publicat in 1845 in 'Magazinul istoric', adopta parerea lui Cantemir, ca prima colectie de legi a facut-o Alexandru cel Bun. Faptul nu e dovedit prin nimic si, chiar de ar fi, ar fi scrisa in slavoneste.
            Noi nu posedam decat legiuirile lui Matei Basarab si Vasile Lupu.
            De la Matei Basarab, avem doua carti de legi:
            a) Pravila de la Govora, zisa cea mica tiparita in manastirea Govora, in 1640.
            Din prefata rezulta ca s-a tradus din slavoneste de catre Mihail Moxalie, dupa indemnul episcopului Teofil al Ramnicului, iar tiparirea s-a facut de catre ieromonahul Stefan din Ohrida si Meletie Macedoneanul, egumenul manastirii Govora.
            Este o legiuire bisericeasca, vorbeste despre spovedanie si impartasanie, despre casatorii si alte chestiuni de acest fel.
            In acelasi an a aparut si o editiune in Transilvania, avand in frunte numele lui Ghenadie, mitropolitul din Ardeal.
            b) Indreptarea legii, zisa pravila cea mare, tiparita in Targoviste in anul 1652.
            Din titlu si prefata se vede ca traducerea s-a facut 'de pre limba elineasca pre limba proasta romaneasca' de catre Daniil Panoneanul care si iscaleste una din prefete. A doua prefata o semneaza mitropolitul Stefan.
           
            De la Vasile Lupu a ramas o singura colectie de legi intitulata Cartea romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti, tiparita in 1646 in Iasi. In prefata se spune ca a tradus Evstratie biv vel logofat 'din scrisoarea greceasca pre limba romaneasca sa poata intelege toti'.
            Ambii codici se caracterizeaza prin faptul ca sunt simple traductiuni si compilari din autori straini, fara sa se tina seama de trebuintele tarii. Din cercetarea lor rezulta ca este neexacta afirmatiunea lui Cantemir, primita si de N. Balcescu, ca Vasile si Matei au combinat pravilele straine cu obiceiul pamantului. Chiar in prescriptiunile relative la tarani sunt copiate capitole din colectiunea lui Harmenopol.
            Dar nu numai in acest fapt sta asemanarea dintre codicele lui Matei si al lui Vasile; ele cuprind aceeasi materie, impartita in aceleasi paragrafe, cu aceeasi redactiune, - chiar cuvintele sunt aceleasi. Tot ce se gaseste in pravila lui Vasile se afla si in a lui Matei; aceasta insa e de cinci ori mai mare.
            Asemanarea atat de pronuntata si imprejurarea ca pravila lui Vasile se prezinta ca un extract din a lui Matei par curioase, cand vedem ca cea din Muntenia e tiparita in 1652, iar cea din Moldova la 1646. Ipoteza a doua traduceri deosebite e greu de sus tinut din cauza asemanarii cuvintelor; dar nu e destul de documentata nici explicarea d-lui Xenopol, care crede ca s-a facut o singura traducere in Muntenia din care s-au extras capitolele ce alcatuiesc condica lui Vasile, si, dintr-o pricina necunoscuta pana acum, s-a intarziat tiparirea pravilei lui Matei. D-l Sbiera socoteste ca Eustratie a facut el intai o traducere mare, care se gaseste in manuscris si dupa aceea a luat dintr-insa si traducatorul muntean si el insusi in volumul de pravile ce poarta numele lui Vasile Lupu.
            Primele capitole din cea munteana cuprind idei generale: despre lege, despre dreptate, despre datoria judecatorului. Urmeaza o serie de prescriptiuni relative la viata privata si publica a arhiereilor, preotilor, calugarilor; apoi regulile logodnei, ale nuntii si ale divortului, cu felurite si ciudate amanunte.
            O alta parte a pravilei s-ar putea numi codice penal. Aici se prevad pedepse pentru insulte si batai, pentru omoruri, pentru furturi, pentru bigamie etc. Urmeaza o suma de reguli relative la relatiunile dintre plugari din toate punctele de vedere. Intre ele se afla consfintita dispozitiunea pe care, prin hrisov, o daduse Mihai-Viteazul si care, spune, ca taranul e laget de pamant. Iata principalul articol in aceasta chestiune:
            'Cand va fugi taranul de la locul si de la stapanul sau, nime nicaiurea sa nu-l primeasca; iar de-l va si primi deodata, de sarg sa-l intoarca inapoi la satul lui de unde iaste; iar de va fi avand vreo treaba ca aceea cu dans acesta ce l-au primit ca sa aiba a-si spune treaba catre domnul acelui sat; iara de va mestersugui intr-alt chip si va calca pravila aceasta, ca sa plateasca la domnie litre de argint si litre buiarinului aceluia a cui va fi taranul si in acest chip sa aiba indemanare de la domnie ca sa intoarca taranul sa-l duca de unde au fost iara ei sa ramaie cu toata paguba si cheltuiala'.
            Codicele lui Vasile este alcatuit din doua parti: intai, o serie de dispozitiuni penale relative la calcarile de hotar, la furturi, talhharii etc., impreuna cu alte articole privitoare la viata agricola; al doilea, prescriptiuni despre casatorie si divort, despre adulter, omor etc.
            Pentru a ne face idee de deprinderile oamenilor din acel timp, vom reproduce cateva dispozitii care privesc purtarea dintre soti. Capitolul are un titlu foarte sugestiv: 'Cum si cand poate barbatul sa-si bata muierea si in ce chip'. Sotul nu se pedepseste, daca o va bate 'pre vina ei' sau 'daca o va bate putintel'. Sunt insa cazuri cand sotul se pedepseste:
            'Cela ce va fi vrajmas si cumplit spre muierea lui batand-o fara de vina sau o va bate cu vrajmasie pentru putintea vina, se va certa intr-acesta chip: sa piarza a treia parte den darurile ce-i va fi daruit muierea, iara de nu-i va fi dat daruri se va certa sa dea muierii sale a patra parte din catu-i va fi zestrea'
            Pedeapsa mai poate primi sotul cand o va bate fara de masura si cu vrajmasie. Cazuistica bizantina pe care o gasim aici e foarte interesanta. Iata cum se defineste lipsa de masura si vrajmasia:
            'Fara masura si cum nu sa cade si cu vrajmasie se cheama bataie cand se face cu toiagul mai vartos cand sa va svarama lemnul sau sa faca cu acesta rane sa mearga sange sau cand o va lovi cu lemnul in obraz sau in cap; atuncea de-a pururea se va certa barbatul pentru vrajmasia lui.
            De-si va bate nestine muierea cu pumnul sau cu palma nu se cheama ca este vrajmasie asupra ei, de o ar bate cat de mult si de des'.
            Asupra acestor colectiuni de legi s-au publicat in anii din urma mai multe studii din punct de vedere juridic si istoric, dintre care insemnam: studiul d-lui I. Peretz despre Pravila de la Govora (Buc. 1911) si al d-lui St. Longinescu despre Pravila lui Vasile Lupu (Bucuresti, 1909).
            Amanunte se pot gasi si in Istoria dreptului roman a d-lui St. Longinescu (Buc. 1908) care a inceput sa publice textele legilor vechi in paralel cu izvoarele lor. Pana acum a aparut primul volum din aceasta colectie (Buc. 1912), in care se da Condica lui Vasile.



SECOLUL XVIII

            Secolul XVIII este, fara indoiala, cel mai trist pentru Principatele Romane, pentru ca dominatiunea greceasca ajunge culmea prin stapanirea politica; nu este insa o epoca lipsita de cultura. Domnii fanarioti fac scoale grecesti, dau decrete si scriu legi in greceste. Limba greceasca devine limba clasei inalte din principate si nu rareori gasim membri de mari familii boieresti ale tarilor traducand din diverse literaturi in greceste sau chiar facand lucrari originale in aceasta limba.
            Cultura romana se margineste la scoale alipite pe langa cele grecesti si socotite cu totul inferioare - iar ca productiune literara, cele mai insemnate scrieri sunt cele religioase.
            Aceasta literatura a fost cu de-a-manuntul studiata de d-l Iorga in 2 volume. (Istoria literaturii romane in sec. XVIII, 1901). Aci se stabilesc doua epoci: a lui Cantemir si a lui Chesarie, care corespund celor doua jumatati ale veacului.
            In prima jumatate, dezvoltarea literaturii religioase este mai infloritoare in Muntenia cand traiesc mitropolitul Antim si episcopul Damaschin.
            In a doua jumatate s-a produs si in Moldova o miscare mai insemnata, astfel ca avem aci pe cei doi mitropoliti Iacob I si II si pe Vartolomeu Mazareanul, iar in Muntenia pe mitropolitul Grigore si pe episcopul Chesarie.
            Numarul cartilor romanesti tiparite este destul de mare, iar centrele principale ale acestei activitati sunt in Moldova, Iasii, iar in Muntenia, Bucurestii, Ramnicul si Buzaul, la care trebuie sa adaugam si tipografia din manastirea Snagovului.
            Tipariturile acestea sunt, in primul rand, carti fundamentale ale religiei crestine (Psaltiri, Evanghelii, Cazanii, Apostoli) si carti de ritual (Molitvenice, Penticostare, Octoihuri, Liturghii, Ceaslovuri, Acatiste, Mineie); dar este interesant de notat ca acum apar si carti de citit, carti literare propriu-zise, insa de literatura pur religioasa si, bineinteles, traduceri: culegeri de discursuri religioase, explicari ale celor 7 taine, sfatuiri pentru cei gresiti care vor sa se indrepteze, vieti ale pustnicilor, chestiuni dogmatice tratate in intrebari si raspunsuri etc. Tot acum se tiparesc carti de literatura poporana, gromovnice, pilde filozofesti.
            Vom insemna aci numele cele mai insemnate ale traducatorilor si ale ierarhilor care au cheltuit pentru tiparirea cartilor ori au dat indemn pentru lucrarea lor.
           

IN MUNTENIA

            Filoteiu Sfantagoretul este un calugar care, precum arata numele ce i se da, s-a dus si a trait multa vreme la o manastire din Sfantul Munte. El este traducatorul a doua opere: Invataturi crestinesti si Floarea darurilor, ambele scrise in greceste.
            In timpul domniei lui Constantin Brancoveanu se organizeaza la manastirea Snagov o tipografie. Aci George Radovici - precum spune in dedicatia catre domn - gasind o traducere, facuta de Filotei, o tipareste in 1700 in Snagov si da in acelasi timp cateva instructiuni cititorilor, cum sa se serve de carte.
            Un mare prelat in prima jumatate a secolului XVIII este Damaschin, episcop al Buzaului (1703-1708) si mai tarziu al Ramnicului (1708-1725), care a tiparit in Buzau 'prin osteneala sa' Apostolul din 1704 si Invatatura despre sapte taine in Ramnic, in 1724. El este autorul acelei vestite carti Mana lui Damaschin (asezarea randuielilor bisericesti de peste an) pe care o tipareste Ioan Halmaghi la Sibiu in 1793 si o lauda foarte mult, 'caci tot mestesugul ei pe mana se arata si este izvodita cu mare mestesug de P.O.S. Damaschin, episcopul Ramnicului'.
            Dar cel mai insemnat prelat din prima parte a secolului XVIII este fara indoiala mitropolitul Antim, caci nu numai activitatea sa literara bisericeasca, dar viata sa insasi e plina de interes.
            Aceasta viata a fost cercetata de catre Emile Picot, fost profesor de limba romana la scoala de limbi orientale din Paris (Notice biographique et bibliographique sur l'imprimeur Anthime [d'Ivire] mètropilitain de Valachie, Paris, 1886) si de catre St. Dinulescu (Viata si activitatea mitropolitului Antim Ivireanul, Cernauti, 1886).
            Nascut in provincia Caucaziei numita Iberia (cu forma greceasca Iviria), in tinerete cazuse sclav la turci, dar prin inteligenta si talentele sale, deveni liber si ajunse - nu stim prin ce imprejurari - in Tara Romaneasca, unde probabil invata arta tipografica, pe langa mestesugul picturii si al xilografiei, pe care le cunostea dinainte.
            Pe la 1690, voind Const. Brancoveanu sa perfectioneze tipografia Mitropoliei, aduse in Bucuresti pe Antim, numit atunci Andrei. Acesta se calugari aci si organiza tipografia, scotand ucenici romani. In acest timp s-a ocupat si cu studiul limbii patriei sale adoptive, pe care ajunsese in cele din urma s-o cunoasca aproape ca un roman nascut.
            In 1696 il aflam egumen al Snagovului, unde stabili o noua tipografie. Ajunse la 1705 episcop al Ramnicului si intemeie in Ramnicul Valcii prima tipografie. In 1708, murind mitropolitul Teodosie, fu chemat Antim la scaun, in Bucuresti, unde zidi biserica pastrata pana azi cu numele lui.
            El ura domnia turceasca si facea parte din partidul care simpatiza cu Rusia. Din aceasta pricina avea multi dusmani in tara si la Constantinopol. Acestia il acuzara catre Brancoveanu ca face risipa cu banii statului si urmareste detronarea domnului. Antim stiu atat de bine sa se apere, in doua scrisori adresate lui Brancoveanu, incat toate acuzarile fura dovedite false si ramase in cinste pana la finele domniei acestuia.
            Dupa Stefan Cantacuzino, venind la tron Nicolae Mavrocordat, pozitiunea lui Antim deveni foarte critica. Domnul cauta numai un prilej ca sa scape de dansul. Raspandindu-se vorba ca austriecii au intrat in tara, Mavrocordat fugi la Giurgiu, iar Antim ramase in capitala. Indata ce se intoarse, domnul care - aflase ca stirea era exagerata si avea si 200 de tatari - acuza pe Antim de conspirator, obtinu de la patriarh degradarea lui si-l exila. Pe drum, pazitorii, din porunca domnului, il omorara, aruncandu-l intr-un rau (1716).
            Antim ca tipograf la Snagov, ca episcop si ca mitropolit a tiparit, sub ingrijirea sa ori cu a sa cheltuiala, multe carti bisericesti romanesti si grecesti dintre care pe unele le-a tradus el insusi. Astfel avem o Psaltire (1694, Bucuresti), doua Evanghelii (1697, Snagov, 1703 Bucuresti), un Molitvelnic (Ramnic, 1706) si o Liturghie (Targoviste, 1713), un Octoih (Targoviste, 1712) si un Ceaslov (Targoviste, 1715) precum si carti cu bucati alese din scriitorii bisericesti (Anthologhion, Ramnic, 1705) sau cu maxime religioase (Floarea Darurilor, Snagov, 1700) s.a. Dar de la el ne-au ramas si lucrari originale: predici rostite la diferite ocaziuni. Acestea n-au fost tiparite in timpul vietii lui, ci s-au pastrat in manuscris (mss. Academiei no. 524.525.549) si au vazut lumina la finele secolului XIX (publ. de I. Bianu, 1886 si de C. Erbiceanu, 1888).
            Negresit aceste predici, care s-au numit cu vorba greceasca didahii, sunt in parte imitate si uneori traduse, dar tot se gasesc pasagii originale care ne dau observatii asupra starilor de lucruri din Tara Romaneasca in acel timp.
            In aceeasi vreme cu prelatii de care vorbiram, a trait brasoveanul Teodor Corbea, care a tiparit in 1720 o Psaltire in versuri, a doua dupa a lui Dosoftei.
            In a doua jumatate a secolului XVIII traieste marele mitropolit Grigorie, care ocupa scaunul Ungro-Vlahiei de la 1760 pana la 1784. In zilele lui s-au adus si s-au asezat in catedrala din Bucuresti moastele Sf. Dumitru Basarabov, a carui sarbatoare se tine la 27 octombrie. Un mare numar de carti se gasesc notate in bibliografia de Bianu si Hodos ca fiind tiparite cu cheltuiala ori cu indemnul acestui vrednic pastor.
            Ucenic al sau si calugarit de dansul este Chesarie episcopul Ramnicului, care invata carte greceasca, ruseasca si chiar frantuzeasca. Dupa ce statu 12 ani ca protosinghel la mitropolia din Bucuresti, fu numit in 1771 vicar al episcopiei Ramnicului, iar in 1773 ales episcop titular al acestui scaun, pe care il ocupa pana la 1780 cand isi dete sfarsitul.
            In citata istorie a literaturii a d-lui Iorga (secolul XVIII, vol. I), ni se dau multe amanunte asupra vietii acestui prelat. El a infiintat doua scoli: una in Bucuresti la metohul episcopiei si alta la Craiova. Lui i se datoresc editiuni noi ale cartilor tiparite mai inainte la Ramnic si mai ales o colectie completa de Mineie (12 volume, 1776-1780).
           

IN MOLDOVA

            Moldova a ramas mai in urma cu activitatea literara-religioasa a sec. XVIII. Unii au explicat aceasta prin faptul ca fusese prea mare figura lui Dosoftei si prea rodnica activitatea lui, incat a fost de ajuns ca sa multumeasca pe credinciosi inca multa vreme dupa moartea sa si sa indestuleze trebuinta de carti a bisericii. Poate sa fie si aceasta, poate sa fie si imprejurarea pe care o noteaza d-l Iorga, ca persoanele ce au stat in fruntea bisericii, s-au ocupat prea putin de dezvoltarea culturii nationale si de limpezirea limbii bisericesti.
            S-au distins numai doi din tot sirul de 13 mitropoliti din acest veac: Iacob I zis Putneanul (1750-1758) care publica un act sinodic, prin care se opreau strainii sa ocupe scaunul arhipastoresc al Moldovei si Iacob II Stamate (1792-1803).
            Iacob Putneanul, dupa ce fu silit a parasi scaunul, petrecu 18 ani la manastirea Putna. Acolo se ocupa de cultura religioasa si din aceasta scoala socoteste d-l Iorga ca a iesit scriitorul bisericesc, cunoscut sub numele de Arhimandritul Vartolomei Mazareanul. Acesta a ocupat ranguri bisericesti inalte, a fost trimis in Rusia cu diferite prilejuri. Mai tarziu, dupa ce Bucovina trecu sub Austria, el ramase ca dascal al unei scoli romanesti de invatatura bisericeasca la Putna.
            Nu se stie cand a murit, dar in 1800 se afla batran, ca egumen, la manastirea Precista din Roman.
            Activitatea literara a acestui arhimandrit a fost bogata. Ea a fost cercetata de V.A. Urechia si asupra ei a insistat d-l Iorga in a sa Istorie a literaturii din sec. XVIII (vol.I). Un studiu recent asupra lui Mazareanu, datorit Par. D. Dan din Bucovina, s-a publicat de Academie (in 1911).
            Vartolomeiu a tradus carti religioase din slavoneste si din ruseste, dar se vede ca nu s-au tiparit, caci in Bibliografia de Bianu si Hodos nu se intalneste numele lui. A tradus si opere profane; a scris o relatie a unei calatorii in Rusia; a copiat multe cronici ale Moldovei.
            Lui i se atribuie si Panegiricul lui Stefan cel Mare, o opera retorica foarte interesanta. Aceasta opera a aparut intaia data in revista 'Arhiva Romaneasca' a lui Kogalniceanu (vol. I, 1841), dupa o copie, caci originalul s-a pierdut. De atunci s-a reprodus de mai multe ori: intr-o brosura in 1860 (Iasi, Berman); in 'Revista Romana' (1862) cu o introducere de Radu Ionescu; intr-o brosura a d-lui I. Bianu, care i-a dat numele de Cuvant de pomenire. Kogalniceanu declara ca nu poate descoperi pe autor, dar crede ca a scris pe la 1740. D-l Iorga socoteste ca Mazareanu e autorul si aduce o suma de argumente pentru a-si sprijini aceasta parere (Ist. lit. sec. XVIII vol. I, pag. 540).
            D-l O. Densusianu zice ('Vieata Noua' V, no. 13) ca e la mijloc o mistificare literara: persoana care a dat lui Kogalniceanu manuscrisul l-a facut sa publice drept scriere veche o lucrare noua, intr-un stil ce cauta a imita pe scriitori.
            Lucrarea cuprinde o introducere si 3 parti.
            In introducere dezvolta cuvintele psalmistului 'omul ca iarba; zilele lui
            Partea intaia vorbeste despre neamul lui Stefan si despre vitejiile lui si incheie zicand:
            'Care domn mai mari biruinte au facut si aceste in deosebite vremi si locuri, cu deosebire neamuri? Ca fulgerul de la rasarit la apus au straluminat. Martori sunt lesii, care cu sangele lor pamantul nostru au rosit. Martori ungurii, care pe satele si cetatile lor de foc potopite le-au vazut. Martori sunt tatarii, care cu iuteala fugii lor de fierul lui n-au scapat. Martori sunt turcii, care in fuga lor nu putura afla mantuire. Martori sunt toate neamurile de primprejur care ascutitul sabiei lui au cercat'.
            In partea a doua, autorul arata pe Stefan ca om drept:
            'Dreptatea pe scaun impartea si nu ea lui, ci el ei supus si slujitor era'.
            Iar in partea a treia este aratata puterea credintei care stapanea sufletul vechiului domnitor. El a zidit lacasuri pentru inchinaciune, a facut milostenii, a invatat pe oameni sa umble in calea Domnului si viata lui cuvioasa si moartea lui crestineasca se vor pomeni de-a pururi de neamul romanesc, care-l va plange in veci. Si, amintindu-si marimea faptelor lui, generatii dupa generatii se vor intreba:
            'Acest viteaz nebiruit, acest Domn vestit, acest stapanitor puternic, au doara tarana va sa se faca? Intr-acest mormant sa se inchiza toate vredniciile lui?'
            Pe langa pasagiile care privesc anume pe eroul Moldovei, cuvantarea e plina de reflexiuni, de meditatii religioase asupra vietii omenesti. Tonul in care e scris oscileaza intre panegiric si necrolog. Sunt pasagii care indreptatesc a crede ca acel care a scris si-a inchipuit ca se afla chiar in fata mormantului in ziua inmormantarii; sunt altele, care arata ca a trecut timp de la moartea lui pana la vremea cand scrie autorul. Iata un exemplu din acestea din urma:
            'Chiar si pana astazi, dupa atatea veacuri, se tine tara aceasta cu dreptele lui asezari'.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2810
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site