Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


LUCEAFARUL - comentariu

Literatura romana



+ Font mai mare | - Font mai mic



LUCEAFARUL

Geneza poemului



Poemul  Lucaefarul  are ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc  Fata in gradina de aur , cules de germanul Richard Kunish intr-o calatorie a sa prin Oletnia. Eminescu creeaza mai multe variante in versuri ale basmului, mai intai versificandu-l si schmbandu-i finalul.

In basm, Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru dragostea pe care i-o purta fetei de imparat, dar acesta se indragostise de un pamantean, Florin. Intorcandu-se, Zmeul ii vede impreuna si , ca sa se razbune, pravaleste o stanca peste cei doi indragostiti. In varianta versificata, Eminescu modifica razbunarea transformand-o intr-un blestem :  Fiti fericit - cu glasu-i stins a spus - /Atat de fericit, cat viata toata/ Un chin s-aveti :de a nu muri deodata .

Cea de a cincea varianta este cea definitiva, cea mai frumoasa stilizare si cea mai bogata in simboluri :  In cadrul de basm se inalta expresia cea mai desavarsita a lirismului erotic si filozofic al luiEminescu , spunea Tudor Vianu.

Structura compozionala

Poemul  Luceafarul  are 392 de versuri, structurate in 98 de catrene, fiin dominat de existenta a doua planuri :unul universal-cosmic si altul uman-terestru, , care converg unul catre celelalt si se interfereaza uneori in cele patru tablouri, gandite ce eternitati distincte. Trebuie sa evidentiem, deasemenea , pe parcursul intregului poem si ipostazele omului de geniu in raport cu ipostazele ideii de femeie.

Tabloul I

Planul universal-cosmic se intrepatrunde cu cel uman-terestru Luceafarul este astru , fata este unica.

Poemul incepe ca in basmele populare romanesti, cu formulare specifica acestora :

 A fost odata ca-n povesti,

A fost ca niciodata,

Din rude mari imparatesri

O prea frumoasa fata."

Strofa urmatoare ilustreaza unicitatea fetei, poetul folosind comparatii sugestive pentru a ilustra    trasaturile care o fac cu totul aparte in lume:

"Si era una la parinti

Si mandra-n toate cele,

Cum e Fecioara intre sfinti

Si luna inter stele 

Legatura intre cele doua planuri se realizeaza prin intermediul ferestrei, singurul spatiu de comunicare inte cele doua lumi, metafora intalnita si alte poezii eminesciene :

 Din umbra falnicilor bolti

Ea pasul si-l indreapta

Langa fereastra, unde-n colt

Luceafarul asteapta. 

Fata se indragosteste se astru,  Iar el , privind de saptamani , /Ii cade draga fata . Intalnirea celor doi inregostiti are loc in oglinda, ca spatiu de reflexie si prin intermediul visului :

 Ea il privea cu un suras,

El tremura-n oglinda,

Caci o urma adanc in vis

De suflet sa se prinda. 

Chemaera Luceafarului de catre fata este patetica, incarcata de dorinta si de magie :

 Cobori in jos luceafar bland,

Alunecand pe-o raza,

Patrunde-n casa si in gand

Si viata-mi lumineaza!"

Luceafarul apare mai intai sub infatisarea  unui tanr voievod , ca fiu al cerului si al marii( iar cerul este tatal meu/ Si muma-mea e marea ). Luceafarul o cheama pe fata in lumea lui, oferindu-i statutul de stapana a intinderilor de ape. Fata insa il refuza, simtindu-l  strain la vorba si la port , ca facand parte dintr-o lume necunoscuta ei, de care ea se teme. Este o prima sugerare a ideii de neputinta a fetei de a aceede spre cunoastere ( Dara pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodata ).

Ca in basmele populare, dupatrei zile si trei nopti, fata isi aminteste de Luceafar in somn si ii adreseaza din nou aceeasi chemare incarcata de dorinte. Luceafarul se intruchipeaza de data asta intr-un  mandru chip , nascut din soare si sin noapte , vine in odaia fetei cu un efort mai mare decat prima oara 

 - Din sfera mea venii cu greu

Ca sa te-acult s-acuma.

Si soarele e tatal meu,

Iar noaptea-mi este muma. 

Din nou o chema pe fata in lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosului, pe cerurile caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Fata il refuza sai de aceasta data, desi frumusetea lui o impresioneaza puternic :

 -O, esti frumos, cum numa-n vis

Un demon se arata,

Dara pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodata 

Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu claritate in strofa urmatoare :

 -Dar cum ai vrea sa ma cobor ?

Au nu-ntelegi, tu oare,

Cum ca eu sunt nemuritor,

Si tu esti muritoare ? 

Fata insa nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate intelege ( Desi vorbesti pe inteles/ Eu nu te pot pricepe ), asa ca ii cere sa devina si el muritor, sa vina al in lumea ei :

 Dar cada vrei cu crezanant

Sa te-ndragesc pe tine,

Tu te coboara pep amant,

Fii muritor ca mine. 

Puterea de a sacrificiu a omului de geniu in numele implinirii idealului absolut este ilustrata de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renuntarea la nemurire :

 -Tu-mi ceri chair nemurirea mea

In schimb pe-o sarutare

Dar voi sa stii asemenea

Cat te iubesc de tare ;   

Da, ma voi naste din pacat

Primind o alta lege ;

Cu vesnicia sunt legat,

Ci voi sa ma dezlege."

Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegare de nemurire,  S-a rupt dinlocul lui de sus/ Pierind mai multe zile. .

Tabloul al-II-lea este dominat de spatiul uman-terestru, celalalt plan, universal-cosmic, fiind putin reprezentat. Fata are nume, infatisare, iar Luceafarul este doar aspiratie, ideal.

Tabloul incepe prin prezentarea lui Catalin,  viclean copil de casa , caruia Eminescu ii face un scurt potret :  indraznet cu ochii , avand  obrajei ca doi bujori  si care o urmareste  panditor  pe Catalina.Intalnirea celor doi pamanteni seaman cu una dintre un flacau si o fata de la tara, o idila ilustrata si prin limbaj si prin gesturi :  -Dar ce vrei, mari, Catalin/Ia dut' de-ti vezi de teraba. 

Prezentarea luceafarului este in acest tablou doar sugerata, ca aspiratie, ca dorinta :  O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte .

Jocul dragostei ca ritual este ulustrat de gesturile tandre, mangaietoare pentru invatarea dragostei :  -Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob in bob amorul(.)Si ochii tai nemiscatori /Sub ochii mei ramane(.), Cand fata mea se pleaca-n jos,/In jus ramai cu fata(.)Cand sarutandu-te ma-nclin,/Tu iarasi ma saruta/ 

Ideea campabilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte sugestiv, intr-un limbaj popular, cat se poate de obisnuit :  Si guraliv si de nimic/Te-ai potrivit cu mine. .Superioritatea luceafarului este constientizata de Catalina, prin experimentarea peopriei neputinte de a patrunde in lumea ideilor inalte a astrului :  In veci il voi uibi si-n veci / Va ramane departe.'

Tabloul al-II-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul este Hyperion (hyper eon- pe deasupra mesgatorul), iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale.

Acest fragment liric incepe cu un pastel cosmic, in care natura este fascinanta, Eminescu facand scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a spatiului universal, trimitand totodata si la geneza universului :

 Porni luceafarul.Cresteau

in cer a lui aripe,

Si cai de mii de ani treceau

In tot atatea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -

Parea un fulger ne-ntrupt

Ratacitor prin ele

Si din a chaosuluii vai,

Jur-imprejur de sine,

Vedea ca-n ziua dwentai

Cum izvorau lumine ; 

Calatoria lui hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunosterii si totodata motivatia meditatiei pe care Eminescu o face asupra conditiei de geiu in raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul spre care aspira acesta.Setea de cunoastere a omului de geniu ( o sete care-l soarbe ) face ca Hyperion sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de orice sacrificiu :

 Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire,

Si pentru toate da-mi in schimb

O ora de iubire. 

Demiurgul ii refuza lui Hyperion dorinta,prin exprimarea ideii ca omul este muritor, nu-si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, in antiteza cu omul de geniu, capabil de a implini idealuri inlte, care-l fac nemuritor, dar si neinteles de societate :

 Ei doar au stele cu noroc

Si prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Si nu cunostem moarte. 

Ideea dualitatii existentiale, aceea ca existenata umana este alcatuita din viata si moarte, este unul din argumentele Demiurgului in a-l covinge pe hyperion sa renunte la ideea de a deveni muritor :

 Caci toti se nasc spre a muri 

Si mor spre a se naste. 

Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui hyperion . Moartea nu se poate. , exprimandu-si profund dispretul pentru aceasta lume superficiala, meschina, care nu merita sacrificiul omului de geniu :

 Si pentru cine vreisa mori ?

Intoarce-te, te-ndreapta

Spre-acel pamant ratacitor

Si vezi ce te asteapta. 

Tabloul al-IV-lea imbina, ca si primul planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dand poemului o simetrie perfecta. Luceafarul redevine astru, iar fata isi pierde uinicitatea, numele, frumusetea, infatisarea, fiind doar  un chip de lut .

Intorcandu-se  in locul lui menit pe cer , Luceafarul priveste pep amant si-i vede pe cei doi tineri indragostiti intr-un dezlantuit joc al dragostei :

 -O, lasa-mi capul meu pe san,

Iubito sa se culce

Sub raza ochiului seni

Si negrait de dulce ; 

Chemarea Luceafarului de catre fata, care-si exprima vechile dorinte, este modificata in acest ultim tablou, reiesind ideea ca omul obisnuit este supus sortii, intamplarii, norocului si este incapabil de a se inalta la iubirea absoluta, ideal care nu-i este accesivil :

 Cobosi in jos, luceafar bland,

Alunecand pe-o raza

Patrunde-n codru si in gand,

Norocu-mi lumineaza."

Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaseaza de lumea stramta, meschina, superficiala si  nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul, exprimandu-si profundul dispret fatad de incapabilitatea acestei lumi de a-si depasi limitele, de a se ridica spre o lume a ideilor superioare :   Ce-ti pasa tie chiip de lut/ Dac-o fi eu sau altul ? 

Finalul poemului este o sentinta in sens justitiar, in care antiteza dintre pronumele personal de persoana I singular si a-II-a plural semnifica esenta conflictului ditre etern si eferm, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii, de amagitoarele chemari ale fericirii pamantesti, care este trecatoare si lipsita de profunzimea sentimentului :

 Traind in cercul vostru strmt

Norocul va petrce, -

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece. 

Atitudinea Luceafarului din final nu exprima o resemnare, ci o atitudine specifica geniului, rece, rationala, distanta, care nu mai permite un dialog intre cei doi, deoarece ei apartin a doua lumi incomparabile ce nu pot comunica, avand concepte diferite despre iubire, ilustrand valoarea suprema a idelului spre care poate aspira doar omul de geniu.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2156
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved