Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


“Luceafarul” – sinteza a liricii eminesciane

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
PARTICULARATATI LINGVISTICE IN REDACTAREA TEXTULUI PUBLICISTIC
Dramaturgia - genul literar
Vocabularul fundamental si masa vocabularului
Comedia 'O noapte furtunoasa' de Ion Luca Caragiale
ALEXANDRU MUSINA BUDILA-EXPRESS
Alcatuieste rezumatul unei nuvele istorice studiate
Dacia Literara
Fisa literara
Poezia Dorinta De Mihai Eminescu
MOMENTE IN AFIRMAREA UNUI MIT EMINESCU


“Luceafarul” – sinteza a liricii eminesciane

Considerat de majoritatea exegetilor o summa a creatiei eminesciene, Luceafarul a fost publicat prima data in Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna (aprilie 1883, Viena). A fost apoi reprodus in revista Convorbiri literare ( 1 august 1883) si in prima editie a Poesiilor alcatuita de Titu Maiorescu (decembrie 1883).




Intr-o nota pe marginea uneia din variantele Luceafarului, ramasa in colectia de manuscrise a Academiei Romane, poetul si-a marturisit atat sursele de inspiratie, cat si intentia tematica. Scrie poetul: “In descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul K. povesteste legenda Luceafarului. Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte insa, pe pamant, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-ar nici moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric”.

Germanul K. este Richard Kunisch, autorul unui memorial de calatorie, in care transcrie, printre alte, doua basme poulare, Fata in gradina de aur si Fecioara fara corp. La baza poemului Luceafarul sta, in primul rand, Fata in gradina de aur. Construite pe ideea incompatibilitatii dintre fata de imparat si zmeul-nemuritor (ca si pe cea a iubirii terestre dintre fata de imparat si Florin, un fecior de imparat), basmul cules de Kunisch si cel versificat de Eminescu se diferentiaza, mai ales, prin final: “La Kunisch, zmeul nu este numai un indragostit tiranic, el este capabil de cea mai mare rautate. Vazand ca pierde pe fata iubita, pentru care fusese gata sa ceara stergerea nemuririi sale, el se razbuna: lua o bratara de aur batuta cu pietre scumpe si o arunca in ramurile unui copac. Fata o vazu si ruga pe iubitul sau sa opreasca pe loc calul pe care calatoreau si sa-i aduca bratara. El cobori de pe cal si se duse sa i-o aduca. In vremea aceasta zmeul pravali o piatra grea asupra fetei, care ramase moarta pe loc. Coplesit de durere, feciorul se stinse si el peste cateva zile. Aceasta fusese razbunarea puternicului zmeu: cei doi indragostiti sa nu moara deodata, dar sa moara indata.

Personajul este infatisat de Eminescu intr-o atmosfera mult idealizata; el este coplesit de durere, dar durerea nu-l face sa provoace moarte celor doi indragostiti. El vrea ca ei sa fie fericiti si in toata toata viata sa nu aiba decat un chin, acela de a nu muri deodata:

“Cu fata trista le privi in urma

Si-ntinde mana ca dup-orice-i dus.

-In fundul lumii, unde apa scurma

Al marii san - acol-o ar fi dus.

Daca-l iubea…Acuma plansu-si curma:

“Fiti fericiti”, cu glasu-i stins a spus –

Atat de fericiti, cat viata toata

Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata.”

(apud D.Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu)

Interpretarea alegorica data de poet in nota citata este cea mai frecventa in cariera receptarii poemului. Ea nu trebuie insa absolutizata, dupa cum, in general, nu trebuie absolutizata ideea ca adevaratul poem se gaseste in intentiile autorului.

Va propunem, in prima etapa, o interpretare a poemului urmarind “pista” deschisa de autor, pentru ca apoi sa trecem in revista si alte interpretari ale textului.

Luceafarul este un poem amplu, alcatuit din patru parti. Prima parte (strofele 1-43) surprinde interferenta planului uman-terestru cu cel universal-cosmic, evidentiind totodata si incompatibilitatea dintre ele; o poveste fantastica de iubire intre doua fapturi apartinand unor lumi diferite se realizeaza in vis; partea a doua (strofele 44-64) surprinde universul terestru in care iubirea intre semeni este posibila; atmosfera este intima, familiara, gesturile sunt stereotipe, dictate de instinct, lumea fiintelor muritoare sta sub semnul norocului; partea a treia (strofele 65-85) prezinta calatoria Luceafarului si dialogul cu Demiurgul; intr-un limbaj grav, sententios, este infatisat spatiul cosmic si titanismul astrului noptii; ultima parte (strofele 86-98) reia ideea interferentei terestrului cu cosmicul, dar de data aceasta evidenta este incompatibilitatea celor doua spatii. Poemul are o structura simetrica, circulara, asa cum au multe din poemele eminesciene.

Incipitul primei parti aminteste de formula de inceput a basmului:

A fost odata ca-n povesti,

A fost ca niciodata,

Din rude mari imparatesti,

O preafrumoasa fata.

Timpul care circumscrie “evenimentele” poemului este mitic, aspect care indreptateste afirmatia ca ceea ce se va prezenta are valoare general umana, in ciuda aspectului alegoric mentionat de Eminescu insusi. Lumea reala este temporar suspendata pentru a face loc lumii imaginare in care se va consuma o poveste de dragoste imposibila.

Primul “personaj” introdus in tesatura poemului este fata de imparat al carei portret este realizat prin folosirea epitetelor “preafrumoasa” si “mandra-n toate cele” cu valoare superlativa, dar si a comparatiilor:

“cum e Fecioara intre sfinti

Si luna intre stele.”

Unicitatea ei nu tine numai de frumusete si de puritate, ci si de tinta aspiratiilor sale. Izolata intr-un spatiu limitat, cel “al falnicelor bolti”, fata de imparat tanjeste dupa nemarginirea “miscatoarelor carari” si mai ales dupa Luceafar:

Il vede azi, il vede mani,

Astfel dorinta-i gata;

El iar, privind de saptamani,

Ii cade draga fata.

Idila dintre cei doi indragostiti are loc in spatiul oniric, singurul in care cosmicul si terestrul pot comunica, singurul in care doua fapturi apartinand unor lumi diferite isi pot marturisi dragostea:

Ea il privea cu un suras,

El tremura-n oglinda,

Caci o urma adanc in vis

De suflet sa se prinda.

Iar ea vorbind cu el in somn,

Oftand din greu suspina:

-O, dulce-al noptii mele domn,

De ce nu vii tu? Vina !

Cobori in jos luceafar bland,

Alunecand pe-o raza,

Patrunde-n casa si in gand

Si viata-mi lumineaza.

Invocatia incantatorie magica a fetei de imparat nu ramane fara ecou si astrul noptii se metamorfozeaza. Capacitatea de metamorfoza este specifica geniului, care nu este dependent de o forma data. Prima intrupare a astrului pare a fi angelica:

Parea un tanar voievod

Cu par de aur moale,

Un vanat giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii

E alba ca de ceara -

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scanteie-n afara.

Visul fetei se repeta, ea recurge la aceeasi invocatie si cea de a doua intrupare a Luceafarului este demonica:

Pe negre vitele-i de par

Coroana-i arde pare,

Venea plutind in adevar

Scaldat in foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor

Marmoreele brate,

El vine trist si ganditor

Si palid e la fata.

Dar ochii mari si minunati

Lucesc adanc himeric,

Ca doua patimi fara sat

Si pline de-ntuneric.

Comparand cele doua metamorfoze ale astrului, se poate observa ca ambele intruchipari sunt conotate de imaginea cercului:

“Si apa unde-au fost cazut

In cercuri se roteste

Si din adanc necunoscut

Un mandru tanar creste.”

si

“Cum el din cer o auzi

Se stinse cu durere

Iar ceru-ncepe a roti

In locul unde piere.”

O alta asemanare a celor doua intrupari tine de originea astrului; prima data el se intrupeaza din cer si din mare, a doua oara, din soare si noapte, elemente cosmice, care, desi in opozitie, devin, prin intermediul sau complementare. Desi prima oara Luceafarul ii pare fetei de imparat inger, se cuvine mentionat ca ambele aparitii sunt demonice, numai ca abia a doua oara ea are revelatia naturii astrului. ”In aceste aparitii elementele de caracterizare nu sunt imprumutate teologiei crestine, ci mitologiei pagane(…). Pentru a cuceri iubirea Catalinei, Hyperion se naste o data din cer si din mare, iar alta data din soare si noapte. Chiar aceasta generare din niste entitati ale naturii mi se pare mai aproape de spiritul paganismului decat de acel al crestinismului” (T.Vianu, “Luceafarul” in vol. Opere, vol.2, Editura “Minerva”, Bucuresti, 1972).

Universurile promise de fiecare data sunt unul neptunic:

“Colo-n palate de margean

Te-oi duce veacuri multe”

celalalt, plutonic:

“Pe-a mele ceruri sa rasai

Mai mandra decat ele”.

Fiecare apropiere de astrul metamorfozat ii provoaca fetei reactii contradictorii:

“Si ochiul tau ma-ngheata”

sau

“Privirea ta ma arde”.



Invitatia Luceafarului in lumea eternitatii este respinsa de fiecare data:

-O, esti frumos cum numa-n vis

Un demon se arata,

Dara pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodata !”

Pentru fata de imparat, pentru omul obisnuit nemurirea este sinonima cu moartea. Luceafarul incearca sa “compatibilizeze” universul cosmic cu cel terestru, sa concilieze contradictiile existente intre el, simbol al geniului, si omul obisnuit. Diferentele dintre geniu si omul comun tin de mai multe aspecte. Antinomia dintre omul comun si geniu este asimilata de Eminescu din filosofia lui Schopenhauer.

Exista o atractie reciproca intre geniu si omul comun, dar ei raman despartiti de insasi natura lor. Astfel, geniul este inteligenta pura, in antiteza cu omul comun dominat de instinctualitate. Obiectivitatii geniului i se opune subiectivitatea omului comun. Geniul este capabil de a-si depasi sfera, are puterea de a se sacrifica pentru a-si implini un scop obiectiv, in timp ce omul comun este incapabil sa isi depaseasca limitele si este dominat de dorinta de a fi fericit, de a se implini in sensul spetei. In timp ce omul de geniu aspira spre cunoastere, omul de rand este sclavul vointei de a trai. Ne putem explica de ce fata de imparat nu este dispusa sa-l urmeze, cerandu-i sa renunte la nemurire:

Dar daca vrei cu crezamant

Sa te-ndragesc pe tine,

Tu te coboara pe pamant,

Fii muritor ca mine.

TEST DE AUTOEVALUARE nr.9:

Aratati care sunt deosebirile dintre omul de geniu si omul de rand, asa cum sunt prezentate in prima parte a poemului. Urmariti antitezele: cosmic- terestru; viata-moarte; muritor-nemuritor;

Folositi spatiul liber din chenar

Partea a doua a poemului prezinta inceputul idilei dintre fata de imparat si pajul Catalin. Universul in care aceasta se manifesta este cel terestru. Spre deosebire de partea intai a poemului in care limbajul este grav, ceea ce surprinde aici este limbajul familiar si popular. Expresii ca “bata-i vina”, “arz-o focul”, “acu-i acu”, “sa-mi dai o gura”, “sa nu mai stai pe ganduri”, “stai cu binisorul” configureaza lumea omului comun, dominata de instinct.

Pajul este “viclean copil de casa”, “baiat din flori si de pripas”, “indraznet cu ochii”, are “obrajei ca doi bujori de rumeni”. Originea lui este inferioara originii fetei de imparat. Identificam in felul sau de a fi, ca si in limbajul seducator pe care il foloseste, o ipostaza a pajului Cupidon:

Pajul Cupidon, vicleanul,

Mult e rau si alintat,

Cu copii se harjoneste,

Iar la dame doarme-n pat.



Catalin o atrage pe Catalina in lumea senzatiilor, a senzualitatii. Cuvintele sale nu raman fara ecou:

Ea-l asculta pe copilas

Uimita si distrasa,

Si rusinos si dragalas,

Mai nu vrea, mai se lasa.

Identitatea de nume a celor doi tineri sugereaza apartenenta lor la aceeasi lume. In universul terestru iubirea se poate implini si ceea ce ii ofera Catalin fetei de imparat este tocmai certitudinea acestei impliniri. De altfel, pajul ia in deradere reveriile luciferice ale Catalinei:

-Tu esti copila, asta e…

Hai s-om fugi in lume,

Doar ni s-or pierde urmele

Si nu ne-or sti de nume,

Caci amandoi vom fi cuminti,

Vom fi voiosi si teferi,

Vei pierde dorul de parinti

Si visul de luceferi.

Reactia Catalinei ascultandu-l pe Catalin ii tradeaza natura duala. Ea este atrasa de cuvintele lui si recunoaste ca :

“Guraliv si de nimic

Te-ai potrivi cu mine”

dar in acelasi timp este fascinata de astrul noptii:

“In veci il voi iubi si-n veci

Va ramanea departe…”

Fericirea prin iubire pe care i-o promite Catalin este posibila, fericirea alaturi de astrul noptii este iluzorie, imposibila. Dualitatea fetei de imparat poate fi observata si la nivelul limbajului. Dialogul cu Catalin este realizat in registru familiar, in timp ce marturisirea atractiei pentru Luceafar este realizata intr-un limbaj solemn, grav.

Cea de a treia parte prezinta calatoria Luceafarului catre Demiurg, caruia vrea sa ii ceara sa-l dezlege de nemurire. Universul prezentat este cel cosmic.

Zborul intergalactic al Luceafarului pune in evidenta existenta a doua ordini temporale si, implicit, ideea relativitatii notiunilor de timp si de spatiu:

“si cai de mii de ani treceau

In tot atatea clipe.”

Cele doua ordini temporale sunt cea eterna, a astrului, si cea efemera, a omului obisnuit.

Calatoria Luceafarului spre Demiurg (constructor divin al lumii; in filosofia greaca, principiu creator sau de esenta ideala, materializata in formele cosmosului vizibil) este o calatorie regresiva pe linia timpului si a spatiului, o calatorie spre momentul initial al creatiei, spre vidul primordial inzestrat cu putere de absorbtie:

Porni luceafarul. Cresteau

In cer a lui aripe,

Si cai de mii de ani treceau

In tot atatea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele –

Parea un fulger nentrerupt

Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,

Jur imprejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentai,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorand il inconjor

Ca niste mari, de-a-notul…

El zboara, gand purtat de dor,

Pan’ piere totul, totul;

Caci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaste,

Si vremea-ncearca in zadar

Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e

O sete care-l soarbe,

E un adanc asemene

Uitarii celei oarbe.

Dorinta de a-si schimba conditia il determina pe Luceafar sa revina la haosul precosmic, in punctul originar de unde poate sa ia nastere o alta lume, in care rolul sau sa fie altul. “Uriasul, ale carui aripi cresteau in cer si care strabatea ca un fulger printre lumile de stele, depaseste astfel creatiunea si isi defineste pe calea aceasta natura; el este mai presus de spatiu si de trimp, este mai presus de moarte. Aceasta este conditia lui, prin aceasta este asemanator lui Dumnezeu, care-l face constient de eternitatea si ubicuitatea lor (…). Forma originara, el este ursit eternitatii; eternitatea il oboseste insa si Hyperion cere incadrarea in seria lumii fenomenale, dispersarea in haos, stingerea in repaosul etern” (D.Popovici, Poezia lui Eminescu, Editura “Albatros”, Bucuresti, 1972).

Eminescu realizeaza in aceasta parte a poemului o impresionata cosmogonie, care aminteste de aceea din Scrisoarea I. In acest poem, batranul dascal are viziunea intregului ciclu: haosul precosmic, geneza si stingerea universala, revenirea la “eterna pace”. In Luceafarul, astrul paraseste temporar o lume deja constituita si revine in punctul originar, in zona nimicului, a golului. Imaginile vizuale au o mare concretete. Poetul asociaza un termen abstract, “chaos” cu unul concret, “vai”, realizand in felul acesta un spatiu mai usor de reprezentat. Si comparatiile au acelasi rol.

Luceafarul ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire, pentru a se bucura de “o ora de iubire”. El este un titan razvratit impotriva opresiunii legii divine de sub imperiul careia doreste sa se sustraga; el simte chemarea conditiei umane. ”Conflictul intre divin si uman, intre cer si pamant, care ne intampina adeseori in literatura titaniana a romantismului, se desfasoara de data aceasta in constiinta personajului” (D.Popovici, op.cit.).

Observam ca in dialogul astrului cu Demiurgul acesta il numeste Hyperion (gr. cel care merge pe deasupra, cel care este deasupra). Aparitia acestui nume in partea a treia a poemului poate fi explicata prin raportarea la cadrul in care se consuma acest dialog; este lumea eternitatii careia ii apartin atat Demiurgul, cat si Luceafarul. Ca si Demiurgul, Hyperion este nemuritor. Conditia Luceafarului in raport cu umanitatea este definita de Demiurg. Antiteza dintre geniu si omul obisnuit este reralizata de Demiurg intr-un limbaj sententios, gnomic, in care accentul cade pe ideea desertaciunii:

“Caci toti se nasc spre a muri

Si mor spre a se naste”.

sau:

“Dar piara oamenii cu toti

S-ar naste iarasi oameni”.

Aceeasi idee apare si in Scrisoarea I, dar si in Glossa.

Demiurgul nu-l poate absolvi pe Hyperion de “nimbul nemuririi”, pentru ca ii este cu neputinta sa mai coboare treptele de organizare a materiei universale. In schimb, ii ofera, ca o compensatie, sa aleaga intre trei ipostaze posibile ale intruparii sale pamantesti. Ceea ce ii refuza este doar moartea. El poate fi om, dar unul dintre aceia care nu cunoasc moartea, adica un geniu. Aceste ipostaze sunt:

- poetul:

“Vrei sa dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cantare

Sa se ia muntii cu paduri/

Si insulele-n mare?”,

- cezarul:

“Vrei oare-n fapta sa arati

Dreptate si tarie?

Ti-as da pamantul in bucati

Sa-l faci imparatie.”,

- exploratorul:

“Iti dau catarg langa catarg,

Ostiri spre a strabate

Pamantu-n lung si marea-n larg,

Dar moartea nu se poate…”.

Partea a patra a poemului prezinta idila pamanteana dintre Catalin si Catalina. Recunoastem in aceasta parte elemente tipice cadrului romantic eminescian: “sara-n asfintit”, “noaptea”, “luna”, “sirul lung de mandri tei”. Natura este protectoarea celor doi indragostiti, devine paradisul terestu al implinirii iubirii.

Discursul indragostit al lui Catalin se deosebeste de cel din partea a doua a poemului. Acolo izbitoare era dorinta de a seduce, aici observam pasionalitatea, exprimata intr-un limbaj solemn, grav, asemanator cu cel folosit de fata de imparat atunci cand il chema pe Luceafar:

“-O, lasa-mi capul meu pe san

Iubito, sa se culce

Sub raza ochiului senin

Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gandirile strabate-mi,

Revarsa liniste de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramai

Durerea mea de-o curma,

Caci esti iubirea mea dentai

Si visul meu din urma.”



Impartasim opinia lui Mircea Cartarescu, potrivit caruia “…in aceasta scena Catalina ia locul lui Hyperion si Catalin pe cel al Catalinei. Sexele si personalitatea eroilor se dovedesc inca o data exterioare. In adancul operei eminesciene nu exista decat doua “personaje” care se cauta si se infrunta intr-un joc tragic: eroul si dublul sau, partea pieritoare si cea eterna a eului scindat” (Mircea Cartarescu, Visul chimeric, Editura “Litera”, Bucuresti, 1992)

Fericirea celor doi se realizeaza in spatiul terestu, iar Catalin devine principiul prin care mecanismul spetei isi implineste misiunea. ”Imbatata de amor”, fata de imparat rosteste o ultima invocatie:

“-Cobori in jos, luceafar bland

Alunecand pe-o raza,

Patrunde-n codru si in gand

Norocu-mi lumineaza !”

Recunoastem in aceste cuvinte dorinta superstitioasa a fiintei pamantene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei “stele cu noroc”. Cuvintele pe care i le adreseaza fata de imparat ii reveleaza Luceafarului ca in lumea oamenilor obisnuiti timpul inseamna schimbare, evolutie rapida si ireversibila. El, care este nemuritor, n-are experienta existentei determinate temporal. Criza “erotica” i-a revelat efemeritatea specifica universului terestru.

Finalul poemului :

“-Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece.”

reprezinta constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale intre doua lumi antinomice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta, starea instinctualitatii oarbe in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini sau al nesansei.

Alte interpretari ale poemului

Orice opera literara cunoaste de-a lungul timpului mai multe interpretari. Si capodopera liricii eminesciene a fost citita diferit de la o epoca la alta. Va propunem, in cele ce urmeaza, alte doua interpretari ale poemului.

Cea dintai ii apartine lui Tudor Vianu (studiul Luceafarul, in volumul Eminescu, Editura “Junimea”, Iasi, 1974). In opinia criticului, “Luceafarul este o sinteza a categoriilor lirice mai de seama pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai inainte”. Prin categorii lirice criticul intelege temele si halourile lor; acestea sunt dragostea incompatibila, nesatiul iubirii romantice, geniul senin si rece, melancolia, seninatatea, metamorfoza, demonismul. In opinia lui Tudor Vianu, poetul: “culege din opera sa trecuta germenii cei mai importanti de inspiratie autentica si ii concentreaza intr-o singura mare viziune”.

Criticul considera ca Eminescu a stilizat basmul cules de Kunisch “cu scopul de a indruma atentia cititorului de la perceptia desfasurarii epice catre suprafata intensiva a lirismului.

Punandu-si problema apartenentei Luceafarului la un anumit gen literar, Tudor Vianu afirma: “Forma lirica nu trebuie sa fie in toate imprejurarile si in mod neaparat subiectiva. Exista un lirism inscris intr-un cadru de balada. In cazul acesta, sub masca unor personaje straine si a unor intamplari eterogene palpita inima poetului si aventura sa intima. Luceafarul lui Eminescu este o creatie apartinand acestei lirici mascate si de a ceea era cu totul necesara inlaturarea tuturor acelor episoade care ar fi putut orienta atentia cititorului de la intuitia miezului liric al bucatii catre interesul inadecvat aci pentru peripetie.”

Asa cun intr-un text narativ, cel care vorbeste la persoana I nu este autorul, ci naratorul, tot asa intr-un text poetic, persoana I desemneaza nu pe autorul textului, ci este o conventie stilistica. Lectura unei poezii va impune o discriminare intre : lirica “eului”, in care “primim oarecum marturisirea directa a poetului”, lirica “mastilor”, in care “poetul exprima sentimentele sale de sub o masca straina” si lirica “rolurilor”, in care “poetul, asimilandu-se cu un personaj felurit, asa cum face totdeauna creatorul de caractere dramatice si epice, exprima sentimente care nu sunt propriu-zis ale sale, desi energia generala a sufletului sau le sustine si pe acestea”.

Pentru Tudor Vianu, Luceafarul este un poem liric in care se face auzita sensibilitatea eminesciana, iar elementele epice si dramatice sunt doar superficiale.

Cea de a doua interpretare pe care v-o propunem ii apartine lui N.Manolescu si a aparut in volumul Teme, Editura “Cartea Romaneasca”, Bucuresti,1971, cu titlul Vocile lirice ale “Luceafarului”.

In opinia criticului, poemul eminescian nu este numai o alegorie a geniului. Analizand vorbirea presupuselor personaje, criticul observa ca “este vorbirea poetului insusi, in diferite registre lirice”. Toate vocile care se fac auzite in poem reprezinta obiectivari ale poetului.

Structura epico-dramatica a Luceafarului este aparenta, pentru ca poemul este “altceva decat o alegorie: este un poem metafizic izvorat din tensiunea sufletului lui Eminescu spre ipostaza sa esentiala. Metamorfozele continui indica o drama. Sfasiat la inceput, sufletul liric isi redobandeste unitatea la sfarsit. Dialogul vocilor exprima aventura metafizica: aspiratia si renuntarea, suferinta si extazul, increderea si dezamagirea, usurinta si pasiunea, resemnarea si sarcasmul.”

Luceafarul nu este doar un poem despre conditia poetului, ci si un poem despre conditia omului. El infatiseaza “dualitatea esentiala a omului supus unui destin si unei naturi care-i sunt date si tinzand sa le depaseasca, sclav si stapan in acelasi timp, impins de forte mereu contradictorii; a pierdut paradisul fiindca s-a comportat uman, are nostalgia paradisului, fiindca a pastrat amintirea originii sale divine.”

Un argument pe care criticul il aduce in sensul celor de mai sus este ca poemul se bazeaza pe “ceremonialul numarului doi”. Ritmul poemului, structura lui se bazeaza pe repetitie, pe simetrie: ”Catalina asculta de doua impulsuri, Hyperion sta intre nemurire si dragoste ca intre doua forte cosmice la fel de adanci. El urmareste pe fata in doua feluri: vrajind-o cu razele sale, de la distanta, sau aratandu-i-se in vis”. Astfel de repetitii sunt numeroase in poem si ele subliniaza ideea dualitatii specifice fiintei umane.

Observatii asupra stilului

Dintre particularitatile de stil ale poemului , se remarca urmatoarele:

1. puritatea limbajului – majoritatea cuvintelor folosite sunt de origine latina; apar numeroase expresii populare, cuvinte arhaice; neologismele apar in numar limitat.

2. muzicalitatea rezultata din folosirea aceleiasi scheme prozodice; ritmul este iambic, masura versurilor de 7-8 silabe; poezia este alcatuita din 98 de catrene.

3. exprimarea gnomica, aforistica ( in special in partea a treia a poemului)

4. claritatea limbajlui; poemul este aproape complet lipsit de podoabe stilistice.

STUDIU INDIVIDUAL:

Aratati care este conditia geniului in Scrisoarea I, Glossa si Luceafarul. Este bine sa va consultati cu tutorele inainte de a realiza o lucrare de maximum doua pagini, pentru a sistematiza cunostintele.

Folositi spatiul liber din chenar






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 4779
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site