Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Originalitatea operei lui I. Creanga din perspectiva criticii literare

Literatura romana



+ Font mai mare | - Font mai mic



Originalitatea operei lui I. Creanga

din perspectiva criticii literare



Se stie ca Ion Creanga este unul dintre cei mai populari scriitori din literatura noastra in masura in care el este citit cu placere atat de copiii din clasele mici, cat si de adulti. Este, de fapt, cel mai mare povestitor al literaturii noastre, alaturi de I. Neculce, M. Sadoveanu, etc. Si mi-am pus intrebarea, atat de fireasca; de unde vine aceasta popularitate a scriitorului? Raspunsul il putem afla apeland la textul Amintirilor. si ascultand opiniile avizate ale criticilor literari.

Prin toate manualele scolare se spune ca "Amintiri din copilarie" reprezinta opera de maturitate artistica a lui Creanga, dovedind un scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat si cu o exceptionala capacitate de fixare a unui univers uman necunoscut pana atunci in literatura romana. Ca romanul dovedeste un stil elevat este incontestabil, cat despre universul reprezentat putem sa spunem ca este unul comun, obisnuit pentru literatura noastra traditionala, de inspiratie rurala. Stim cu totii ca Amintiri din copilarie este un roman autobiografic, ca marele povestitor rememoreaza, evoca niste clipe fericite ale copilariei sale de-a lungul celor patru parti ale cartii. Este de acum bine cunoscut inceputul romanului, pe care nu intamplator il reamintesc:

"Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni mai erau in partile noastre pe cand incepusem si eu, dragalita-Doamne, a ma ridica baietas la casa parintilor mei, in satul Humulesti, din targ drept peste apa Neamtului; sat mare si vesel, impartit in trei parti, care se tin tot de una: Vatra satului, Delenii si Bejenii. "

Textul ne arata aspectul biografic al "romanului" prin naratiunea la persoana I, asa cum o dovedesc si formele verbale: (eu) stau, imi aduc aminte, etc. Acelasi text ne vorbeste despre "realismul" Amintirilor. cu aceste imagini "veridice" despre lumea satului, pe care Creanga il descrie de la inceput. Trebuie sa fim insa foarte atenti la descrierea aceasta, pentru ca ea nu copiaza o imagine din satul scriitorului, ci mai degraba avem o imagine universala a satului romanesc dintotdeauna. Asa am inteles eu parerea lui Al. Dima, care spune:

"Mi se pare, deci, ca intreaga arta a lui Creanga se incorporeaza in formula organica a vietii reale, regionale si nationale, cu expresive implicatii universale si ca meritul ei esential e tocmai aceasta solidaritate perpetua cu legile obiective ale vietii." (Al. Dima)

Realismul acestei scrieri este evident la nivel stilistic: rolul amanuntului, al detaliului in descriere, un al principiu realist. Scriitorul ne da o serie de amanunte prin care noi recunoastem satul romanesc traditional, incepand de la casa parinteasca, cu impartirea satului, pozitia geografica, denumirile sugestive ale celor trei parti ale satului: Vatra Satului - partea de mijloc; Delenii - locuitorii de la deal si Bejenii - partea cu "bejenari", cu oameni veniti recent in sat. Toate amanuntele acestea confirma un alt mare adevar care s-a spus despre originalitatea lui Creanga: el nu se multumeste sa povesteasca ce a auzit s-au a vazut in satul natal, el e un autor cult ce transpira scriind, cautand "forma ce exprima adevarul", cum ar zice prietenul sau, Eminescu. Ideea am preluat-o de la cel mai autorizat critic al lui Creanga, G. Calinescu, care afirma::

"Realismul rezultat din cultivarea detaliului si din punerea in evidenta a unei individualitati stilistice nu apartine la Creanga oralitatii, ci artei de scriitor (.) Totul e asa de meticulos studiat intr-o versiune definitiva, incat din acest punct de vedere basmul a iesit din circuitul folcloric si a devenit opera lui Creanga."

Se observa in scrisul lui Creanga efortul creator. Cand spunea anecdote pe la sedintele Junimii, era foarte degajat, povestea cu verva, firesc, fara efort, insa atunci cand era pus in situatia de a scrie, avea o mare responsabilitate, asa cum marturiseste Eugen Simion:

"Scriind greu, Creanga, care debita atat de usor anecdote, avea respect si aproape teama de cuvantul scris. Apropierea ce s-a facut de Flaubert (cunoscut scriitor francez - n.n ) nu e fara temei".

Si, fiindca suntem la prima parte a operei, este cazul sa amintim cateva dintre nazbatiile lui Nica, specifice varstei copilariei si in care, intr-un fel sau altul, ne regasim: primii ani de scoala din Humulesti "impreuna cu badita Vasile a Ilioaei, dascalul bisericii, un holtei zdravan, frumos si voinic, si sfatuia pe oameni sa-si dea copiii la invatatura"; patania Smaranditei cu "Calul Balan", cand "Smarandita a mancat papara, si pe urma sedea cu mainile la ochi si plangea ca o mireasa, de sarea camasa de pe dansa"; murdarirea ceasloavelor folosite pentru prinderea mustelor: "cand clampaneam ceaslovul, cate zece-douazeci de suflete prapadeam deodata; potop era pe capul mustelor!", fuga de la scoala de frica bataii: "Si ma uitam pe furis la usa mantuirii si tot scaparam din picioare, asteptand cu neastampar sa vina un lainic de scolar de afara, caci era porunca sa nu iesim cate doi deodata" si alte asemenea intamplari prin care am trecut si noi. Faptele in sine nu au ceva deosebit si de aici a aparut ideea ca, de fapt, Creanga prezinta propria sa ipostaza, asa cum i-o pastreaza amintirea, tipologic vorbind, eroul sau este "copilul universal" (G. Calinescu).

Dar daca intamplarile nu au in ele insele ceva deosebit, atunci de unde poate veni frumusetea operei, valoarea ei? Raspunsuri au venit de la multi critici si esteticieni, fiecare punand accent pe un anumit aspect, dar proclamand la unison ideea ca, in cazul marelui povestitor nu este interesant ce povesteste, in primul rand, ci cum povesteste. Si ne intoarcem la papara "mancata" de Smarandita. In relatarea intamplarii Creanga, pe un spatiu restrans, inghesuie, am putea spune, trei marci stilistice care dau frumusete povestirii: expresia populara "a mancat papara", comparatia "plangea ca o mireasa" si o alta expresie populara "a sari camasa de pe cineva" Copiii care au crescut la sat stiu ce e papara: o pasta obtinuta din amestecul taratelor cu sapun si apa, necesara pentru ungerea firelor din razboiul de tesut taranesc; si nu o data copiii oamenilor saraci si flamanzi mancau papara si primeau bataie. Asa stau lucrurile in cazul lui Creanga: orice amanunt stilistic e foarte important si acela da frumusete povestirii. In plus, citind patania Smaranditei, nu putem sa nu ne recunoastem intr-o astfel de intamplare si ne-o spune chiar Creanga: " . asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii de cand lumea asta si pamantul".

Daca inceputul primei parti sta sub semnul bunei dispozitii, predominand umorul ce da o nota caracteristica, originala, in partea a doua isi face aparitia un lirism nostalgic, evocarea indreptandu-se asupra casei parintesti. Apare chipul mamei, odata cu intamplarile din copilarie: uratul de Anul Nou, pupaza din tei, la scaldat, etc. Rememorarile intereseaza in masura in care au contribuit la formarea lui Nica, ca om, dandu-i o imagine asupra lumii, imbogatindu-i universul cunoasterii. Iata si un fragment din aceasta parte ce este un adevarat elogiu adus mamei, cel mai frumos adus femeii in literatura noastra:

"Si cand invatam eu la scoala, mama invata cu mine acasa si citea acum la ceaslov, la psaltire si Alexandria mai bine decat mine, si se bucura grozav cand vedea ca ma trag la carte. "

Se simte in vocea povestitorului aceasta evocare a chipului mamei cu nostalgie, recunostinta, profunda consideratie pentru cea care i-a dat un rost in viata. Si spunem si noi ceea ce mai precizeaza criticii despre Smaranda Creanga. Smaranda este fiica de vornic si avand frati cu invatatura se socoteste superioara sotului ei ca putere de intelegere a lucrurilor. Tipologic, ea se inscrie in portretul clasic al mamei, ca o fiinta autoritara, dar si cu tact pedagogic, manuind cu abilitate rasplata si pedeapsa. Absenta portretului fizic concentreaza atentia spre cel caracterologic. Creanga o evoca mai intai ca pe o fiinta cu daruri fantastice: "Cu adevarat ca stia a face multe si mari minunatii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea grindina in alte parti, infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usii" etc. Apoi este vazuta prin modul in care isi manifesta grija fata de casa si preocuparea pentru destinul copiilor. Smaranda este o fire mai aspra, cu vointa neclintita, care isi iubeste copiii fara sentimentalisme, dar cu un devotament nemarginit. Si fraza nu mai are acum tonul hazliu, umoristic din prima parte. Stilul se adapteaza momentului, este mai grav, vrand astfel sa ne incredinteze de sinceritatea gandurilor scriitorului.

Se petrece aici ceea ce am putea numi "scrisul vorbit", sau oralitatea atat de mult amintita, si pe buna dreptate, atunci cand se aduce in discutie stilul lui Creanga. Acest adevar este observat cu finete de Vladimir Streinu, care spune: "Creanga avea nu atat un condei cat un glas pe care si-l sonoriza cu condeiul". Traducand cele spuse de critic, am spune cam asa: si cand scria, povestitorul auzea fosnetul frazei si ii pastra frumusetea, "naturaletea" si in scris. Pana cand fraza nu suna bine, nu o scria, sau revenea asupra ei. Iata sursa .oralitatii. Tot de aici mai rezulta ti ceea ce V. Streinu numeste "metafora umorului". Se stie ca metafora reprezinta ceva pentru altceva in gandire si imagine. Tot asa si in scrisul lui Creanga, umorul rezulta dintr-o afirmatie sagalnica ce are un anumit subinteles, care speculeaza perspicacitatea sau atentia cititorului. Luam un alt exemplu, din descrierea Cetatii Neamtului, care, dupa spusele autorului, era "ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger si pazita de ceuce si vinderei" Din intelesul metaforic al umorului trebuie sa deducem ca vestita cetate nu era nici ingradita, nici acoperita si nici pazita, ceea ce se pare ca nu era chiar pe placul povestitorului.

Aceeasi oralitate mai impune predilectia lui Creanga pentru o reprezentare scenica. Iata o scena ce-l apropie de schitele lui Caragiale:

" - Ura tu, mai Chiriece, zic eu lui Goian; si noi, mai Zaharie, sa pufnim din gura ca buhaiul; iar istialalti sa strige: hai, hai!

Si-odata si incepem. Si ce sa vezi? Unde nu se ia hapsana de nevasta lui Vasile-Anitei cu cociorva aprinsa dupa noi, caci tocmai atunci tragea focul, sa dea colacii in cuptor.

- Vai, aprinde-v-ar focul, sa va aprinda! zise ea, burzuluita grozav; dar cum se cheama asta? In obrazul cui v-a invatat!

Oralitatea e sustinuta de stilul direct al dialogului in care sunt implicati colindatorii ce se pregatesc de pornirea alaiului prin sat. Nica, precum un adevarat regizor, distribuie rolurile: Chiriac este uratorul, iar Nica insusi cu varul sau Zaharie tin locul buhaiului. "Reprezentarea" e abia la inceput, dar povestitorul tine sa o percepem in desfasurarea ei "naturala". De aceea, ni se adreseaza astfel: "Si ce sa vezi?" (cititorul / ascultatorul imaginar). Din aceasta "reprezentatie" nu lipseste interjectia "hai, hai!" , atat de sugestiva pentru "rama povestirii", ambianta ce tocmai s-a infiripat. Urmeaza o adevarata scena comica: copiii se asteptau sa fie bine primiti, numai ca se iveste o "hapsana de nevasta" si le strica socotelile. Tot naduful colindatorilor este exprimat in aceste putine cuvinte. Si supararea femeii este pe masura. Ea se observa prin imprecatia (injuratura) folosita de femeie, care se vede ca era tare zgarcita. Supararea femeii e consemnata astfel: ". zise ea, burzuluita grozav." Din aceasta scena nu lipsesc indicatiile scenice ale "regizorului", sau didascalia, cum se mai numeste: incepem, se ia hapsana de nevasta lui Vasile-Anitei cu cociorva aprinsa dupa noi, atunci tragea focul. Si ne mai putem indoi de veridicitatea unei asemenea scene? Asemanarea cu schitele lui Caragiale este mai mult decat evidenta, idee sustinuta si de cunoscutul stilist Tudor Vianu:

"In manuirea dialogului realist, Creanga obtine efectele sale literare cele mai de seama si, in aceasta privinta, darul sau poate fi asemanat din nou cu al lui Caragiale. Vorbirea personajelor este redata cu speciala lor intonatie si in culoarea exacta pe care le-o confera formalitatile verbale onomatopeice si zicerile tipice ale limbii".

S-ar putea spune despre Creanga faptul ca toarna "limba veche si-nteleapta" in tipare noi, artistice, nu se multumeste doar sa le imprumute din limbajul popular. Despre aceasta si-a spus parerea, fara putinta de tagada, profesorul G. I. Tohaneanu. Distinsul profesor aprofundeaza studiile asupra limbajului la nivel fonetic, facand cateva nuantari privind disponibilitatile viului grai valorificate de povestitor;

"Creanga scrie, asadar, ca sa fie ascultat, iar textul prozei sale are nevoie de suflarea calda si de mladierile vii ale graiului pentru ca sa prinda stralucire si sa-si dezvaluie pe deplin talcul. In lipsa inflexiunilor vocii si a celorlalte disponibilitati ale viului grai, Creanga se multumeste sa le sugereze printr-o serie de procedee grafice, de pilda prin distributia atenta a punctelor de suspensie marcand discontinuitatea vorbirii, variatiile de durata ale sunetelor, un anumit debit si alti indici ai unor stari emotionale". In scena uratului, mai sus citata, semnul "punct si virgula" are rolul de a sugera disponibilitatea lui Nica in postura lui de "regizor", bucuria, graba de a incepe colindatul, o stare emotionala fireasca. Celalalt semn grafic, punctele de suspensie, apare in finalul citatului si marcheaza de data aceasta o alta stare sufleteasca, furia ce a cuprins-o pe "hapsana" ce-si vedea cozonacii amenintati de lacomia colindatorilor. Supararea femeii e marcata si la nivel nonverbal, prin variatia intonatiei: in amintita injuratura "aprinde-v-ar focul, sa va aprinda", ghicim accentuarea verbului aprinde, cu sugestii evidente. Interogatia si exclamatia, cu nuantele si semnele lor grafice, au de asemenea o valoare stilistica la fel de puternica.

Si cate nu s-ar mai putea spune despre aceste nestemate ale limbii lui Creanga, aceste particularitati ce ne arata ca intr-adevar povestitorul humulestean este intruchiparea geniala a sufletului romanesc, este "nepereche" precum bunul sau prieten, luceafarul poeziei romanesti, Eminescu.

Bibliografie

 


G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Minerva, Bucuresti, 1982

Studii despre I. Creanga, Editura Albatros, Bucuresti, 1973

T. Vianu, Arta prozatorilor romani, Editura Eminescu, Bucuresti,



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2868
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved