Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


TEHNICI DE CONSTRUCTIE a romanului

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic



TEHNICI DE CONSTRUCTIE

Analizand complexa tehnica artistica a romanului, critica a emis ipoteza existentei unei similitudini de procedee narative intre Ion si Ana Karennina de Lev Tolstoi. Desigur, nu se poate nega existenta unei sau mai multor sugestii posibile oferite prozatorului roman de lectura romanelor marelui scriitor rus (in perioada cristalizarii genetica romanului Ion, Liviu Rebreanu il citea pe Tolstoi). Nu este exclus ca lectura Anei Karennina sa-i fi sugerat gruparea evenimentelor pe doua planuri narative. Structura arhitectonica a romanului Ion este atat de individualizata, incat imprima naratiunii o frapanta originalitate si ea va oferi mereu criticii si istoriei literare materia unui popas meditativ.




In roman Liviu Rebreanu urmareste doua planuri paralele.

In primul plan scriitorul aseaza viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului. Din viata lui se desprind insa aspecte antagonice: dragostea lui pentru Florica, fata saraca, (fiica vaduvei lui Maxim Oprea), si dorinta arzatoare de a obtine ca zestre pamant mult, pe cai mai putin cinstite. Ion cunoaste un acelasi exemplu, chiar in experienta lui Vasile Baciu, tatal Anei. Pariurile lui Ion sunt exprimate diferit, in functie de interesul urmarit. Astfel el tainuieste iubirea pentru Florica si isi disimuleaza setea de pamant sub comportamentul unui indragostit fata de Ana Baciu. In tesatura mestesugita a actiunii se ascunde faptul, ca pierzand pe Ana, Ion nu risca nimic: stingandu-se dragostea oarba ce-i acordase Ana, o pierde pe ea si pe fiul lor Petre. El obtine pentru posteritate stima exprimata public de preotul Ion Belciug, stima de care el nu se mai poate bucura insa. Pentru Florica, Ion si-a riscat viata.

In planul al doilea al romanului, paralel si interferat primului plan, sta viata familiei invatatorului Zaharia Herdelea. Herdelea, invatator de stat, depindea de autoritatile austro-ungare. El se considera intelept si prudent, dar toate actiunile sale sfarsesc prin infrangeri, pana ce-i pensionat din oficiu, obligat sa ceara in scris pensionarea spre a nu fi dat afara. Intre realitate si aparenta se interpune aceeasi practica a disimularii de tip rural, subtilizata de intelectualii Herdelea prin procedee diverse. Disimularea subtilizata nu reduce insa brutalitatea faptelor, a realitatii. Intre acestea retinem acceptarea destinului lui Herdelea un infrant in lupta pentru viata - ca un succes; acceptarea pensionarii - din oficiu ca o recompensa cu „multumiri si regrete exprimate lui Zaharia Herdelea de insusi ministrul invatamantului'.

In planuri secundare apare lupta indarjita a lui Vasile Baciu pentru

a-si apara pamantul; lupta lui Avram pentru salvarea averii implicate intr-o afacere din care iese spoliat; lupta pentru locul de deputat in dieta de la Budapesta; lupta preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatra in satul Pripas; lupta fetelor si a familiilor lor pentru o partida, un mariaj cat mai bun; concurenta dintre avocatii si functionarii marunti, ca si luptele pentru o brazda din ogorul vecinului.

In satul lui Rebreanu, oamenii se gospodaresc potrivit cu starea lor materiala, cu priceperea si firea lor. Alexandru Glanetasu, tatal lui Ion, n-a pastrat zestrea Zenobiei, care avusese parintii cu avere, si s-a incuscrit cu saracia. In ograda vaduvei lui Maxim Oprea fusesera clai de fan si grajduri in care nu mai incapeau vitele.

Saracise si ea ca vadana. Vasile Baciu, om silitor, de cand s-a insurat, s-a tinut totdeauna printre fruntasi. Vaduv acum, il durea gandul ca va trebui sa rupa din pamanturile lui, ca sa potriveasca zestrea Anei, cand se va marita.

In alta privinta, si invatatorul Herdelea are necazurile lui. Si-a zidit casa pe locul bisericii, cu invoirea preotului Belciug. Cu timpul, relatiile invatatorului cu preotul s-au racit, iar Herdelea, impovarat cum era, se temea sa nu piarda ceea ce agonisise cu greutate. In schimb, preotul Belciug, ramas vaduv din primul an al preotiei, a fost un om strangator si tenace. Respectat de sateni, preotul nu sufera sa i se incalce autoritatea. Din aceasta cauza e in conflict cu invatatorul Herdelea. Satul lui L. Rebreanu este diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamantul pe care il are taranul. Patimile se nasc din saracie, din nevoia de pamant. Neintelegerile casnice, rabufnirile - violente, uneori dure -, dusmania de aici pornesc !

Este cazul lui Ion. In Ion este inradacinata o mentalitate taraneasca, dupa care oamenii se pot numi oameni numai in masura in care gospodaria lor este intemeiata. Aceeasi mentalitate, care deformeaza pana si sentimentul omeniei, o aflam si dintr-o alta situatie: Dumitru Moarcas se pripasise pe langa casa Paraschivei. Femeie tanara atunci, il primise crezand ca omul, beteag de picioare, nu mai are mult de trait, ca bruma de avere a mosneagului i-ar putea ramane ei. Si cand, dupa 20 de ani, Dumitru Moarcas a vandut, fara stirea Paraschivei, casa si gradina, desi ii daduse femeii o suta de zloti, a fost alungat fara mila.

Unul din planurile structurii compozitionale este dominat de personalitatea lui Ion, proiectata pe panza satului Pripas, recreat in intreaga lui stratificare sociala. Celalalt infatiseaza viata intelectualitatii rurale, cu centru de iradiere in jurul familiei invatatorului Zaharia Herdelea. In faptele savarsite si in intamplarile prin care fiul acestuia, Titu, trece, romancierul transfigureaza numeroase elemente autobiografice. Cele doua planuri sunt egale ca pondere epica si evolutie conflictuala. Desi se desfasoara paralel, fiecare dezvoltand o problematica anume, planurile se intersecteaza printr-o retea metodica si coerenta de elemente, procedee si modalitati, evenimentele derulate intr-unul din planuri trimitandu-si ecourile si, adesea, consecintele in celalalt. De la inceput, structura compozitionala a romanului i se infatisa prozatorului „ca o figura grafica: o tulpina se desparte in doua ramuri viguroase care, la randul lor, isi incolacesc bratele, din ce in ce mai fine, in toate partile; cele doua ramuri se impreuna apoi iarasi, inchegand tulpina regenerata cu seva noua.”[1]

Frazele consemneaza intentia scriitorului – consemnata de toti comentatorii romanului – de a realiza o constructie sferica, de a-i imprima o anume ciclitate, ce sugereaza caracterul etern repetitiv al actiunilor si pasiunilor general-umane.

Atat cele doua planuri principale, cat si planurile secundare ale actiunii, pun in lumina o multime de 'suflete mediocre in lupta cu drame peste puterile lor' , cum le apreciaza G. Calinescu.



Din ele se reliefeaza puternic personalitatea lui Ion, cu sumedenie de fapte rand pe rand incriminate de preotul satului, de invatatorul din sat, de autoritatile satului, de opinia publica. Incriminarea insa oscileaza periodic, in functie de interesele personale sau 'institutionale' pe care le reprezinta participantii la actiune.

Prin comportarea sa, Ion ataca bazele morale ale proprietatii funciare prin conflictul sau cu Simion Lungu si cu Vasile Baciu. Acest atac apare cu atat mai violent, cu cat Ion descinde dintr-o populatie romaneasca asupra careia au influentat principiile riguroase si clare ale dreptului roman. Zona demografica in care actioneaza Ion pastra frumoase obiceiuri ale pamantului, bazate pe anumite principii, referitoare la proprietatea pamantului, la familie si la relatiile sociale. L. Rebreanu observa ca populatia autohtona a invins veacuri de oprimare tocmai prin pastrarea constiintei nationale din care face parte si etica acestei colectivitati.

Din pacate, Ion al Glanetasului n-a pastrat din trasaturile specifice ale romanilor transilvaneni, decat dragostea de munca, harnicia, in vreme ce dragostea pentru pamantul stramosesc se transforma intr-un fetisism pentru 'pamantul obiect al muncii', transformare ce-l dezumanizeaza prin aceasta oarba sete de proprietate. Ion nu mai distinge cinstea, corectitudinea, rapacitatea, deosebindu-se prin atitudinea etica, prin unele actiuni negative, de masa locuitorilor din sat precum si de inaintasi. Autorul insusi subliniaza repetat in roman deosebirea dintre Ion si ceilalti locuitori. Printre altele, in roman se arata ca 'in Pripas nu se pomenise omucidere pana atunci, de cand se tine minte'. De aceea, profilul lui Ion apare din ce in ce mai intunecat de o continua prefacatorie, participand la un josnic targ al hectarelor, santajand pe viitorul sau socru si terorizand fara scrupule pe Ana. Odioasa fapta de capatuiala prin orice mijloace ne descopera un ins de o cruzime rara, care determina sinuciderea Anei, dupa care Ion poarta grija fiului sau, nu din sentimente paterne, ci dintr-un josnic instinct de conservare a proprietatii samavolnic obtinute. Intorcandu-se de la cimitir el smulge copilul Zenobiei cuprins de teama sa nu i-l rapeasca cineva. Il stange la piept, acoperindu-l cu bratele osoase. Exista oare vreo scanteie de umanism in comportarea lui Ion? Comportarea lui demonstreaza contrariul, abstractie facand de unele elemente din a doua parte a romanului, Glasul iubirii.

Demnitatea lui de barbat tanar e parasita de dragul pamantului. Iubirea curata a Floricai a jertfit-o pentru acelasi lucru. Respectul pentru datinile stramosesti ca si dragostea pentru rodul 'iubirii' sale le priveste cu un permanent dispret, straine eticii taranesti. Setea de avere, lacomia de pamant merg la Ion pana la manifestari atavice de imbratisare, de sarutare a pamantului arat intr-o exaltare vecina cu nebunia. Ion este mai dezumanizat decat Vasile Baciu care, dupa ce si-a obtinut pamanturile prin casatoria cu o femeie bogata, se poarta bland cu ea, intelegand ca datorita ei a intrat in 'randul oamenilor avuti'. Ion insa nici dupa condamnabilul sau 'succes' nu vadeste vreo urma de cainta in strafundurile constiintei. Comportarea lui Ion este cauza directa a sinuciderii Anei, ajunsa mama. Teama de a nu pierde mostenirea copilului determina cotitura si prabusirea psihologica a lui Ion, dezvaluind ferocitatea caracterului sau. El isi loveste odios parintii, acuzandu-i de imbolnavirea copilului. Orbirea lui Ion este argumentata de doctorul Filipoiu, care prin diagnosticul sau, arata ca acelasi Ion, autorul moral al sinuciderii Anei, este vinovat si de moartea copilului sau. Astfel Ion este condamnat prin faptele sale: incalcarea proprietatii lui Simion Lungu inducerea in eroare a Anei, si a lui Vasile Baciu cu scopul de a obtine pentru sine un folos material injust, determinarea sinuciderii sotiei sale, purtarile familiare josnice, adulterul si inselaciunea, chiar in dauna celui care-i facuse bine.

Dincolo de zbaterea cotidiana, satul traieste in datini si obiceiuri strabune integrate in viata obisnuita a satului, prin ele se manifesta stravechimea asezarilor, a unui mod de a vietui caracteristic, o structura sufleteasca, o spiritualitate ce se oglindeste in evenimentele esentiale ale satului romanesc. Nasterea, botezul, nunta, obstescul sfarsit, hora, sunt in roman, monumente care fixeaza cadrul si pulsul vietii satului, iar ceremonialul, indatinarea intr-un mod de viata ce ramane acelasi, incat, daca oamenii, dupa legea firii si in framantarea vietii, se sting, altii le iau locul, in acelasi sat, in care pare ca nimic nu s-a schimbat. Intr-o alta perspectiva, si ea istorica, satul e cuprins in raporturile lui cu stapanirea austro-ungara. Mai afectati sunt intelectualii pentru ca slujbasi ai unui regim administrativ si politic agresiv, existenta acestora depinde de autoritati. Constiinta asupririi nationale se manifesta insa diferit dupa gradul de dependenta, avocatul Victor Grofsoru militeaza pentru emancipare sociala si nationala pe cai legale; profesorul Spataru este un extremist; Titu Herdelea, cu fumurile lui scriitoricesti - un entuziast.

In imprejurarile acestea neprielnice, romanul lui Liviu Rebreanu vorbeste totusi despre o permanenta a vietii romanesti, cu rosturile ei de neclintit in satul transilvanean.

Obiectul de studiu al lui Ion este viata sociala, desi inchisa in celula unui sat, este zugravita in intreaga ei stratificatie, de la simplul vagabond pana la candidatul de deputat si mediul administratiei unguresti, cu o fauna bogata in exemplare variate. Cu materialul aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de-a curmezisul, romanul se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri centrale, al unui erou frust si voluntar, al lui Ion.

Ion nu e – cum s-a sustinut in repetate randuri – doar romanul setei nepotolite de pamant a taranului roman, ci, mult mai mult, un adevarat microcosmos in care se concentreaza, ca razele de lumina intr-un focar, toate durerile, aspiratiile si problemele poporului roman din Transilvania epocii si chiar, intr-o anumita masura, cele ale romanilor de pretutindeni. Expresie a unor conditii de viata extrem de dure, in care opresiunea de ordin national se converteste „ipso facto” intr-una de ordin social, romanul Ion continua, prin punerea in lumina a tensiunilor nascute din dezvoltarea relatiilor capitaliste la sate si aspiratia plugarului ardelean de a iesi din conditia sa de paria pentru a urca pe scara ierarhiei sociale – o anumita traditie a prozei de dincolo de munti, inaugurata de Slavici. Desigur, tema parvenirii este, in intelesul ei cel mai larg, comuna, pana la un anumit punct, intregii proze romanesti, de la creatiile epice ale unor Filimon (Dinu Paturica), Duiliu Zamifirescu (Tanase Scatiu), pana la Ion Marin Sadoveanu (Iancu Urmatecu) si, partial, G.Calinescu (Stanica Ratiu) ori Camil Petrescu (Nae Georghidiu). Ea reflecta o problema reala, pusa cu acuitate societatii romanesti intr-o perioada determinata a istoriei. In timp ce scriitorii „ragateni” isi mai puteau ingadui sa priveasca dezastrele morale provocate de lumea banului printr-o optica relativ ambigua, in care ura fata de prezent se impletea cu nostalgia unui trecut revolut, reprezentat de „bunul boier” de alta data, cei formati dus stapanire habsburgica cultiva un realism extrem, neingaduindu-si nici un fel de iluzie asupra naturii reale a noilor raporturi. Astfel, Rebreanu abandoneaza pana si ultimele iluzii ce franau la Slavici deplina afirmare a obiectivitati in configurarea realitatii umane. In vreme ce autorul Marei lega infatisarea junglei sociale de un anume fatalism moral, cu un corolar maniheist al viziunii, Rebreanu evita cu buna stiinta orice fel de judecata de valoare asupra lumii sale, comportandu-se cu raceala unui anatomopatolog. Atat in intentie cat si in realizare, romanul Ion ramane imaginea edificatoare a unor tribulatii sufletesti incheiate tragic, generate in sufletul romanesc al epocii de o dubla frustrare: saracia si demnitatea nationala ultragiata. Prin nararea unor fapte diverse – aglomerate, aparent, intr-un spatiu restrans – sunt implicate semnificatii si proportii cosmice. Cele doua laturi ale frustrarii, indisolubil legate una de alta, sunt personificate prin drama lui Ion. Taranul (care siluieste fata unui bogatas al satului pentru a-l sili sa i-o dea de nevasta, impreuna cu pamantul de zestre, ravnit) si a lui Titu Herdelea, carturarul ce sovaie intre aspiratia sa sociala, in chiar cadrul imperiului habsburgic asupritor, si idealul sau de eliberare nationala. Cele doua frustrari, desi concretizate prin trame paralele in spatiul epic, completandu-se una pe alta, se sustin si se alimenteaza reciproc. Prin latura lor intima, Rebreanu vroia sa demonstreze ca problema pamantului era prin excelenta si una de ordin national, ca fara rezolvarea ei adecvata nici un fel de eliberare nu era posibila. De aceea, in intentiile scriitorului, Ion trebuia sa constituie primul volum al unei trilogii menite sa infatiseze modul particular cum se punea, in fiecare dintre provinciile romanesti, dubla problema a setei taranului roman dupa pamant si a eliberarii de sub asuprirea straina. Asa se si explica faptul ca Titu Herdelea devine un personaj liant, destinat sa sugereze unitatea de preocupari ce sta la baza celei mai insemnate parti a operei sale romanesti.



Atat in Ion, cat si in Rascoala sau Gorila, personajul liant indeplineste adesea si rolul de „raisonneur”, de exponent al gandurilor autorului in fata realitatii infatisate. Asadar, Ion, pe langa caracterul de proza exemplara, are si misiunea de a defini in germene, principala structura tematica a operei rebreniene in ansamblul ei. Caci in cele mai izbutite romane ulterioare accentul va cadea cand pe problema nationala, cand pe problema pamantului. Cea dintai va forma osatura Padurii spanzuratilor; Craisorul exprima stradania de a le lega pe amandoua intr-o unitate indisolubila; iar Rascoala va avea drept pivot principal pe cea dea doua. Dar Rebreanu n-ar fi putut fi considerat drept unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii romane daca intreaga amplitudine a operei sale s-ar fi redus doar la ilustrarea unor probleme nationale si sociale, oricat de acute si semnificative ar fi fost acestea. Problemele-cheie n-ar fi atins in romanele sale acuitatea si semnificatia actelor fundamentale de existenta umana, dobandind zguduitorul dramatism generator de monumentalitate, daca n-ar fi fost implicate in destine individuale. Acestea traiesc, pana la prabusirea finala, sfasierea omeneasca iremediabila intre constrangerea exercitata de colectivitate asupra fiecaruia in parte, si aspiratia sa la fericire. In Ion, setea de pamant n-ar fi atins dimensiuni tragice, daca pe chiar drumul satisfactiei ei nu s-ar fi ciocnit de o alta frustrare: aceea a dragostei neimplinte. Rebreanu intuise inca de la inceput potentialul de dramatism al conflictului intre alienarea sociala si aspiratia spre libertate, ca o conditie a fericirii. Dar „ciocnirea” nu avea la prozator caracterul vag si difuz al unei iluminari spontane, ci caracterul unei reflectii limpezi, deplin elucidate.

La nivelul personajelor functioneaza, de asemenea, o stricta retea de similitudini. Ion si Titu sunt, amandoi, tarati de o pasiune. Destinul lui Vasile Baciu si al lui Zaharia Herdelea este asemanator: amandoi pierd valorile materiale, unul pamanturile, celalalt, slujba si agentul care provoaca prejudiciul este acelasi pentru amandoi: Ion. Ghighi repeta intocmai experienta sentimentala a Laurei si amandoua, comportamentul mamei lor. Exista o tripla simetrie intre Laura si Florica: amandoua sunt frumoase, amandoua sarace si amandoua se casatoresc cu barbati pe care, initial, nu-i iubesc. Ana Baciu si doamna Herdelea au ca trasatura comuna statornicia in iubire si capacitatea de jertfa. Peste generatii, Titu Herdelea si preotul Belciug se apropie prin pasiunea comuna pentru poezie. Lirica ramasese una dintre slabiciunile preotului si, din tinerete, „de dragul unor ochi albastri”, compusese „versuri spre a-si usura sufletul”. Vasile Baciu nu-l doreste pe Ion ca ginere, dar el insusi, lipsit de pamant: „parintii nu i-au dat decat sufletul dintr-insul.” – a repetat pana la un punct, scenariul imaginat de Ion. Similaritatile se ivesc si la nivelul secventelor narative. Hora din ograda Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea, isi are corespondenta in balul intelectualilor din Armandia iar nunta Anei, in ceremonia casatoriei Laurei.

Cele doua parti ale romanului: Glasul pamantului si Glasul iubirii au o justificare interioara. Aproape toate personajele asculta de o voce venita din adancul fiintei lor: Ana se supune glasului iubirii; George e pun in miscare de vocea glasului, Vasile Baciu de glasul instinctului de supravietuire; doamna Herdelea de indatoririle matrimoniale s.a. Personajele cu o personalitate complexa sunt dominate de doua voci: Ion de glasul pamantului si al dragostei, Titu de vocea iubirii si a creativitatii, preotul Belciug de glasul urii si al credintei, etc.

Simetrii perfect sistematizate sunt vizibile intre titlurile capitolelor si continutul lor. Caracteristica cea mai frapanta a capitolului intitulat Noaptea o constituie derularea majoritatii secventelor narative in timpul noptii. Geroge Pintea soseste seara in casa familiei Herdelea, balul intelectualilor se desfasoara noaptea; in toiul noptii, Ion o seduce pe Ana, iar Titu o cucereste pe Roza Lang. In capitolul Rusinea, numeroase personaje trec printr-un penibil sentiment de jena, provocat de cauze diferite. Rusine traieste Ana, ramasa insarcinata si, alaturi de ea, tatal fetei. Aceeasi rusine o suporta judecatorul care, in urma petitiei redactate de Zaharia Herdelea, asteapta sosirea anchetei de la tribunalul din Bistrita. Preotul Belciug considera jalba invatatorului ca o incercare de umilinta a propriei lui persoane. Ion insusi, de Craciun, are sentimentul ca e sortit sa ramana rusinea satului, pentru ca numai familia lui nu era in stare sa faca „bojotaia” cuvenita, adica sa taie un porc dupa datina s.a. In Iubirea, Ion oscileaza intre dragostea pentru Ana si iubirea fata de Florica; Laura sovaie intre studentul in medicina Aurel Ungureanu si studentul in teologie Gerge Pintea; Titu descopera dragostea in bratele frumoasei Roza Lang etc.



Comentand planul propriului roman, Liviu Rebreanu declara ca, in cursul redactarii, a cautat sa realizeze concret figura grafica imaginata anterior: de-aici a rezultat impartirea fiecarui capitol in mici diviziuni care cuprind cate o scena, cate un moment, in sfarsit un fir liber din tesatura generala. Toate acestea apoi au trebuit innodate in anume fel, ca sa se poata intoarce in cuprinsul actiunilor principale, care si ele, la sfarsit, trebuiau sa se uneasca, sa se rotunjeasca, sa ofere (modelul) unei lumi unde inceputul se confunda cu sfarsitul. De aceea romanul, un corp sferoid, se termina precum a inceput.

Ion e expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si, mai ales, o vointa imensa. Cum dragostea devine si ea o arma calita in valvataia acestui foc

ce-l incinge, prinsa la mijloc, in epica lupta pentru pamant dintre Ion si socrul sau, Vasile Baciu, biata Ana e o tragica victima.

Este vadita dubla intentie a autorului de a caracteriza personajele feminine in antiteza dar si de a sugera repetabilitatea existentelor. Ana si Laura ilustreaza doua modalitati diferite de a intemeia o casnicie. Ion nu o vrea pe Ana, ci zestrea ei: „. fara dansa – ii marturiseste lui Titu – nu mai scap de saracie!”; Geroge Pintea renunta la orice zestre: „Cred de prisos sa va amintesc – precizeaza intr-o scrisoare adresata parintilor fetei – ca chestiunile materiale imi sunt cu totul straine si indiferente.”

Antiteza dintre Ana si Florica este de natura fizica si economica: una e urata si bogata, cealalta, frumoasa si saraca. Pe amandoua le apropie dragostea pentru Ion si amandoua sunt iubite succesiv de George. In ultimul capitol, Florica se gaseste in situatia incerta in care s-a aflat Ana la inceputul actiunii: prin sat s-a raspandit zvonul ca „ar fi ramas insarcinata cu Ion. Nimeni nu stia de unde a iesit vorba acesta, dar multi o credeau.” Fraza, debutativa, contureaza zone unui alt spatiu conflictual, contribuind, alaturi de celelalte elemente, la deschiderea finalului.

Laura reface pe alt plan existenta mamei sale. Dupa euforia primelor luni de casnicie, cateva randuri dintr-o scrisoare permit sa se intrezareasca infruntarea cu greutati asemanatoare cu cele intalnite in casa parinteasca: „Am inceput sa cunosc putin si eu viata, sa inteleg cat este de apasatoare.” Ghighi se pregateste sa le urmeze exemplul.

Deoarece destinul ei este strans legat de ascensiunea lui Ion, ana a fost scoasa in avanscena in prima parte a romanului si la inceputul celei de-a doua. Orfana de mama, ducand cu ea nostalgia duiosiei materne: „Isi aducea aminte ca prin vis de ogoirile ei blande pe care nu le-a mai intalnit niciodata” -, Ana cauta „o dragoste sfioasa si adanca”. Ion, credea ea, era singurul barbat in ale carei cuvinte tremurau mangaierile ravnite din adancul inimii. De aceea, se indreapta cu intreaga ei fiinta spre Ion, pe care-l iubeste cu o disperare muta. Convinsa ca tanarul cu „ochii negri, lucitori, ca doua margele vii” ii este menit, nu poate gandi viata in absenta lui. Si gandul sinuciderii se iveste nedeslusit in mintea fetei indata dupa hora. Joia, in zorii zilei, cand se ducea la targ in Armandia, se oprea langa stavilarul de pe Somes „si privea lung valmasagul apelor adanci care parca o chemau. Ce sa mai astepte de la viata? Ropotele valurilor care se zvarcoleau navalnic in clocote mugitoare, o invaluiau cu zgomote asurzitoare, stingandu-i toate dorurile si nazuintele. Se clatina pe picioare. Simtea ca daca s-ar pleca putin ar aluneca in gura mortii, unde intr-o clipire, s-ar sfarsi toate suferintele.”

Personalitatea acestei fapturi firave, modeste si blande este anihilata de brutalitatea cu care au tratat-o tatal si sotul. Si Ion si Vasile Baciu o considera, eronat, un agent al fatalitatii tragice, „o aratare urzitoare a tuturor relelor.” Amandoi sunt convinsi ca ea este mobilul tuturor nenorocirilor: din cauza ei, Ion nu poate avea pamantul, din pricina ei, Vasile Baciu e nevoit sa se desparta de acelasi pamant. Tanara femeie strabate un drum al Golgotei, marcat de o succesiune de sperante si prabusiri. Apoi, raman numai prabusirile. Cuvintele: „Norocul meu, norocul meu!” murmurate in noaptea nuntii, revin mereu, pe o alta tonalitate, marcand alt stadiu, tot mai deznadajduit, al disperarii. De la nunta lui George, „in fiinta Anei se statornici a sila grea pentru tot ce o inconjura” si dorinta de a parasi lumea se iveste tot mai des, ispititoare, ca o promisiune. Ceea ce o hotaraste definitiv este mesajul adus de Savista: „Ion vrea Florica”



Eugen Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane, Editia IV, Evolutia prozei literare,

Editura Ancora, Bucuresti, 1928, p.334)

George Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Fundatiilor Regale,

Bucuresti, 1941, pag. 653






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1026
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site