Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


CE ESTE PSIHOLOGIA MEDICALA MODERNA?

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic




CE ESTE PSIHOLOGIA MEDICALA MODERNA?




„Bolile sunt de doua feluri: cele ale trupului si cele ale mintii. Unele izvorasc din celelalte. Suferintele mintii se trag din chinul trupului tot asa cum suferintele trupesti se trag din chinul mintii.'

Text indian antic

1.      Psihologia medicala - o realitate implicita a practicii terapeutice

2.      In cautarea unei definitii

3.      Psihologie medicala, psihologia medicinei, psihologie clinica - o falsa dilema

4.  Prolegomene in aparitia psihologiei medicale

5.      Nasterea psihologiei medicale moderne

6.      Psihologia medicala - dimensiunea uitata a medicinei romanesti

7.      Raportul psihologie medicala si clinica - psihologie

8.      Relatii cu domeniul stiintelor medicale si biologice

9.      Relatia cu psihopatologia

10.  Relatia cu psihosomatica

1. PSIHOLOGIA MEDICALA - O REALITATE IMPLICITA A PRACTICII TERAPEUTICE

Istoria domeniului psihologiei medicale este una agitata careia i se pot gasi radacini in chiar inceputurile artei si stiintei medicale. Atata timp cat actul medical implica intotdeauna relatie si comunicare, se poate spune ca medicina nu se poate practica fara psihologie, chiar daca cunostintele de psi­hologie au aparut ca „o determinare inconstienta, acumulata in decursul practicii' (Nayrac P, 1962). Psihologia medicala a revenit in forta atat in


ceea ce priveste demersul practic cat si in elaborarea consideratiilor teoretice abia in secolul XX, ultimii 50 de ani transformand radical atat practica medicala cat si interventia din directia psihologiei in actul medical. In fapt, domeniul psihologiei medicale si clinice a devenit zona centrala, de rezisten­ta a psihologiei, un domeniu in care isi desfasoara intr-un fel sau altul acti­vitatea, cei mai multi dintre absolventii facultatilor de profil din tarile puternic dezvoltate.

In opinia lui Iamandescu IB si Luban-Plozza B (2002), medicina actuala se indreapta spre o orientare psihologica, atat in privinta aprecierii factorului psihic ca agent etiologic in majoritatea bolilor somatice plurifacto-riale, cat si in cea a considerarii lui ca agent „furnizor de sanatate' - exclusiv ca in cazul psihoterapiei sau ca adjuvant in terapia medicamentoasa ori de alta factura.

In acelasi timp, importanta studiului psihologiei medicale pentru me­dici nu a incetat sa se amplifice, o recenta recomandare a presedintelui Aso­ciatiei Mondiale de Psihiatrie (Lopez-Ibor Alino JJ, 1999) precizand ca:

-  nu se va trece la studiul psihiatriei de catre studentii in medicina fara sa se precizeze importanta patologiei psihiatrice in practica medicinii generale;

-  prezentarea psihologiei medicale va permite folosirea acesteia in practica medicala curenta;

-  vor fi prezentate fundamentele stiintifice, tinand de domeniul neuro-stiintelor, stiintelor sociale si psihologiei generale.

Cu toate acestea exista chiar opinii cum este cea a lui Tignol J care situeaza medicina prin practica si prin obiectul sau la polul opus psihologiei, vazand-o ca pe o antipsihologie. Ei adauga ca ne aflam actualmente in fata unei stiinte medicale riguroase a carei antipsihologie fundamentala este fondatoare si perfect justificata. Dimpotriva, aceeasi antipsihologie aplicata in cazul solicitarii de ingrijiri, distincta fata de boala si definitorie dintotdea-una pentru conditia umana, este nu numai antistiintifica ci si un esec.

Delahousse este frapat de faptul ca in spitalul general exista o inadec-vare din ce in ce mai evidenta intre extraordinarul perfectionism tehnic cu impartirea sarcinilor si depersonalizarea intervenantilor pe care aceasta o impune si persistenta unei miscari masive ce impinge spre spital o masiva populatie heterogena care ridica probleme umane, sociale, psihice, care traieste momente de criza, care utilizeaza diferite registre de exprimare so-


matica a carei organicitate reprezinta doar un aspect si a carei luare in grija este total incompleta, aleatorie. O serie de autori americani atrag atentia ca medicina ar trebui sa aiba grija sa raspunda corect solicitarilor reale ale bolnavilor, deoarece acestia incep sa o evite, indreptandu-se catre practici non-medicale (vindecatori, bioenergeticieni, vrajitori).

2. IN CAUTAREA UNEI DEFINITII

O definitie comprehensiva a psihologiei medicale unanim acceptata nu exista, dar exista o serie de adevaruri incontestabile care pot conduce spre acoperirea intregului spectru de activitate in care se pot recunoaste punctele de interes si aplicatie ale acesteia. Este vorba de un concept hibrid care a fost intotdeauna greu de definit intr-o maniera convenabila unde au fost alaturati doi termeni care,  in mod cert, nu se contrazic, dar care, de aceea, nu au in mod evident o legatura naturala intre ei.

Daca, in conformitate cu definitia lui Popescu Neveanu P - obiectul psihologiei generale trateaza procesele, sistemele si insusirile psihice integrand si problematica generica a personalitatii, studiul psihologiei medi­cale se poate restrange la domeniile relatiilor interpersonale si ale grupurilor mici (Golu P) si are ca obiect de studiu psihologia bolnavului si a relatiilor sale cu ambianta, legaturile sale subiective cu personalul medico-sanitar (in mod predominant cu medicul) si cu familia.

Ea studiaza si reactia psihica a bolnavului fata de agresiunea somatica si/sau psihica (posibila generatoare de boala) si mijloacele psihice de trata­ment. Veil CI adauga ca apartinatoare de continutul psihologiei medicale atitudinea in fata mortii, fenomenele de transfer si contralransfer, beneficiul secundar, relatiile umane de la nivelul spitalului.

Pot fi inserate, conform opiniei lui Besancon G, in cadrul rubricii psihologie medicala, toate faptele din practica medicala unde intervine. Intr-un fel sau altul, un factor psihologic, fie ca e vorba de un eveniment traumati­zant din punct de vedere afectiv (doliu, despartire), fie de determinarea sau de evolutia unei afectiuni somatice sau de relatia medic-pacient in cursul ela­borarii diagnosticului, al conducerii tratamentului sau de-a lungul evolutiei bolilor cronice. In opinia acestui autor, psihologia medicala, adica spiritul sau, este. sau ar trebui sa fie, prezenta in practica medicala cotidiana si obis­nuita (medicina generala sau de familie) sau in practicile cele mai sofisticate (grefe, tratament complex al cancerelor, cronicitate. abordarea mortii etc).


                                                                   

Sahleanu V si Athanasiu A adauga in sfera de preocupari a psiholo­giei medicale si problematica psihologica a profesiunii medicale ca domeniu separat de problematica relatiei interpersonale medic-pacient. Acesti autori considera ca psihologia medicala trebuie sa fie psihologia care are in centrul ei „drama' persoanei umane, punand accentul atat pe datele obiective, cat si pe cele subiective, in primul rand introspectia bolnavului si intuitia medicala. Un raport al British Psychological Society atribuie studiului psihologiei medicale cinci subiecte majore: functiile psihice elementare, psihologia sociala, psiho­logia dezvoltarii, diferentele individuale, psihologia in relatiile cu medicina (efectele psihologice ale bolii, relatiile medic-bolnav).

Incercand sa simplifice domeniul de definitie, Huber W (1992) defi­neste psihologia clinica aratand ca este ramura psihologiei care are drept obiect problemele si tulburarile psihice precum si componenta psihica a tul­burarilor somatice. Este, deci, studiul problemelor psihice care se manifesta in conduitele normale si patologice si a interventiei in aceste conduite. Aceasta definitie ii permite autorului francez sa refere psihologia medicala nu doar la cele trei domenii deja clasice: situatia de a fi bolnav, relatia medic-pacient, psihologia profesiunii medicale, ci sa o extinda si catre psihologia sanatatii si cea comunitara.

Psihologia medicala, prin specificitatea obiectivelor si mijloacelor sale de cercetare, ofera posibilitatea unei mai bune precizari si aprecieri a tulbura­rilor psihice din evolutia unui proces de imbolnavire, demers cu reverberatii atat in diferentierea actului terapeutic, cat si in cea a modalitatilor de asistenta medicala, proiectata competent si in comprehensiunea fata de persoana bol­nava, ambianta si factori de risc. Ea ofera in acest mod si investigarea posibi­litatilor de preventie sau de minimalizare a consecintelor unor stari psihopa-togene, avand drept corolar pastrarea sanatatii.

Aceasta extensie catre psihologia sanatatii este legata strans de notiu­nea de sanatate mintala, valoare fundamentala a societatii contemporane, care a capatat o pondere deosebita in interesul opiniei publice. De altfel, chiar sanatatea a fost redefinita de Organizatia Mondiala a Sanatatii ca fiind nu doar absenta bolii, ci si existenta unei stari de bine si confort psihologic, somatic si social al individului.


3. PSIHOLOGIE MEDICALA, PSIHOLOGIA MEDICINEI, PSIHOLOGIE CLINICA -O FALSA DILEMA

In ceea ce priveste alegerea intre sintagmele „psihologie medicala' si „psihologie clinica' credem ca fara a fi similare, cele doua formulari acopera un camp asemanator de preocupari, psihologia clinica putand fi considerata un subdomeniu al psihologiei medicale. Cu siguranta ca termenul clinic nu se refera la asistarea bolnavului imobilizat la pat (cf. gr. klinikos = „de pat'), ci la observatia directa, imediata si nemijlocita pe care studiul de caz individual o presupune atat in medicina cat si in psihologie.

Dictionarul LAROUSSE defineste psihologia clinica drept „metoda specifica de intelegere a conduitelor umane care urmareste sa determine simultan ceea ce este tipic si ceea ce este individual lα un subiect considerat ca o fiinta care traieste o situatie definita.' (Sillamy N, 1995). Pornind de la studiul de caz individual, aceasta ar dori sa ajunga la o generalizare stiintifica valabila. In opinia acestui autor ea utilizeaza datele furnizate de:

-  ancheta sociala

-  tehnicile experimentale

-  observarea comportamentala

-  convorbirea de la om la om

-  datele de biotipologie

-  datele psihanalitice.

Pe de alta parte, Fedida P (1968) arata ca termenul de clinic in psihologie are un statut problematic atat in interiorul medicinii cat si in interiorul psiho­logiei insasi.

Huber Winfrid (1993) prefera termenul de psihologie clinica si arata ca aceasta are patru domenii de interventie: dezvoltarea si promovarea sanatatii, preventia, functia terapeutica si functia de reabilitare.

Dupa Mayer si colab. (1991) zonele de interventie ale psihologiei clinice sunt psihologia transportului, psihologia muncii si a organizatiilor, preventia, handicapul mintal, psihologia judiciara, depistarea precoce, casele de copii si adolescenti, spitalele generale, gerontologia psihiatrica, foniatria, centrele de consultatie si psihologie scolara, clinicile psihosomatice si clini-cile de reabilitare, clinicile si cabinetele de consultatii psihiatrice, cabinetele private de psihoterapie si reinsertie. Se poate constata cu usurinta ca, in vizi-


                                                                   

unea autorilor citati, psihologia clinica este vazuta ca actionista si evident, legata de caz, fara ca, in unele situatii, sa poata fi vorba de vreo legatura cu medicina.

Tabelul 1.

Nivelul de interventie - exemple (dupa Perrez M si Baumann U, 1991)

Scop

Functionare psihica

Configurarea functiilor

Sisteme interpersonale

Promovarea

sanatatii



Antrenament in rezolvarea proble­melor

Experienta personala

Training in comunicarea din intreprindere

Preventie

Antrenarea memoriei la persoa­nele varstnice

Training in contro­lul stresului

Educatie parentala

Terapie

Tratamentul tulbura­rilor de somn

Terapie comporta-mental-cognitiva pentru depresivi

Terapia familiei cu un copil anorexic

Reabilitare

Recuperarea memo­riei dupa un trauma­tism cranian

Program terapeutic pentru alcoolism

cronic

Terapia familiala pentru a preveni recaderile pacientilor schizofreni

Consideram ca despartirea artificiala psihologie clinica - psihologie medicala nu poate fi facuta, psihologia medicala avand drept instrument de lucru metoda clinica. De asemenea, despartirea psihologiei medicale de psi­hologia medicinii ni se pare un demers inutil care ar crea artificial un dome­niu ce nu ar avea unelte specifice. Psihologia medicala se refera la atitudinea fata de bolnav si boala, fata de sistemele de ingrijire a sanatatii, atat ale indi­vidului bolnav cat si ale celui sanatos, acest lucru incluzand logic si atitu­dinea medicului si celor ce lucreaza in domeniul medical fata de propria pro­fesiune. O serie de argumente pertinente aduc in favoarea folosirii termenului de psihologie medicala Ionescu G (1995):

-   prezinta un domeniu mai vast decat psihologia clinica, prin cuprin­derea problematicii psihologice adiacente bolnavului,

-   fara a renunta la caracterul aplicativ psihologia medicala prezinta mari posibilitati de esentializare si teoretizare a datelor, a faptelor si a obser­vatiilor izvorate din analiza clinica,


                                                                                                                       

-  pastrand ca aspect fundamental planul relational interpersonal, depa­seste aria observatiei imediate directe si individuale.

-  pastreaza relatii mai ample cu alte ramuri ale psihologiei, afirmandu-se ca un domeniu aplicativ al psihologiei spre deosebire de psihologia clinica, care este ferm axata asupra pacientului.

De asemenea, nu vom fi niciodata in acord cu cei ce vorbesc despre o medicina psihologica, pentru ca asa cum am aratat anterior, obiectul medi­cinii este individul uman care nu poate fi dezatribuit niciodata de dimensiu­nea sa psihologica in nici una din ipostazele sale.

4. PROLEGOMENE IN APARITIA PSIHOLOGIEI MEDICALE

Se poate spune ca este imposibil de separat momentul aparitiei psiho­logiei medicale de cel al aparitiei medicinii.

Acest lucru tine de o problema fundamentala a medicinii si anume aceea a unitatii functionale soma-psyche. Problema este aparuta de la incepu­turile medicinii ca arta si stiinta in spatiul cultural european, respectiv odata cu inceputul filosofici antice grecesti. Oricat ar parea de paradoxal, dificul­tati conceptuale ca si de abordare psihopatologica, intelegerea unei simpto­matologii si integrarea ei intr-un model psihopatologic isi gasesc explicatii si, uneori, chiar sensibile raspunsuri in felul in care o abordare sau alta a transpus in timp, mai mult sau mai putin complex, un mod filosofic de a da perspectiva demersului logic.

Nasterea medicinei a fost simultana cu cea a filosofiei, iar miracolul hipocratic nu poate fi in nici un fel separat de miracolul civilizatiei grecesti. Acest lucru a fost inspirat sintetizat de Cayol JB care spunea despre Hipocrate: „In ziua. pe care o planuise pentru a da o forma artei medicale. Dumnezeu a facut sa se nasca un om provenit dintr-o veche familie de medici, lα mare cinste in Grecia. L-α facut sa se nasca in secolul cel mai luminat al antichitatii, astfel ca a fost contemporan cu Socrate si maestru al lui Platon. '

Inrudirea dintre formularile operelor hipocratice si ideile dezvoltate in diferite fragmente filosofice este indubitabila „intreaga Colectie hipocratica este legata printr-o multime de fire cu intreaga filosofie presocratica si so­cratica' (Dies A, 1927).


                                                                   

Nu poate fi o coincidenta faptul ca scolile medicale, de la Knidos si Kos - cele mai importante scoli de medicina ale antichitatii, s-au dezvoltat si au atins maxima inflorire in apropierea Miletului, unul din principalele centre comerciale, metropola a sute de asezari si patrie a unor personalitati proemi­nente ale filosofiei presocratice: Thales, Anaximene, Anaximandru.

Precedand presocraticii, Homer, care nu poate fi considerat un filosof in sensul obisnuit al cuvantului, pune in poemele sale problema raportului dintre psyche (suflul vietii care continua sa traiasca si dupa moarte intr-o forma atenuata) si soma (cadavru nemiscat, ceea ce ramane din agregatul mobil de madulare din care a disparut psyche). Homer este cel care face prima legatura dintre cap si suflet afirmand ca sufletul eroilor iese pe gura, dar desparte psyche de timos-spiritul, care ar fi localizat in diafragma (phrenes) cu care omul gandeste si simte.

Thales este reprezentantul cel mai important al scolii din Milet. El afirma ca substanta care sta la baza tuturor lucrurilor si se transforma in toate lucrurile este apa. El si scoala ionica vor afirma derivarea lumii dintr-un principiu unic material. in acelasi sens, Heraclit din Efes va gandi ca ele­ment primordial focul in permanenta schimbare ca si intregul Univers in care nimic nu ramane imobil: „Lumea a existat intotdeauna, ea este si va fi mereu un foc viu '. in acord cu Hersch J, important este nu ca acesti ganditori au ales o solutie sau alta pentru problemele la care incercau sa-si raspunda ci faptul ca au stabilit o directie spre ceva mereu in miscare, capabil sa ia chipul tuturor lucrurilor fara a se anihila.

Scoala eleata, al carui principal reprezentant a fost Parmenide, afirma cu vigoare principiul identitatii pe care il instaleaza in fiinta insusi. Fiinta este, dupa Parmenide, ceva profund divin, fara nici o personificare. Fiinta este un tot perfect. Aceasta conceptie despre fiinta va fi unul din filoanele care se va regasi de-a lungul intregii istorii a gandirii occidentale. Lumea sensibila per­ceputa prin intermediul simturilor este considerata doar aparenta, iar lumea aparentelor ar fi condusa de o divinitate situata in centrul ei careia ii apartin timpul si spatiul.

In opozitie cu eleatii, atomistii (Democrit, Leucip, Anaxagora) pro­pun o reprezentare a fiintei printr-o multitudine de mici unitati indivizibile, imuabile, indestructibile, care constituie fondul permanent al realului, care se alatura unul altuia in mii de feluri provizorii pentru a alcatui lumea schim­barii. Atomistii au facut o incercare serioasa de a distinge intre psyche si


nous atat ca functie, cat si ca localizare. Nousul, inteligenta, intelectul, spiri­tul fiinteaza separat de masa asupra careia actioneaza.

Interactiunea corp-suflet, soma-psyche a fost obiectul unor constante reflexii dupa ce Anaxagoras a operat distinctia psyche-soma. in viziunea lui Democrit, atomii corpului si sufletului sunt juxtapusi, dar Lucretius consi­dera ca aceasta asertiune este imposibil de sustinut.

Diogenes din Apolonia considera ca legatura psyche-aer este evidenta pentru ca de acesta din urma depinde viata. In secolul al VI-lea psyche ajunge sa absoarba functiile thimosului homeric si termenul va fi folosit pentru totalitatea psihica a omului, in timp ce in paralel, agregatul fizic al madularelor si partilor corporale va ceda locul lui soma, care nu mai inseam­na acum cadavrul, ci unitatea fizica corelata cu ceea ce psihic este psyche.

O importanta aparte a avut scoala pitagoreica, Pitagora fiind primul ganditor grec care a cautat in structurile corporale suportul material al feno­menelor psihice, realizand la nivelul cunostintelor epocii si in cadrul conceptiei cosmologice proprii interrelatia suflet-corp. El a considerat sufle­tul (pneuma) o forma materiala care se misca prin corp si este constituit dintr-un principiu cosmic - eterul. El reia modelul orfic privitor la suflet, dar il extinde escatologic, sustinand natura cosmica a sufletului care se intoarce in spatiile siderale dupa moartea care il elibereaza din corp.

Am insistat asupra ideilor pitagoreice deoarece unii istorici ai medi­cinii atribuie exceptionalului ganditor din Samos paternitatea unor idei ale corpusului hipocratic. Aceasta cu atat mai mult cu cat Alcmenon din Crotona discipol al lui Pitagora a fost o proeminenta personalitate medicala a timpului. El va fi cel care spune: „Omul intelege in timp ce animele celelalte percep, dar nu inteleg Toate perceptiile ajung creier si aici se pun de acord.'

in contrast cu ideile epocii, medicul filosof din Crotona incearca sa descopere relatia sanatate-boala si sa explice aceste stari fundamentale prin prezenta unor factori naturali de origine interna sau externa. „Izonomia fortelor umed, uscat, rece, cald, amar, dulce, este nascatoare de sanatate, pe cand monarhia lor provoaca boala; intr-adevar, monarhia oricareia este un lucru primejdios '.

Opera lui Socrate este greu de separat de cea a lui Platon, ea fiind transmisa in mare parte prin continutul dialogurilor platoniciene.


                                                                   

Originile delfice ale gandirii sale il vor indemna spre cunoasterea de sine, spre o intelegere profunda a naturii umane sub toate aspectele; nu a scris nimic si nu a lasat nici o marturie personala despre el insusi.

Opera platoniciana in totalitatea ei si in devenirea ei temporala poale ti definita ca una in care fiinta umana este prezenta absoluta, ca un discurs filo­sofic care i.si asuma omul ca element esential. Circumscrisa orizonturilor filosofici grecesti referitoare la om si la destinul sau. ea se defineste ca ori­ginala in particularizarea ideii de necesitate a cunoasterii vietii umane si a conservarii acesteia prin forma care o singularizeaza (Cazan GA., 1994). Conceptia lui Platon, care vedea omul ca structura duala, in acelasi timp trup si suflet, relevata in toate dialogurile referitoare la om. va marca intreaga cultura ulterioara (antica, medievala si moderna).

In opera lui Platon, problematica corpului si a sufletului, care este inseparabila, constituie un fel de linie de creasta in continuitatea avand pe de-o parte contextul arhaic in care filosofia a luat nastere, iar pe de cealalta tot ceea ce ii va succede de la Aristotel la epicurieni.

Platon ne propune deci o maniera absolut remarcabila de a gandi articularea corpusului mitologic si corpusului ritualurilor religioase. Nebunia sfanta este cea a carei inspiratie divina permite convertirea problemelor dureroase in probleme de rezolvat si de aici in probleme care solicita rezol­vari foarte precise. Calea de rezolvare a conflictului este, asa cum o indica Platon, boala, care poate Kit atat de bine sa fie corporala, excesul de proble­me cu care individul se confrunta evidentiind de o maniera mai generala un destin nefast sau malefic.

Platon considera sufletul „uman si divin deopotriva, luand in seama inrauririle si faptele ce ii sunt propri'. Sufletul este definit ca nemuritor prin faptul ca se misca de la sine si este sursa si principiu al miscarii pentru toate cate se misca. Iar acest principiu este el insusi neinnascut. Miscarea este conceputa atat in sens de miscare, cat si in sens de schimbare. Sufletul ne apare asemenea unei puteri ce prinde laolalta, din fire ingemanati si inzes­trati eu aripi, atelaj inaripat si pe vizitiul sau. Este semnificativa aceasta con­ceptie a corpului ca miscare auto-motorie si auto-mobila, conducand mai degraba la o separare a corpului de suflet, decat la o integrare a acestora. Cand sufletul isi pierde aripile ia chip de fiinta pamanteasca ce pare ca se misca de la sine cand de fapt pricina miscarii este puterea sufleteasca.


Influenta conceptiilor orfico-pitagoreice este evidenta: psyche o unitate nemuritoare supusa renasterii ciclice intr-un corp care este sursa tuturor relelor. Scopul vietii devenea astfel purificarea (catharsis), pregatirea pentru moarte si revenirea sufletului in mediul sau natural - cosmosul. Din aceleasi surse provine si doctrina reamintirii: nu ne reamintim detalii dintr-o viata anterioara, ci doar recunoasterea formelor (eide); psyche este facultatea prin care cunoastem eidele pentru ca sufletul este inrudit cu ele fiind nemuritor, invizibil si imaterial. Platon va reveni asupra acestor idei admitand ca anu­mite functii somatice apartin si ele sufletului (care in Phaidon era considerat ca actionand independent de simturi). in Republica, Platon reintroduce tri-partitia sufletului parte relationala (logisticon), parte pasionala (thymoeidesis) si partea apetenta toate cu virtuti si pathe. in Phaidros, Platon va arata legatura dintre corp si suflet la nivelul senzatiei in care sunt antrenate in mod egal; placerea se propaga de la corp la suflet. in Timaios, Platon va face distinctia intre miscari primare care sunt proprii sufletului si miscari primare care isi au originea in corp si ajung la suflet. Senzatia este un fel de scurtatura (seismon) prezentandu-se intr-un fel corpului si altfel sufletului, desi le este comuna.



Aristotel, fiu al unui important medic al vremii, elev si dizident al scolii platoniciene, considerat al doilea parinte al filosofiei, a abordat intr-o maniera complet diferita problema sufletului si a corpului in partea a doua a tratatului despre suflet (Peri psyches). Aristotel considera corpurile vii rea­litati „care se hranesc, cresc si dispar prin sine insasi', compuse din mate­rie si din forma. El rupe dualismul metafizic corp-suflet afirmand ca realita­tea formala a corpului nu este altceva decat sufletul „entelechia'. Desi in cursul perioadei platoniciene tratase sufletul ca pe o substanta completa care nu are nevoie de corp, in De Anima el precizeaza: „Corpul viu si insufletit (soma empsychon) este compus din hyle (principiul material) si eidos (prin­cipiul formal)'. Studiind partile sufletului el alege calea functionala numin-du-le facultati (dynameis) si porneste de la cea fundamentala, cea nutritiva, pana la facultatea distinctiva, noetika. Definind trei grade ale sufletului: vege­tativ, senzitiv si intelectiv, ca trei forme ale unei unitati indisolubile, Aristotel neaga teza despre imortalitatea sufletului, „sufletul fiind cauza finala si formala a unui corp, nu poate supravietui desfacerii unitatii acelui corp' (De Anima 2, 415b). Pe de alta parte, unele consideratii ale lui Aristotel despre suflet se extind in domeniul psihologiei, atat in ceea ce priveste


                                                                   

functiile perceptive, cat si in cele cognitive. Pe langa cele cinci simturi, el con­cepe si un organ de simt comun care face distinctia intre perceptiile unor simturi diferite. Aristotel vorbeste despre imaginatie ca fiind producatoare de imagini independente de simturi si despre opinii ca produse ale imagina­tiei supuse controlului intelectual. El considera pneuma drept materie ime­diata a activitatilor psihice, fara sa o considere si un principiu vital. De asemenea, considera ca manifestarile sufletesti de ordin emotional si afectiv sunt posibile numai la nivelul cordului care este si sediul catre care converg informatiile de la nivelul receptorilor. De remarcat este ca datorita prestigiu­lui extraordinar de care s-a bucurat Aristotel (Biserica Catolica il considera „precursor Christi in rebus naturalibus'), modelele propuse de el au rezistat mai bine de doua milenii. Aristotel va fi considerat cea mai prestigioasa personalitate stiintifica in tot Evul Mediu.

Odata cu aparitia filosofilor stoici, viziunea asupra raportului suflet-corp se modifica radical. Stoicismul, materialismul si monismul, in acelasi timp, afirma ca totul este corporal cu exceptia gandirii logice, a vidului care inconjoara lumea si a timpului si spatiului. Sufletul (psyche) este un corp (soma)- Lumea insasi este un corp si o fiinta pe care un divin corporal o strabate pana in cele mai mici dintre bucatile sale intr-o maniera fizica. Natu­ra este deci divina, putere demiurgica, dar anonima, intim legata de corpul lumii tot asa cum corpul uman este intim legat de sufletul sau. De aici rezulta ca viata lumii este una, asa cum unica este viata omului. Filosofia stoica este o filosofie a omului continuu intr-o lume continua. Nimic nu este mai puter­nic decat Natura, iar cel intelept isi va realiza natura sa.

Accesul la intelepciune era, potrivit stoicilor, conditionat de o adevarata cultura a corpului, mergand de la exercitii de respiratie pana la reprimari dure legate de „un simbolism macabru, un soi de canibalism metaforic' (Daraki M, 1993). Dorinta de stapanire perfecta a corpului este legata de conceptul de ataraxie - absenta tulburarii, care ar conduce corpul la adeva­rata sa unitate cu sufletul care, la randul lui, prin asceza, il poate face sa intre in unitate cu cosmosul.

Adevarata intelepciune consta in a accepta inevitabilul care, de altmin­teri, se inscrie in ordinea universala perfecta. Omul trebuie sa-si elimine din suflet orice fel de pasiuni, patimi, pofte, dorinte, pentru a putea ramane astfel impasibil si tare in fata vicisitudinilor vietii. Stoicii spuneau ca omul care do­reste ceea ce nu depinde de el este un sclav.


Scoala epicureana este, precum stoicismul, un monism si un materialism, dar foarte diferit de cel stoic. Aceasta scoala, ilustrata de Epicur si poetul latin Lucretius, afirma ca sufletul este la fel ca restul universului, alcatuit din atomi, fiecare din acestia fiind insecabili, imuabili si inalterabili deoarece sunt simpli, necompusi. Atomii sufletesti sunt intr-o stare mai putin densa si deci sunt mai rapizi si mai liberi si sunt intim legati de corp pe care il inso­tesc in toate fazele existentei sale, de la cresterea juvenila pana la imbatrani­rea sa si, in final, in moarte. Sufletul va fi deci afectat de bolile corpului si in momentul mortii se va risipi in aer, se va dispersa. Sufletul cunoaste lumea exterioara prin simturile corporale carora le e martor sigur intotdeauna. Din toate corpurile sunt emanate imagini sau simulacre de origine materiala, care vin si lovesc simturile, impresionandu-le. Toate problemele omului vin din faptul ca adesea noi interpretam gresit, cu erori de judecata, iluziile noastre si visele. Omul trebuie sa traiasca pentru a evita necazurile, omul trebuie sa se elibereze de falsele temeri si sa se bucure in liniste de placerile vietii.

Desi Crestinismul nu este o doctrina filosofica, doctrina crestina poate fi luata in consideratie in ceea ce priveste subiectul care ne intereseaza deoarece ea a pus intr-un mod cu totul neasteptat problema raportului corp-suflet vorbind despre incarnare, adica de a deveni om al lui Dumnezeu, spirit in corp muritor. Isus sufera in corpul sau si prin corpul sau. Incarnarea lui Dumnezeu in Fiul Sau uman semnifica unitatea carnii ca unitate intima a sufletului si corpului. Mai mult, chiar Reinvierea este insotita de disparitia corpului din Mormantul Sfant, ea fiind o regenerare prin reincarnare, sublini-indu-se faptul ca spiritul nu poate exista (coexista) decat in si prin corp. Asa cum o arata opera Sfantului Augustin, crestinismul a reprezentat deschiderea spre o veritabila cultura a elaborarii interioritatii umane. Daca la greci sufle­tul pastra ceva fundamental impersonal, in crestinism sufletul este esential-mente individual, centrat pe un sine care in virtutea incarnarii este chiar sinele divin. Caracterul sau ascuns si misterios face sa traiasca in profunzimi sinele individual care, atunci cand ajunge sa se deschida, ilumineaza si trans­figureaza totul, inclusiv corpul. Sufletul este diferit de orice realitate mate­riala, el nu mai este un fel de materie mai fluida ca la epicurieni, ci altfel de substanta, este o realitate de acelasi ordin cu adevarul.

Moartea sufletului ar insemna separarea dintre el si adevar, lucru impo­sibil deoarece exista cosubstantialitate. Dar adevarul este si Dumnezeu „Eu sunt calea, adevarul, '. in felul acesta, Dumnezeu este in suflet. El este


                                                                   

interior si nu exterior sufletului. Este „interior intimo meo'. Dumnezeu se afla astfel in adancurile sufletului.

Opera lui Toma D'Aquino, cel care pentru Biserica Catolica avea sa devina Sfantul Toma, avea sa incerce o sinteza majora intre opera aristo­telica si traditia crestina. „Doctorul angelic' stabileste o ierarhie a formelor materiale si pure intre care incearca sa plaseze sufletul asa cum traieste el in fiinta umana. Sufletul omenesc este cea mai inalta dintre formele amestecate cu materia, fiind legat indestructibil de corp. in acelasi timp este cel mai de jos reprezentant al formelor pure.

Evul Mediu si perioada Renascentista au fost dominate succesiv de gandirea aristoteliana si ulterior de cea platoniciana, neoplatonicismul apa­rand ca o reactie impotriva scolasticii medievale dupa secolul XIII. in pro­blema corp-suflet ar putea fi luata in considerare contributia lui Muhammad Ibn Rosd cunoscut ca Averroes, stea de prima marime, nu doar intre arabi si nici doar in Evul Mediu (Vladutescu G, 1973). Averroes respinge ideea de miracol, ideea primordialitatii formei asupra materiei, ideea nemuririi sufletului, precum si teoria creatiei lumii ex-nihil. Medic, jurist si filosof, el spune despre destinul final al omului ca ar consta din eliberarea omului din inchisoarea existentei sale corporale si intrarea sa intr-o stare de euforie intelectuala obtinuta prin conjunctia intelectului material sau „posibil' cu intelectul „activ' supraindividual. „Aceasta conjunctie este un fel de perfec­tiune divina a omului, unul din darurile lui Dumnezeu facute acestuia'. Averroes, comentand De Anima, afirma ca intelectul in stare potentiala, pe care el in numeste „intelect material', unic si incoruptibil, este o substanta separata, identica pentru toti oamenii - el este inteligenta speciei umane nemuritoare si eterna spre deosebire de indivizi si suflete.

O viziune noua care va revolutiona gandirea filosofica, creand noi temelii ideilor filosofice a reprezentat-o opera lui Rene Descartes. In Trata­tul asupra pasiunilor, autorul incearca sa stabileasca explicatii fenomenelor sufletesti si cauta o modalitate de a exprima legatura dintre corp si suflet care lucreaza unul asupra altuia. Legatura dintre corp si suflet, credea Descartes, se face prin glanda pineala, glanda pe care, in ciuda a numeroase incercari, nu a reusit sa o puna in evidenta. El este constient de faptul ca orice gandire a sufletului, adica orice act al sau, trebuie sa aiba un raspuns intr-o miscare a corpului si in mod contrar, orice miscare a corpului se repercuteaza intr-un fel oarecare asupra sufletului. Aceasta nu inseamna ca fiecare nu si-ar avea


natura proprie, iar in ceea ce priveste sufletul si simtirile sale primitive incearca sa faca o trecere in revista a acestora. Filosofia lui Descartes este in mod categoric dualista: tot ce exista se reduce la doua realitati fundamentale ireductibile una la alta: intinderea si gandirea, rex extensa si rex cogitans. Gandirea este activa, se pune singura in mod spontan in miscare. Iar intinde­rea este pasiva, fiecare miscare transmitandu-se din afara. Pasiunile primitive erau, dupa Descartes, tristetea, bucuria, dorinta, ura si dragostea, admiratia. Pasiunile acestea nu sunt, in opinia lui Descartes, aparitii nefiresti in sanul vietii noastre. Ele nu sunt rele sau bune, ci doar intrebuintarea pe care omul le-o da nu este intotdeauna cea buna. in Meditatii, Rene Descartes accentuea­za la maxim dihotomia corp-spirit, insistand asupra faptului ca si corpul omenesc este de natura mecanica. Totusi, in dorinta deosebita de a-si afirma existenta cugetatoare, Descartes nu va reusi sa inlature confuzia pe care fuziunea sufletului si a corpului o provoaca in experienta intima a certitudinii factice de a exista (Richir M, 1993). Sistemul cartezian ar fi trebuit sa raspunda dublei cerinte de a da o explicatie mecanicista pentru substanta intinsa (corpul) si o responsabilitate absoluta substantei ganditoare (sufle­tul). Acest sistem salvgarda posibilitatea unui suflet nemuritor, corpul, apar­tinand intinderii, se putea dizolva in ea. Sufletul, interioritate pura a gandirii, isi pastra autonomia. Cu tot efortul pe care 1-a facut, Descartes nu a putut rezolva problema. Trebuie remarcat insa, ca in epoca, cerinta sa de a nu admite decat explicatii mecaniciste a avut un efect enorm asupra stiintei, inlaturand balastul reprezentat de pretinsele explicatii medievale.

5. NASTEREA PSIHOLOGIEI MEDICALE MODERNE

Datele pe care le vom prezenta vin sa confirme o data in plus asertiunea lui Ebbinghaus conform careia „psihologia are un lung trecut, dar o scurta istorie, ' asertiune care se potriveste cu atat mai mult psihologiei medicale.

Secolul XVII este dominat de figura lui Thomas Sydenham (1624-1689) care reia si insista asupra rolului etiologiei psihogene in intreaga pa­tologie, meritandu-si intru-totul si din acest motiv supranumele de Hipocrate al Angliei.

Doua nume de referinta marcheaza secolul al XVIII-lea: Phillipe Pinel (1745-1826 - fondatorul psihiatriei franceze) si cel al lui Benjamin Rush (1746-1813) parintele psihiatriei americane, personalitati care, desi au actionat


                                                                  

independent, au introdus concepte si metode cvasisimilare: o mai buna obser­vare a bolnavilor, o atitudine mai umana fata de acestia si propunerea unui tratament moral.

Secolul XIX deschide, prin ideile exprimate de Heinroth Johann Christian (1773-1843), Jacobi Karl-Wigand (1775-1858), I.B.Friedrich, Charcot Jean Martin (1825-1893), Lasegue Ernest-Charles (1816-1883), Lotze, Tuke Daniel Hack (1827-1895), Bechtereev Vladimir (1857-1927), calea spre delimitarea conceptului de psihologie medicala si chiar spre apli­carea in clinica a ideilor acesteia. Lor li se datoreaza termeni ca psihosoma­tica, psihologie medicala, somatopsihic, primele carti si tratate in materie, aparitia unor reviste ca Annales Medico-Psychologiques. Doua figuri deose­bite in domeniul pe care il prezentam trebuie amintite cu deosebire, primul este Ribot Th (1839-1916) care, atat prin studiile sale asupra memoriei, vointei si tulburarilor afective, cat si in lucrarile sale privind psihologia senti­mentelor si problemele psihologiei afective deschide importante directii in studiul psihologiei medicale. Cel de-al doilea, este Lightner W (1867-1956), fondatorul in 1896 a primei clinici de psihologie din Statele Unite ale Americii si a revistei Psychological Clinic. El este primul care foloseste acti­vitatea in echipa in examinarea, evaluarea si terapia psihologica a cazurilor.

Secolul XX va fi influentat de lucrarile lui Freud S si ale scolilor de psihanaliza dezvoltate, pornind de la acestea care vor avea un impact profund asupra medicinii si a psihologiei. Psihanaliza va oferi psihologiei medicale nu doar un cadru teoretic privind personalitatea ci si un model in ceea ce pri­veste transferul si contratransferul, cat si explicatii in ceea ce priveste feno­menul nevrotic. in spatiul creat de psihanaliza si-au facut loc ulterior alte concepte precum stresul, behaviorismul, teoriile invatarii. In 1913, in Tratatul sau de Psihopatologie, Jaspers K introduce termenii de psihologie comprehensiva si de fenomenologie.

Lucrarile lui Schilder P si Janet P de psihologie medicala vor schimba intreaga perspectiva a primei jumatati a secolului XX. Tot in aceasta perioada, trebuie mentionata opinia lui Ernst K (1888-1964) dupa care psihologia medicala trebuie considerata ca o psihologie a nevrozelor, ca expresie a psihologiei sufletului omenesc in general. Cel care intelege nevro­zele cunoaste si fiinta umana si devine mai bine format pentru alte exigente ale profesiunii medicale.

Dupa 1950, psihologia clinica va redeveni obiect de studiu in Franta si in Statele Unite, numerosi psihiatri si psihologi de marca indreptandu-si


interesul spre acest domeniu: Jean Delay, Pierre Pichot, Pierre Sivadon, Philippe Jeammet, E. Stern, Daniel Lagache, Dollard si Miller, Eysenck

U.S.

Un loc aparte trebuie consacrat lucrarilor Scolii de la Tavistok Clinic,

reprezentata stralucit prin lucrarile lui Michael Balint care, in lucrarea sa, „Medicul, bolnavul si boala', isi propune descrierea procesului privind relatia medic-bolnav, cu efectele secundare neprevazute sau nedorite de remediile medicale, descriptia semnelor de diagnostic care sa permita recu­noasterea in timp util a procesului patologic si modelul corespunzator de psiho­terapie in cadrul acestor relatii complexe. El a subliniat importanta transfe­rului si a incarcaturii afective negative pe care medicul in continua confrun­tare cu boala, o capata si nevoia acestuia de a se descarca de trairile de acest tip.

6. PSIHOLOGIA MEDICALA -

DIMENSIUNEA UITATA A MEDICINEI ROMANESTI

Desi este usor de vazut ca medicina care ignora psihologia este o medicina biologica si nu antropologica, depersonalizata, rupta atat de dina­mica vietii personale, cat si de dinamica vietii sociale' (Atanasiu A, 1998) cecitatea scolii de medicina romanesti postbelice sub presiunea factorului po­litic si ideologic a fost absoluta. Psihologia medicala romaneasca a imparta­sit, din pacate, soarta psihologiei universitare in timpul dictaturii comuniste, fiind un demers excesiv de biologizant, insotind atat stilul diagnostic cat si pe cel terapeutic in practica medicala, inclusiv in practica psihiatriei.

Un omagiu deosebit pentru o viziune remarcabila in ceea ce priveste fenomenul bolii si abordarea pacientului trebuie adus unor dascali remarca­bili ai scolii de medicina de la Bucuresti: Aurel Popescu-Podeanu si Marin Voiculescu, maestri care in lucrarile lor nu au uitat niciodata ca pacientul, in afara de corp, are si suflet.

Dupa 1990, psihologia medicala devine obiect de studiu in toate univer­sitatile de medicina si in majoritatea facultatilor de psihologie din tara. Din pa­cate, confuzia cu psihopatologia persista uneori precum si ideea ca un specialist fara formare medicala ar putea sa fie purtator de mesaj si formator de materie.

in tara noastra psihologia medicala este ilustrata de lucrarile si activita­tea unor personalitati ca: Eduard Pamfil, Nicolae Margineanu, Ion Biberi, Victor  Sahleanu,  Mircea  Lazarescu,  Andrei  Atanasiu,  Ioan-Bradu


                                                                   

Iamandescu, Constantin Daniel, George Ionescu, Constantin Enachescu, Virgil Enatescu, Adrian Restian, Tadeusz Pirozynski, Gavril Cornutiu.

7. RAPORTUL PSIHOLOGIE MEDICALA SI CLINICA - PSIHOLOGIE

Psihologia medicala se dezvolta azi din intrepatrunderea cu alte domenii de cunoastere si cercetare cum ar fi: psihopatologia, psihologia holistica si antropologia, psihanaliza si psihologia dinamica, cronobiologia, etologia, so­ciologia, psihologia experimentala si neurofiziologia. Cu fiecare din aceste do­menii psihologia medicala are legaturi biunivoce si face un schimb continuu de informatii.

Ea este legata de domeniul psihologiei generale prin aspectele legate de comunicare, aspectele legate de psihologia dezvoltarii, aspectele legate de personalitate.

Psihologia medicala este legata de psihologia sociala in cele mai diverse moduri de la relatia sociologica medic-pacient la impactul profesiunii medicale cu alte profesiuni conexe - medici, farmacisti, biologi, chimisti, de la modelul biopsihosocial al bolii la modelele terapeutice privind lumea medicamentului (psihologia reclamei, marketing) la calitatea vietii ca indicator modern de apre­ciere a interventiei terapeutice si a activitatii medicale, de la interrelatiile exis­tente in interiorul institutiilor de asistenta la atitudinea mass-media fata de boala si suferinta.



De asemenea este legata de domeniul psihologiei diferentiale care, folosind metodele psihometrice, testologia si psihodiagnoza, se incadreaza in principiile generale de evaluare, etalonare si diagnoza.

O interesanta si fundamentala legatura a psihologiei medicale ni se pare cea care se poate stabili cu psihologia morala. Aceasta are in viziunea lui Enachescu C (2002) ca obiect atat Eul cat si Supra-Eul si isi concentreaza studiul sau asupra cunoasterii valorilor morale, prin care persoana isi cons­truieste propriile sentimente morale fiind complementara in acest fel psiha­nalizei. Psihologia morala cauta sa inteleaga natura individului din punct de vedere sufletesc si moral si sa-i raspunda dilemelor legate de sensul vital si destin. Ea reface unitatea dintre prezenta corporala ca exterioritate si inferio­ritatea reprezentata de constiinta si sentimentul moral. Cautand sa inteleaga persoana aflata in suferinta, psihologia morala ofera salvarea nu doar ca reparatie ci si ca psihoterapie. A-l sprijini pe cel aflat in suferinta are nu doar


semnificatia unui ajutor si a unui suport moral ci este si o contributie la restaurarea sa.

8. RELATII CU DOMENIUL STIINTELOR
MEDICALE SI BIOLOGICE

Relatia cu psihiatria este incontestabil cea mai profunda dintre cele stabilite cu disciplinele medicale, atat din punct de vedere istoric cat si meto­dologic si nu intamplator aproape toti cei care au fondat psihologia medicala au fost medici psihiatri. Pentru Pirozynski T. (1988), domeniul de actiune, desi in mod diferit denumit, constituie totusi o zona comuna preocuparilor psihiatriei; nevrozele pentru Kretschmer; medicina psihosomatica pentru Commonwealth Found; efectele secundare neprevazute si nedorite ale reme­diilor medicale pentru Balint; iar pentru toti relatia medic-bolnav. Psihiatria reprezinta pentru psihologia clinica principalul domeniu din care isi extrage informatiile, dar si domeniul in care „tehnicile psihologice si datele obtinute' sunt utilizate plenar. De asemenea, zona comuna a psihoterapiei ofera un amplu camp de desfasurare psihologului clinician. Etiopatogenia tulburarilor psihice constituie alt domeniu de electie in care psihologia medicala aduce date care constituie fundamentul stiintific al psihiatriei (Huber W, 1992).

Domeniul psihiatriei sociale orientat spre mai buna integrare a factori­lor sociali, economici si culturali in abordarea etiopatogeniei tratamentului si preventiei tulburarilor este zona cea mai fertila de desfasurare a psihologiei medicale. intr-un mod care pentru unii poate fi considerat paradoxal, psiho-Togia medicala interfera cu psihiatria biologica in cel putin doua domenii: psihoneurofiziologia - domeniu mereu in extensie in ultimii ani si psihofar-macologia. in psihofarmacologie, validarea noilor substante terapeutice, a eficacitatii acestora cat si a cadrului optim nosologic in care se recomanda, au beneficiat de aportul substantial al metodelor de evaluare psihologica. in acest fel psihologia medicala a contribuit la remedicalizarea psihiatriei (Ionescu G, 1995).

9. RELATIA CU PSIHOPATOLOGIA

Similar psihologiei medicale, definirea notiunii de psihopatologie ramane inca supusa disputelor cu atat mai mult cu cat folosirea unor sinoni­me de tipul patopsihologiei sau psihologiei patologice dispune la confuzia cu




psihologia clinica. Astfel, dictionarul LAROUSSE considera ca exista o sinonimie intre psihopatologie si psihologia patologica care ar fi disciplina ce are drept obiect studiul tulburarilor de comportament, de constiinta si de  (Sillamy N, 1995). Ea este plasata, in opinia acestui autor, la

jumatatea drumului dintre psihologie si psihiatrie si completeaza abordarea clinica prin metode experimentale, teste si statistica.

Exista uneori chiar tendinta de a suprapune domeniul psihopatologiei peste cel al psihologiei medicale si a o prezenta pe aceasta ca forma in care medicul ia cunostinta de tulburarile psihice.

Psihopatologia nu abordeaza simptomele dintr-o perspectiva organica, incercand sa raspunda la intrebarea „de ce?' ci se refera la desfasurarea aces­tora in comportamente anormale raspunzand la intrebarea „cum?'. Ea isi pro­pune sa patrunda in universul morbid al subiectului (Sillamy N, 1965) pentru a cunoaste viata psihica anormala in realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile sale de ansamblu (Jaspers K, 1928). Minkowski E (1966) precizeaza ca psihopatologia este in raport cu psihologia, ceea ce patologia este in raport cu fiziologia, iar in raport cu clinica psihiatrica are statutul unei surori mai mici.

Psihopatologia este un studiu sistematic al trairilor anormale, a cunoasterii si a comportamentului; studiul manifestarilor tulburarilor mintale (Sims A, 1995). Acest autor subliniaza cele doua directii importante ale psihopatologiei: cea explicativa - aflata in raport cu constructiile teoretice si cea descriptiva - care descrie si clasifica experientele anormale relatate de pacient sau observate in comportamentul sau.

Figura 1.

Abordarile domeniului psihopatologiei, facute din aceste doua directii, au condus la o multiplicare a unghiurilor sub care domeniul a fost analizat, intr-o lucrare recenta a lui Ionescu S (1995) s-au inventariat nu mai putin de 14 perspective diferite. Acestea sunt, in ordine alfabetica: abordarea ateore-


tica, behaviorista, biologica, cognitivista, din perspectiva dezvoltarii, ecosiste-mica, etnopsihologica, etologica, existentialista, experimentala, fenomenolo­gica, psihanalitica, sociala si structuralista.

Este evidenta legatura psihopatologiei cu psihologia medicala, careia ii ofera mijloacele de abordare ale unor situatii, decurgand din cunoasterea topografiei si a dinamicii unor situatii patologice. Notiunile de psihopatologie vor face intotdeauna parte structurala din corpul psihologiei medicale.

10. RELATIA CU PSIHOSOMATICA

Psihosomatica este o conceptie medicala care sta la baza diagnosticului si a terapiei celui aflat in suferinta si care inglobeaza datele furnizate de exa­menul medical „obiectiv', constante biologice, date de examinare a corpului, explorari functionale, coroborate cu perspectiva psihologica si considerarea factorilor psihosociologici in determinismul bolii. Termenul de psihosoma­tica a fost creat inca din 1830 de Heinroth, dar a fost introdus abia in anii '50 in discursul medical de catre Alexander si Scoala din Chicago. in fapt, orientarea psihosomatica este de sorginte hipocratica si este opusa viziunii lui Galien, care trata boli si organe bolnave, nu bolnavi.

Unii autori considera psihosomatica o adevarata mentalitate de abor­dare a pacientului. Iamandescu IB (1999). Acest autor considera ca urmatoa­rele caractere generale caracterizeaza conceptia psihosomatica in medicina.

/. Conceptie holistica (integrativa) - unitatea dintre SOMA si PSIHIC.

2.      Bazata pe observatii clinice (confirmate de cercetari epidemiologice), date experimentale psiho-fiziologice, neuro-endocrinologice etc.

3.      Includerea influentei mediului social (mediata prin psihicul bolna­vului) asupra bolii (Von Uexkuell: def. BOALA PSIHOSOMATICA)

4.      Reliefarea bolnavii psihosomatici a unei duble vulnerabilitati stres:

-  psihica

-  de organ

5. Impunerea stresului psihic ca factor de risc major in patogeneza:

-  aparent exclusiv

-  sumativ

incercand sa dea cea mai simpla definitie bolilor psihosomatice Wirsching M (1996) afirma ca acestea sunt acele boli fizice in care psiho­socialul are o pondere decisiva.


                                                                   

Aceasta noua fateta, psihosomatica, a medicinii moderne (de fapt, o reactualizare sustinuta cu argumente stiintifice pluri- sj interdisciplinare a viziunii medicale hipocratice) este generata de mutatiile survenite in planul asistentei medicale si in cel al educatiei medicale. in prima categorie este de mentionat includerea psihologului in echipa de ingrijire a bolnavilor psihia­trici si somatici sau infiintarea unor clinici de psihosomatica in cadrul unor unitati spitalicesti (Luban-Plozza B, Iamandescu Bl, 2002).

Psihosomatica contemporana a investigat si a acceptat diferite meca­nisme de sorginte psihanalitica, cognitiva sau adaptativa ca generatoare ale suferintelor psihosomatice.

O mare varietate de acuze somatice care antreneaza convingerea pa­cientilor ca ei sunt suferinzi din punct de vedere corporal, in ciuda unor pro­bleme emotionale sau psihosociale demonstrabile, raman in afara unei posi­bilitati de definire clare. Disconfortul somatic nu isi are explicatie sau are una partiala, in ciuda convingerii cvasiunanime a pacientului ca suferintele lui isi au originea intr-o boala definibila care il determina sa ceara ajutor medical si care ii determina incapacitatea si handicapul (Lipowski, 1968; Kleinman, 1977; Katon, 1982; Kirmayer, 1984; Kellner, 1990).

in contrast cu simularea, simptomele somatice nu sunt sub control voluntar. Tulburarile somatoforme difera si de simptomele psihice consecu­tive unei afectiuni medicale prin aceea ca nu exista nici o situatie medicala care sa poata fi considerata ca pe deplin responsabila pentru simptomele so­matice. Cei mai multi autori afirma ca acest concept, care grupeaza situatii diferite, are drept numitor comun disconfortul corporal neexplicat, generat de probleme psihiatrice, psihologice sau sociale. Prin numeroasele sale aspecte, somatizarea este problema comuna a unui numar mare de probleme medicale (Ford, 1983). in mod cu totul paradoxal somatizarea este o proble­ma majora de sanatate publica, simptomele functionale fiind printre primele cauze de incapacitate de munca si incapacitate sociala. Tot in sfera sanatatii publice intra si faptul ca pacientii cu simptome somatice neexplicate, recu­rente, sunt adesea investigati in extenso, spitalizati, supusi unor proceduri de diagnostic invazive, unor tratamente medicale in care polipragmazia se impleteste cu metode recuperatorii costisitoare si care creeaza boli iatrogene adeseori mai grave decat presupusele boli somatoforme.

O abordare din directia psiho-somatica permite dupa Iamandescu (1998) realizarea urmatoarelor obiective:


/. Stabilirea ponderii factorului psihic

-  in aparitia bolii psihosomatice (factor de risc asociat)

-  in ritmarea evolutiei bolii psihosomatice (trigger-declansant)

-  ierarhizarea participarii sale etiologice in contextul plurifactorial al bolii psihosomatice

2.  Impactul BOALA PSIHOSOMATICA asupra psihicului bolnavului

-  reculul somato-psihic generat de disconfortul simptomelor;

-  afectarea indicilor de calitate a vietii si a insertiei socio-profesionale

-  asteptarea anxioasa a recidivelor bolii

3.  Personalitatea bolnavului

-  premorbida („primara') (factor genetic + factori de risc biografici)

-  secundara bolii

4.      Tulburari neuro-psihice  induse de  boala psihosomatica  (sau coexistente ori precedand boala psihosomatica)

5.      Psihoterapia bolii psihosomatice - obiective

-  strategia de prevenire sau atenuare a stresului psihic (SP)

-  modalitati de antrenament pentru confruntare cu SSP

-  influentarea efectiva a simptomelor bolii psihosomatice

-  prioritatea pentru formule de relaxare si participare in grup

6.  Asigurarea unei bune compliante terapeutice

-  parteneriatul pentru sanatate dintre medic si pacient

-  asigurarea monitorizarii tratamentului

-  combaterea factori lor psihici perturbanti

-  implicarea familiei personalului medico-sanitar auxiliar in echipa terapeutica (Luban Plozza)

7.  Programe educationale si initiative organizatorice pentru diverse
categorii de pacienti (diabetici, cardiaci, reumatici
etc.).






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1141
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site