Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


NARCISISM SI RELATIE DE OBIECT

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic



NARCISISM SI RELATIE DE OBIECT

Libido narcisic – libido de obiect




Freud a imprumutat termenul de „narcisism” de la medicul englez Havelock Ellis, care studia si el tulburarile sexuale (la randul sau, Ellis capatase un mare interes pentru lucrarile lui Freud). Individul narcisic este profund interesat de propria sa persoana; Freud era de parere ca schizofrenul, cufundat in lumea sa bantuita de voci, halucinatii si deliruri, merita a fi calificat drept „narcisic”. Freud insa a explicat acest aspect in termenii teoriei lui.

El a detectat mai multe laturi ale narcisismului. In Introducere asupra narcisismului (1914), intrebandu-se care este destinul libidoului in schizofrenie, el remarca :

„Libidoul retras din lumea exterioara ii este oferit eului, astfel incat apare o atitudine pe care o putem numi narcisism [si care reprezinta] amplificarea si manifestarea mai clara a unei stari ce existase si inainte. Acest narcisism aparut prin retragerea investirii de obiect poate fi conceput ca o stare secundara, construita pe baza unui narcisism primar”. Mai incolo, in acelasi text, el vorbeste despre alegerea obiectului iubirii in functie de tipul narcisic :

„Iubim : […]

a)      Ceea ce suntem noi insine;

b)      Ceea ce am fost noi insine;

c)      Ceea ce am vrea noi sa fim;

d)      Persoana care a fost o parte din propriul nostru sine”.

Asadar, Freud distingea un narcisism primar (asupra caruia a oferit versiuni contradictorii), un narcisism secundar si o alegere de obiect narcisica.

In perioada in care a scris articolul despre narcisism, Freud incerca sa-si consolideze conceptia asupra eului si, pe de alta parte, sa pastreze notiunea de libido, la care Jung renuntase incet-incet, provocand o polemica intre el si fostul sau mentor. In 1909, Freud ii scria deja lui Jung, exprimandu-si temerile cu privire la abandonarea acestui concept – care ii permisese intotdeauna sa gandeasca prin intermediul metaforei economice sau bancare, insotita de conceptul de investitie : „[…] sunteti in pericolul […] de a neglija libidoul, pe care eu l-am pus la loc de cinste”. Trei ani mai tarziu, Jung nu mai accepta rolul sexualitatii in psihoze, iar in 1914, Freud isi reafirma viguros intentia de a arata ca teoria sa despre libido se poate aplica si la cunoasterea psihozei (maladie ce-l mirase si il determinase sa o numeasca „nevroza narcisisca”), validandu-si inca o data teoria sa asupra nevrozelor : „Nu pot decat […] sa repet ca nu am renuntat niciodata la teoria libidoului”.

Freud incerca deci o unificare prin care sa anexeze eul la conceptia largita despre sexualitate si, din acest moment al evolutiei gandirii lui, modelul sau teoretic asupra aparatului psihic va include mereu notiunea de libido. Dar complexitatea propriei sale gandiri din eseul despre narcisism ii da un „disconfort evident” privind raportul dintre, pe de o parte, un libido al eului si un libido de obiect, iar pe de alta parte, un libido sexual si pulsiunile eului :

„[…] daca ii atribuim eului o investire primara de libido, de ce ar fi necesar sa distingem un libido sexual de o energie nesexuala a pulsiunilor eului ? Daca am concepe, la baza, o energie psihica de un singur tip, nu am scapa oare de toate dificultatile aparute atunci cand distingem energia pulsiunilor eului de libidoul eului, apoi libidoul eului de libidoul de obiect ?”.

Mai incolo in text, Freud incearca sa explice aceasta distinctie conceptuala intre libido (sexual) si pulsiunile eului – diferenta ce corespunde celei dintre foame si iubire – prin consideratii bilogice : cum individul duce o dubla existenta, una pentru el insusi si una pentru specie, putem pastra in teorie ambele registre energetice, unul sexual si unul nesexual. J. Laplanche clarifica aceasta distinctie : in toata opera freudiana pana in anii `20, pulsiunile eului desemneaza marile functii vitale, al caror scop este autoconservarea. Ca pulsiuni nesexuale, ele se opun constant pulsiunii sexuale. Pe de alta parte, libidoul eului se situeaza la celalalt capat al dualismului, desemnand o investire sexuala a obiectului-eu, in opozitie cu libidoul de obiect, in cazul caruia sexualitatea este investita in exterior.

In lucrarea sa centrala asupra narcisismului, Freud avanseaza in teoria lui despre evolutia libidoului. Pe de o parte, narcisismul nu mai este doar o etapa a dezvoltarii, ci capata o definitie structurala; el apare ca o stare de „staza a libidoului” pe care nici o investire de obiect nu o poate depasi complet. Pe de alta parte, posibilitatea eului de a investi in el insusi sau in obiect libidoul, al carui rezervor este, ca si posibilitatea de a alege un obiect dupa propria sa imagine, ne indeparteaza de modelul pur pulsional al alegerii de obiect si modifica relatia sa cu lumea exterioara. Acest text ne trimite, deasemeni, la inceputul dezvoltarii eului si al auto-investirii imaginii sale, la momentul fondator cand el se recunoaste pe sine. Momentul fondator este cel al trecerii de la autoerotism la narcisism :

„[…] este necesar sa admitem ca la inceput nu exista, in individ, o unitate comparabila cu eul ; eul trebuie sa parcurga o dezvoltare. Dar pulsiunile autoerotice exista inca de la origine ; autoerotismului trebuie sa i se adauge ceva nou, o noua actiune psihica, pentru a da forma narcisismului”.

…………………………………………………………………………………………

In eseul freudian din 1914, libidoul narcisic vine sa se opuna libidoului de obiect, pozitie teoretica intermediara intre un moment cand Freud opune ca forte in conflict autoconservarea si sexualitatea si un alt moment, dupa 1920, cand se confrunta pulsiunea de viata si pulsiunea de moarte. In aceasta lucrare, Freud analizeaza relatiile complexe dintre „atitudinea” narcisica, in care libidoul a fost retras si redirijat spre eu (libido al eului), si atitudinea in care persoanele si lucrurile exterioare fac parte din propriul camp de interes (libido de obiect). Freud compara procesul prin care interesul pentru obiect poate fi retras (si eventual, mai tarziu, realocat) cu procesul prin care prin care o amiba isi intinde un fir de protoplasma, un pseudopod, spre obiectele din mediul sau, pentru a le testa, pentru a stabili daca este vorba de un aliment etc., fir pe care il poate retrage daca isi pierde interesul :



„[Exista] o investire libidinala originara a eului ; mai tarziu, o parte este cedata obiectelor dar, fundamental, investirea eului persista si se comporta fata de investirile de obiect precum corpul unei celule protoplasmatice fata de pseudopodele pe care le-a emis”.

El vede retragerea si reorientarea libidoului ca pe o situatie fluida, care explica numeroase aspecte din psihologia normala sau din schizofrenie. De exemplu, a adormi implica o retragere a interesului fata de lumea exterioara si o investitie in „unica dorinta de a dormi” (si in vis). La fel, in cazul maladiei sau al durerii, exista o retragere a libidoului spre eu sau spre organul particular care este bolnav (o durere de dinti devine singura experienta care conteaza pentru cel ce sufera, iar in timpul durerii, restul lumii nu mai prezinta nici un interes). Freud ajunge chiar sa stabileasca o formula ce leaga libidoul de obiect si libidoul eului, intr-o relatie invers proportionala :

„In mare, vedem o opozitie intre libidoul eului si libidoul de obiect. Cu cat creste unul, cu atat scade celalalt”.

Acest fel de „balanta energetica” va fi pusa la indoiala atat de catre alti psihanalisti, cat si de Freud insusi, atunci cand va studia, trei ani mai tarziu, fenomenul melancoliei :

„Conform analogiei cu doliul, gandim ca el [melancolicul] a suferit o pierdere de obiect ; din spusele lui, este vorba de o pierdere din eul lui”.

La melancolic, Freud se confrunta deci cu o pierdere de obiect care este, in acelasi timp, o pierdere de eu. Asadar ar exista doua niveluri diferite ale raportului dintre libidoul eului si libidoul de obiect. Care sunt ele? Un posibil raspuns poate fi gasit in comentariul lui Paul Federn asupra utilizarii prea largi si prea imprecise a notiunii de narcisism, ca si asupra tendintei de a fixa in termeni absoluti opozitii care nu au sens decat intr-un context specific. Intr-un articol despre distinctia intre narcisismul sanatos si narcisismul patologic, publicat in 1936, el spune urmatoarele :

„Dupa cum am mai discutat, orice narcisism secundar are drept obiect eul sau ceea ce a fost incorporat de catre eu. Aici, antiteza dintre libidoul de obiect si narcisism nu mai consta in raportarea la un obiect, ci in natura obiectului, in faptul daca el face parte din lumea exterioara sau este o parte din eu ; devine imposibila o distinctie stricta – lucru in perfect acord cu fenomenul psihic real – daca eul inglobeaza, in masuri diferite, parti din lumea exterioara”.

Pe de o parte, libidoul eului are un obiect care este tocmai eul, pe de alta parte exista o intrepatrundere eu-obiect caracteristica narcisismului, ceea ce face de nesustinut, pentru Federn, distinctia stricta intre libido al eului si libido de obiect. Dar daca tratam problema „en gros”, cum spune Freud, am putea accepta, credem, o distinctie libido al eului/libido de obiect, in masura in care este vorba de obiectul extern real.

Doliu si melancolie constituie o noua schimbare de perspectiva pentru Freud, deoarece obiectul capata aici un rol major in masura in care este pierdut ( in vreme ce, in teoria pulsiunii, obiectul este contingent si usor inlocuibil, deoarece pulsiunea, conform perspectivei din Proiect de psihologie stiintifica, are un loc central ca presiune de origine biologica ce revendica din partea aparatului psihic descarcarea tensiunii pe care ea o produce).

Pentru a evita confuzii care sa conduca la nediferentierea intre obiectul extern si obiectul intern, Rene Diatkine crede ca nu ar trebui sa vorbim de obiect decat referitor la obiectul intern. Pentru el, conceptul de obiect desemneaza ceea ce este continuu in fluctuatiile de investire si in succesiunea momentelor corespondente. „Ramane deschisa intrebarea : care anume are un efect organizator asupra psihismului, pulsiunea sau obiectul ?”, se intreaba el, inclinand totusi spre rolul obiectului : „[…] acest concept a prins greutate. El a trecut de la rolul de suport contingent al jocului pulsional, la cel de organizator al vietii psihice”. Sa remarcam ca sugestia lui R. Diatkine, de a vorbi de obiect numai referitor la obiectul intern, este tocmai ceea ce face Klein in mare parte dar, curios, fara sa scape de o aceeasi confuzie intre obiectul intern si obiectul extern.

Incepand cu 1925, Melanie Klein incepe sa afirme ca nu exista un narcisism primar si ca autoerotismul si narcisismul sunt, la copil, contemporane cu primele relatii de obiect. Observatiile asupra sugarilor, combinate cu munca sa clinica asupra copiilor si adultilor au determinat-o sa sustina :

„ Ipoteza fundamentala din aceasta carte este ca primele experiente pe care le are bebelusul, cea de alaptare si cea a prezentei mamei, reprezinta inceputul relatiei sale de obiect cu ea. Aceasta relatie este mai intai o relatie cu un obiect partial, deoarece pulsiunile orale-libidinale si orale-distructive sunt dirijate, de la inceputul vietii, spre sanul mamei”.

Este vorba despre inferente pornind de la comportamentul noului nascut si pornind „de la o anumita simpatie fata de el – o simpatie fondata pe un raport direct intre inconstientul nostru si san”. Vedem bine ca Klein, cand spune „mama”, se refera la un obiect „subiectiv” (dupa expresia winnicottiana), care poate fi sanul, chiar hrana, sau mai degraba ceva ce corespunde cu ceea ce percepe observatorul ca fiind obiectul copilului :



„Relatiile bebelusului cu primul sau obiect, mama, sunt legate de la inceput de relatiile sale cu hrana. Iata de ce studiul modelelor de atitudini fundamentale fata de hrana pare sa fie cea mai buna metoda de a intelege sugarii. […] La bebelusi, chiar din primele zile de viata, putem observa diferente considerabile in atitudinea lor cu privire la supt, [iar unii] prezinta semne indubitabile de iubire si interes fata de mama lor, intr-o faza extrem de precoce – atitudine ce contine elemente esentiale ale unei relatii de obiect”.

Dupa Melanie Klein, relatia de obiect de la inceputul vietii este compusa in esenta din proiectii (pozitia schizo-paranoida). In timp ce pentru psihanalisti ca Fairbairn, Ferenczi sau Balint atitudinile patogene ale obiectului real sunt determinante pentru figura persecutorie a obiectului primar, pentru Klein lucrurile stau invers : relatiile de obiect nu se constituie in functie de obiectele reale ; inca de la bun inceput exista fantasme (innascute), iar obiectele fantasmatice sunt proiectate asupra mamei; astfel, accentul este pus pe relatia de obiect fantasmatica si pe obiectul intern. Rolul obiectului extern este mentionat doar in masura in care el vine sa limiteze si sa modereze proiectiile al caror suport este.

Comparand viziunile freudiana si kleiniana asupra importantei obiectului extern in economia libidinala, B. Brusset remarca : odata cu problema transformarii, de catre eu, a libidoului de obiect in libido narcisic, sau invers, a libidoului narcisic in libido de obiect, la Freud devine evidenta ancorarea in realitatea obiectului, si ea se va accentua pana la Inhibitie, simptom si angoasa. In timp ce Melanie Klein, prin relativa exclusivitate oferita economiei obiectelor interne, ramane departe de a face loc alteritatii fundamentale a obiectului extern. La fel, exista o diferenta esentiala in modul lor de a concepe fantasma : pentru Freud, cu teoria sa despre sprijinire, fantasma tine de o experienta a pierderii, in vreme ce pentru Klein fantasma este data asemenea unei realitati psihice „deja la”.

Totusi, credem ca Melanie Klein este cea care a stimulat cel mai mult orientarea psihanalitica spre relatia de obiect, spre intersubiectivitate si, la extrema, spre interpersonal, prin amploarea pe care a dat-o fantasmei in teoria ei si, in consecinta, discursului teoretic in termenii relatiei de obiect. Conceptul sau de identificare proiectiva este dovada cea mai clara a acestui lucru, deoarece el este definit ca fantasma (fara legatura cu obiectul real), dar capata sens numai in momentul cand este „aplicat”, in clinica, la relatia transfero-contratransferentiala, deci in momentul cand obiectul real (care devine analistul in mecanismul identificarii proiective) este luat in considerare.

In cea de a doua topica freudiana, relatiile dintre se, eu si supraeu se constituie prin interiorizarea relatiilor cu personajele semnificative din anturajul subiectului (obiecte ale dorintei, obiecte de identificare). Dezvoltand acest aspect din teoria freudiana, R. Fairbairn (1944) si, in Franta, D. Lagache (1961) au descris aceasta interiorizare a relatiilor interpersonale in relatii intrapersonale. La Melanie Klein, abordarea este din directie opusa : exteriorizarea fantasmei (deci a relatiei de obiect fantasmatice) in lumea obiectelor reale, dar organizarea psihica este descrisa in acelasi limbaj al relatiei. Acest lucru reiese din modul in care isi prezinta Klein teoria, iar nu din ceea ce spune ea despre teoria sa, pe care vrea sa o diferentieze net de cea a lui Fairbairn – printre argumentele sale fiind atentia acordata angoasei, pe cand Fairbairn accentueaza relatia de obiect.

Cat priveste narcisismul, Melanie Klein face diferenta intre stadiul narcisic despre care vorbea Freud si starile narcisice. De fapt, Freud descrisese narcisismul si ca o „epoca” in care nu exista relatii de obiect (ce vor aparea odata cu Oedip-ul), si ca o „stare” care vine si pleaca in functie de investitiile eului ca rezervor libidinal :

In starile narcisice, spune Klein, relatiile de obiect sunt inlocuite cu relatii de obiect intern. Am putea considera ca ea a adaugat la lista lui Freud despre alegerea obiectului iubirii dupa tipul narcisic : Iubim, deasemeni, „persoana” care a devenit o parte din sine (un obiect intern).

Starea narcisica (numita ulterior de Segal „pozitie narcisica”) da cont de fantasma stranie numita „identificare proiectiva” – dar stranietatea ei, am vazut, venea mai degraba din numele sau decat din continutul sau. Extinderea acestei notiuni a transformat-o intr-o modalitate de identificare narcisica, ne spune Dominique Arnoux, modalitate care se situeaza la polul opus fata de identificarile secundare evocate de Freud in constituirea supraeului. Freud considera ca supraeul se naste din identificarea cu parintii iubiti si admirati in copilaria timpurie ; este vorba de o identificare introiectiva care depinde de o rezolvare, cel putin partiala, a complexului Oedip – direct si inversat, datorita bisexualitatii psihice - deci de o renuntare la obiectele incestuoase. Aceasta identificare este secundara, presupunand un doliu reusit dupa obiect, spre deosebire de identificarea narcisica, aceasta implicand o confuzie de identitate (sau, conform ilustrarii lui Klein referitoare la romanul Si j`etais vous de J. Green, este posibil si un schimb de identitate).

„O alta trasatura tipica a relatiilor de obiect schizoide este natura lor narcisica. Asa cum am mai spus, atunci cand idealul eului este proiectat intr-o alta persoana, aceasta este iubita si admirata pentru ca ea contine partile „bune” din subiect. Tot asa, cand relatia cu o alta persoana se bazeaza pe proiectia in ea a partilor „rele” ale subiectului, ea este de natura narcisica pentru ca, si in acest caz, obiectul reprezinta mai ales o parte din subiect”.

Astfel, ca sa completam lista lui Freud despre alegerea de obiect dupa tipul narcisic, putem spune : iubim (sau uram), deasemeni, persoana care a dobandit o parte din sine. Am vazut ca, in esenta, mecanismul de identificare proiectiva de care vorbeste Klein nu difera net de cel de proiectie. Intr-adevar, in pasajul pe care tocmai l-am citat, este vorba de proiectia idealului eului sau a partilor „rele” din subiect ; astfel, natura narcisica a relatiei schizoide este corelata cu miscarea proiectiva. Atunci cand proiectia este urmata de introiectia unui obiect care „poseda” deja partea din subiect, se creeaza un cerc vicios ce amplifica angoasa subiectului, ca in situatia in care subiectul introiecteaza un obiect in care proiectase propria sa violenta. Apare aici un fel de efect de bumerang, prin faptul ca reintroiectia se limiteaza la ceea ce fusese proiectat. Tocmai acest lucru ii permite lui Klein sa afirme :



„O alta caracteristica a relatiilor de obiect schizoide este artificialitatea lor si lipsa lor de spontaneitate. In paralel, constatam o perturbare grava a sentimentului de sine sau, daca putem spune astfel, a relatiei cu sine insusi. Si aceasta relatie pare artificiala. Cu alte cuvinte, sunt perturbate in egala masura realitatea psihica si relatia cu realitatea exterioara”.

Odata cu remarca despre perturbarea sentimentului de sine, regasim in acest fragment disconfortul identitar al lui Fabien, eroul romanului Si j`etais vous de J. Green. Klein vorbeste aici de narcisism ca de o „relatie cu sine insusi”, care nu este acelasi lucru cu „reprezentarea de sine”, deoarece se adauga dimensiunea afectului (sentiment de sine). Artificialitatea subliniata de autoare caracterizeaza atat relatia cu sine cat si relatia cu celalalt, adica relatia cu sine si relatia cu obiectul real, a carui alteritate nu este recunoscuta ca atare ; si obiectul este „artificial”, pentru ca el consta in proiectii. Klein o spune de altfel altundeva, descriind aceeasi fantasma de identificare proiectiva :

„Sa revenim la rolul jucat de proiectie in vicisitudinile angoasei de persecutie. […] Forma sa de atac fantasmatic – in special anal – consta in a umple corpul mamei de substante si parti rele din propria persoana, care sunt clivate si proiectate in interiorul mamei. Aceste substante si parti sunt reprezentate mai ales prin excremente, care devin un mijloc de a face rau, de a distruge sau de a controla obiectul atacat. Este posibil ca intreaga persoana – resimtita ca fiind „rea” – sa intre in corpul mamei si sa capete controlul. In aceste diverse fantasme, eul ia in posesie obiectul exterior – in primul rand mama – prin proiectie, transformandu-l intr-o extensie a propriei persoane. Obiectul devine oarecum un reprezentant al eului, iar aceste procese stau, dupa mine, la baza identificarii prin proiectie sau a „identificarii proiective” .

Iata natura narcisica a acestui mecanism : obiectul este „o extensie a eului” obtinuta prin proiectie, iar introiectia „obiectului invadat cu violenta” are loc in interiorul procesului proiectiv, deoarece aceasta introiectie nu aduce nimic in plus fata de continutul proiectat. Melanie Klein face o distinctie intre acest tip de „introiectie” si o alta introiectie, care contribuie la dezvoltarea bebelusului :

„Odata cu introiectia obiectului intreg, cam in al doilea sfert din primul an de viata, au loc progrese in directia integrarii. Aceasta implica schimbari importante privind relatia de obiect […] si o perceptie mai buna a lumii exterioare, ca si o sinteza mai reusita intre situatiile interne si externe”.

Asadar, introiectia care participa la dezvoltarea psihica este diferita de reintroiectia obiectului fantasmatic, datorita „mai bunei perceptii a lumii exterioare”, adica faptului de a percepe obiectul extern real (trebuie sa adaugam cuvantul „real” pentru ca Klein mai utilizeaza expresia „obiect extern” referitor la situatii fantasmatice, cum este cea a identificarii proiective).

Daca „interpretam” pasajul In care Klein vorbeste de proiectie si de introiectie, de realitate interioara si exterioara, ne dam seama ca ea evita sa vorbeasca despre „celalalt”, despre „obiectul real” utilizand acesti termeni, dar afirmatiile sale produc confuzie daca nu gandim in acesti termeni. Poate ca ea si-a gandit intotdeauna teoria incluzand realitatea externa (realitatea psihica a obiectului extern), dar nu a vorbit despre ea pentru a nu se indeparta prea mult de subiectivitatea pacientilor sai. Insusi Freud, chiar daca afirma in 1923, despre melancolic, „ a trai inseamna a fi iubit … a fi iubit de catre supraeu” (el nu spune ca a fi iubit inseamna a gasi satisfactia pulsionala), el nu va renunta niciodata la prima sa conceptie, a primatului pulsiunii, in care obiectul este tinut la distanta. In comentariul sau asupra acestei pozitii teoretice, A. Green ne spune ca Freud, dupa 1914, a neglijat teoria narcisismului pentru a-si accentua optiunile fundamentale, in special cele privind compulsia la repetitie. Mai exact :

„[…] daca Freud se teme de alunecarea spre obiect, este pentru ca se teme de o regresie a teoriei spre o conceptie care subliniaza prea mult conjunctura, realul, evenimentul, pe care o resimte ca un pericol de a diminua partea de inconstient si de a restabili intaietatea constientului”.

Aceasta intelegere a alegerii teoretice freudiene (care este si a sa personala) nu-l va impiedica pe A. Green sa afirme mai tarziu ca Freud a avut atatea dificultati in a integra teoria sa despre narcisism cu cea despre pulsiunile de viata si de moarte datorita, poate, unei conceptii insuficiente despre obiect, chiar un obiect descris in perspectiva primatului pulsiunii.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 772
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site