Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic



PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU

Continuturi:




Perioada romana ca trecere la cultura evului mediu

Evul mediu- epigon al traditiei clasice cultivate in antichitate

Intre biserica si stiinta. Aparitia psihologiei

Obiective:

Prezentarea contributiei culturii si civilizatiei romane la dezvoltarea gandirii psihologice.

Prezentarea premiselor psihologiei in Evul Mediu.

Precerinte:

Nu este cazul

Expunere:

Perioada romana ca trecere la cultura evului mediu

Ceea ce istoricii numesc perioada romana se intinde de-a lungul a zece secole, de la inceputurile obscure din sec VII i.H. si pana in 476 d.H, cand ultimul imparat roman a fost inlaturat. Inceputurile unei republici Romane organizate se afla la inceputul sec V i.H., iar pana in anul 100 d.H., Roma a devenit un imperiu puternic ce parea invincibil. In momentul sau de apogeu, Imperiul Roman cuprindea toate statele din zona Marii Mediterane. Se intindea de la tarmurile vestice ale Spaniei si pana in Golful Persic. In nord, cuprindea teritoriul care astazi apartine Angliei, iar in sud cuprindea teritoriile din nordul Africii si pe cele din sudul Egiptului. Aceasta expansiune s-a datorat faimoaselor succese militare ale Romei, dar aceste succese au avut pretul lor. Cucerirea numeroaselor teritorii a insemnat o preluare a materialelor, economiei si oamenilor acestor tari. De aceea, succesul Romei a contribuit, paradoxal la prabusirea imperiului.

Baile, inotul si exercitiile erau frecvente, iar sapunurile, cosmeticele, hainele exotice, bijuteriile si muzica fusesera imprumutate de la greci si devenisera parte din viata romanilor. Abundenta de sarbatori oferea oportunitatea de a lua parte la jocurile si spectacolele de circ care au degenerat in acele spectacole pentru care a ramas faimos atata timp Imperiul Roman. Animalele salbatice importate din Africa, sclavii si gladiatorii profesionisti erau pusi sa se lupte in diferite batalii ce aveau ca scop starnirea socului, surprizei si incantarii populatiei insetate de sange. Cativa dintre oamenii civilizati ai Romei au incercat sa condamne macelarirea animalelor, dar acestia erau in minoritate.

Climatul intelectual fertil necesar spiritului stiintific nu trebuia cautat printre masele dependente de aceste jocuri. Dar nu trebuia cautat nici printre liderii militari, economici sau ai justitiei. Interesul pentru cautarea si cercetarea proceselor naturale se manifesta foarte putin intr-o societate ce punea accentul pe lucrurile practice, lucru din cauza caruia Roma nu a dat multi oameni de stiinta; gandirea romana era imprumutata de la cea greceasca. Cu toate acestea, romanii erau totusi interesati de geologie, probabil din cauza expunerii Italiei cutremurelor si eruptiilor vulcanice. Romanii s-au folosit in mod ingenios de geometrie in arhitectura, dar au facut putine pentru a incerca sa dezvolte aceasta stiinta. Interesul pentru stele era motivat de astrologie. Medicina a inflorit din motivul practic de a mentine functionala o masinarie militara eficienta. Dar sa examinam unele aspecte ale medicinii romane pentru ca in cadrul ei intalnim si aspecte psihologice.

Medicina timpurie romana era plina de superstitii, dar tratamentele psihologice si leacurile miraculoase abundau si ele. Un templu inchinat lui Asclepios, construit in sec III i.H. s-a dovedit a fi popular printre romani, care se relaxau in atmosfera de calm si liniste. Chirurgia era practicata la inceput de barbieri, de prizonierii din alte tari sau de doctori nu foarte buni. Relatia dintre medicina greaca si romana nu era, aparent, una prea buna. In general, grecii erau pregatiti mult mai bine, dar atunci cand operatiile sau tratamentele lor dadeau gres, romanii deveneau suspiciosi si chiar paranoici. Un medic grec pe nume Asclepios ce practica in Roma, a fost primul care a dat atentie tulburarilor mintale. El a facut diferenta dintre delir si halucinatii si sustinea ca tratamentul pentru bolile mintale trebuia sa fie unul placut. Ca si Hippocrate credea puternic in folosirea regimului, muzicii, masajului, baii si exercitiilor fizice. De-a lungul vietii, el a atras numerosi pacienti si elevi.



Epicur si Lucretiu

Filozofia lui Epicur reprezinta empirismul antichitatii intrunind relativismul subiectiv al sofistilor cu ontologia materialista a lui Democrit si cu hedonismul lui Aristip din Cirena. Epicurienii considerau ca orice cunoastere deriva din simturi, ca lumea este de natura materiala fiind compusa din atomi si ca scopul vietii e placerea. Punctul de plecare in psihologie e cel biologic: omul ca si animalul cauta placerea si evita durerea. Placerea e de ordin fiziologic legata de viscere iar functia fundamentala a organismului e nutritia legata de stomac. Epicur considera ca izvorul intregii vieti psihice este starea emotiva – durere sau placere si senzatia reprezentativa. In canonica lui Epicur este cuprinsa teoria cunoasterii si o parte a psihologiei si stabileste bazele inductiei si principiile cunoasterii. Astfel senzatia este la originea cunoasterii si se datoreste unor efluvii care pornesc de la suprafata corpurilor si care cuprind in ele aceeasi figura si infatisare ca si corpurile din care provin. Perceperea noastra oglindeste perfect realitatea, deoarece aceste efluvii pastreaza raporturile dintre obiecte si calitatile lor. Lucretiu considera ca vazul si pipaitul reduc la certitudine iar senzatia e intotdeauna adevarata, e evidenta insasi. Se considera ca ea se datoreste ca si gandirea, unei miscari a atomilor care formeaza spiritul, miscare determinata din afara deoarece nimic nu provine din natura subiectului: sunetul se introduce prin urechi, mirosurile prin nari, gustul prin limba si perceperea tactila prin piele.

Senzatiile noastre, care ne informeaza despre existenta obiectelor materiale, ne informeaza si despre faptul ca ele pot descompune si materia lor e divizibila. Epicur defineste vidul ca materie intangibila dar care explica existenta corpurilor separate si distincte. Totodata el demonstreaza ca exista in natura vietuitoare lipsite de ratiune, de senzatie si chiar de miscare vitala cum ar fi plantele, lipsite de suflet. Animalele traiesc, sunt si gandesc, ele au suflet ca si oamenii, astfel ca o anumita dispozitie a materiei care face posibile anumite miscari, agregari, dispozitii, ordine si greutate a atomilor, duc la aparitia fenomenelor psihice. Senzatia si gandirea amandoua functiuni ale sufletului nu pot subzista in afara unui corp inzestrat cu anumite proprietati si avand o forma animala, sufletul fiind ca un fel de organ al corpului. Important6 de precizat este ca Epicur considera ca formarea organelor din corp nu se datoreste vreunei cauze finale, ochii nu au fost creati ca sa vada si urechile sa auda, iar functiunea e posterioara organului si omul vede si aude pentru ca are ochi si urechi, pentru ca spiritul sau a gasit la dispozitia sa organe pentru vaz si auz, a caror aparitie a fost determinata de hazard si ulterior anumite afinitati, dezvoltate ulterior au facut ca organele de simt sa se specializeze fiecare in perceperea unor categorii de senzatii. Cele doua parti ale sufletului – anima (sufletul vegetativ) si fenomenele psihice (animus, consiliu, ratio) sunt strans legate intre ele. Miscarile membrelor se considerau a fi produse datorita unui stimul extern. Cand anumite imagini din lumea exterioara patrund in animus, ele determina o reactie, o dorinta, o vointa insotita de reprezentarea obiectelor percepute. Se stia ca filozofii antichitatii considerau ca arterele sunt pline cu aer si ca serveau la comunicarea miscarii. De aceea Lucretiu a afirmat ca trupul omului e miscat de suflet si de aer, care sunt pentru corp ceea ce este vantul si panzele pentru corabie.

Etica lui Epicur este o adevarata psihologie a afectivitatii, astfel ca el sustinea ca tendinta innascuta a oricarei vietuitoare inzestrata cu simtire e sa caute placerea atat a simturilor cat si cea intelectuala procurata de stiinta si prietenie. El considera ca atunci cand obtinem sanatatea trupeasca si calmul sufletesc suntem feriti de dorinte si pasiuni cat si de riscul durerii. Cel mai mare grad de placere se obtine prin suprimarea durerii iar cand simtim o durere se nasc doua sentimente: aversiunea pentru cauza care a provocat suferinta si dorinta de a stabili starea anterioara de care ne-a indepartat suferinta. In acelasi timp apare si frica si o revenire a starii de durere ca si speranta ca ea nu se va mai intoarce si grija ce pluteste intre frica si speranta.

Pentru Epicur cat si pentru Lucretiu, stiinta este dusmanul neimpacat al religiei, ca si cum religia ne tulbura cu facultatile ei, stiinta e un mijloc pentru a ajunge la fericire.

Lucretiu considera ca frica de moarte e la originea tuturor pasiunilor rele cum ar fi: invidia, avaritia, josnicia, ambitia ce provine din pretul exagerat pe care-l acordam vietii. Si el ca si Epicur considera ca sufletul e compus si el din atomi „fini, rotunzi si mobili” care se risipesc odata cu dezagregarea corpului, astfel cum se risipeste o aroma fara ca substanta mirositoare sa piarda din greutate. Senzatiile reflecta realitatea obiectiva si ne informeaza asupra propriilor lucruri, astfel ca Lucretiu are intuitia „pragului senzatiei” cand vorbeste despre exercitiile din afara care, cand depasesc o anumita intensitate dau o „tremurare initiala” a atomilor psihici ce sunt amestecati cu atomii corporali.

Evul mediu – epigon al traditiei clasice cultivate in antichitate

Cultura Antichitatii n-a fost uitata in tot cursul Evului Mediu, ea constituind un izvor bogat de cunostinte, un prilej de delectare a spiritului si un sprijin intelectual si moral. Antichitatea dadea omului si sentimentul unei continuitati a istoriei si a unei apartenente la o traditie, la o autoritate – la care simtea nevoia sa faca apel. Astfel oamenii Evului Mediu stiau ca sunt mostenitorii unui trecut pe care nu-l refuza ci dimpotriva vor sa-l adopte. Ei nutresc pentru Antichitate acelasi aspect ca oamenii Renasterii.

Un rol important in perioada medievala l-a avut Biserica deoarece tendinta clasica din antichitate nu putea fi receptata decat in cadrele mentale ale spiritualitatii crestine. Astfel ca Biserica nu putea face abstractie si nu se putea desprinde de forta traditiilor antice, avand grija si limitandu-se doar ca, sub presiunea mentalitatii generale, sa si le acomodeze, sa le cenzureze sau sa le corecteze inainte de a si le asimila, crestinizandu-le. Autorii timpului ii interpreteaza in sens crestin si pe alti scriitori si filozofi pagani cum ar fi: Cicero, Horatiu, Vergiliu etc.



Toma d’Aquino

Un alt exemplu mai concludent este faptul ca in secolul al XII-lea, Ovidiu era autorul antic cel mai citit, mai admirat si mai ales imitat de poeti incat nu arareori versurile imitatorilor se credeau ca sunt versuri luate din Metamorfoze.

Din punt de vedere al stiintelor teoretice si stiintelor aplicate contributia occidentalilor la dezvoltarea stiintei a fost – cum s-a subliniat mai organica decat cea a arabilor, prin faptul ca primii au stabilit principiile metodei stiintifice. Robert Grosseteste a stabilit principiul reductiei si deductiei cu aceeasi claritate ca si Newton dar cu toate acestea nu a existat o separare intre teoretic si tehnic ci, dimpotriva o apropiere. Singurul lucru de care trebuie sa se tina seama este faptul ca tehnica nu este totdeauna o activitate de aplicare constient-practica a unor cercetari teoretice; ca o inventie este foarte adesea rezultatul unei activitati bazate pe experienta, pe incercari repetate, limitate la datele simturilor, fara o ulterioara prelucrare teoretica a acestor date si mai ales fara a porni de la datele teoretice. Astfel se putea spune ca multi teoreticieni considera ca punctul de plecare al activitatii stiintifice ar fi empiria.

Medicina este stiinta prin excelenta bivalenta – teoretica si practica. Insasi muzica, studiul intervalelor, al raporturilor dintre sunete, al armoniei, studiul considerat a face parte integranta din domeniul matematicii, era in acelasi timp si arta cantului bisericesc, interesand in mod direct, practic, liturghia si formarea cantarilor. Una din inventiile de cea mai mare importanta asupra conditiilor create cercetarii stiintifice - ochelarii – s-a datorat in primul rand progresului continuu al fabricarii sticlei dar si observatiei mesterului sticlar ca avea proprietatea de a mari, fiind apoi taiata sub forma de lentila.

Intre biserica si stiinta si aparitia psihologiei

Aurelius Augustin (340-430) a fost personalitate dominanta a bisericii occidentale, teologul ce a avut rolul decisiv in construirea dogmaticii catolice, si a carei doctrina a dominat filozofia medievala pana la Toma d’ Aquino. Intreaga sa filozofie este o incercare de a concilia platonismul cu doctrina crestina si de subordonare a filozofiei fata de credinta, pe care va cauta sa o justifice si sa o consolideze. Scopul filozofiei este dupa Augustin, atingerea intelepciunii si procurarea starii de beatitudine. Pentru aceasta el va indica doua cai: conduita morala a omului si ordonarea studiilor necesare contemplarii divinitatii. Cautarea intelepciunii va prezenta doua aspecte: unul moral si altul intelectual la care se adauga si unul religios: rugaciunea, conceputa – influenta platonica este evidenta – ca o inaltare a sufletului spre divinitate, implorandu-i gratia.

Intelepciunea este calea de a descoperi in noi prezenta divinitatii, prezenta care intervine activ in constiinta noastra, iluminandu-ne si angajandu-ne intreaga fiinta: intelegerea, vointa si iubirea astfel ca numai iluminarea divina va face omul sa poata ajunge la adevar.

Scolastica in evul mediu

Filozofia medievala insumeaza o multime de alte sisteme divergente, astfel ca scolastica este o sinteza formata in perioada cuprinsa intre secolele IX si XV la constituirea carora au participat marea majoritate a filozofilor timpului, fara ca unitatea de sistem, scolastic, sa sterilizeze sau sa anuleze originalitatea diferitilor sai reprezentanti in parte. In Evul Mediu timpuriu, scholasticus, era magistratul ce conducea o scoala in care se predau cele sapte arte liberale. In epoca Renasterii, termenul va capata un sens peiorativ, devenind sinonim cu „sofist”.

Intre temele favorite disputate de catre magistrii de logica si dialectica din sec. al XI a fost „problema universaliilor”. Adevarata realitate era exprimata de „universalii”, de genuri, de specii de concepte universale sau este constituita din fiinte, obiecte sau insusiri individuale? Aceasta era controversa ce strabatea filozofia acelor timpuri: conceptul poate indica un obiect, o fiinta, o calitate – dar concrete? Aceasta intrebare avea o importanta fundamentala atat pentru gnoseologi cat si pentru metafizica deoarece daca se admitea ca adevarate realitate este constituita din concepte (categorii, genuri, specii) din „universalie”, inseamna ca valoarea ratiunii este salvata intrucat conceptele sunt intr-adevar, rezultate ale unei operatiuni mentale.

Faptul dominant care a revolutionat gandirea filozofica a secolului al XVI-lea si a pregatit terenul pentru afirmarea psihologiei a fost reactualizarea aristotelismului. Astfel a fost reluata problema cunoasterii si Guillaume subliniind in tratatul sau „Despre suflet” subliniaza triplul obiect al cunoasterii: lumea exterioara (asupra carora ne informeaza simturile si inteligenta, intelectul), sufletul, a carui existenta si proprietati esentiale constiinta le percepe direct si primele principii demonstrate: principiul contradictiei si altele.



Bonaventura (1486-1552) situeaza in centrul gandirii sale cercetarea si „calea inimii” – cautarea afectiva a lui Dumnezeu. Pornind dinspre lumea lucrurilor sensibile („urmele”lui Dumnezeu”) inspre interior – spre sufletul omului si urcand spre transcendent (spre Fiinta si Binele Suprem) acest itinerar il aduce pe om la ceea ce acesta aspira, la ceea ce nu-l pot ajuta facultatile intelectului: la repaos, la odihna, la iubirea si contemplarea divinitatii.

Toma d’Aquino si aparitia psihologiei

Toma d’Aquino (1225-1274) a fost numit adesea „printul filozofiei scolastice” impunand doctrina cea mai complexa si coerenta cu o mare influenta in Evul Mediu (si in lumea catolica, pana azi) este creatorul primului sistem filozofic original de amploare aparut in lumea Occidentului crestin. Scrierile lui insumeaza peste 1000 de pagini.

Cunoasterea pentru Toma d’Aquinonu este o „lumina divina” receptata de om, ci un produs natural firesc al activitatii simturilor exterioare si al acelui simt interior care este „constiinta de sine”. Acest tip de cunoastere se limiteaza la obiectele lumii sensibile, senzoriale; lumea suprasensibila, metafizica, necorporala, neputand fi cunoscuta decat indirect prin analogie cu experienta sensibila iar lumea supranaturala, in care se situeaza Dumnezeu nu putea fi cunoscuta decat prin revelatia divina.

In centrul filozofiei lui Toma d’Aquino sta problema divinitatii.

Printre paginile sale cele mai remarcabile sunt cele in care Toma d’Aquinodiscuta probleme de psihologie. In conceptia sa orice organism viu se misca prin forta sa proprie interioara; aceasta forta formativa este sufletul, care da existenta unui organism. Omul este compus din corp si suflet, din materie si forma si nu este un prizonier al corpului ci, dimpotriva sufletul este energia care da viata si care este localizat in toate partile corpului, preluand astfel teoria de la Aristotel. Ca suflet vegetativ este legat de hrana; ca suflet senzitiv depinde de simturi si de senzatii, iar ca suflet rational, „el are nevoie de imagini produse de senzatii, sau compuse cu ajutorul acestora”.

Toma d’Aquinoera ferm convins ca aptitudinile intelectuale si sensibilitatea morala depind de sanatatea corpului si mai mult decat visele, pasiunile, maladiile mentale, temperamentul are o baza fiziologica. Totusi el considera ca sufletul rational era insuflat de Dumnezeu. Sufletul este acea energie spirituala care supravietuieste si dupa moartea fizica, dar fara a mai avea o personalitate proprie deoarece dupa moartea fizica a corpului sufletul nu mai poate nici simti si nici gandi.

Toma d’Aquino considera ca sufletul are cinci facultati: vegetativa (de alimentatie, crestere si reproducere), senzitiva, apetitiva (prin care se doreste sau se vrea ceva), locomotoare si intelectuala – facultatea de a cugeta. Orice cunoastere isi are sursa in simturi, perceptiile senzoriale, insa nu cad in gol, pe nimic, ca pe o „tabla stearsa” – tabula rasa, ele sunt primite de o structura complexa, de un centru senzorial comun ce coordoneaza senzatiile si perceptiile si le transforma in idei.

Aceste concepte si idei au fost sustinute de descoperirile in biologia umana incepand cu secolul al XIII-lea. Pentru anatomia umana, sursa preferata a cercetarilor medievale era Galenus ale carui idei se bazau pe disectii umane si animale. Potrivit sistemului sau fiziologic, functiile vitale erau atribuite celor trei spirite – animal, vital si natural – localizate respectiv in creier, inima si ficat. Centrul sistemului nervos era pentru el creierul (iar nu inima cum credea Aristotel). Buna functionare a organismului, considera ca era determinata si de cele patru „umori” – sangele, limfa, bila neagra si bila galbena. Acestea corespund celor patru elemente – in aceeasi ordine: aerului, apei, pamantului si focului si fiecare predomina intr-un anumit timp: sangele – primavara, bila galbena-vara, bila neagra-toamna, limfa-iarna. Temperamentul individului este determinat de predominanta uneia sau alteia din umori.

Starea de sanatate sau de boala este conditionata de echilibrul sau dezechilibrul dintre umori. Principiul vital patrunde in corpul uman (sau animal) odata cu hrana si cu aerul respirat in plamani. Astfel, teoria fiziologica a lui Galenus, cu explicatia functiilor fiziologice, cu semnificatia atribuita organelor si cu legaturi anatomice dintre ele a dominat gandirea stiintifica europeana nu numai in tot Evul Mediu, ci chiar si mult mai tarziu, pana in secolul al XVII-lea.

Medicii medievali au adaptat teoria filozofica galenica a celor trei mari sisteme, in cadrul carora ficatul era centrul sistemului venos si al facultatilor naturale vegetative legate de alimentatie; inima, organul de origine al caldurii vitale, era sediul sistemului arterial care servea „facultatea vitala” dirijand circulatia sistemului venos (prin vene) si a celui arterial (prin artere), si creierul, sediul sistemului nervos central, la facultatii „animale” sau psihice.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1048
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site