Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


TEORII ASUPRA SIMTULUI UMORULUI

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic



TEORII ASUPRA SIMTULUI UMORULUI

Umorul a constituit un mare interes in ariile teoriei si cercetarii psihologice. Intr-adevar, aceasta preocupare dateaza cu mult inainte de lucrarile teoretice ale lui Freud (“Wit and Its Relations to The Unconscions”, 1905 si “Humor”, 1928 – dupa Berger, 1997).

Anthoni Ludovici (1932) mentioneaza ca toate teoriile despre umor pot fi clasificate in doua grupuri: cele care sunt de acord cu teoria filosofului Thomas Hobbes (1840 – dupa Ludovici, 1932) si cele care nu sunt de acord cu aceasta. Ce a spus Hobbes despre umor? El afirma in “Treatise on Human Nature” urmatoarele: “Oamenii rad de ghinioane, esecuri si indecente, in care nu exista comicul…. De asemenea, oamenii rad de infirmitatile altora…. As putea conchide ca pasiunea rasului nu este altceva decat o glorie subita, nascuta dintr-o formare subita a superioritatii in noi insine, prin comparatie cu infirmitatea altora sau cu a noastra proprie”. Ceea ce a vrut sa spuna Hobbes este ca atunci cand gasim umorul in ceva, radem fie de esecuri, prostie, defecte morale sau culturale subit descoperite la cineva, fata de care ne simtim instantaneu si momentan “superiori”, de vreme ce in acel moment noi nu suntem ghinionisti, stupizi, si asa mai departe. A te simti superior in acest mod inseamna “sa te simti bine”. Inseamna “sa obtii ce vrei”. Inseamna “sa castigi”! Lucru valabil si cand radem de noi insine: o “parte” a noastra poate rade de alta “parte” a noastra.




De la Hobbes porneste teoria lui Charles R. Gruner (1997) despre umor, numita “teoria superioritatii”. Gruner sustine ca a rade este egal cu a castiga, deoarece inseamna a obtine ceea ce-ti doresti, iar acest lucru provoaca placere. Subtezele sale sunt urmatoarele:

Pentru fiecare situatie comica exista un castigator.

In fiecare situatie comica exista un invins.

Gasirea invingatorului din fiecare situatie comica si a ceea ce acesta castiga nu este un lucru usor.

Gasirea invinsului si a ceea ce acesta pierde in fiecare situatie comica este un lucru si mai greu.

Situatiile comice pot fi intelese cel mai bine prin cunoasterea a cine ce castiga si a cine ce pierde.

6. Indepartarea din cadrul unei situatii comice a ceea ce s-a castigat sau s-a pierdut, duce la pierderea elementelor esentiale ale situatiei si la lipsirea de umor a acesteia.

Long si Graesser (1988 – dupa Wyer & Collins, 1992) au afirmat ca stimulii ce provoaca rasul sunt reprezentati de orice eveniment social sau nonsocial, cu aparitie intentionata sau neintentionata, care este perceput ca fiind amuzant. Trei aspecte ale acestei definitii conceptuale sunt notabile:

Stimulul pentru reactia de ras poate fi un lucru spus de o persoana, un comportament nonverbal executat de o persoana sau o combinatie a acestora. Evenimentul stimul poate include si aspecte noncomportamentale ale unei situatii. Intr-adevar, un raspuns la comic poate fi adesea stimulat de un numar de trasaturi verbale, nonverbale si contextuale care se prezinta sub forma unor configuratii, nici una dintre acestea, izolata, nefiind suficienta sa provoace rasul.

Evenimentele-stimuli care provoaca rasul pot fi atat intentionate cat si nonintentionate.

Un raspuns la o situatie comica este definit in termeni de reactie cognitiva subiectiva a unei persoane sau, mai acurat, ca modul in care o persoana percepe aceasta reactie (in mod specific, “amuzament”) si mai putin in termenii unui raspuns observat la stimuli. Desi zambitul, rasul si raspunsurile fiziologice sunt adesea corelate cu astfel de reactii subiective, ele pot aparea si fara acest motiv. Cel mai evident in acest caz este exemplul ca reactiile subiective pot produce placere sau fericire care sunt experentiate din motive care n-au nimic de-a face cu perceptia ca ceva este amuzant. Rasul poate rezulta si dintr-o situatie jenanta sau din eliberarea de tensiunea produsa de furie. In alte cazuri poate reflecta nerecunostinta, politete sau conformitate la opinia aparenta a celorlalti ca ceva este amuzant. In alte situatii, rasul se transforma in incantare, satisfactie (ca si atunci cand cineva gaseste in mod neasteptat o solutie la o problema). In acord cu aceasta definitie, aceste reactii nu indica in mod necesar prezenta umorului.

Daca provocarea rasului trebuie operationalizata ca auto-raportare a subiectului legata de propriile reactii subiective, acest lucru nu poate fi evaluat la bebelusi sau la persoanele incapabile sa transpuna verbal aceste reactii. Totusi, aceste dezavantaje metodologice sunt depasite de avantajele conceptuale ale definitiei, care reda multe situatii in care rasul este provocat in lipsa amuzamentului.

Pentru a furniza o perspectiva asupra umorului, sa urmarim pe scurt cateva abordari teoretice existente. Primele doua abordari se focalizeaza pe factorii motivationali, a treia se concentreaza pe factorii cognitivi, iar a patra incorporeaza atat factorii motivationali, cat si cei cognitivi.

a. Teoriile motivationale ale umorului

a.1. Teoriile arousal-ului si reducerii arousal-ului

Anumite teorii presupun ca umorul reflecta reducerea arousal-ului. Freud (1928 – dupa Berger, 1997) afirma ca reactiile de ras la stimuli sunt motivate de nevoia de a reduce tensiunea sau arousal-ul (adesea relationata cu agresivitatea sau cu impulsurile sexuale) pe care indivizii le inhiba si nu le exprima direct. Acest arousal poate fi indus de trasaturile situatiei stimul sau poate exista inaintea aparitiei situatiei. Astfel, diferentele individuale in aparitia rasului sunt presupuse a fi reflectari ale diferentelor in intensitate ale emotiilor (suprimate sau reprimate) care se asociaza cu stimuli relevanti in functie de situatia comica.

O conceptie mai generala a umorului a fost propusa de Berlyne (1969, 1971 – dupa Wyer & Collins, 1992). Acesta a presupus existenta unei relatii U-inversate intre arousal-ul psihologic si trairea placerii. Astfel, placerea creste initial odata cu arousal-ul pana la o anumita valoare optima, iar apoi scade, atingand in final un punct la care arousal-ul devine specific agresivitatii. Berlyne a presupus ca cresterea rapida a placerii este resimtita ca umor. Exista putine dovezi ca scaderile in arousal-ul masurat fiziologic consecutiv finalului rizibil al unei glume sunt corelate cu estimarile subiective ale umorului produs de gluma (Mc Ghee, 1983; Lefcourt & Martin, 1986 – dupa Wyer & Collins, 1992). Astfel, reducerea arousal-ului fiziologic nu este o conditie suficienta a umorului.

Lasand deoparte validitatea lor empirica, conceptia lui Freud si cea a lui Berlyne sufera ambele de lipsa generalizarii.

Teoria lui Berlyne pare aplicabila numai la glumele sau la alti stimuli in care o situatie specifica anterior construita de arousal apare inaintea declansarii evenimentului-stimul comic.

Conceptul freudian corespunde presupunerii ca trasaturile situatiei rizibile sunt asemanatoare cu aspectele experientei din trecut a unei persoane in care aceasta si-a reprimat reactiile emotionale. Datorita diversitatii enorme a stimulilor pe care orice individ ii considera comici, ar trebui postulate numeroase emotii reprimate.



a.2. Teoria superioritatii si a discreditarii

O a doua conceptie generala despre umor ( din care exista versiuni istorice – Bergson, 1911 si contemporane – La Fave 1976, Levine 1969, Zillman & Cantor 1976 – dupa Schmidt, 1994) presupune ca oamenii isi deriva placerea din sentimentele de stapanire si control. Rasul si amuzamentul raportate la diformitatile sau esecurile altora pot reflecta o incercare de a mentine sau restabiliza aceste sentimente. Astfel, aceasta conceptie priveste amuzamentul ca un produs al comportarii sociale (Wills, 1981 – dupa Schmidt, 1994). Wills noteaza ca acest raspuns este cel mai pronuntat atunci cand este imposibil sa fie cenzurat. Astfel, umorul este mai degraba produs de ghinioanele oamenilor, considerati indezirabili social, decat de ghinionul oamenilor care sunt stimati social.

Aceasta conceptie este utila in mod particular in evaluarea raspunsurilor la bancurile etnice, dar este limitata in abilitatea de a cuantifica reactiile la multe alte tipuri de evenimente, cum ar fi cele care reflecta nefavorabil propria persoana a unui individ. Mai mult, desi esecurile inamicilor ii fac pe oameni fericiti, ele nu sunt intotdeauna comice. De aceea, discreditarea altora sau sentimentul superioritatii fata de altii nu este nici necesar, nici suficient pentru a starni rasul.

b. Teoria incongruentei

Cea mai generala conceptie a umorului presupune ca umorul este stimulat de constientizarea sociala a incongruentei dintre doua obiecte sau evenimente ori dintre conceptele asociate lor. Koestler (1964 – dupa Wyer & Collins, 1992) postula ca umorul rezulta din aplicarea simultana a doua planuri separate de gandire sau sens la aceeasi informatie ori experienta. Cel mai simplu exemplu este juxtapunerea a doua planuri semantice. Cu toate acestea, planurile gandirii care sunt reunite in cele mai multe glume sunt adesea niste scheme mult mai complexe de cunostinte.

O conceptie mai recenta si mai formala a umorului, care se focalizeaza pe procese cognitive ce stau la baza starnirii rasului a fost propusa de Suls (1972,1977,1983 – dupa Schmidt, 1994). Suls presupunea ca in momentul in care este relatata o gluma, informatia initiala prezentata activeaza un bloc de cunostinte care poate fi utilizat pentru a interpreta informatia. Aceste scheme stabilesc un set de expectante generalizate privind tipul informatiei ce urmeaza. Dar oamenii dau de o noua informatie care deviaza de la expectantele lor (care nu poate fi interpretata folosind conceptele activate de informatia initiala). Apoi cauta in memoria lor diferite concepte si scheme, adesea selectate dintr-un domeniu diferit de cunostinte, care pot fi utilizate pentru a intelege noua informatie in vechiul context. Ea necesita adesea o reinterpretare a informatiei originale, iar aceasta reinterpretare produce umorul. Suls a comparat intelegerea unei glume cu o sarcina de rezolvare de probleme in care comprehensiunea este analoga solutiei problemei. Prin extensie, oamenii au succes in gasirea solutiei, ei traiesc placerea astfel, iar aceasta placere este reflectata in amuzamentul pe care-l raporteaza.

Ca efect, formularea lui Suls (1972) postuleaza existenta unui proces cu doua etape in care:

o incongruenta (o deviatie de la asteptari) este identificata si

incongruenta este rezolvata sau inteleasa.

Stadiul de recunoastere implica o constientizare ca odata initial activate pentru a interpreta gluma, conceptele sunt insuficiente pentru a o intelege. Stadiul de rezolutie implica scotomizarea unui set alternativ de concepte sau scheme care sa permita informatiei, ca intreg, sa fie inteleasa. Un esec la celalalt stadiu poate impiedica aparitia umorului.

Metafora rezolvarii de probleme a lui Suls (1972 – dupa Schmidt, 1994) este utila in conceptualizarea proceselor pe care le-a postulat. De exemplu, umorul nu este intalnit decat daca este perceputa o incongruenta, sau, alternativ, subiectii vad o problema care trebuie rezolvata. In plus, sa presupunem ca problema exista, dar e foarte usor de rezolvat (finalul este usor predictibil pe baza mai multor cunostinte generale care sunt accesibile deodata). Atunci, subiectii nu vor resimti o placere mare (umor) ca urmare a rezolvarii ei. De asemenea, ei nu vor resimti mult umor nici daca problema e prea dificila (daca incongruenta este perceputa dar setul de concepte care i-ar permite rezolvarea nu poate fi identificat).

Formularea lui Suls (1972 – dupa Schmidt, 1994) permite dinamicii provocarii umorului sa fie plasata intr-un cadru mai larg al proceselor de intelegere. Totusi, pare imposibil sa furnizeze toata gama metodelor de producere a umorului. Metafora lui Suls este aplicabila in primul rand intelegerii stimulilor comici despre care subiectii presupun aprioric ca vor fi amuzanti. Astfel, oamenii isi formeaza deja scopul de a intelege ceea ce face sa fie comica informatia in momentul in care o primesc. In multe situatii aspectul comic al informatiei pe care subiectii o primesc nu este asteptat. In acest caz, subiectii nu se afla in mod explicit in situatia rezolvarii de probleme (cel putin, problema pe care incearca sa o rezolve nu este aceea de a intelege informatia comica).

In plus, nu toate tipurile de incongruenta prezinta probabilitatea de a crea umor. Dupa cum noteaza Koestler (1964 – dupa Wyer & Collins, 1992), rezolvarea creativa de probleme implica si accesul la un nou plan de gandire (procesare) a informatiei, astfel incat intelegerea are loc in contextul cunostintelor anterioare. Solutia la astfel de probleme poate fi placuta, dar nu amuzanta cu necesitate. Pe scurt, incongruenta poate fi necesara, dar nu si suficienta pentru producerea umorului.

c. Teoria revizuirii a lui Apter

Cea mai comprehensiva formulare teoretica a umorului a fost propusa de Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) in contextul teoriei sale mai generale despre personalitate si motivatie. Aceasta conceptualizare are cateva trasaturi atractive. Intii, ia in considerare atat factorii motivationali, cat si cei cognitivi. In al doilea rand, poate fi aplicata diferitelor tipuri de experiente comice. In al treilea rand, explica cel mai bine conditiile necesare si suficiente pentru aparitia umorului. Apter a recunoscut faptul ca informatia transmisa de o gluma sau de o afirmatie intr-un context social nu consta numai in oameni, obiecte sau fenomene la care se refera gluma. In plus, aceasta informatie poate include caracteristici ale vorbitorului si aspecte ale situatiei sociale in care este transpusa gluma. Pentru a intelege dinamica umorului, trebuie luate in calcul toate aspectele unei experiente informationale. Apter a propus un set de conditii necesare pentru existenta umorului, aplicabile nu numai la glume sau desene, ci si la spiritualism si experiente sociale fortuite care nu au intentia sa fie comice. Apter afirma ca oamenii interpreteaza informatia intr-un mod care le furnizeaza o caracterizare acurata a subiectului la care se refera. Aceasta caracterizare permite generarea inferentelor valide despre atributele mentionate in gluma si despre evenimentele viitoare pe care le implica. Astfel, conceptele pe care oamenii le aplica situatiilor pe care le intalnesc sunt cele care par sa caracterizeze situatiile “asa cum sunt de fapt”. Ca urmare, cand spunem ca cineva este avocat, oamenii presupun, in absenta altor informatii, ca persoana in cauza are atributele tipice avocatilor. O afirmatie poate fi interpretata intr-un mod ce reflecta sensul intentionat de comunicator. Aceasta interpretare se poate baza partial pe scopul aparent al comunicatorului.



Sa presupunem ca ulterior unei interpretari initiale a informatiei–stimul, concluziile sugereaza ca aceasta interpretare este incorecta. Astfel, evenimentele la care informatia initiala a facut referire sunt de fapt diferite de modul in care au aparut la inceput. Oamenii revizuiesc anumite asumptii pe care le-au facut initial, iar rezultatul este probabil o reprezentare mult mai acurata a realitatii. Aceste procese legate de revizuirea perceptiilor in lumina noii informatii sunt similare proceselor de comprehensiune pe care Suls (1972 – dupa Schmidt, 1994) le-a pus la baza incongruentei. Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) a afirmat, totusi, ca existenta lor nu este suficienta pentru a solicita umorul. Alti trei factori mai sunt implicati.

Primii doi factori postulati de Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) ca afecteaza producerea umorului intereseaza caracteristicile informatiei. Acestia sunt:

1. Reinterpretarea unei situatii care rezulta din expunerea la noua informatie nu trebuie sa inlocuiasca interpretarea care paruse a fi corecta. Cu alte cuvinte, noua constructie a realitatii nu trebuie sa altereze perceptia cuiva despre realitatea aparenta sau sugerata creata initial. (neinlocuirea)

2. Perceptia realitatii care este stabilizata de noua informatie trebuie diminuata in importanta sau valoare, relativ la realitatea aparenta care a fost initial asumata. Constructul diminuarii va necesita in final elaborare. (diminuarea)

Asumptiile lui Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) despre neinlocuire si diminuare se regasesc in alte teorii ale umorului. Asumptia neinlocuirii este asemanatoare cu ipoteza lui Koestler (1964 – dupa Wyer & Collins, 1992) ca umorul necesita aplicarea simultana a doua planuri semantice la aceeasi experienta. Astfel, un eveniment care discrediteaza inteligenta cuiva nu este amuzant decat daca sugerarea initiala s-a dovedit a fi falsa.

Mai mult, diminuarea valorii sau a importantei unei entitati nu constituie intotdeauna discreditare. Multe interpretari ale lumii nu sunt intotdeauna cele mai nefavorabile. Trasaturile unui eveniment – stimul ce pot fi diminuate ca rezultat al reinterpretarii nu se refera numai la oameni sau obiecte. Asumptia diminuarii poate fi aplicata si comunicarii in sine. Generalizarea constructului de diminuare propus de Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) poate include in sfera sa o varietate larga de fenomene comice care sunt foarte greu de explicat prin alte teorii. Prin postularea ca diminuarea este o conditie necesara a umorului, Apter a distins schimbari comice in interpretarea ce caracterizeaza descoperirile stiintifice, atasarea sensului la visurile unei persoane si reinterpretarea evenimentelor in intamplarile misterioase care apar cand sunt descoperite noi dovezi. In fiecare din aceste cazuri, realitatea implicata de noile informatii are o importanta sau o valoare mai mare decat cea originala, si astfel nu mai apare amuzamentul.

Al treilea factor important al formularii lui Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) este motivatia: recunoasterea explicita ca obiectivele de procesare informationala ale unei persoane pot juca un rol in determinarea reactiilor persoanei la informatie. Apter a lansat ipoteza ca umorul are o probabilitate mai mare de aparitie numai atunci cand obiectivele subiectilor sunt de a intelege informatia si de a se amuza de ea. Daca subiectii au un scop de procesare mai specific, activitatea cognitiva implicata in atingerea acestui scop interfereaza cu procese de intelegere mai generale care produc amuzament.

Scopurile care inhiba experientierea umorului pot fi induse de solicitari externe de a utiliza informatia pentru un scop particular. Ele pot fi induse chiar de informatie. De exemplu, o gluma ce contine aluzii la un grup etnic poate conduce la suspectarea faptului ca relatarea si sursa ei au intentia de a discredita grupul. Aceasta suspiciune poate stimula in mod spontan cautarea informatiilor care confirma bigotismul sursei sau contraargumentarea validitatii discreditarii. O astfel de activitate poate impiedica aparitia umorului.

Teoria lui Apter (1982 – dupa Wyer & Collins, 1992) ia in considerare multe fenomene comice care nu pot fi explicate de celelalte teorii. Teoria nu se restrange la umorul regasit in glume sau istorisiri care sunt expectate aprioric sa fie amuzante. Teoria explica si amuzamentul generat spontan in situatii sociale care nu intentioneaza sa fie comice. Conceptualizarea rolului factorilor motivationali in chestiunea umorului permite luarea in considerare a multor diferente individuale si situationale legate de umorul provocat de evenimente sau informatii date. Astfel, se deschide o posibila explicatie pentru raspunsurile diferite ale oamenilor la aceeasi experienta si pentru reactiile diferite ale unei persoane la aceeasi experienta, in momente diferite si/sau circumstante sociale diferite. Teoria are si limite. De exemplu, nu se face diferenta in legatura cu dificultatea intelegerii unei anumite experiente. Aceste diferente pot avea un impact substantial in producerea umorului (Zigler, Levine & Gould, 1967 – dupa Schmidt, 1994). Desi efectele motivatiei in chestiunea umorului sunt luate in considerare, mecanismele cognitive care fundamenteaza aceste efecte nu sunt clar conectate. Prin specificarea mai pronuntata a proceselor cognitive care stau la baza reactiilor la informatia sociala, se pot elimina aceste deficiente si se poate dezvolta un concept al umorului din care pot deriva cateva noi predictii empirice testabile si pot fi intelese noi fenomene.



d. Teoria comprehensiunii si elaborarii

O alta teorie, propusa de Robert S. Wyer Jr. si James E. Collins II (1992), bazata in cea mai mare parte pe cea a lui Apter (1982), se prezinta sub forma a opt postulate. Primele cinci postulate, care se refera la comprehensiunea informatiei semantice si episodice sunt concordante cu o masa mare de teorii si cercetari din psihologia cognitiva (Graesser, 1981; Schank & Abelson, 1977; Sperber & Willson, 1986 – dupa Wyer & Collins, 1992) si din cognitia sociala (Higgins, 1981; Wyer & Srull, 1986, 1989 – dupa Wyer & Collins, 1992). Postulatele sunt formulate cu suficienta generalitate, astfel incat sa fie compatibile cu cateva teorii mai specifice ale comprehensiunii. In combinatie cu urmatoarele postulate ce corespund specific provocarii umorului, teoria permite un cadru conceptual pentru o larga diversitate de fenomene comice.

Doua aspecte legate de terminologie trebuie notate. Intai, desi cele mai multe teorii ale umorului s-au focalizat pe efectele comunicarii scrise si orale, postulatele acestei teorii se refera la o gama larga de raspunsuri cognitive la evenimentul-stimul. Un eveniment-stimul pentru producerea umorului consta in mod tipic intr-o declaratie scrisa sau orala, sau, alternativ, intr-un comportament observat. Alte trasaturi ale evenimentului se pot referi la contextual social in care declaratia sau comportamentul apar. Astfel, sursa si factorii situationali sunt trasaturi ale evenimentului cu care umorul este potential contingent.

In al doilea rand, formularea face distinctie intre comprehensiune si elaborare. Comprehensiunea se refera la encodarea unui eveniment-stimul in termenii conceptelor anterior formate, alaturi de inferentele legate de atributele nedeclarative ale stimulului care sunt necesare intelegerii evenimentului in contextul dat anterior. Elaborarea, pe de alta parte, se refera la generarea constienta de inferente despre trasaturile ce nu sunt cuprinse in encodarile initiale si nu sunt necesare intelegerii, la fel ca si despre alte procesari ce pot fi stimulate de encodari. De aceea, elaborarea poate consta in inferente despre atributele continutului stimulului, despre ganduri legate de evenimentele din trecut care pot fi declansate de stimuli, sau despre evenimente viitoare ce pot aparea ca si consecinta. Cand evenimentul contine o comunicare scrisa sau orala, elaborarea poate include ganduri despre plauzibilitatea comunicarii, motivele acesteia sau caracteristicile sursei.

Postulatul 1 (memoria): Conceptele sau schemele care intra in compozitia unui domeniu particular al cunostintelor universale (incluzand reprezentari ale persoanelor, evenimentelor, episoadelor) sunt “stocate” in memorie intr-o locatie particulara. Aceasta locatie are o eticheta ce denota continutul de cunostinte implicat.

Postulatul 2 (encodarea): Un subset de trasaturi care compun un eveniment-stimul initial este interpretat cu ajutorul schemelor si conceptelor care permit intelegerea evenimentului si a implicatiilor sale. Cand doua sau mai multe seturi alternative de concepte pot fi aplicate, va fi aplicat setul care vine in minte cel mai repede si mai usor.

a). Daca subiectii au in minte un scop specific, conceptele si schemele pe care le folosesc pentru a interpreta trasaturile stimulului au cele mai mari sanse de a fi extrase din domeniul de cunostinte relevant pentru scopul respectiv.

b). Daca scopul subiectilor este acela de a intelege stimulul, conceptele si schemele utilizate pentru interpretare au cele mai mari sanse de a fi extrase din domeniul de cunostinte utilizat cel mai frecvent in trecutul recent.

Postulatul 3: Odata ce elementele unui eveniment-stimul au fost interpretate cu ajutorul conceptelor si schemelor extrase dintr-un anumit domeniu de cunostinte, alte concepte si scheme din acelasi domeniu sunt folosite pentru:

a). a forma expectatiile generale privind spectrul conceptelor si cunostintelor aplicabile intelegerii evenimentelor viitoare,

b). a interpreta aceste evenimente atunci cand apar.

Postulatul 4 (incongruenta): Un eveniment-stimul este considerat a fi incongruent atunci cand nu poate fi interpretat cu ajutorul conceptelor extrase din acelasi domeniu de cunostinte aplicat si evenimentelor initiale ce implica aceeasi referinta. Cand apar aceste incongruente, subiectii incearca sa identifice conceptele intr-un alt domeniu de cunostinte. Daca aceste concepte sunt identificate, atunci evenimentele sunt reinterpretate in noii termeni.

Postulatul 5 (sensul pragmatic): Daca implicatiile interpretarii initiale a unei comunicari par sa violeze principiile normative ce guverneaza schimbul de informatii din situatia respectiva, subiectii vor incerca sa reinterpreteze comunicarea intr-un mod cat mai consistent cu aceste principii.

Postulatul 6 (producerea umorului): Umorul este produs numai daca trasaturile inferate in cadrul reinterpretarii sunt diminuate in valoare si importanta comparativ cu trasaturile inferate pe baza interpretarii alternative a evenimentului.

Postulatul 7 (dificultatea intelegerii): “Cantitatea” de umor ce rezulta din reinterpretarea stimulului este o functie nemonotona (U-inversata) care are ca variabile timpul si efortul necesare identificarii si aplicarii conceptelor de reinterpretare.

Postulatul 8 (elaborarea cognitiva): Cantitatea de umor ce rezulta din reinterpretarea evenimentului-stimul este o functie monotona care are ca variabila elaborarea cognitiva a evenimentului si a implicatiilor care apar subsecvent reinterpretarii. Aceasta elaborare este directionata spre atingerea unui obiectiv particular de procesare existent in acel moment.

a). Daca subiectii au obiectivul de a intelege evenimentul si de a se amuza, elaborarea cognitiva se va referi in mod tipic la aspectele producerii umorului si astfel va mari incidenta umorului.

b). Daca obiectivul de procesare al subiectilor este mai restrictiv, evenimentul este elaborat in functie de implicatiile obiectivului. In acest caz elaborarea cognitiva poate creste sau descreste incidenta umorului, sau poate sa nu aiba nici un efect asupra umorului, in functie de relevanta componentelor reinterpretarii pentru atingerea acestui obiectiv.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1089
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site