Teorii explicative ale anxietatii

Au existat o multitudine de teorii si interpretari despre anxietate. Primele teorii psihologice ale anxietatii se bazeaza pe cercetarile lui Freud si pe psihanaliza. Aceasta tulburare a fost inteleasa variat, ca si "cauza de evenimente psihice, declansator al operatiunilor de defensa, ca rezultat al evenimentelor psihice (inhibarea expresiei afective ducand la anxietate), ca simptom al unui complex psihologic sau ca si cauza de simptome".

O prima abordare corespunde cercetarilor lui Freud asupra fobiilor si individualizarii nevrozei angoasei si se concretizeaza in "teoria toxica a anxietatii, divizata intr-o teorie metapsihologica si o teorie clinica". In aceasta abordare, tulburarea in discutie "isi are originea in acumularea unei tensiuni sexuale". Daca teoria metapsihologica nu a fost confirmata empiric si nici de cercetarile actuale, cea clinica "se justifica din punctul de vedere al demersului de tratare a afectului strangulat, prin catharsis". Mecanismul debuteaza cu faptul ca pacientul isi reprima emotiile evocate de evenimentele traumatice, anxietatea reprezentand o frica inconstienta a persoanei de propriile emotii. Daca se incearca exprimarea acestora, represia s-ar putea sa nu functioneze, iar anxietatea apare ca simptom. Odata clacata represia primara, intra in functiune apararea secundara (proiectii, negare, etc.) menita a impiedica iesirea la suprafata a afectului. Acest mecanism secundar de protectie nu este solutia problemei, ci este un compromis care functioneaza pentru scurt timp, dar care destabiliteaza. In fine, mecanismul tertiar de aparare are rol de suprimare a anxietatii rezultate din procesul anterior. Aceasta teorie abordeaza aceasta tulburare prin prisma ideii ca o sursa de anxietate poate fi teama inconstienta a exprimarii emotiilor asociate retrairii amintirilor legate de evenimentele traumatice.

O a doua abordare vizeaza anxietatea ca semnal, ca si cauza. Pericolul este un produs al conflictelor inconstiente, mai degraba decat o amenintare reala. "Sensul lui e dat de conflictul intre dorinte si fortele interne sau externe care li se opun". Este vorba de afect si totodata de cognitie, anxietatea cuprinzand doua elemente: pe plan afectiv - spaima de afect, pe plan cognitiv - anticiparea situatiei de pericol. Ea e concomitent rezultatul conflictelor intrapsihice si cauza (un declansator al mecanismelor de defensa care preintampina actualizarea situatiilor de pericol).

Unii psihanalisti post-freudieni au luat in considerare raporturile stabilite intre persoana si grupul social. Se naste astfel teoria interpersonala a anxietatii. Ei considera, contrar lui Freud, ca "organizarea psihica a individului rezulta din mediul inconjurator, social si cultural". In esenta, ei sustin ca exista o angoasa de baza, dobandita devreme de copil prin refularea agresivitatii, pentru a evita culpabilitatea si pierderea dragostei aproapelui. Aceasta angoasa urmeaza a fi intretinuta de amenintarile sociale, permanentizandu-se conceptiile in discutie nu acorda nici o semnificatie sexualitatii infantile, ci pun accentul pe experientele frustrante, indepartate de catre subiect. Fiecare dintre aceste teorii vizeaza aspecte ce se regasesc in practica. Implicatiile terapeutice ale acestor abordari se dovedesc a fi necesare la unii pacienti in vederea solutionarii problemelor lor.

O alta categorie de teorii ale anxietatii este cea a abordarilor comportamentale. Majoritatea comportamentalistilor considera ca fenomenele fiziopatologice care sustin diferitele tulburari anxioase si conduitele care decurg din ele se exprima doar in functie de stimulii mediului inconjurator. In consecinta, comportamentele pot fi explicate si controlate prin manipularea mediului. Aceasta abordare e diferita de cea a psihofarmacologilor care sustin ca expresia tulburarii e legata de o dereglare neurobiologica subiacenta, dar si de cea psihanalitica care vede simptomul ca fiind reflexul conflictelor intrapsihice ale semnificatiilor neunivoce. Primul model comportamentalist al anxietatii ii apartine lui Watson care a sugerat ca "anxietatea este un raspuns comportamental deprins de-a lungul unor experiente traumatizante in care un stimul neutru este, din intamplare, asociat unui stimul neconditionat (sau imperativ)". De aceea, confruntarea ulterioara cu stimulul neutru va anunta repetarea stimulului neconditionat. Limita esentiala a acestui model de conditionare clasica este inaplicabilitatea lui intr-o maniera universala.

O alta teorie comportamentalista este teoria "celor doua faze" elaborata de Mowrer. Aceasta sustine ca anxietatea (si in special fobiile) este dobandita printr-o conditionare clasica (prima faza) si perpetuata printr-o conditionare operanta (a doua faza). Acest ultim tip de conditionare face referire la ideea conform careia un comportament ale carui consecinte sunt benefice va fi dezvoltat in mod pozitiv, in opozitie cu emotiile dezagreabile induse de un anumit comportament care determina o antrenare negativa. Pe de alta parte, absenta antrenarii determina anularea comportamentului. S-a dovedit ca nici conditionarea clasica si nici cea operanta nu sunt suficiente pentru analiza tulburarilor anxioase.

La inceputul secolului XX, Janet a propus un studiu analitic al perturbarilor cognitive asociate patologiei anxioase, care este inca de actualitate si poate fi raportat la ipostazele cognitiviste mai moderne. Termenul de mecanisme cognitive tinde astazi sa includa ansamblul proceselor de tratare a informatiei. Pentru cognitivisti, "creierul este in mod esential un sistem de stocare a experientelor anterioare, filtrand stimulii". In esenta, schemele cognitive sunt organizate in jurul amintirilor experientelor anterioare. Stimulii au capacitatea de a reactiva automat circuitele cognitive fara ca acestea sa fie trecute prin filtrul proceselor de constiinta. Continutul acestor circuite determina raspunsul emotional si comportamental al individului. In consecinta, stimulii reactiveaza nu doar caracteristicile celor anteriori, ci si raspunsul emotional si comportamental prealabil al subiectului. Astfel, daca anterior individul a avut o reactie anxiogena fata de un anume stimul, aceasta va fi reactualizata in conditiile reconfruntarii cu acesta. "Primele ipoteze cognitive ale anxietatii au sugerat ca procesul psihopatologic s-ar realiza ca un scurt-circuit care trece dincolo de experientele non-axiogene si care antreneaza permanent schemele fricilor irationale". Una dintre abordarile moderne ale psihologiei cognitive se centreaza pe conceptul central al tratarii informatiei. Creierul este considerat a fi o unitate dotata cu intrari si iesiri, care trateaza si filtreaza informatiile primite din exterior. Pentru autorii acestor teorii, "diferitele tipuri de informatii vor interactiona si/sau se vor combina la diferite niveluri ale procesului de tratare a acestora".

Aceste abordari iau in calcul doar aspectele de natura rationala, ignorandu-le pe cele emotionale. Paralel cu ele, s-au dezvoltat alte ipostaze care au facut referire la influenta proceselor emotionale asupra mecanismelor cognitive, permitandu-se astfel dezvoltarea terapiilor cognitive ale problemelor anxioase. Aceste teorii avanseaza ideea conform careia patologia anxioasa rezulta din constructia schemelor cognitive responsabile de parcurgerea unor cai ocolitoare in tratarea informatiei.

Teorii psihanalitice si psihodinamice

Pentru prima data, in 1895, Freud a formulat conceptul de anxietate nevrotica. Mai intai, l-a diferentiat de frica, aceasta din urma definindu-se ca o anxietate obiectiva sau realista prin raspunsul sau la un pericol perceput. In aceasta prima perioada, el considera anxietatea ca pe o consecinta a reprimarii tensiunilor sexuale, somatice ("libido"). In schimb, anxietatea nevrotica era perceputa ca ar rezulta din descarcarea libidoului, ca o consecinta a tensiunilor sexuale reprimate. Distinctia intre anxietatea nevrotica si cea obiectiva este facuta luand drept criteriu sursa generatoare de pericole, situata in lumea externa sau in impulsuri interne. Termenul de libido era folosit pentru a desemna tensiunile sexuale somatice cumulate si reprimate. In opinia de atunci a lui Freud, cand excitatia libidinala producea cerinte sexuale, fantezii sau experiente care erau percepute ca amenintatoare, aceste imagini mentale erau reprimate. In asemenea conditii, energia libidinala era blocata sa se exprime in expresia sa normala. In consecinta, ea se transforma in anxietate sau simptome somatice care erau echivalentele anxietatii. In a doua perioada, Freud considera anxietatea ca pe un concept mai larg, anume ca anxietatea ar fi indicator al unui semnal de pericol.

In 1924, S. Freud si-a largit punctul de vedere cu privire la anxietate. El o lega acum de conflictul dintre eu si sine (Ego si Id) dintre realitate si instinct. In aceasta perspectiva, acumularile libidinale, energetice pe plan mintal, sunt neplacute si de aceea, se declanseaza incercari de a descarca sau de a stapani, a constrange, respectivele energii. Cand acumularea de energie instinctuala este prea mare, astfel incat subiectului uman sa-i fie dificil sa se descurce cu ea, generand o stare de neplacere, aceasta stare a fost denumita de Freud traumatica, iar evenimentul care o genera a luat denumirea de eveniment traumatic. Emotivitatea din timpul unei stari traumatice a fost identificata cu anxietatea, aceasta fiind consecinta unor frustrari severe.

Anxietatea ar lua nastere pe baza conflictului inconstiente intre impulsurile Eului si ale Sinelui. Impulsurile, de obicei, sexuale si de agresiune se lupta sa se exprime, dar Eul nu poate ingadui exprimarea lor deoarece se teme, inconstient, ca va urma pedeapsa. Din moment ce sursa anxietatii este inconstienta, persoana experimenteaza teama si perturbarea fara sa stie din ce cauza. Daca conflictul inconstient este sursa anxietatii dezadaptative, ce a facut ca cineva sa aiba o fobie specifica atunci, se iau in calcul doua posibilitati: stadiul psihosexual la care este fixata dezvoltarea persoanei si natura mecanismelor de aparare pe care le utilizeaza spre a mentine conflictul inconstient.

Experienta clinica acumulata de Freud in activitatea sa cu adultii, amintirile sale cu privire la propria copilarie, l-au condus la concluzia ca starile traumatice apar cu cea mai mare probabilitate si oportunitate la copiii mici si puberi, atunci cand Eul si abilitatile mintale necesare sa lege, sa bareze sau sa descarce energia instinctuala nu sunt pe deplin dezvoltate. El a descris astfel de aparitii timpurii ale fenomenelor de anxietate ca datorandu-se unor surse generatoare din acele momente ontogenetice. Intre aceste surse, sunt amintite absenta mamei, de langa copil, aplicarea de pedepse care conduc la frica de a pierde dragostea parentala, frica de castrare sau echivalentul feminin in timpul perioadei oedipiene, dezaprobarea Supraeului sau autopunitiile pentru actiunile pe care le face o persoana si totodata, nu le accepta ca reactii juste sau morale. In aceste cazuri, Eul copilului poate reactiona cu anxietate. Aceasta ii permite sa se opuna dorintei instinctuale, fortand astfel Eul sa se opuna dorintei instinctuale, fortand astfel Eul sa se opuna dorintei care a provocat-o. Intr-un asemenea caz, anxietatea, s-ar presupune reciproc cu fenomenul de frustrare, definit ca obstructie, impiedicare a manifestarii unei dorinte. Drept urmare, neplacerea intensa, anticipata, determinata de efectele ce ar putea fi produse de curmarea dorintei devine mai mare decat orice placere a satisfacerii. Astfel, se crede ca dezordinile obsesiv-compulsive ar reflecta fixatia la stadiul anal al dezvoltarii. Obsesiile si compulsiile sunt vazute similar, rezultand din forte instinctuale sau agresive care nu se afla sub control din cauza antrenamentului prea aspru pentru formarea deprinderilor de igiena. Simptomele observate reprezinta rezultatul luptei dintre Sine si mecanismele de aparare. De exemplu, un individ fixat la stadiul anal poate utiliza apararea reactiei de a rezista nevoii de a se murdari in loc sa se curete, sa se ordoneze.

In 1949, Freud a definit anxietatea pe trei caracteristici:

aceea de a ocoli situatii specifice neplacute;

anxietatea implica fenomenul eferentei de descarcare;

anxietatea consta in perceperea situatiilor specifice neplacut.

Urmasii lui Freud, in decursul anilor, au propus mai multe modificari ale abordarilor sale. De exemplu, incadrata in aceleasi perspective de abordare, amintim teoria lui Melanie Klein (1947) care, pe baza actiunilor copiilor, a emis ipoteza ca anxietatea isi are originea in frica de moarte. Ea a distins doua tipuri de anxietate (1932): una perscutorie, derivand din frica anihilarii Eului si alta depresiva, in legatura cu frica ranirii obiectelor interne si externe iubite, de catre impulsurile destructive ale copilului.

De asemenea, Rollo May (1975, 1950) a descris anxietatea ca o reactie cauzata de amenintarea valorilor pe care individul le poseda ca esentiale pentru existenta sa ca personalitate.

H. S. Sullivan (1953) a descris anxietatea ca pe o stare intens neplacuta de intensa, datorata experimentarii dezaprobarii in relatiile interpersonale, Intr-o asemenea situatie, tratamentul terapeutic incearca sa dezvaluie conflictul care se presupune. In acest sens, el descrie cum printr-o legatura empatica intre copil si mama, tensiunea si anxietatea incercata de mama induce anxietate in copil.

Sintetizand, tulburarile de anxietate rezulta dintr-un conflict inconstient intre Id si Ego. De exemplu, fobiile sunt o aparare impotriva anxietatii produsa de reprimarea impulsurilor lui Id si apoi deplasate asupra unei situatii, de asemenea, obiect conectat simbolic cu impulsutile. Aceasta intrucat simptomele obsesiv-compulsive reprezinta oscilarea dominanta intre Id si mecanismele de aparareale Ego-ului (Freud, 1924).

Teorii ale invatarii sau teorii comportamentale

Comportamentul de evitare este interpretat ca un semn al unui conflict intrapsihic cu rol de suport anxiogen, acesta fiind un stimul distal; in cazul interpretarii anxietatii din perspectiva teoriei invatarii, corelata cu teoria comportamentului, aceasta este considerata ca un raspuns la o serie de stimuli imediat anteriori si este mentinuta de consecinte reintaritoare care sunt de fapt, stimuli proximali. Stimulii proximali pot fi externi ca de exemplu, o examinare care urmeaza sa aiba loc sau o respingere din partea altuia, pot fi interni ca autodevalorizareasau pericolele imaginare.

Conditionare comportamentala pavloviana

Studiile de orientare pavloviana cuprind un model de conditionare a evitarii din perspectiva comportamentala. Un prim asemenea studiu este cel al lui Watson si Rayner

(1920), desfasurat pe copii.

Teoreticienii comportamentali au afirmat ca fobiile se dezvolta prin conditionare clasica atunci cand, de exemplu, o persoana invata sa se teama de un stimul neutru, intrucat este asociat cu un eveniment dureros sau infricosator. Atunci, o persoana poate invata sa-si reduca frica conditionata, evitand stimulul conditionat. Acest al doilea fel de invatare se presupune a fi conditionarea operanta deoarece raspunsul este mentinut de consecintele sale reintaritoare.

Unele fobii sau tulburari de stres posttraumatic se potrivesc modelului conditionarii evitarii destul de bine, avand sursa de provenienta pe aceasta cale. Astfel, stimuli anterior indiferenti devin de temut pentru ca survin odata cu stimulii durerosi sau inspaimantatori, iar apoi sunt sustinuti prin intarire negativa a comportamentului de evitare. De exemplu, o fobie de un obiect specific a fost raportata uneori ca s-a dezvoltat dupa o experienta particulara dureroasa cu obiectul respectiv. Unii oameni devin foarte speriati de a conduce o masina, dupa un accident sau se sperie sa coboare o scara dupa o cadere urata.

Dezordinile de stres posttraumatic sunt vazute ca aparand dintr-o conditionare clasica a fricii (Fairbank si Brown, 1987). Potrivit conditionarii clasice se formeaza un comportament de evitare. Evitarea, la randul sau, este intarita de reducerea fricii care vine din faptul ca subiectul nu se afla in prezenta stimulului conditionat.

Modificari mai recente ale conditionarii pavloviene subliniaza rolul procesarii informatiei si al expectatiei in determinarea anxietatii si nu atat asocierile prin contiguitate, cum se considera in cercetarile anterioare de conditionare.

Totusi, conditionarea evitarii nu este o explicatie completa a fobiilor. Unele rapoarte clinice subliniaza ca fobiile se pot dezvolta fara o experienta infricosatoare anterioara. De exemplu, multi indivizi cu frici de serpi, viermi etc. nu au avut, anterior, experiente neplacute cu astfel de vietuitoare (Ost, 1987). In plus, multi oameni care au avut un accident grav sau o cadere urata nu devin fobici in acest sens. In felul acesta, modelul de conditionare a evitarii nu poate explica achizitia tuturor fobiilor. Un alt aspect care pune sub semnul intrebarii modelul evitarii prin conditionare, este de ce fiintele umane tind sa teama de anumite fiinte si obiecte (Marks, 1983). Oamenii pot avea fobii de caini, serpi , pisici dar au fost intalniti putini fobici de miei.

Cercetatorii afirma ca am putea fi pregatiti biologic sa ne temem de caini, serpi, inaltimi si de aceea, aceste fobii sunt invatata si repede extinse (Sellingman si Hager, 1972).

Modelarea comportamental-atitudinala este un alt mecanism prin care frica este invatata. Raspunsurile fobiece pot fi invatate, imitand asemenea reactii exprimate de altii, deci asistand la un model. O demonstrare a importantei potentiale a modelarii in aceasta directie vine dintr-un studiu pe maimute (Mineka, 1984). De exemplu, maimuta adolescenta a fost pusa la un loc cu parintii, care aveau frica intensa de serpi. In timpul sedintelor de invatare observationala, maimuta si-a vazut parintii interactionand plini de frica fata de serpi reali si de hartie si interactionand fara frica cu obiecte neutre. Dupa o repriza de invatare, nivelul de frica al maimutelor adolescente era de nedistins fata de cel al parintilor. La o reluare, dupa trei luni, s-a constatat ca frica n-a disparut.

Dar ca si in cazul conditionarii clasice, modelarea nu poate furniza o explicatie completa pentru toate fobiile. Mai intai, fobicii care cauta tratament nu mentioneaza ca au devenit speriati dupa ce au asistat la momentul cand s-a speriat altcineva. In al doilea rand, multi oameni au fost expusi la experiente neplacute ale altora, dar ei insisi n-au dezvoltat asemenea fobii.

Un al doilea set de studii comportamentale a provenit din modelul conditionarii operante, unde reintarirea sau pedeapsa este dependenta de raspunsurile subiectului. Aceste teorii se orienteaza asupra comportamentului de evitare, iar rezultatele si interpretarile implica reintarirea pozitiva prin aproximari progresive mai apropiate fata de un comportament care se doreste de apropiere. Stimulii care semnalizeaza reintarirea sau stimulii discriminatori sunt stimuli stresanti si nu conditionati. Bootzin (1983) a vindecat persoane de insomnii, urmand convingerea lui ca acesti oameni asociaza patul cu grija si cu alte comportamente incompatibile cu acestea.

Conditionarea operanta permite, mai ales, intelegerea si tratamentul dezordinilor obsesiv-compulsive. Ideea este ca comportamentele compulsive sunt mentinute de reintarirea negativa ce are ca specific reducerea anxietatii care este data de gandurile gandurile obsesive (Meyer si Cheeser, 1970). De exemplu, spalatul compulsiv pe maini reduce anxietatea asociata cu preocupare data cand persoana are un gand intrusiv in legatura cu contaminarea este probabil ca spalatul pe maini sa apara. Cercetarile au aratat ca intr-adevar, comportamentul compulsiv reduce anxietatea (Carr, 1971).

Mai putem aminti teorii precum "teoria schemelor pericolului personal" elaborata de Beck si Emery in 1985, teoriile de internalitate si externalitate, teoria "locului de control" dezvoltata de Adler si Price, teoria "hipervigilentei" propusa recent de Eysenck in 1991.

Prima teorie amintita sustine ca "organizarea cognitiva a anxiosului este construita in jurul fricii de o catastrofa fizica, psihologica sau sociala". Orice eveniment, exterior sau fizic, este interpretat apoi intr-un mod eronat si antreneaza inevitabil raspunsul anxios. E sustinuta astfel ideea unei aberatii cognitive prezentata de anxios, care, plecand de la generalizarea arbitrara a unei experiente unice, ajunge sa maximalizeze pericolele si sa nu regaseasca situatii securizante. Teoriile de internalitate si externalitate analizeaza cele doua categorii de indivizi stabilite de Rotter, si anume cei care percep evenimentele ca si cand acestea ar fi controlabile de catre ei insisi (subiecti internalizati), respectiv cei care percep evenimentele ca si cum acestea ar fi sub influenta unor forte exterioare (subiectii externalizati). Conform teoriei lui Eysenck, anxiosii au tendinta de a fi mai atenti la stimulii generalitzata la tot ceea ce inconjoara. Aceasta din urma ar putea constitui un factor de vulnerabilitate cognitiva pentru manifestarile clinice ale anxietatii.

Teoria intreruperii

In anul 1964, Watson anunta teoria intreruperii ca fiind explicativa pentru anxietate. Mandler, la rindul sau, impartaseste acelasi punct de vadere. In esenta, se arata ca intreruperea unui comportament organizat va provoca suscitare in anumite conditii. Anxietatea apare cand nu se afla la dispozitie nici o reactie prin care sa se incheie un demers comportamental, suscitarea initiata de intreruperea repetata a unei activitati si nu este disponibil nici un comportament alternativ, fapt ce produce neputinta, dezorganizare, adica anxietate. In forma paroxistica, aceasta ar conduce la un complex de neputinta dobandita. Neputinta si intreruperea nu sunt concomitente, dar ele sunt presupuse in anxietate. Acelasi raport de neputinta si intrerupere a fost discutat de Freud (1895). Starea de neputinta si de amaraciune par sa existe disparat, dar ele se presupun reciproc in realitate.

In acelasi sens, Schachter sa col. (1962) subliniaza ca intreruperea comportamentului bine organizat duce la o stare de suparare. Lucrarea fundamentala a lui Schachter si col. este "Investigarea conditiilor antecedente fiziologice si cognitive pentru aparitia emotiilor si comportamentelor emotionale". Autorul arata ca o stare emotionala este generata de o stare generala nediferentiata de suscitare viscerala, pe de o parte, si o interpretare a aceleiasai stari, in functie de evaluarile cognitive ale situatiei ce descrie acea stare viscerala drept o emotie specifica sau alta, pe de alta parte. In functie de conditiile cognitive si de mediu, se transforma suscitarea in emotie numita anxietate. Aceasta din urma se defineste ca o stare de suscitare data de neputinta. Cand organismul nu are disponibil un comportament adecvat, atunci, situational si cognitiv, el se dovedeste neputincios si se poate considera pe sine ca aflandu-se intr-o stare de anxietate. In felul acesta, neputinta nu este definita de o situatie obiectiva, ci de organism si de repertoriul sau de comportamente. In limbaj comun, conceptele de neputinta, dezorganizare, anxietate se intrepatrund (Madler, 1962). Astfel, orice stare de suscitare periferica sau centrala indusa de mediu sau de comportament, va determina un sentiment de neputinta, in care nu este disponibila nici o succesiune cognitva sau comportamentala adecvata situatiei sau in care nu este nici o succesiune substitutiva sau scapare care sa ofere un mijloc de terminare a starii de suscitare.

Conditiile care regleaza suscitarea sa cele care o produc nu sunt corelate cu necesitate ci, ele pot exista independent. Madler refuza orice intelegere a anxietatii ca reducere sau scapare de teama sau alte propuneri expilcative. Variabilele ce regleaza pornirea unui comportament nu trebuie neaparat sa fie identice cu ceea ce regleaza oprirea acestora. O conditie importanta care determina neputinta este intreruperea planului sau comportamentului, adica organismul nu-si poate completa planul comportamental si cel cognitiv. Astfel, el se afla in stare de suscitare (engl. arousal). Atunci cand intreruperea duce la suscitare si nu se afla la indemana nici un comportament adecvat pentru a juca rol de substitut pentru planul original sau pentru a gasi cai alternative catre scopul original, atunci avem stare tipica de anxietate.

Intreruperea este probabil suficienta pentru aparitia suscitarii si emotiei. Ea duce la neputinta daca nu se afla la indemana nici un comportament de continuare sau substitut al acestuia. Intreruperea conduce la neputinta, pentru ca duce la dezorganizare sau absenta unui comportamen adecvat, organizat.

Prezenta anxietatii fundamentale si a inhibitorilor innascuti sau dobanditi, aceasta idee este consecventa cu teoria intreruperii de mai tarziu si este legata de introspectiile lui Schachter in dezvoltarea emotiei.

Comportamentele organizate sunt inhibitori ai supararii, ai anxietatii, intrucat asigura tipul de completare sau de substituire necesar pentru evitarea sentimentelor de neputinta, generate de intrerupere si lipsa ulterioara de repertoriu relevant. Comportamentele organizate nu trebuie neaparat sa fie relevante sau valoroase. Un comportament va srvi la generarea anxietatii atata timp cat nu exista un plan organizat cu scop specific.

Mandler (1962) arata ca, in plan scolar, esecul se poate datora unui asemenea comportament. Copilui nu stie ce i se intampla, are incapacitatea de mentinere si desfasurare in plan cognitiv ori in mediu, a unui anume comportament organizat. Neputinta este o reactie limitata de un stimul in sensul ca persoana nu stie ce sa faca intr-o situatie. Mai departe, neputinta se poate generaliza si se poate ajunge la lipsa de speranta, stare precara de dispozitie generalizata, iar aceasta trebuie legata de notiunea de respect de sine. Cand respectul este mare, probabilitatea de a iesi din situatie este mica si invers. In ceea ce priveste respectul de sine, acesta se exprima ca sensibilitate la orice semn de esec, iar la fiecare stare depresiva poate fi o extensie a notiunii de anxietate si neputinta. Aici, Madler face legatura cu notiunile psihanalitice de vinivatie si stare depresiva, concepte pe care le pune in discutie si V. Pavelcu (1963) in literatura noastra, vizavi de sentimentul de frustrare.

In contextul intreruperii succesiunii, anxietatea si vinovatia capata conotatii specifice: persoana vinovata "rumega" vinovatia, aceasta fiind o incercare de a completa succesiunea de iesire din dificultate. Neputinta, lipsa de speranta, dar si starea depresiva provin din tentative sau incarcari de desfacere a raului. Consecinta pe termen scurt a imposibilitatii de a desface raul facut, real sau imaginar, daca persoana respectiva are un nivel scazut de respect fata de sine, genereaza planuiri comportamentale imposibil de corectat sau care vor supraestima intreruperile mici, considerandu-le finale, Astfel, persoana se imobilizeaza intr-o stare de neputinta, fiind incapabila "sa se miste", dar raspunzand continuu unei stari de anxietate si suparare foarte dureroase, ce nu poate fi indepartata prin nici un fel de comportament. Persoana fara sperante, deprimata, ramane cu un singur act final organizat si anume cel al autodistrugerii, act ce pare sa aiba o logica pentru ca este destinat a pune capat unei stari de neputinta continua. Dupa Schachter (1962), ipoteza fundamentala formulata in legatura cu aceasta stare de lucruri este ca emotia, in ceea ce are ea fundamental, se restructureaza, se reconcepe in raport cu situatia si mediul, trecerile avand loc de la neputinta la lipsa de speranta, de la dragoste la ura. Aceasta se coreleaza cu o restructurare cognitiva a perceperii unei situatii sau persoane. La acest nivel de dezvoltare a anxietatii, perceptia si cognitia se schimba, ele punand in joc alte criterii evaluative fasa de situatiile anterioare. Acum, supararea, agresiunea si legatura lor cu lipsa de speranta sunt cai posibile pe care merge individul pentru a cauta comportamente organizate, substituienti si inhibitori organizati.

Intre motivele care genereaza destructurarea personalitatii, ca urmare a fenomenului intreruperii, sunt enumerate schimbarile sociale mari: restructurarile sociale fara precedent, promisiuni si esecuri in indeplinire, pretentiile de egalitarism, progrese si esecuri. Toate acestea conduc la niveluri interne de reactie emotionala pentru toti cei care iau in serios planurile sociale si politice anuntate, dar care de fapt lipsesc. Este un tip de discrepanta ce a furnizat suscitare, dezacorduri cognitive, conducatoare spre violenta, suparare, agresiune, lipsa de speranta. Neputinta, dezorganizarea, intreruperea afecteaza sistemele emotionale si motivationale. Acestea opereaza, semnificativ, in cadrul sistemelor de personalitate.

In viziunea teoriei intreruperii, Klein si Linderman defineau situatia emotionala periculoasa drept o alterare brusca in campul fortelor sociale in care exista individul asa incat, se schimba expectatiile lui fata de sine insusi si de relatiile sale cu altii.

Teoria intreruperii a lui Mandler si Watson (1962) asigura o baza de intelegere a situatiilor stresante. Conform teoriei lor, un individ isi face planuri care au functia de a trasa un curs de succesiune al comportamentului. Intreruperile unor asemenea succesiuni de comportament produc o stare de suscitare. Intreruperea se refera la acele evenimente care nu au fost anticipate. Daca ar fi fost anticipate, ele ar fi fost o parte din plan. Suscitarea se va transforma in anxietate atunci cand nu exista nici un comportament disponibil sigur. Anxietatea nu se produce decat daca inceputul si incheierea suscitarii nu se afla sub controlul organismului. Cand individul are la dispozitie planuri alternative, el este capabil sa mentina controlul.

In aceasta teorie, sunt diferentiate trei notiuni: conflict, frustrare, anxietate. Frustrarea ar putea fi considerata, initial, ca fiind identica cu definitia anxietatii, inteleasa ca intrerupere. Mandler arata ca daca frustrarea poate fi asociata cu intreruperea, anxietatea este o emotie mai specifica ce apare atunci cand nu avem un comportament alternativ. In teoria amintita intervine si conflictul pentru ca devine din ce in ce mai de facut alegeri alternative. De exemplu, esecul ar putea fi o intrerupere pentru valorile socioculturale.

Potrivit acestei teorii, anxietatea primara se transforma in anxetaea secundara, cand se adopta un comportament alternativ pedepsit de societate.

Stresul si anxietatea ce rezulta din situatia ambientala pot fi rezultatul a trei factori care interactioneaza:

potentialul producator de stres al situatiei;

locul ocupat de aceasta intrerupere pentru individ sau sensibilitatea persoanei la acest tip de intrerupere;

stilul de aparare al individului.

Primul factor ar putea fi determinat printr-o statistica a numarului de oameni ce gindesc o situatie stresanta. Freud ofera un exemplu, in aceasta privinta, prin cele cinci etape de dezvoltare psihosexuala (Freud, 1905). Erikson (1968) ofera un set de linii directoare pentru situatii periculoase, prin cele opt etape de dezvoltare a omului. Dupa Erikson, fiecare etapa implica o criza de stres, solutionata cu succes, ca alternativa sa deruleze o dezvoltare sanatoasa normala. De exemplu, la varsta scolara, copilul trebuie sa capete un sens al harniciei, constiinciozitate, sentiment de placere, rezultat din atentie constanta si sarguinta, perseverenta, necesare pentru indeplinirea sarcinilor. Daca nu are acest sentiment, el se va simti inferior atunci cand concureaza cu altii.

Klein si Lindeman (apud Corsini, 1994) au formulat trei categorii de situatii potential stresante:

situatii ce implica pierderea sau amenintarea pierderii unei relatii importante, semnificative;

situatii ce implica introducerea uneia sau mai multor persoane noi intr-un cerc social;

situatii ce implica tranzitie in statutul social, in relatiile de rol, ca urmare a unor factori de tip maturizare sau intrarea intr-un rol social;

mobilitatea oruzontala sau varticala.

Teorii de orientare biologica

Acestea subliniaza ca o predispozitie la tulburarile de anxiatate este intr-o anumita masura, transmisa genetic. De exemplu, supraactivarea sistemului noradrenergic se afla la baza panicii in timp ce anxietatea generalizata poate fi inteleasa in termeni de inhibitie a sistemului acid gama-aminobutiric. Nivelurile de serotonina par sa fie direct asociate cu simptomele tulburarilor obsesiv-compulsive.

Referitor la influentele genetice asupra de zordinilor de anxietate, studiile familiilor sugereaza ca predispozitia la dezordini de anxietate este, intr-o anumita masura mostenibila. Rudele de gradul I ale oamenilor cu agorafobie prezinta risc crescut pentru aceasta sau una din celelalte dezordini de anxietate. Rezultatele similare au fost obtinute in studii de familii cu dezordini obsesiv-compulsive, dezordini de panica si fobie sociala. Numai ca aceste rezultate sunt echivoce. Desi rudele apropiate au gene comune, ele au si oportunitatea considerabila sa se observe si sa se influenteze unul pe celalalt. Faptul ca un fiu si tatal sau se tem de inaltimi poate indica nu o componenta genetica, ci, mai degraba, modelarea directa a comportamentului fiului dupa cel al tatalui, sau, in aceeasi masura, pot fi implicati ambii factori.

Studiile cu gemeni sunt mai adecvate. Gemenii monozigoti au aratat o concordanta mai mare decat gemenii dizigoti pentru agorafobie si dezordinile de panica, dar nu si pentru dezordinile generalizate de anxietate si dezordini de stres posttraumatic. Mai adecvat ar fi un studiu de adoptie, care ar diferentia mai conclusiv influentele genetice de cele de mediu; nu este clar in ce masura factorii genetici sunt importanti.

O alta linie de investigatie biologica consta in declansarea unor provocari ale panicii in mod experimental. Atacurile de panica sunt legate de hiperventilatie.

Hiperventilarea poate activa stimulul nervos autonomic, conducand la aspectele somatice familiare ale panicii. Stimuland excitarea musculara se produce, de asemenea, panica, drept urmare a hiperventilarii cronice. Diferitele provocari biologice, de exemplu cu dioxid de carbon, pot produce hiperventilare generatoare de panica numai la cei diagnosticati cu dezordini de panica. Pacientii cu panica raporteaza mult, mai multa frica, indusa de provocarea biologica decat grupul de control. Astfel si factorii cognitivi, precum controlul perceput, pot fi determinanti-cheie, pentru ca cineva sa intre in panica atunci cand este expus la stresori.

Cercetari de neurobiologie investigheaza neurochimia din spatele sentimentelor de anxietate. Se face o distinctie importanta intre fiziologia anxietatii-panica si ceea ce este denumita anxietate anticipatoare, aceasta din urma vazuta ca fiind similara anxietatii generalizate.

Anxietatea-panica este legata de sistemul noradrenergic, adica de neuronii care folosesc norepinefrina ca neurotransmitator. Numeroase cercetari au aratat ca drogurile care stimuleaza o zona din creier, numita locus coeruleus, pot declansa atacuri de panica, in timp ce subsatante care reduc activitatea in aceasta zona, de exemplu clonidina, reduc anxietatea. Nu toate dovezile sprijina aceasta teorie. Totusi, interesul cercetatorilor pentru pentru locus coeruleus ca sursa a raspunsurilor anxioase, ramane activ.

Cercetarile neurobiologice asupra dezordinilor obsesiv-compulsive s-au focalizat asupra neurotransmitatorului serotonin-clomipraminan si fluoxetina, antidepresive care blocheaza recaptarea de serotonina. Gradul in care aceste substante reduc nivelul de serotonina coreleaza cu gradul in care reduc sentimentele de anxietate si gandurile obsesionale. In mod similar, cercetari cu substante, care stimuleaza receptorul de serotonina, indica faptul ca ele pot exacerba simptomele de dezordini obsesiv-compulsive. Encefalitele, ranile la cap, tumorile cerebrale au fost, de asemenea, asociate cu dezvoltarea dezordinilor obsesiv-compulsive.

Concluzie

Putem concluziona, in ceea ce priveste teoriile explicative ale anxietatii, ca ele se prezinta ca fiind numeroase si variate, abordand aceasta problematica din nenumarate unghiuri. Raman insa o serie de necunoscute in privinta genezei tulburarilor anxioase si totodata nenumarate aspecte ce trebuie luate in considerae in vederea unei reale optimizari a eficacitatii terapeutice.