Gen, etnie si spatiu.
Discursuri despre violenta sexuala
asupra femeii in Bucuresti
Tema de cercetare a
acestei lucrari a luat nastere din experienta mea de australianca, muncind si
studiind in Bucuresti. In timp ce imi concentram atentia asupra etnicitatii
asa cum se manifesta aceasta in spatiile publice, eram perfect constienta ca
aveam sa negociez chiar identitatea propriului gen in diversele intalniri
transculturale. Aceasta lucrare utilizeaza experientele de acest fel,
adresandu-se intersectiei dintre gen si etnie in spatiul public din
Bucuresti. Genul, impreuna cu etnia, fac parte din discursul societal,
subiectii/actorii fiind articulati in stransa legatura cu originile lor. La
adapostul unei locatii precum "corpul", discursurile despre gen sunt de fapt
de o alta natura: dinamice, negociate si reglementate in mod constant.
Premisa de la care pornesc este ca in Romania corpusul social este dominat in
cea mai mare parte de idealul heterosexual masculin. Astfel, corpusul social
este de asemenea determinat de discursul despre etnicitate, care se
intersecteaza cu relatiile de putere bazate pe gen.
Aceasta lucrare examineaza idealul feminin in
Romania si minoritatea rroma in societatea post-comunista, precum si locul
acestora in orasul Bucuresti. Diferentierea primara public/privat cere o
problematizare a utilizarii in societatile post-comuniste si este utila in
masura in care intelege cum se construieste si se naturalizeaza in diverse
spatii genul.[ Discursul despre “pericol in spatiul
public” care priveste femeia romana in Bucuresti va da o culoare etnica
amenintarii sexuale provocate de barbatii tigani; aceste discursuri vor fi
folosite pentru a explora intersectia dintre gen si etnie in societatea
contemporana. Aceasta lucrare nu se refera la problema specifica a
discursurilor despre femeia rroma sau la spatiul post-comunist in care se
manifesta genul, ci va trata doar despre discursuri ale femeilor romane
despre barbatii de alta etnie.
Rromii si tiganii. Nota despre importanta numelui
Etnia rroma, formata din robi imigranti, sositi pe
pamant romanesc in secolul al XV-lea a fost catalogata drept necivilizata,
needucata si nomada inca de cand elitele romanesti au inceput sa se considere
ele insele civilizate, apartinand unui grup etno-national european (Achim,
1998; Hancock, 1988; Woodcock, 2002). Dupa desfiintarea robiei in 1856 rromii
au continuat sa fie perceputi ca fiind o etnie diferita de cea romana, de
aici rezultand marginalizarea economica, politica si sociala.
Incepand din 1989, problema rromilor a fost un
exemplu al intensificarii tensiunilor create de etno-nationalismul romanesc
pe de o parte, si al discursurilor societatii civile prin intermediul
organismelor internationale pe de alta parte. Elitele politice si
intelectuale ale Romaniei post-comuniste trebuie sa negocieze intre o
identitate exclusiv etno-nationala (asemeni celei aparute o data cu statul
modern) si o Romanie care isi negociaza o identitate europeana, un proiect
vital pentru integrarea europeana. Aderarea la Uniunea Europeana reclama din
partea Romaniei demonstrarea unei vointe de a
implementa reforme economice si juridice. Pretentiile ca Romania sa asigure
oportunitati egale pentru rromi au fost in atentia discursurilor elitei
guvernante, in timp ce tendinta generala a societatii este dominata de
stereotipii negative impotriva tiganilor. Dezbaterea asupra numelui aduce la
lumina centralitatea acestui grup etnic pentru identitatea etnica romaneasca.
Decretul guvernamental din 1996, in conformitate cu standardele
interna-tionale si cererile grupurilor de rromi din Romania si din afara, a
stabilit ca numele de "tigan" sa fie inlocuit in documentele oficiale cu cel
de rrom. Acest lucru a starnit proteste in randul parlamentarilor,
intelectualilor si in presa, din cauza asemanarii pronuntiei cu termenul
"roman", legat de identitatea romanilor. Desi cele doua cuvinte difera
ortografic si sunt inconfundabile in pronuntie (pluralul "romani" in
comparatie cu "rromi"), isteria din jurul acestei posibile confuzii dovedeste
ca romanii investesc cei doi termeni cu sensuri diferite. Guvernul Romaniei a
hotarat ca rroma (scris cu dublu "r", desi pronuntat ca si pana acum) va fi
termenul oficial (Roman, 2000).
Termenul “tigan” continua sa fie utilizat
in majoritatea discursurilor romanesti pentru a face referire la poporul
rrom, iar decizia guvernului legata de denumirea “rrom” a fost
satirizata si considerata intr-o anumita masura o tradare a
intereselor nationale romanesti. Intr-un recent articol intitulat “Fie
vorba intre noi: rromii tot tigani sunt”, se subliniaza valentele extremiste
ale identitatii nationale, cu discrepanta frapanta dintre discursul elitei
europene si discursurile publice despre identitatea nationala, vizibile in
denumirea “celuilalt” (Ghinea, 2001). Astfel, este important de
notat ca tiganii au fost “inventati” in discursul romanesc, desi
acest grup corespunde cu auto-identificatul rromi.
Intalniri reale cu celalalt
Intalnirile cu celalalt intr-un timp si spatiu
reale sunt importante, pentru ca relatia ambivalenta dintre sine si Ceilalti
trebuie negociata prin mobilizarea unor serii extensive de discursuri
stereotipe, spre a face fata fortei imprevizibile a celuilalt de a lua parte
la aceste intalniri (Bhabha, 1994). Sinele investeste enorm intr-o origine a
identitatii, iar stereotipurile fixeaza in ceilalti caracteristici
esentializate, pretentii excesive de cunoastere care, in mod necesar,
depasesc subiectul/actorul, inerentele lor lipsuri incheind cercul si
dislocand cunoasterea articulata. Dinamica intalnirilor din spatiul real cere
asadar mobilizarea unor discursuri stereotipe multiple si contradictorii in
efortul de a mentine identificarea sinelui.
In plus fata de scena reala a
intalnirilor, locurile existente sunt deseori locatii discursive pentru
trasarea discursurilor despre celalalt. Dupa cum nota Lemon in studiul despre
"diferenta" in metroul din Moscova, astfel de povesti obtin forta de validare
nu doar pentru ca sunt ancorate in spatii concrete, ci si pentru ca se
intersecteaza cu discursuri si imagini familiare denotand autoritate, cultura
si apartenenta. Explorand rolul constitutiv al genului in spatii si in
intalniri publice, e util astfel sa luam in considerare ce stim despre
"functionalitatea" discursurilor despre gen in Romania post-comunista si apoi
sa examinam cum isi delimiteaza femeile experientele in spatiul public.
Discursurile despre Celalalt in si prin spatiul public reflecta puterea
intalnirilor din spatiul real cu Celalalt si creeaza o "gramatica de
suprafata", prin care au loc negocieri intense de natura economica, politica,
culturala, etnica si de gen.
Locul femeii in Romania post-comunista
Perioada post-comunista este una in care hibrizii
identitatii etnice nationale si de gen sunt intr-o intensa negociere. Acest
proces este adesea ascuns si prezentat ca o intoarcere la traditiile
pre-comuniste; ascuns pentru ca se afla in stransa legatura cu normalizarea
rolurilor ca fiind esentiala nevoilor fizice (Baban 2000; Gal si Kligman,
2000). In contradictie cu proiectul principal al post-comunismului - acela
care defineste genul ca fiind seria de valori traditionale din societatea
patriarhala romaneasca - se afla elita guvernanta si intelectualii, care
sprijina discursul pro-integrare europeana. Spre deosebire de minoritatile
etnice, de comert si productie industriala, categoria "genului dominant" al
Uniunii Europene, cea care reclama vointa politica din partea Romaniei pentru
a adopta o perspectiva egalitarista asupra genului in toate politicile este
complet ignorata de statul roman (Consiliul Europei, 1999). Fondurile Uniunii
Europene au facut ca sa se dezvolte o retea de ONG-uri care sa rezolve
problemele cu care se confrunta femeile in Romania. Organizatiile europene au
produs un numar important de studii care semnalau rata ridicata a violentei
impotriva femeii in familie. Intr-o anumita masura, accentul pus pe "violenta
sexuala" in sfera privata feminina este posibil din cauza plasarii femeii
acolo; ca un "locus" naturalizat pentru reproducere, femeile isi pot
revendica dreptul la siguranta in cadrul casatoriei care nu este extins in
sfera publica. Intr-un sondaj realizat din fonduri U.E., 73% dintre subiectii
intervievati au raspuns ca au fost implicati in violente domestice (Asociatia
pentru Promovarea Femeii din Romania, 2002). Dreptul barbatilor de a
"disciplina" femeia care a esuat in implinirea idealului feminin (care sunt
mult prea independente sau nu mai sunt atragatoare fizic) este omniprezent,
dupa cum este si dreptul de a da vina pe femeile victime.[ Lipsa unui sprijin institutionalizat si
stigmatizarea sociala a mamelor singure contribuie la lipsa unei
schimbari reale, in ciuda dezbaterilor aprinse si a sondajelor. Violul in
cadrul casatoriei nu este considerat infractiune si este interesant de notat
ca violenta domestica intr-un spatiu public este considerata o chestiune
privata. Spatiul privat este constituit astfel de gen, femininul fiind dictat
de masculin, nu de vreo distinctie arbitrara de ordin fizic.
Genul este astfel un proiect construit prin spatiul
public si manifestat in acesta. Este important de semnalat ca singurul ONG
din Romania care foloseste termenul de "feminism" in titulatura sa -
Societatea de Analiza Feminista - ANA, a avut ca prioritate, inca de la
inceput, problemele femeii in raport cu spatiul public. Laura Grnberg, una
dintre fondatoare si o feminista marcanta din Romania, explica in publicatia
organizatiei ca "de mult, ANA a fost considerata un pion de sacrificiu in
lupta cu autoritatile, cu saracia, cu poluarea, cu cainii vagabonzi si cu
tiganii din zona." (Grnberg, 1999, 16). Aceasta descriere localizeaza lupta
feminina in spatiul public, articuland Celalalt-ul etnic alaturi de
amenintari "chimice" sau animalice la adresa subiectilor feminini (desi
feministi).
Relatarile din presa despre femei violate sau
agresate in spatiul public sunt facute in stil pornografic, cu adresa, scoala
si varsta victimei. De obicei, initialele inlocuiesc numele, o forma de
protectie irelevanta, de altfel caracteristica obiectelor pornografice
nedenumite. Aceste rapoarte ca discutii publice despre infractiunile sexuale
au un rol asemanator cu cele ale lui Caputi in "Epoca Infractiunii Sexuale"
(1987). Caputi spune ca presa pentru barbati idolatrizeaza infractiunile
sexuale si identificarea patriarhala cu infractorul conduce in mod
corespunzator la identificarea femeilor cu victimele. (1987, 47).
Intr-adevar, raspunsuri cum ar fi: expresii de invidie si amuzament, cu
aluzii sexuale printre barbati, cu referiri la infractiuni sexuale sau
violente au fost cercetate de multi specialisti ca reflectand intr-o anume
masura identificarea barbatilor cu acele actiuni. (1987, 46). Intr-adevar,
orice moment de teroare sexuala serveste ca o lectie pentru femei, si
discursurile sociale dominante despre violenta sexuala impotriva romancelor
servesc la construirea unei imagini a sferei publice ca fiind periculoasa
(1987, 47). Tema obisnuita este, desigur, aceea ca femeia care se afla in
afara "limitelor naturale" invita la violenta sexuala. In teorie sfera
privata ofera surorilor, sotiilor si mamelor o anumita protectie impotriva
violului, pe care casa - locul traditional - o ofera celor care perpetueaza
specia. Teroarea violentei sexuale "din afara" determina dorinta pentru o
sfera privata sigura, explicand intr-o anumita masura discrepantele dintre
importanta acordata "prinderii unui barbat" (un discurs post-comunist din
Romania) si reala experienta a unei vieti maritale. In ciuda introducerii
noilor modele ideale feminine, e.g. "femeia de cariera" (din 1989 incoace),
aceste modele reclama subiectilor sa depaseasca idealul feminin; femeia de
cariera ramane in principal o viziune a reproducerii si obiectivitatii
feminine, doar dupa ce a fost recunoscuta ca un individ inteligent. Lipsa
vreunei subculturi feministe acceptata sau macar identificata in Romania
contemporana reflecta faptul ca societatea este dominata de puternicul ideal
masculin. Idealul feminin romanesc este constituit de femeie ca obiect sexual
pentru barbat, in timp ce victima violentei sexuale este considerata
responsabila pentru ca atrage dorinta acestuia. In aceasta societate, femeia
care indeplineste idealul feminin in sfera publica suporta violenta sexuala.
Locul femeii in societatea post-comunista din Romania este astfel o dubla
conexiune care leaga prin discurs femeia de teroarea violentei sexuale in
locul idealului feminin. Spatiul privat este un loc sigur pentru obiectul
reproducator/sexual, protejat prin extensia dreptului patriarhal al
casatoriei. Violenta domestica devine astfel ceea ce ar putea fi numit un rau
necesar sau mai mic in opozitie cu pericolul
care exista in afara casatoriei.
Discursuri feministe prescriptive: plasarea
pericolului in societatea patriarhala
Discursurile despre infractiunile sexuale sunt
plasate in spatiul public si cu toate acestea inca
mai persista o lipsa a informatiilor despre acest spatiu si violenta
impotriva femeii. Aceasta parte are in vedere discursurile despre violenta
sexuala care are loc printre femeile din Bucuresti
pentru a vedea cum aceste femei isi negociaza rolurile de gen in spatiul
public.
Ca straina vorbitoare de limba romana in Bucuresti
am experimantat o situatie unica, de a fi perceputa ca vulnerabila si
"needucata" in ceea ce priveste pericolele din spatiul public al
Bucurestilor. In intalniri oficiale sau nu cu femei, in baruri, universitati
sau in locuintele acestora, am primit in mod repetat avertismente care imi
explicau cum trebuie sa se comporte o femeie in oras[ . Voi numi acest discurs prescriptiv pentru ca este
cuprinzator si poate fi identificat cu un fel de avertisment, de comportament
prescriptiv. Discursul incepe cu o propozitie in care se spune ca o femeie nu
trebuie sa mearga neinsotita prin oras noaptea, pentru ca e periculos. Cand cineva intreaba de ce, raspunsul vine: "tiganii".
Unei straine care nu intelege sensul complet implicit al discursurilor
stereotipe circumscris denumirii etnice de "celalalt", femeile adauga la
raspunsul de mai sus cuvantul "viol". Acest discurs prescriptiv este invocat
si femeilor nou venite in Bucuresti sau repetat ca raspuns la actiunile
individuale. Chiar si printre locuitorii/ rezidentii permanenti ai
Bucurestiului, discursul este des folosit pentru a reaminti precautiile
necesare, invocat, cand o femeie intentioneaza sa mearga neinsotita acasa. As
descrie acest discurs ca pe un fel de curs pentru educarea adultilor, o serie
de informatii pentru a mari aria discursurilor pe tema violentei in spatiul
public.
Pentru a deslusi aceste informatii - uluitor de
repetitive si stereotipe - ar trebui sa examinam o serie de legaturi
discursive intre termenii variati ai angajamentului. Apar numeroase
intrebari. Cum functioneaza notiunea de tigani? Ce tipuri anume de discursuri
fac legatura intre celalaltul etnic si violenta sexuala de gen in spatiul
public? Ce informatie este suprimata cand este
prezentat pericolul de viol? Unde se afla "adevaratul" rrom in interactiunile
din spatiul public? Aceasta etnicizare a amenintarii
are cumva rolul de a distrage atentia de la barbatii romani? Care este scopul
acestui discurs vehiculat printre femei si poate fi
el considerat o forma de activism sexist?
Raspunsurile posibile la aceste intrebari nu pot fi
gasite in studiile sexologice din Romania; intreband colegii romani mai
intelegatori, am divagat in conversatii care subliniau lipsa instrumentarului
discursiv care sa denumeasca ceea ce in mod obisnuit este inteles ca
experienta individuala a violentei.
In stransa legatura cu linistea discursiva este
lipsa absoluta a sprijinului institutional, constand in servicii de
consiliere. Acesti factori trebuie plasati in contextul societatii
patriarhale post comuniste din Romania, care se bazeaza pe crearea si
mentinerea rolurilor de gen pentru perpetuarea acestui tip de societate. Daca
amenintarea violentei sexuale in spatiile publice este mijlocul de a
considera femeile drept "instrumente" de reproducere (cum s-a explicat pe
scurt mai sus) nu e de mirare ca nu exista discurs despre hartuire sexuala in
spatiul public[
Am compus o structura de interviuri deschisa
folosind studii de opinie din Romania si studii despre experientele
femeilor ce au suferit de pe urma violentelor, structura ce a fost mai apoi
folosita pentru sondaje individuale si de grup. Un esantion de 45 de romani intervievati cu varsta
intre 18 si 35 de ani (incluzand 11 barbati, majoritatea intervievati in
grup) identificati prin retele sociale si profesionale si cu implicarea
departamentului de Istorie al Universitatii din Bucuresti, au luat parte la
interviuri ce au durat aproximativ o ora. Intrebarile din interviu erau
deschise si puse intr-o maniera mai putin formala pentru a-i incuraja pe cei
intervievati sa vorbesca intr-o maniera cat mai naturala. Aceasta structura a
creat un cadru de conversatie in care cei intervievati erau liberi sa exprime
pozitia pe care o adoptasera cu cel ce-i intervieva (eu insami). Ca femeie de
alta nationalitate dar care vorbea limba romana, relationata cu cei
intervievati prin retele sociale si academice indepartate, am observat ca
acestia foloseau un limbaj adecvat pentru un vorbitor de limba romana nativ
si totusi erau predispusi sa explice ceea ce voiau sa spuna in mare pentru a
fi siguri ca intelegeam aspectele specifice (cum vorbeau de obicei cu un
strain). Ei raspundeau cu multa rabdare la intrebarile unei australience
curioase, in timp ce un anumit nivel de incredere se construia prin faptul ca
vorbeam aceeasi limba si ca impartaseam cunostinte culturale specifice,
precum si prin presupu-nerea unor experiente similare de gen. Datorita
naturii calitative a interviurilor si marimii esantionului celor intervievati
nu am pretentia sa fi obtinut rezultate ce pot conduce la concluzii generale,
ci doar sa folosesc aceste interviuri pentru a evidentia tipul de discursuri
folosite de un esantion de femei pentru a-si articula experientele
referitoare la rolul pe care genul il joaca in interactiuni in si din
spatiile publice din Bucuresti.
Fiecare
interviu incepea cu intrebarea referitoare la locurile pe care cel
intervievat le considera periculoase in Bucuresti. In timp ce unii
raspundeau, in primul rand ca peste tot e la fel de periculos, marea
majoritate nominaliza cartierele marginase unde insa nu locuiau. La intrebarea de ce, aproximativ 70% dintre
raspunsuri explicau ca locurile erau periculoase "din cauza tiganilor" in
timp ce cealalta parte a identificat in termeni generali ca potentiale
amenintari "baietii de cartier", un termen ce putea fi tradus din punct de
vedere cultural ca si "baietii de gasca" sau "oamenii ce nu au intentii
bune".
Referindu-ne
mai departe de ce tiganii, in general barbati, erau un pericol, cei
intervievati detaliau un lant de scenarii incluzand hotii de buzunare din
mijloacele de transport in comun, faptul ca ti se vorbeste sau esti abordata
nepotrivit pe strada, faptul ca esti pipaita de barbati si chiar violata.
Hartuirea
verbala era exprimata de cele mai multe ori "ca un fel de stres" si in
conformitate cu discursurile sociale din mass media termenul de hartuire
sexuala nu a fost folosit niciodata. Aceasta absenta a denumirii unei
practici ce apare in mod frecvent si este temuta, reflecta in acest caz
faptul ca a devenit o norma. "Te prefaci ca nu observi" a fost raspunsul
general pentru intrebarea cum ar trebui sa reactioneze o femeie ce este
abordata pe strada, deoarece "un raspuns ii va provoca pe ei" sau "daca
raspunzi inseamna ca vrei ca el sa te pipaie". (J 7/3/02; E 7/3/02). Acest
lucru situeaza hartuirea verbala intr-un capitol dintr-o serie de actiuni in
timp ce plaseaza responsa-bilitatea pentru o apropiere fizica in seama
victimei. Responsabilitatea cade pe umerii femeii printr-o interpretare
foarte larga a violului ca un act sexual incitat de idealul feminin. Femeia
romana care isi indeplineste presupusul rol
natural de obiect sexual este prin urmare prinsa in capcana unei duble
legaturi de a fi considerata responsabila pentru a se apara impotriva
barbatilor, indeplinind idealul masculin de victima prin acte sexuale
violente. Foarte multi dintre cei intervievati au spus ca doar femeile care
au vrut sa fie pipaite au fost atacate, in acelasi timp citand cazuri ce nu
confirmau aceasta teorie. Una dintre cele intervievate a explicat ca ea mereu
purta blugi si nu era machiata in spatiile publice, tocmai pentru a evita
atentia din partea barbatilor si apoi a mentionat o experienta recenta,
cand a fost asaltata pe strada de catre doi baieti de aproximativ 13
ani "mai tineri si mai slabi" (E07/03/2002). Cea intervievata si-a inceput relatarea
gandindu-se daca nu arata prea copila, ilustrand astfel interpretarea comuna
a hartuirii ca o chestiune ce rezida in aspectul exterior al femeilor si
rolul lor ca obiecte sexuale ale barbatilor. Una dintre cele intervievate, cu
studii superioare, a povestit pe larg despre felul in care barbatii, in grup,
radeau in timp ce faceau comentarii cu aluzii sexuale la adresa unei femei ce
trecea, observand ca cei ce fac acest lucru o fac nu pentru a obtine atentia
obiectului sexual, ci pentru a obtine atentia celor din grup, concluzionand cu:
"un barbat adevarat poate face ca unei femei sa ii fie frica in fata
prietenilor lui". Acest lucru intareste analiza lui Caputi asupra felului in
care discursurile sociale despre violenta sexuala sunt un punct al
identificarii masculine (deseori exprimat prin batjocura) care in acelasi
timp identifica femeia de pe strada cu o potentiala victima. Intr-adevar, cei
intervievati au vorbit despre faptul ca le era frica (se temeau tot timpul de
violenta sexuala in spatiile publice). O tanara femeie descria sentimentele
unei prietene care trebuia sa mearga pe jos singura noaptea, dupa serviciu,
"nu i se intamplase niciodata nimic, dar nu se poate relaxa. Nu se gandeste
<o sa fie in ordine>, nu, in fiecare seara e inca stresata chiar daca
nimic nu s-a intamplat, prietena mea nu se poate
relaxa noaptea, nu poti sa stii niciodata cand se poate intampla ceva". Teama
de violenta sexuala perpetuata prin evenimente si acoperirea mediei extensive
in discursurile sociale despre violentele sexuale, este de fapt, teama de o
amenintare localizata oriunde si oricand in spatiul public. Intrebarea "la
cine ar putea apela pentru ajutor in spatiul public" a primit o varietate de
raspunsuri, toate variatiuni pe o tema a idealului
masculin. In vreme ce unele femei spuneau ca ar cauta un spatiu cu magazine,
cu un politist sau un gardian (o figura cu autoritate intr-un spatiu anume),
un barbat roman care "arata bine" a fost raspunsul cel mai frecvent. Cineva a raspuns: nu politia, politia colaboreaza cu criminalii.
un barbat, un barbat roman. "nu o femeie - ce ar
putea face o femeie?", in acest fel ilustrand natura unui spatiu de siguranta
pentru o persoana de gen feminin, ca si un spatiu reclamat de idealul
masculin.
interviurile au sugerat ca cei intervievati considerau violul ca fiind cel mai
grav act de violenta sexuala. Violul este oricum punctul culminant al unei
serii de acte de violenta sexuala, acte care in ciuda faptului ca nu sunt
normate, includ forme de hartuire verbala si fizica. Una dintre cele mai
importante feministe din Romania, Mihaela Miroiu, considera hartuirea
sexuala larg raspandita pe strazile din Romania ca parte a unei "socializari
a violului", in timp ce Sorina Neculaiescu, da hartuirii sexuale numele de
mini-violuri. Astfel, perceptia femeilor din mediul academic romanesc asupra
hartuirii sexuale situeaza astfel de acte ca etape legate logic de viol.
Pronuntarea acestei manifestari, dintre cele mai grave, a
infractiunii sexuale, in discursul prescriptiv se potriveste cu mediul si cu
scopul sau de a educa femeile in privinta pericolelor din spatiile publice
din Bucuresti.
In
timp ce intrebarea despre "locurile periculoase din Bucuresti" conducea, in
general, la discursul despre violenta sexuala in spatiul public, nici unul
dintre raspunsuri nu a ridicat problema violentei domestice. Celor
intervievati le-au fost adresate o serie de intrebari cu privire la
cunostintele lor despre violenta in familie: daca se petrecea in zona lor, in
blocul lor, si apoi in familia sau grupul lor de prieteni. Trei femei din 26
intervievate individual au spus ca nu experimentasera violenta in viata
personala, din partea partenerilor sau a familiei. Toate celelalte 23 de femei
au raspuns ca ele experimentasera violenta din partea partenerilor masculini
si/sau a membrilor familiei. In fiecare caz autorul violentei era de etnie
romana. In vreme ce sapte dintre cele intervievate articulau nivelul de
educatie ca sursa a abilitatii lor de a scapa de autorul violentei, nici una
dintre intervievate nu a identificat faptul ca autorii violentelor au fost
educati la un standard cel putin egal in comparatie cu al femeilor. In timp
ce o mare parte a celor intervievate experimentasera violenta din partea
barbatilor romani in spatiul privat, nici una nu experimentase violul din
partea tiganilor sau a rromilor. Este important de
mentionat faptul ca nu toate elementele hartuirii sexuale experimentate de
cele ce identificau autorul violentei cu un tigan veneau din partea unui
barbat de etnie rroma. Statisticile reale nu pot fi calculate din cauza
faptului ca violurile nu sunt raportate, lipsei acuzatiilor, lipsei
statisticilor ce pot fi consultate incluzand date etnice, si ratelor
disproportionate de incarcerare a barbatilor de etnie rroma din Romania. Nu trebuie sa confundam termenul de "tigani",
invocand o serie de discursuri stereotipe specifice din punct de vedere
istoric si cultural, cu barbatii de etnie rroma, cu toate ca indivizii
din acest grup sunt fara indoiala afectati de pe urma acestui proces.
Intrebarea este de ce femeile romane etnicizeaza amenintarea masculina a
violentei sexuale in spatiul public?
Tiganii - ceilalti si spatiile bucurestene
Acest studiu nu ofera nici o concluzie concreta, ci
isi propune sa analizeze cateva functiuni
posibile ale etnicizarii violentei in spatiul public in discursurile femeilor
romane. Avtah Brah expune un model interesant pentru mediatizarea actiunilor
dintre discursurile de gen despre cei de alte etnii, in studiul sau despre o
comunitate engleza in timpul emigratiilor de dupa al doilea razboi mondial (2000).
Observand discursurile femeilor care in mod repetat identifica
"intrusul'" ca si o "forma de masculinitate agresiva", Brah considra ca
acesta este discursul agresiunii masculine plasat in mod gresit pe seama
celor de alte etniii printr-o translatie a celuilat "fost colonizat" in
postura de colonizator astfel incat "discursul ii transforma pe cei impotriva
carora se comiteau abuzuri in abuzatori" (Brah 2000, 277).
In
timp ce istoria tiganilor-ceilalti nu e coloniala, istoria sclaviei a
celuilalt inferior poarta o nevoie similara de justificare discursiva constanta. Intr-adevar,
in diferite perioade ale istoriei nationale a romanilor tiganii (ceilalti) au
fost construiti ca diferite tipuri de transgresori. In ultima decada
discursurile despre tigani sunt dominante in sferele experientelor centrale
post comuniste. Preturile pietelor sunt mari pentru ca tiganii comercianti
fac specula pe seama producatorilor romani si trecerea granitei romane este
restrictionata pentru romani deoarece tiganii profita de oportunitatile
economice si politice (Woodcoek, 2002). In fiecare din aceste cazuri
tiganul-celalalt este incapabil de civilizatie/munca/inteligenta dar, cu
toate acestea inseala si controleaza din punct de vedere economic. In acest
mod tiganii-ceilalti pot fi vazuti functionand ca un celalalt primar al
romanilor, transgresorul care ameninta schimband factori economici, sociali
si politici. Discursurile despre transportul public in Bucurestiul post
comunist sunt locurile primordiale unde tiganii-ceilalti sunt construiti.
Dupa cum mentionasem mai sus, studiul lui Lemon despre Metroul din Moscova
examineaza cum povestioarele despre transportul public joaca zi de zi un rol
vital in viata orasenilor ca spatiu real in care celalalt este sau poate fi
intalnit in mod normal. Discursurile despre celalalt cu referire la in
transportul public creaza o fixa "gramatica de suprafata" ce permite
identificarea grupurilor etnice prin caracteristicile fizice care conduc la
identitati presupuse fixe (Lemon 2000, 27).
Identitatile
stereotipe etnic (inclusiv cea a sinelui) sunt utilizate in discursurile din
spatiul public ca mijloc de adresare, explicare si organizare a problemelor
locale de economie, politica si identitate culturala.
Transportul
public din Bucuresti si mai ales autobuzele sunt un mediu ce reprezinta un
spatiu ce contine o presiune etnica in discursurile dominante romanesti.
Hotii de buzunare sunt vazuti ca tigani si stereotipiile despre tigani ca
necivilizati, violenti, razbunatori sunt utilizate sa explice de ce atunci
cand cineva este furat, jefuit intr-un autobuz aglomerat si in miscare nimeni
nu trebuie sa protesteze (Woodcock 2002).
Un
grup superior numeric de martori considera hotii ca fiind tigani care iti vor
gasi casa si te vor bate /ucide daca unul protesteaza. Romanii civilizati
(pot fi inclusi si rromii in aceasta categorie) sunt fara putere in fata
criminalilor tigani, reversul structurii sociale dominante care au oprimat si
au marginalizat comunitatile rroma (cum ar fi tiganii). Greseala este
reprezentata ca infractiune. Aceasta constructie discursiva a spatiului
public si aceasta influenta etnica: celalalt, nu numai ca, creaza o fixa
"gramatica de suprafata" pentru interactiuni din spatiul real, dar mai mult
foloseste aceasta gramatica fundamentala sa justifice si sa intareasca
controlul etnic romanesc in societatea postcomunista. Astfel discursul
prescriptiv al femeii care etnicizeaza violenta sexuala ca si comisa de
tigani pentru aceea construieste, explica, justifica, intareste identitatea
etnica romaneasca ca fiind civilizata si necesara pentru a-l teroriza pe
celalalt care in mod violent incalca etnicitatea naturalizata prin rolul de
gen. Prin invocarea etnicului celalalt, femeile romane inlocuiesc agresiunea
masculina a barbatului roman. Acest lucru creaza un spatiu pentru femeie sa
desemneze amenintarea feminina (care este transetnica) in acelasi timp
evitand posibila teoretizare a discursului de catre barbatul roman, dar
simultan sa retina pozitia femeii romane ca loc de reproducere a natiunii romane
si de obiect sexual pentru dorintele barbatului roman. O asemenea miscare
naturalizeaza rolul genurilor in cadrul etnicitatii romanesti dominante si il
prezinta pe celalalt ca infractor al ierarhiei naturalizate dinauntrul
corpului social. In caz de pericol, luand partea (barbatului roman)
hegemonului matricelor etnice si de gen si localizand toate amenintarile
(locului national de reproducere) in etnicul celalat e un drum valid pentru a
cere protectie in matricea etnica. Preferinta de a se intoarce spre barbatii
romani pentru ajutor in spatiile publice este o expresie a
acestei strategii de supravietuire. Discursul prescrispiv este, trebuie sa
amintim iar, un mediu specific de concizie ce indica punctele importante ca:
pericol - tigani - viol. Dupa cum am discutat, violul e cea mai serioasa
dintre traiectoriile observate ale atacurilor. Nu cumva e posibil ca
exprimarea "tigani" sa functioneze intr-o maniera similara? Un atacator de o
etnicitate presupus inferioara (chiar controland din umbra, victima devine
agresor) ar fi cel mai rau scenariu posibil nu numai din cauza motivelor
stereotipe, dar mai ales pentru ca acesta ar reprezenta puterea idealului
masculin pe matricea de gen pentru a calca in picioare ierarhia etnica.
Puterea idealului masculin este potentialul de a viola femeia romana atat ca
subiect de gen cat si ca subiect etnic.
Luand
in considere construirea idealului feminin din Romania postcomunista din
pozitia de reproducere nationala gasim un loc de intalnire care plaseaza
genul feminin in afara protectiei extinsa spre ea in cadrul matricei
romanesti etnice si de gen. Discursurile sociale despre infractiunile sexuale
functioneaza pentru a crea spatiul public ca o sfera in care femeile (mai
ales cele care au rolul natural de obiect sexual) infrunta pericolele
perpetue ale violentei sexuale.
In conformitate cu acest rationament idealul
feminin roman este in siguranta doar in sfera privata a casatoriei aplicat in
cadrul matricei heterosexuale dominante romane ca si un cadru vital al
reproducerii nationale. Astfel discursul prescrisptiv plaseaza femeile ca si
subiecti atat de gen cat si vulnerabili in afara spatiului protejat (natural)
al sferei private. Faptul ca cele intervievate au experimentat violenta in
cele mai multe cazuri in sfera privata presupus sigur din partea unor
"hegemoni" etnici care pretind ca le protejeaza, evidentiaza puterea (dez)echilibrului intrinsec al functiunii corpului social
patriarhal.
Agentul subaltern si celalaltul etnic
Schimband centrul de greutate, stiind ca o minoritate
masculina de oricare etnie violeaza, este posibil sa exploram problema
interactiunilor din spatiul public real al rromilor barbati cu femeile
romance? Este evident ca stereotipa abordarea tiganilor (celalalt) ca fiind
violenti, razbunatori, organizati in clanuri care poate fi articulata in
beneficiul unora, dupa cum identificarea hotilor din mijloacele de transport
in comun cu tiganii ii ajuta pe acestia din urma sa "isi faca treaba"
linistiti. Stereotipiile romanilor cu privire la tigani in acest context sunt
legate de hotii care profita de "neputinta" prin care romanii isi
definesc eul etnic, desi acesti hoti pot fi de orice etnie. Ce este sigur
insa e ca aceasta "neputinta" este razbunata de grupul etnic majoritar
(roman) prin marginalizare economica si sociala si opresiunea tiganilor
(celalalt), fapt care afecteaza un grup mare de inidivizi rromi. Discursurile
stereotipe esentializeaza identitatea atribuita celuilalt ca un mijloc de
delegare, dar puterea eului etnic romanesc este consolidata in cadrul
corpului social ca un tot prin interactiunile delegarilor subalterne.
Interactiunile dintre celalaltul etnic si de gen
din spatiul public au un potential inerent pentru manipulare discursiva,
strategie si delegare. Prin identificarea caracte-risticilor etnicului
celalalt (prin semnificanti sau actiuni fizice sau lingvistice), un individ
poate mobiliza o serie de discursuri (tiganii sunt imprevizibili, violenti,
puternici), o miscare de delegare care poate aduce beneficii concrete sau/si
o intensificare a discursurilor dominante. Din lungi observatii si din
experiente zilnice, sugerez ca barbatii se folosesc de puterea tiganilor
(celuilalt) in spatiul public. Este ceva obisnuit ca grupuri de barbati care
sunt desemnati fizic ca fiind "tigani" (piele mai inchisa la culoare,
preocupari si vestimenatie specifice) sa stea pe bulevardele din centru si sa
tinteasca in special femeile romane insotite de barbati romani, pentru a-i
hartui din punct de vedere verbal. Femeia romana este identificata cu idealul
feminin, in timp ce barbatul roman este vazut ca incapabil de a intruchipa idealul masculin, acela care are pretentia de
a proteja femininul (ca locus de reproducere si ca obiect al dorintei
sexuale). In timp ce barbatul generic roman cere recunoasterea etnicului
masculin de alta natura (celalalt), el este in acelasi timp circumscris
propriei sale constructii a etnicitatii si nu poate
pretinde aceasta recunoastere in cadrul corpului social. Astfel de actiuni
trebuie considerate instrainari ale delegarii catre subalternul etnic, care
functioneaza prin ierarhia de gen si etnica a corpului social din Romania,
desi efectele in plan mai larg sunt o consolidare a puterii etnice romanesti
(prin articulari mai puternice ale etnicului diferit.) Ce este interesant de
notat este ca numerosi respondenti masculini au afirmat ca in situatia
prezentata mai sus, lasa in seama femeilor sa "rezolve problema hartuirii",
fiind constienti ca o interactiune masculina ar sfarsi in acte de violenta (R
7/19/2002; G I B 7/12/2002). In aceste cazuri, astfel, subiectul nerecunoscut
(etnic hegemon) evita sa fie confruntat cu esecul celuilalt de a-i recunoaste
rolul prin refuzul de a intruchipa rolul de
protector al idealului feminin. Aceste interactiuni ale grupurilor in
matricea etnica se bazeaza si functioneaza in cadrul matricei de gen ca
discurs constitutiv al corpului social, chiar cand hegemonii masculini refuza
sa-si execute rolurile atribuite.
Discursurile feministe si problema delegarii
A pune in lumina problema delegarii subiectilor
feminini in societatea romaneasca patriarhala post-comunista este o actiune
necesara, care nu doar recunoaste femeile ca fiind agenti care
interactioneaza strategic cu mediul incojurator, dar care ne ajuta sa
reflectam asupra experientelor traite si locul lor in matricea corpului
social. Daca sau nu supravietuirea culturala si fizica este parte a
delegarii, constituie o parte esentiala a ceea ce discursul prescriptiv din
acest text ar putea denumi.
Etnicizarea amenintarii masculine in spatiul public
este o strategie care mobilizeaza discursurile etnice dominante in serviciul
subiectilor feminini, plasand femeia romana in locul privilegiat al idealului
feminin (locus al reproducerii si obiect sexual). Aceasta miscare strategica,
da posibilitatea femeilor individuale sa se plaseze in centrul locusului
reproductiv national romanesc, cu pretentia de a fi protejate de idealul
masculin impotriva amenintarii etnicului tigan (celalalt). Aceasta miscare
constituie si consolideaza sfera privata (sigura in cadrul casatoriei) ca
fiind locul "natural" al subiectului feminin in tensiune cu perpetua
amenintare de afara. Intarirea sferelor spatiale de gen complica si mai mult
posibilitatea articularii violentei in cadrul locului "sigur" de acasa ca
fiind ne-natural.
Etnicizarea
amenintarii masculine in spatiul public este de asemenea evaziva cand vine vorba de complicitatea barbatilor in comiterea
de violente impotriva femeilor. Aceasta recunoastere este necesara in
intelegerea modului cum se propaga si incurajeaza in discursurile legale si
media identificarea masculina cu violenta sexuala care ia femeile drept
obiecte. Faptul ca societatea romaneasca, dominata de idealul masculin,
bazandu-se pe violenta sexuala pentru a construi roluri de gen ca
"naturale", nu poate fi abordata, in timp ce agresiunea masculina e
etnicizata si disociata de masculinitatea romana.
Plasarea amenintarii violentei sexuale in sfera
tiganilor nu doar ca intensifica discursurile stereotipe despre celalalt si -
inevitabil - consolideaza gravitatea marginalizarii oamenilor adevarati (care
sunt identificati sau auto-identificati ca fiind tigani), dar da nastere unei
intrebari despre cum matricea de gen se bazeaza pe etnii diferite pentru a-si
intari si normaliza propria structura. Structura imperativa a discursului
prescriptiv (nu trebuie / nu se cade sa mergi singura) circumscrie si
plaseaza responsabilitatea violentei sexuale asupra subiectului feminin.
Chiar si avand in vedere scopul educativ al discursului despre supravietuire,
acesta nu poate reflecta o delegare a femeilor dincolo de manifestarea
discursurilor dominante (acelea care culpabilizeaza victima) printr-un fel de
"realitatea/ dragostea este cruda".
Discursul
prescriptiv, functionand ca o strategie educationala pentru siguranta fizica
a femeilor, esueaza in incercarea de a contesta discursurile sexiste.
Plasarea agresiunii in sfera etnicului cu o adevarata strategie de utilizare
a discursurilor etnice si de gen, poate fi perceputa ca o intarire a
hegemoniei masculine in Romania. Discursul nu doar ca nu reuseste sa conteste
locusul feminin ideal (caminul), ci chiar sprijina acest rol in incercarea de
a castiga protectia extinsa a idealului masculin, ceea ce mascheaza
realitatea unor experiente violente ale femeilor suferite in sfera privata,
adica exact acolo unde se pretinde ca ar exista siguranta, si se evita faptul
ca idealul masculin nu isi indeplineste
niciodata promisa functie de protectie. Discursul prescriptiv este, mai
degraba decat o manifestare a delegarii feminine, un exemplu de cum niste
femei din bucuresti negociaza violenta in spatiile publice de zi cu zi,
intr-un sistem dominat de idealul masculin si bazat pe matricea etnica prin
mobilizarea discursurilor dinamice de gen si etnice.
Concluzie
Corpul social din Romania post-comunista, compus
din negocieri dinamice constante ale genului si ale etnicitatii, este dominat
de un ideal specific masculin din punct de vedere cultural si istoric.
Idealul feminin, ca locus al reproducerii nationale si obiect sexual,
constituie spatiul privat. Natura dominanta a discursurilor sociale despre
infractiuni sexuale violente functioneaza ca parte a structurii sociale
dominante pentru a face spatiul public un loc periculos pentru femeile reale.
Astfel, experientele reale ale femeilor in sfera privata sunt minimalizate la
nivelul discursului, amenintarile fiind plasate in spatiul public si
atribuite etnicilor diferiti. Utilizarea discursului prescriptiv printre
femei subliniaza interactiunile dintre matricile de gen si etnice in
articularile spatiului public si violentei sexuale. Etnicizarea amenintarilor
masculine, puse pe seama tiganilor, disculpa complicitatea masculina de
violenta sexuala si permite o miscare simultana pretinzand protectia
subiectilor feminini in cadrul rolurilor naturalizate ale grupului etnic
hegemonic. In timp ce efectele acestui discurs
consolideaza la rigoare dominarea masculinitatii in Romania, insasi existenta
sa ilustreaza o strategie dinamica de negociere a genului si a locului
acestuia in viata de zi cu zi printre femeile din orasul Bucuresti.
BIBLIOGRAFIE
Achim, Viorel, 1998, Tiganii in
Istoria Romaniei, Editura Enciclopedia, Bucuresti.
Amza, Tudor, 1995, Fenomenul
infractional in randul tiganilor: Activitati specific Politiei Romane pentru
protejarea etniei si prevenirea faptelor antisociale, Academia de Politie
Alexandru Ioan Cuza, Bucuresti.
Asociatia pentru Promovarea Femeii
din Romania, Project "Centrul de Informare, Educatie si Consiliere Timisoara
pentru femeile si fetele victime ale violentei domestice si abuzului sexual",
a survey of opinions conducted 5-7-July 2002, financed through the
PHARE-ACCESS program.
Baban, Adriana, 2000,
“Women’s Sexuality and Reproductive Behaviour in Post-Ceausescu
Romania: A Psychological Approach”, in Gal and Kligman (eds), 2000,
Reproducing Gender, Princeton University Press, New Jersy.
Bhabha, Homi K,.
1994, The Location of Culture, Routledge, London
and New York.
Brah, Avtah, 2000, “The scent of
memory: strangers, our own and others”, in Brah, Avtah and Coombes, Annie
E. Hybridity and its Discontents: Politics, science culture Routledge,
London and New York, 272-290.
Bucur, Maria, 2002, Eugenics and
Modernization in Interwar Romania,
Pittsburgh University
Press, Pittsburgh.
Buica, C., Popescu, M. and Tomescu,
O., 1995, "Bucurestiul vazut de Bucuresteni; reprezentari speciale ale
spatiului urban", in Revista de Cercetari Sociale, Vol. 3, pp.
111–115.
Butler, Judith, 1990, Gender Trouble: Feminism and the
Subversion of Identity, Routledge,
New York.
Butler, Judith, 1997, Excitable Speech: A Politics of
the Performative, Routledge, New York and London.
Caputi, Jane, 1987, The Age of Sex
Crime, The Women’s Press, London.
Council of Europe,
Gender Mainstreaming – conceptual frameworks, methodology and
presentation of good practices, Final Report of the Group of Specialists on
Mainstreaming, Strassbourg, February 1999.
Dragomir, Otilia (ed), 2002, Femei,
Cuvinte si Imagini: perspective feministe, Polirom, Iasi.
Gal and Kligman (eds), 2000, Reproducing
Gender, Princeton University Press, New Jersy.
Ghinea, Cristian, “Intre noi fie
vorba, rromii tot tigani sunt”, in Dilema, 19 October 2001, p. 3.
Grunberg, laura, “Stories
from the time I tried to be a good Foisoreanca”, in Analize, Revista
de Studii Feministe, Vol. 5, August 1999, p. 16.
Hancock, Ian, 1988, The Pariah
Syndrome, Ann Arbour.
Human Rights Watch International Gay
and Lesbian Human Rights Commission report 1998 Public Scandals, Sexual
Orientation and Criminal Law in Romania, Arta Grafica, NewYork and
London.
Lemon, Alaina, 2000, “Talking
and Spectating Transition: The Moscow Metrou”, in Berdahl, D., Bunzl, M.
and Lampland, M., Altering States: Ethnographies of Transition in Eastern
Europe and the Former Soviet Union, University of Michigan Press,
Michigan, pp. 14-39.
Minnesota Advocates for Human Rights, 1995 Lifting the
Last Curtain: A Report on Domestic Violence in Romania, Minneapolis.
Miroiu, Mihaela, 1997,
“Experimentele Femeilor”, in Gen si Societate Alternative,
Bucuresti.
Neculaescu, Sorina, 2000, "Corpul
Femeii - Trofeu al Dominatiei Masculine", in ANAlize, September 2000,
pp. 15-16.
Olteanu, Tatiana, 1998, Studiu de opinie privind
violenta asupra femeii in familie (www.pitesti.ro/grado/studiu ro.html) last accessed August 5, 2002.
Open Society
Institute’s European Union Monitoring Program’s 2001, Protectia
Minoritatilor in Romania, Central European University Press, Budapest
and New York.
Roman, Petre, 2000, Memorandum la Ministerul Afacerilor
Externe al Romaniei, "Termeni folositi pentru denumirea etniei
romilor/tiganilor", 29 February.
Romani Criss si Agentia de monitorizare a presei,
2000, Prezentarea romilor presa Romaneasca, in Report
February-August.
Rose, Lindsay, 2000, From atrocity to data:
historiographies of rape in Former Yugoslavia and theor effects on
the study of the gendering of genocide, fiind rest of ref.
Spivak Gayatri, 1990, A Critique of Postcolonial
Reason: Toward a History of the Vanishing Present, Harvard University
Press, Massachusetts and London.
Shannon Woodcock, doctorand la
Universitatea din Sidney,
interesata de discursurile referitoare la femei si etnia rroma in Romania
post-decembrista.
|
