Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


O noua paradigma: dezvoltarea sociala

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
EVALUAREA, PREDICTIA SI PREVENIREA DELINCVENTEI JUVENILE
PRODUS INTERN BRUT
Testul t pentru diferenta dintre mediile a doua esantioane dependente
Perioadele asimilate
Bunastarea sociala si rolul statului in producerea bunastarii
PANEL
TRANSMITERILE INVERSE SI DIFUZAREA SCHIMBARII
RIT
TRANSFORMARI STRUCTURALE IN FAMILIE. DEMERS ISTORIC
Devianta


O noua paradigma: dezvoltarea sociala



Poate parea socanta afirmatia ca societatea s-a dezvoltat pana acum prin crize. Presate de urgenta problemelor, raritatea resurselor si limitarea capacitatilor de proiectare sociala, societatile s-au caracterizat printr-o atitudine pasiva fata de viitor. Viitorul le-a aparut ca o stare impredictibila, care vine, buna sau rea, actorii neavand un control semnificativ asupra ei.

Pentru prima data in istorie, viitorul incepe sa devina un spatiu al constructiei constiente si planificate. Comunitatile se afla in fata unei noi provocari: sa-si dezvolte capacitatea de a construi viitorul. Pentru aceasta este nevoie de noi instrumente teoretice si metodologice, de o noua capacitate individuala si colectiva, dar si de noi tipuri de institutii. Este o nevoie presanta pentru cristalizarea unei culturi a dezvoltarii. Asistam la un proces rapid de constituire a unei noi paradigme in stiinta: paradigma dezvoltarii sociale proiectate si planificate.

Dezvoltarea sociala se refera la orientarea intregii lumi, a unei tari, regiuni, comunitati sau institutii spre realizarea unei stari dezirabile, pusa ca obiectiv de realizat printr-un proces planificat in timp, printr-un set de actiuni conjugate.

Schimbarea prin criza este impusa de presiunea factorilor negativi si nemultumirea exploziva, iar solutiile vizeaza un orizont de timp redus si se dovedesc adesea slab eficiente. Dezvoltarea sociala planificata presupune, insa, un proces amplu de proiectare pe termen mediu si lung pentru solutionarea problemelor sociale si valorificarea oportunitatilor, nu doar solutionarea unor crize sau relaxarea unor tensiuni.

Ne aflam la inceputul procesului de dezvoltare a capacitatilor de formulare de strategii de iesire proiectata si planificata din criza si de construire a sistemelor de actiune colectiva orientate de promovarea strategiilor adoptate. O mare varietate de programe de dezvoltare sociala sunt formulate la toate nivelurile: international, national, regional, local, sectorial.

Paradoxal, orientarea spre dezvoltare sociala nu a aparut in tarile plasate la varful evolutiei – tarile cele mai dezvoltate fiind aflate intr-un proces neproblematic de perfectionare - sau in comunitatile prospere, ci in tarile confruntate cu inapoieri si decalaje. In prima jumatate a secolului XIX si prima jumatate a secolului XX Romania a fost dominata de dezbateri asupra strategiilor si programelor de decalaje a inapoierii si apropierii de Europa dezvoltata.

Institutia ca instrument al dezvoltarii

Am ales ca obiect al proiectului nostru capacitatea de dezvoltare sociala a institutiilor.

De ce termenul cheie de institutie? Prin institutie, in sens foarte larg, se intelege o activitate colectiva organizata, structurata prin reglementari explicite. Organizarea unei activitati de amploare, orientata spre realizarea unor obiective, reprezinta un proces de institutionalizare. In sensul restrans, prin institutie se intelege sistemul public cu institutiile sale: ministere, departamente, agentii, autoritati publice judetene si locale cu toate organizatiile sale. Termenul de institutie publica are in vedere deci o organizare legiferata, cu vocatie de a contribui la promovarea bunastarii colective, desfasurata de regula pe o durata nelimitata. In ultimele decenii a devenit evident ca institutiile publice, care au cunoscut o extindere spectaculoasa in cadrul a ceea ce se numea statul bunastarii, cunosc o criza a eficientei lor. Nu este intamplator ca tema reformei institutiilor publice a intrat in centrul preocuparilor.

In ultimele decenii, un rol important in procesul de dezvoltare sociala il au si organizatiile non-publice: asociatii, ONG-uri, organizatii private cu profil economic. Credem ca, indiferent de profil, toate organizatiile sunt antrenate intr-un proces de largire a ariei lor de responsabilitate sociala.

Asteptarea publica fata de toti actorii sociali este complementara cu asumarea de catre acestia a vocatiei de sporire a contributiei la procesul global de dezvoltare sociala.

Acest ghid ofera o sistematizare generala a pasilor, a fazelor pe care orice proces organizat/institutionalizat de dezvoltare proiectata trebuie sa le contina.

Rolul central in procesul de dezvoltare sociala il are sistemul de institutii publice. Reforma administratiei publice inseamna in primul rand reforma institutiilor publice. Si cheia reformei institutiilor publice, noi credem, reprezinta o profunda reorientare a lor catre viitor. Viitorul este tot mai mult o stare de construit. Credem ca institutiile publice sufera, din acest motiv, o restructurare profunda. Traditional ele se concentreaza pe solutionarea problemelor curente, aplicand reglementarile legale. Este firesc ca institutiile publice traditionale aveau nevoie in primul rand de competenta juridica si economica pentru gestionarea resurselor. In ultimul timp institutiile publice se orienteaza spre schimbarea sociala printr-un efort organizat, desfasurat in timp. Asistam la o tranzitie de la aplicarea legislatiei pentru solutionarea problemelor punctuale la dezvoltarea de programe/proiecte. O noua competenta este necesara. Orientarea spre construirea viitorului consta in schimbarea profilului activitatii institutiilor: din rezolvarea de probleme punctuale, in activitati de dezvoltare proiectata si planificata. Pentru aceasta este nevoie de instrumente.

Bunele intentii si entuziasmele naive trebuie sa faca loc unei metodologii inalt elaborate.

Fazele proiectarii si principiile dezvoltarii sociale

Schema propusa aici contine conceptele-cheie ale paradigmei dezvoltarii sociale: problema sociala, obiectiv, strategie, plan de actiune, monitorizare, evaluare.

Procesul de dezvoltare sociala cuprinde 8 faze de parcurs.Fiecare faza a procesului de dezvoltare sociala - planificare, implementare, monitorizare si evaluare - este prezentata distinct.

Ghidul se incheie cu o grila de evaluare care include indicatori ce pot fi avuti in vedere pentru evaluarea capacitatii institutiei de a genera dezvoltare sociala, la un moment dat, inclusiv o propunere de instrument pentru feedback intern, un mic glosar de termeni care include toate conceptele definite de-a lungul ghidului, si o lista de publicatii si de site-uri pe Internet care pot fi utile daca doriti sa aprofundati o tema sau alta.

Pentru o mai usoara intelegere a procesului de dezvoltare sociala, Ghidul cuprinde un prim capitol in care sunt prezentate pe scurt conceptele-cheie, cele 8 faze/pasi ale oricarui proces de dezvoltare sociala planificata, precum si zece principii ale activitatii de dezvoltare sociala.

Opt faze ale proiectarii dezvoltarii sociale

Fazele proiectarii dezvoltarii sociale

Pentru simplitate, procesul de dezvoltare planificata este prezentat in acest ghid sub forma unor faze succesive. Procesul are, evident, un caracter ciclic, incluzand mecanisme de feed-back si corectie pe tot parcursul sau. Orice proces de dezvoltare planificata incepe prin identificarea unei probleme, continua cu proiectarea actiunii, invatarea din experienta actiunii, corectie, si apoi din nou actiune. Revenirile la faze anterioare sunt necesare datorita acumularii de noi cunostine, evaluarii continue a activitatii sau aparitiei unor noi oportunitati.

1.Identificarea si diagnoza problemei

2.Stabilirea prioritatilor si adoptarea obiectivelor de dezvoltare

3.Identificarea solutiilor alternative si alegerea strategiei

4.Elaborarea Planului

5.Implementarea de actiune

6.Monitorizarea

7.Evaluarea

8.Feed-back - Corectie

Prima faza:identificarea si diagnoza problemelor sociale.Orice proces de dezvoltare porneste de la problemele cu care sistemul social respectiv se confrunta. Problema o reprezinta si fructificarea oportunitatilor de dezvoltare.

Faza a doua: stabilirea prioritatilor si adoptarea obiectivelor de dezvoltare. Limitarea resurselor impune ierarhizarea problemelor de abordat si alegerea celor mai importante:prioritizarea.

Formularea explicita a criteriilor de stabilire a prioritatilor este importanta pentru evitarea alegerii sub presiunea conjuncturilor sau a intereselor de grup. Orice adoptare a unor obiective contine explicit sau tacit prioritati.

Faza a treia: identificarea solutiilor alternative si alegerea strategiei de actiune. Dupa stabilirea obiectivului de actiune se pune imediat problema modalitatii de atingere a acestuia: strategia de actiune. Alegerea strategiei presupune identificarea „cailor posibile de actiune”, a solutiilor alternative si stabilirea strategiei celei mai bune.

Problemele cu care societatile actuale se confrunta au crescut rapid in complexitate. Alegerea unei strategii devine tot mai dificila, riscul unor optiuni proaste este in crestere. Adoptarea solutiilor impuse de conjuncturi, de interese, sau „a primei solutii care pare satisfacatoare” poate duce la adevarate dezastre. Cum sa relansezi o economie subdezvoltata, cum sa minimizezi coruptia sau saracia sunt probleme care nu au solutii simple. S-a conturat un nou concept-directie de dezvoltare a constructiei sociale: strategia. Strategia este o directie globala de actiune. De exemplu, disputa dintre neoliberalism si social-democratie. Social-democratia considera ca reducerea saraciei trebuie realizata in principal prin dezvoltarea unui sistem de protectie sociala, atat prin suport cu beneficii financiare a celor in nevoie, prin ridicarea celor cu venituri mici la un nivel minim decent, cat si prin instrumente active de imbunatatire a capacitatii lor de a produce veniturile pentru un standard decent de viata. Neoliberalismul a adoptat o alta strategie: scaderea cheltuielilor sociale publice prin reducerea taxelor si a contributiilor sociale presupune a stimula relansarea economiei care, la randul ei, va oferi mai multe locuri de munca, venituri mai mari, reducand astfel saracia; totodata, reducerea beneficiilor sociale va motiva „saracii” sa faca eforturi mai mari pentru a iesi din saracie.

Aceste doua „ideologii” sunt cai de actiune, strategii alternative.

Faza a patra: operationalizarea strategiei intr-un plan de actiune sociala. Strategia, ca directie globala de actiune cu principiile care fundeaza optiunea, nu contine masurile concrete, in orizonturi de timp specificate, responsabilitati, atribuirea de resurse. Un nou concept a ocupat un loc important in paradigma dezvoltari sociale: planul de actiune. Planul de actiune reprezinta o operationalizare a strategiei in termenii unei pluralitati de subobiective care, impreuna, duc la atingerea obiectivului global. Atingerea subobiectivelor se intinde pe perioade de timp, cu tinte intermediare. Un exemplu ilustrativ este Strategia Antisaracie adoptata in 1998 de catre Comisia Prezidentiala Antisaracie. Ea nu a fost operationalizata sub forma unui plan de actiune, ramanand la nivelul de directii de actiune si principii. PNAinc, adoptat in 2002, este o operationalizare a optiunilor strategice din 1998.

Faza a cincea: implementarea planurilor de actiune. Planurile cu un grad mare de complexitate antreneaza o multime de actori sociali, institutii, organizatii, grupuri sociale, comunitati. In ultimii ani, societatea noastra s-a confruntat cu o experienta frustranta: se elaboreaza strategii si planuri de actiune. Procesul de elaborare a acestora poate fi deosebit de laborios, antrenand multi actori sociali, specialisti, institutii, organizatii. Odata elaborate si adoptate, multe dintre ele raman nerealizate, fiind „uitate in sertare”. Si planurile cunosc o dinamica similara cu cea a problemelor sociale.

Momentele de criza activizeaza vointa de actiune. Dezvoltarea unei strategii/ unui plan este un raspuns la presiunea de actiune. Elaborarea si adoptarea acestora relaxeaza presiunea de actiune. La aceasta se adauga dificultatile de implementare, fapt care duce la „uitarea” planurilor adoptate.

Faza a sasea:monitorizarea. Monitorizarea reprezinta un proces de „urmarire” continua a actiunii planificate si a starii de schimbat, a obiectivului de atins. Sunt doua sensuri distincte, dar complementare ale monitorizarii:

a. monitorizarea implementarii planului.Implementarea planului reprezinta o multime de actiuni ale actorilor implicati. Acestia pot avea motivatii diferite, interese convergente sau divergente, prioritati proprii. De aceea nu este suficient sa „dai sarcini”, ci trebuie sa urmaresti continuu realizarea acestora. Acest tip de control este desemnat tot mai mult prin termenul de „monitorizare”. Monitorizarea nu evalueaza „rezultatul” actiunii, ci „procesul”. Se presupune ca procesul, actiunea orientata de strategie si plan, va duce la realizarea obiectivului, daca ea aplica prevederile planului intr-un mod corect. Rapoartele de monitorizare au mai multe functii. In primul rand se asigura ca aplicarea planului va duce la realizarea obiectivului propus.

In al doilea rand, se asigura orientarea continua a actorilor implicati in a actiona in directia continuta in plan. Se creeaza o constientizare si internalizare a obiectivului. Actorii individuali si colectivi interiorizeaza obiectivul, planul, creandu-se astfel „cultura dezvoltarii”.

b. monitorizarea dinamicii problemei de solutionat a obiectivului de realizat. Paralel cu monitorizarea implementarii planului de actiune este nevoie de o monitorizare continua a dinamicii problemei de solutionat. Saracia scade/ creste/ stationeaza? Nu numai implementarea strategiei determina dinamica respectivei probleme sociale, ci si interventia altor factori. Este deci necesara o monitorizare in sine a dinamicii problemei, cautandu-se sa se identifice atat contributia strategiei/planului, cat si interventia altor factori.

Faza a saptea: evaluarea. Monitorizarea poate asigura implementarea cu succes a planului, dar nu neaparat realizarea obiectivului global propus. Aceasta depinde nu numai de aplicarea consecventa a planului - asigurata de monitorizarea executarii planului - ci si de calitatea strategiei/ planului.

Riscul monitorizarii este de a crea o rigiditate a actiunii, o deschidere insuficienta pentru critica optiunii strategice/ planului.

Conceptul de evaluare deschide un alt tip de analiza: raportarea strategiei/ planului la solutionarea problemei/ realizarea obiectivului propus, eficacitatea globala a actiunii sociale. Evaluarea impune identificarea factorilor responsabili de eventualul esec sau de eficacitatea scazuta. Evaluarea trebuie facuta in toate fazele, dar intr-un mod specific. Cauza eficientei scazute poate consta in deficiente din oricare faza parcursa a procesului: poate planul nu a fost suficient sau corect implementat (monitorizarea executarii planului); sau poate planul a fost defectuos conceput; implementarea strategiei intr-un plan a fost corecta, dar strategia insasi nu a fost o alegere buna; sau stabilirea prioritatilor nu a fost corecta; sau problema de solutionat a fost prost formulata sau a fost pur si simplu o falsa problema; in fine, poate intregul proces a fost corect elaborat, dar factori adversi neprevazuti au intervenit. Evaluarea la sfarsitul unui ciclu, dar si continua, pe parcurs, este esentiala pentru a se evita risipa efortului pe cai probate a fi insuficiente.

Faza a opta: feed-back si corectie. Procesul dezvoltarii sociale are, asa cum s-a mentionat mai inainte, un caracter ciclic, cu reveniri in fazele anterioare pentru a include un mecanism de feed-back si corectie. Feedback-ul include activitati de transmitere catre partile implicate a concluziilor, recomandarilor si lectiilor invatate din activitatile de monitorizare si evaluare.

Zece principii ale dezvoltarii sociale - Pe langa conceperea corecta a fazelor procesului de dezvoltare planificata, este important a fi luate in considerare o serie de principii care asigura eficienta intregului program.

1. Principiul parteneriatului

Conceptul de democratie este, de cateva secole, elementul cheie al guvernarii moderne. Societatea moderna nu este produsul autoritatii, ci al colectivitatii insasi, prin mecanismele democratiei. Din anii 60, aria democratiei sufera o largire substantiala, adoptand conceptul de parteneriat. Guvernarea se realizeaza nu numai de catre „reprezentantii alesi”, ci tot mai mult prin participarea intregii colectivitati, in intreaga sa diversitate: grupurile sociale interesate, institutiile si organizatiile care o compun. Conceptul frecvent utilizat de parteneriat public/ privat se refera tocmai la acest proces de largire a guvernarii prin incorporarea colectivitatii in intreaga sa varietate. Parteneriatul se refera deci la coordonarea de catre institutiile guvernarii, alese de catre colectivitatea insasi, a procesului de participare a grupurilor de interese, a organizatiilor economice si non-economice, a comunitatilor locale, a beneficiarilor la intregul proces, de la decizie, la executie si evaluare. Autoritatile publice reprezinta centrul de initiere si coordonare a parteneriatului. Parteneriatul se realizeaza printr-un amplu proces de dialog social.

2. Principiul transparentei

Actiunile colective, realizate in numele si/ sau in interesul colectivitatii, trebuie sa fie inalt vizibile pentru toti cei interesati. Transparenta, vizibilitatea este o preconditie a democratiei. „Secretomania”, „ascunderea” reprezinta patologii ale functionarii actului nu numai exercitat in numele, dar si in interesul colectivitatii. Ea are functii fundamentale in toate ipostazele actiunii colective: (a) In contextul reprezentativitatii: actiunea facuta „in numele” colectivitatii exprima efectiv interesele colectivitatii sau ascunde un joc de interese particulare? (b) In contextul eficientei: este strategia promovata suficient de eficace? sunt resursele eficient utilizate? (c) In contextul deschiderii la autoperfectionare: actiunea este deschisa fata de sine si fata de public la autoperfectionare; lipsa transparentei este simptomul „inchiderii”, refuzului acceptarii criticii continue a procedurilor sale.

Mai ales in cazul institutiilor publice transparenta procesului decizional si legislativ, dar si al functionarii sale este regula fundamentala a democratiei reprezentative. Vizibilitatea este conditia de baza a dialogului cu colectivitatea pe care o reprezinta si/ sau pe care o afecteaza.

3. Principiul coerentei

Coerenta este conditia mentinerii identitatii functionale, a regulilor tehnice de proiectare a activitatii si a conformitatii cu prevederile cadrului legal, politic, dar si moral. Coerenta interna a componentelor sistemului, dar si externa, in armonie cu ceilalti actori sociali si in special cu beneficiarii.

4. Principiul suprematiei interesului public.

Suprematia interesului public este conditia fundamentala a unei societati coezive si eficiente. Acest principiu este esential in functionarea corecta a sistemului politic si al guvernarii. Doctrina „morala nu are ce cauta in politica” mascheaza suprematia intereselor inguste de partid, a jocurilor politicianiste de grup si nu poate functiona decat in climatul lipsei de transparenta.

5. Principiul responsabilitatii sociale asumate

Nu doar institutiile publice, dar si toti actorii sociali non-publici, „civili” trebuie sa-si asume o responsabilitate sociala, ca o conditie a unei democratii profunde si a unei societati coezive. O societate functioneaza bine daca toti actorii isi asuma o responsabilitate fata de intreaga colectivitate, dar si fata de grupurile care o compun; pentru intreaga umanitate, pentru generatia prezenta, dar si pentru generatiile viitoare.

6. Principiul folosirii integrale a resurselor pentru dezvoltare

In toate strategiile de dezvoltare social-economica, mobilizarea resurselor comunitare reprezinta o componenta cheie. Resursele sub forma de oportunitati si de capacitati devin cruciale in procesul de dezvoltare sociala. Filozofia „suprematiei bugetului” este strategia slabei eficiente.

Este necesara identificarea si mobilizarea tuturor resurselor existente in intreaga comunitate.

Democratia nu se reduce doar la participarea la decizie si control. Ea include si contributia la mobilizarea resurselor si la realizarea actiunilor colective.

7. Principiul promovarii culturii eficientei

Nu este suficient sa ai bune intentii si nici sa acorzi bani. Problema tot mai presanta este: cat de eficient utilizezi resursele existente. Suntem tot mai socati de imensele pierderi in functionarea programelor sociale. Promovarea mecanismelor de testare a eficientei programelor, in toate fazele desfasurarii acestora, este cheia bunei functionari. O noua cultura a gestionarii eficiente a resurselor este vitala in acest domeniu, cu atat mai mult cu cat resursele devin mai limitate prin largirea rapida a ariei de responsabilitate.

8. Principiul sustenabilitatii

Sustenabilitatea devine un criteriu de evaluare tot mai important al tuturor strategiilor/ programelor.

Ea are doua componente: o sustenabilitate economica – sursele economice ale unei strategii vor fi asigurate pe tot parcursul promovarii strategiei – si o sustenabilitate sociala – aplicarea strategiei va fi sustinuta de actorii sociali, iar nu blocata de dinamica globala a contextului social.

9. Principiul abordarii incluzive

Un program de dezvoltare sociala, la randul sau, trebuie sa aiba un efect global pozitiv, sa contribuie la cresterea coeziunii sociale, sa absoarba saracia si excluziunea sociala. Programele social-economice trebuie sa fie sensibile la eventualele costuri sociale implicate. Sa contribuie global la cresterea calitatii vietii colective.

10. Principiul investitiei in dezvoltarea sociala si umana

Un proiect de dezvoltare sociala are ca efect nu numai rezolvarea unei probleme/ realizarea unui obiectiv. El contribuie totodata la consolidarea capacitatii individuale si colective de dezvoltare proiectata. Efectul de investitie umana si colectiva trebuie explicit considerat.

1. Proiectarea dezvoltarii sociale

Identificarea si diagnoza problemelor

De regula activitatile sociale sunt orientate spre rezolvarea problemelor cu care comunitatea se confrunta. Dezvoltarea sociala reprezinta activitati de solutionare progresiva a problemelor sociale.

Ce este o problema sociala ale proiectarii dezvoltarii sociale?

Stabilirea prioritatilor si adoptarea obiectivelor de dezvoltare

O problema sociala reprezinta fie un proces social care afecteaza advers colectivitatea, fie o oportunitate de dezvoltare care trebuie fructificata. Explozia saraciei sau aparitia traficului de fiinte umane sunt procese sociale negative.

Restructurarea social-economica si democratizarea sunt oportunitati oferite de colapsul sistemului socialist care trebuie fructificate.

Identificarea si diagnoza problemei

Feed-back

Corectie

Evaluarea

Identificarea solutiilor alternative si alegerea strategiei

Elaborarea planului de actiune

Monitorizarea

Implementarea

Pentru ca o problema sociala este conectata cu actiunea, atitudinea colectivitatii fata de aceasta este cruciala in dinamica sociala. Din punctul de vedere al atitudinii colectivitatii, o problema sociala poate fi:

1.Problema potentiala – nu este identificata de catre colectivitate ca o problema sociala, dar in anumite conditii, ea poate fi asumata de catre comunitate ca problema. Poluarea, desi o problema reala, nu a fost constientizata si asumata ca problema sociala pentru o lunga perioada. Un alt exemplu este dependenta de alcool, care a fost recunoscuta ca problema sociala (si nu doar problema medicala) numai in urma constientizarii de catre colectivitati a mai multor factori cauzali sociali, deci a nevoii de interventie sociala.

2.Problema asumata – este identificata ca o problema sociala si, prin aceasta, asumata ca o preocupare de catre colectivitate. Identificarea si asumarea problemei este prima forma a constientizarii colective a unei probleme sociale. In functie de modul de asumare, o problema poate avea trei stari distincte:

a. Problema latenta – o problema considerata de catre colectivitate ca problema sociala, asociata cu ingrijorare, dar fara a se intreprinde ceva in legatura cu ea. Latenta este prima forma de constientizare a problemei. Nu orice problema genereaza neaparat o actiune. In lipsa mijloacelor de a-i face fata, colectivitatea poate avea o atitudine pasiva, de resemnare in fata ei. Adesea criza problemelor explozive a fost continuata de criza solutiilor. In vechea paradigma, in situatii de criza, raspunsul institutiilor pune accentul pe opresiunea prin forta a proceselor negative, problema acumulandu-se. Riscul exploziei creste. O reactie defensiva in fata incapacitatii solutionarii problemelor este represiunea nemultumirilor colective, efectul fiind adesea exploziile sociale. In multe cazuri, dezamagite de esecul eforturilor depuse, colectivitatile se resemneaza sa traiasca cu problemele nerezolvate.

b. Problema manifesta – o problema considerata de colectivitate ca fiind importanta, pentru solutionarea careia este necesar sa se actioneze. Fata de respectiva problema se dezvolta o atitudine activa. Schimbarea de atitudine fata de o problema poate fi produsa de doi factori: (a) Cresterea presiunii problemei prin consecintele ei (b) Aparitia de oportunitati de solutionare a problemei: resurse, capacitate colectiva.

C. Problema centrala – colectivitatea considera respectiva problema ca cea mai importanta, acordandu-i o prioritate absoluta. Spre solutionarea ei se concentreaza eforturile/ resursele disponibile



Lista de probleme sociale identificate alcatuieste agenda publica. La constituirea agendei publice contribuie sistemul politic (parlamentul, guvernul, partidele politice), institutiile publice (nationale si locale), cetatenii, organizatiile si asociatiile civice, institutele de cercetare, universitatile si, nu in ultimul rand, mass media.

Atat definirea problemelor, cat si perceptia asupra gravitatii, urgentei, si prioritatilor lor difera de la o categorie sociala la alta. In timp ce tinerii sunt preocupati de gasirea unui loc de munca, pensionarii sunt preocupati de problema medicamentelor. Asadar, diferite segmente sociale vor propune teme si prioritati diferite pe agenda publica. Problemele sociale difera si in functie de tipul colectivitatii, de regiune, de judet, de localitate, de cartier. Nevoile populatiei dintr-o comuna difera sensibil de cele ale populatiei dintr-un oras monoindustrial, precum si fata de cele ale locuitorilor marilor orase. Nevoile populatiei dintr-o zona inundabila vor fi diferite de cele ale locuitorilor dintr-o zona secetoasa. De asemenea, fluidizarea traficului este considerata o problema majora in Bucuresti, fiind o prioritate pe agenda publica, in timp ce in orasele mai mici sau in comune, problema transportului, iar nu a traficului poate fi mai importanta.

Institutiile au propriile lor agende: guvernul, ministerele, agentiile, partidele politice, autoritatile publice locale. Dialogul si confruntarea politica reprezinta in mare masura promovarea agendelor publice ale actorilor sociali.

Exista si false probleme, utilizate ca instrumente de lupta politica si manipulare. Lansarea problemelor false induce confuzie in constiinta colectiva si poate masca adevaratele probleme.

Exista grade de adecvare a constientizarii la nivel colectiv a problemelor sociale. Sunt doua tipuri de probleme sociale: probleme stare si probleme cauza. Problemele stare – cataclisme, razboi, conflicte, caderea economiei, epidemii, conflicte sociale – sunt de regula constientizate adecvat, desi nu sunt toate vizibile pentru colectivitate (spre exemplu, anumite tipuri de poluare). Problemele cauza –factorii care produc starea – nu sunt neaparat clare pentru constiinta colectiva, pentru ca implica procese cognitive complexe. Din acest motiv, colectivitatile sunt expuse riscului de a formula probleme cauza care au atat rol de manipulare si deturnare a atentiei de la cauzele reale, cat si rol de absorbtie a incertitudinii din jurul unor profunde frustrari si temeri colective.

Diagnoza problemelor sociale

Pentru a actiona eficient este necesara o diagnoza adecvata a problemelor.Diagnoza unei probleme sociale presupune urmatoarele operatii:

(1) Estimarea dimensiunii (amplorii problemei

(2) Identificarea cauzelor

(3) Identificarea efectelor

Exemplu: cati copii sunt abandonati de familiile naturale, cati saraci sunt, cate persoane cu un anumit tip de handicap etc.

Statistica sociala cuprinde o larga varietate de      indicatori sociali-economici si demografici care permit estimarea dimensiunilor unei probleme sociale, a dinamicii acesteia, a factorilor determinanti, precum si a efectelor.

Exemplu: cauzele problemelor educationale cu care se confrunta copiii din familii cu unul sau ambii parinti plecati la munca in strainatate includ starea de saracie a familiei (care, cel mai adesea, determina plecarea parintilor la munca in strainatate), incapacitatea institutiilor de a interveni si gestiona nevoile educationale ale acestor copii, controlul social deficient asupra migratiei fortei de munca etc.

A actiona asupra unei probleme inseamna in primul rand a actiona asupra factorilor care genereaza respectiva problema, deci asupra cauzelor.

Estimarea efectelor negative si pozitive, identificarea efectelor neasteptate. Estimarea efectelor reprezinta baza motivarii actiunii colective.

(4) Stabilirea prioritatilor

(5) Prognoza dinamicii problemei

(6) Atitudinea colectivitatii

Gravitatea unei probleme/ avantajele fructificarii unei oportunitati stau la baza stabilirii prioritatilor.

Prioritatea. Nu toate problemele cu care ne confruntam pot fi abordate la un moment dat. Resursele de care dispunem –economice, efort uman si colectiv – sunt mereu limitate. Ele nu pot fi distribuite egal tuturor problemelor pe care le asumam, ci diferentiat, in functie de gravitatea/urgenta/importanta acordata.

Prioritizarea reprezinta un proces crucial in proiectarea unui proces de dezvoltare. De corectitudinea sa depinde eficienta globala a actiunii.

O prognoza corecta a agravarii unei probleme poate genera actiuni de prevenire. Prognoza reprezinta totodata un factor important in stabilirea prioritatilor.

Dinamica unei probleme depinde de actiunea sociala asupra ei, dar si de interventia altor factori. Dinamica saraciei este determinata de politicile anti-saracie, dar si de dezvoltarea globala a economiei.

Chiar daca nu se intreprinde nimic, saracia va fi absorbita partial de cresterea economica. Dar este important de stiut in ce masura cresterea economica reduce saracia; care sunt segmentele sociale a caror saracie nu este afectata semnificativ de cresterea economica.

In ce masura in perceptia colectiva problema este potentiala sau asumata (latenta, manifesta sau centrala). Opiniile cetatenilor privind problemele sociale, diferentiate pe segmente sociale, sunt importante pentru ca influenteaza agendele politice, care stabilesc prioritatile la nivel national/local.

Trei elemente cheie ale unei analize a problemei sociale

Complexitatea problemelor sociale a condus la o varietate de cadre pentru analiza. Totusi, pentru un manager ocupat, sarcina analizarii problemei trebuie sa fie mai modesta. Cadrul minim necesar presupune identificarea si organizarea factorilor cheie care vor ghida deciziile critice implicate in proiectarea programului/proiectului de dezvoltare.

(a) Problema pentru societate

• Un cost de resurse pentru societate

• Amenintare la adresa sanatatii si sigurantei (securitatii) membrilor societatii

• Amenintare la adresa valorilor societale cum ar fi integrarea sociala

(b) Problema pentru indivizi

• O deprivare de standardul minim de sanatate si decenta

• O amenintare cu abuzul si exploatarea

• O bariera fata de participarea sociala completa

(c) Factori care contribuie la existenta sau extinderea problemei

• Biologici/ fizici

• Comportamentali

• Sociali

• Psihologici

• Economici

• Individuali

• Familiali

• Comunitari

• Societali

• Istorici

• Politici

Fiecare problema sociala tinde sa fie asociata cu un set propriu de indicatori. Sunt indicatori privitori la amploarea unei probleme, variatia ei in „harta sociala”, factorii care o produc/ influenteaza, efectele ei, actiunile orientate spre solutionarea ei, eficienta acestora. Sunt importanti si indicatorii constiintei colective referitoare la problemelor sociale, a atitudinilor fata de acestea si fata de prioritatile asociate.

Informatiile privind problemele sociale sunt culese prin metode diverse, de la dialog cu beneficiarii, partenerii sau publicul, interviuri, focus-grupuri, sondaje de opinie, analize de continut (presa, discurs politic). Un numar mare de institutii culeg astfel de date, printre care institutele de cercetare, organizatiile neguvernamentale, ministerele si agentiile, sindicatele, mass media etc. Pentru identificarea informatiilor relevante, colectarea, procesarea si gestionarea acestora, orice institutie ar trebui sa dezvolte mecanisme si proceduri specifice. Eficienta unei institutii depinde de nivelul si calitatea informatiilor de care dispune, dar mai ales de capacitatea de a procesa inteligent datele existente.

Surse de date privind problemele sociale

• Institutiile specializate

• Institutiile de cercetare

In aceasta categorie sunt cuprinse institutiile publice furnizoare de date (Institutul National de Statistica, in primul rand), institutiile administrative asociate, organismele internationale, institutiile furnizoare de date pe baza de protocol. Institutiile care detin mecanisme de clasificare, centralizare si gestionare a acestor informatii pot furniza o imagine coerenta si integrata asupra problemelor existente, cat si asupra stadiilor de rezolvare a acestora.

Institutele de cercetare, cele de sondare a opiniei publice si universitatile au producerea de indicatori si date ca unul dintre obiective. Este cazul, in mod special, al institutiilor de cercetare sociala; sociologia in primul rand.

• Organizatiile societatii civile

ONG-urile, sindicatele si diversele asociatii detin date sintetizate, organizate si focalizate pe domenii de interes bine specificate, care pot oferi o imagine in profunzime asupra unor problematici sociale concrete, precum si informatii detaliate despre centralitatea si urgenta acestora.

• Agendele globale

Agendele nationale si internationale (spre exemplu, Agenda 21, Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului etc.) se constituie atat in surse de informatii cu privire la problemele sociale, cat si de formulare si stabilire a unor prioritati.

Informatiile din aceasta categorie au un caracter de adecvare si calibrare la strategiile nationale si internationale de dezvoltare.

Surse de date privind problemele sociale

• Mass-media

• Institutia respectiva

Mass-media joaca un rol important atat in ceea ce priveste receptarea si sintetizarea informatiilor provenite din mediul social/comunitar, cat si in ceea ce priveste formularea problemelor si fixarea lor in constiinta colectiva.

(1) Un rol central in culegerea opiniilor cetatenilor revine existentei unor departamente, birouri, persoane special desemnate etc., destinate relatiilor cu publicul. De asemenea, se pot organiza forumuri de discutii sau actiuni de tipul „cutia cetateanului”, „porti deschise”. Desi informatiile astfel obtinute sunt slab structurate, ele pot oferi o baza pentru identificarea unor teme de maxim interes sau cu caracter urgent din perspectiva cetatenilor.

(2) Evaluari si studii pe care le initiaza institutia in vederea identificarii si analizei problemelor sociale existente, a estimarii potentialului de participare a cetatenilor in rezolvarea problemelor, precum si a evaluarii diverselor tipuri de solutii.

Institutiile si aria lor de responsabilitate

Prin arie de responsabilitate intelegem lista de probleme sociale asumate de catre respectiva colectivitate/ institutie pentru a fi solutionate. Subdezvoltarea, limitarea severa a resurselor si a capacitatilor de actiune se caracterizeaza prin faptul ca putine probleme sociale sunt asumate activ. Multe probleme sunt mentinute in subconstienta (intr-o stare de potentialitate) sau, chiar constientizate, sunt pasiv tolerate (stare de latenta). Cresterea resurselor si a capacitatilor face ca tot mai multe probleme sociale sa fie asumate activ.

Orientarea tot mai accentuata a societatii actuale spre dezvoltare este caracterizata si prin largirea ariei de responsabilitate asumata. Asumarea de noi responsabilitati se realizeaza atat prin constituirea de noi institutii publice, dar mai mult prin largirea ariei de responsabilitate a institutiilor publice existente. Contributia unei institutii la dezvoltarea globala a societatii in care functioneaza se plaseaza pe doua directii: (1) cresterea eficientei cu care ea solutioneaza problemele pe care si le-a asumat/care i-au fost atribuite si (2) prin largirea continua a ariei sale de responsabilitate asumata.

Institutiile publice devin actori activi cu un rol distinct in promovarea dezvoltarii sociale.Traditional, institutiile publice isi asuma, formal, o arie relativ limitata de probleme si, uneori, situatiile de criza, prin aplicarea reglementarilor legale. Orientarea tot mai accentuata a institutiilor publice spre dezvoltarea de programe si proiecte a creat o mare flexibilitate. Aria de responsabilitate asumata a institutiilor publice cunoaste o largire rapida. Ministerul Muncii, Familiei si Egalitatii de Sanse are in aria sa de responsabilitate domeniul social al muncii si protectie familiei si copilului. Scoala are in responsabilitate nu numai instruirea tinerilor, dar, mai general, formarea si dezvoltarea personalitatii acestora, rezolvarea problemelor legate de scoala si copii/ tineri. De asemenea, parintii sunt obligati sa creasca copilul, sa se ingrijeasca de sanatatea si dezvoltarea fizica, dar si de educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia (obligatiile parintilor cf. Codului Familiei in vigoare). Aceasta nu inseamna numaidecat ca toate cele trei institutii sociale mentionate - ministerul, scoala si familia- asigura dezvoltarea armonioasa a personalitatii fiecarui copil, indeosebi datorita limitelor slab trasate la nivelul responsabilitatilor si asumarii in mai mare sau mai mica masura a acestor obiective de catre fiecare dintre institutii.

Prin aria potentiala de responsabilitate a unei institutii intelegem domeniul problematic care intra legitim in sfera de actiune a respectivei institutii. Aria potentiala de responsabilitate este deschisa, noi probleme putand fi asumate.

Asumarea responsabilitatilor este o arena de disputa sociala si politica. Partidele, asociatiile, mass-media, populatia pot considera ca o institutie sau alta trebuie sa-si asume anumite responsabilitati, pe care nu si le asuma inca. Largirea ariei potentiale de responsabilitate a diferitelor institutii reprezinta o tema de negociere in campul politic. Spre exemplu, cativa ani de la infiintare, Departamentul pentru Protectia Copilului (DPC), aflat in subordinea Primului Ministru, si-a definit aria de responsabilitate restransa la copiii institutionalizati. Aceasta definire formala se regaseste in documentele Departamentului, in strategia de protectie a copilului etc. Diferiti actori sociali i-au reprosat aceasta restrangere arbitrara.S-aconsideratca,prin pozitia sa in configuratia guvernamentala, DPC ar trebui sa-si asume responsabilitatea pentru toate problemele copilului. O asemenea largire a ariei de responsabilitate s-a petrecut tarziu, dar a ramas in continuare incompleta.

Aria de responsabilitate efectiva se refera la tipurile problemelor pe care o institutie si-o asuma explicit. Este necesara distinctia intre aria de responsabilitate atribuita formal si cea asumata practic.

Aria de responsabilitate atribuita formal este definita prin reglementarile legale (legi, hotarari de guvern, ordine de ministru, programe politice adoptate de congresele partidelor, de parlament, de guvern), in timp ce aria de responsabilitate asumata practic este continuta in comportamentul institutiilor, activitatile pe care le dezvolta, atribuirea de resurse financiare si umane. Desi atribuirea formala a unor responsabilitati implica obligativitati legale, politice, morale, ele pot fi acoperite foarte inegal sau, uneori, chiar deloc prin activitatea practica. Sunt frecvente situatiile in care responsabilitatile atribuite formal nu sunt prezente in activitatea efectiva a institutiilor. Este important, de aceea, a identifica atat aria de responsabilitate atribuita formal, cat si modurile in care aceasta este asumata practic.

Nu este de asteptat ca o institutie, la un moment dat, sa-si asume intreaga arie potentiala de responsabilitate. Este un proces de evolutie in functie de diferiti factori: nevoi, presiuni, resurse, capacitati. Orientarea spre dezvoltare rezida in constiinta ariei potentiale de responsabilitate si stabilirea, de fiecare data, a prioritatilor si a modului de punere a acestora in practica.

Largirea ariei potentiale de responsabilitate a diferitelor institutii este un proces care depinde de cativa factori: (a) schimbarile din sistemul de valori al colectivitatii. Spre exemplu, valoarea demnitatii umane, in conjunctie cu alte valori; in societatea actuala abuzul asupra copilului (in forme ca: exploatarea economica, abuzul sexual, maltratarea, neglijarea etc.) a devenit o problema importanta si introdusa in aria de responsabilitate a diferitelor institutii publice sau non-publice; (b) aparitia unor cerinte functionale ale societatii. Integrarea pe piata muncii a tinerilor a devenit o problema la nivel european. Asumarea acestei responsabilitati a luat forma cerintei sistemului de invatamant ca toate ciclurile sa se termine cu o formare profesionala (un indicator al incluziunii sociale); (c) schimbari in sistemul de prioritati. Din diferite motive, o problema intra in zona prioritatilor si ea este formal asumata; (d) cresterea capacitatilor institutiilor de a-si largi sfera de responsabilitate; (e) aparitia de resurse suplimentare, care declanseaza posibilitatea/ presiunea de asumare a noi responsabilitati.

Proiectarea dezvoltarii sociale

Stabilirea prioritatilor si adoptarea obiectivelor de dezvoltare

Problemele sociale prezinta un grad ridicat de complexitate si pot fi solutionate/ partial rezolvate pe perioade, de cele mai multe ori, nederminate. Unele probleme sociale sunt abordate punctual, prin aplicarea reglementarilor.

Problemele sociale complexe (cum sunt saracia, reducerea poluari etc.) pot fi abordate doar printr-un set de actiuni desfasurate in timp:

Fazele proiectarii dezvoltarii sociale

Stabilirea prioritatilor si adoptarea obiectivelor de dezvoltare

Identificarea

programe/ proiecte de dezvoltare.

Probleme prioritare si diagnoza problemei

Nici un sistem nu se poate ocupa de toate problemele cu care se confrunta. Distribuirea resurselor limitate impune alegeri dificile:

Feed-back

Corectie

Evaluarea

Capacitatea institutiei

Identificarea solutiilor alternative si alegerea strategiei

Elaborarea Planului de actiune

stabilirea de prioritati.

Monitorizarea

Implementarea

Resursele sunt concentrate pe unele probleme; alte probleme sunt acoperite cu resurse „de intretinere”, departe de necesar; in fine, alte probleme sunt trecute in latenta.

Prima operatie a asumarii problemelor sociale ale unui sistem este prioritizarea problemelor:

care este problema pe solutionarea careia se centreaza cea mai mare parte a resurselor (problema centrala), care sunt problemele carora trebuie sa li se acorde de asemenea atentie, in diferite grade (problemele asumate, manifeste); in fine care sunt trecute in latenta. Dinamica unei probleme sociale este rezultatul unei prioritizari.

In practica societatilor/ institutiilor sunt utilizate mai multe tipuri de probleme prioritare stabilite in functie de:

1. Urgenta problemei. Sunt probleme ale unui sistem care au efecte destructive profunde.

Interventia aici devine o urgenta a sistemului, generand o prioritate. Se produce ceea ce se numeste schimbare prin crize.

2. Identificarea variabilelor strategice – componente ale sistemului care au doua caracteristici: (a) actiunea asupra lor produce schimbari dezirabile in intregul sistem si

(b) sunt manipulabile, pot fi schimbate prin interventie. Variabilele strategice reprezinta variabile ale dezvoltarii.

3. Relevanta problemelor pentru valorile fundamentale ale societatii: echitate, incluziune sociala, coeziune sociala, prevenirea saraciei etc.

Procesul de prioritizare

Stabilirea prioritatilor reprezinta un proces politic-social complex, care implica interactiunea dintre actori sociali diversi si poate avea la baza:

a. Analizele realizate de comunitatea stiintifica, un actor social important.

b. Personalitatile politice si specialisti din sistemul administratiei publice nationale si locale.

c. Agenda politica - sistem ierarhizat de prioritati adoptate de guvern, ministere, autoritati publice locale, partide, exprimat in programe politice.

d. Opinia publica de care actori politici trebuie sa tina seama. Sondajele de opinie reprezinta un mecanism important de cristalizare a opiniei publice/ curentelor de opinie (membrii colectivitatii capata constiinta colectiva) si de informare a actorilor politici.

e. Grupuri politice care promoveaza interese particulare (economice sau politice).

f. Asociatiile si organizatiile care promoveaza interesele diferitelor segmente ale comunitatii.

g. Agenda internationala. Agenda Uniunii Europene reprezinta un factor important de stabilire a prioritatilor tarilor membre. Mai ales in primii ani de tranzitie, actorii occidentali (spre exemplu, FMI si Banca Mondiala, guvernele occidentale) au avut o interventie importanta in stabilirea prioritatilor, a temelor importante la nivel national.

h. Actiunile colective: grupuri sociale active, coagulari de actiune colectiva, cum sunt demonstratiile.

i. Exploziile sociale disruptive care pot genera urgente: revoltele sau cresterea ingrijoratoare a unor fenomene negative precum criminalitatea, abandonul scolar, abandonul copiilor.

j. Impactul social al unor catastrofe naturale sau tehnologice: inundatii, seceta, accidente industriale.

k. Efecte secundare negative si neanticipate ale unor masuri de interventie (reforma, restructurarea intreprinderilor, restituirea proprietatilor private nationalizate).

Mecanismele democratice reprezinta garantia corectitudinii procesului de stabilire a prioritatilor.

Principiile parteneriatului si transparentei sunt componente vitale care garanteaza democratizarea intregului proces prin acces si participare sociala efectiva.

Intrebarile pe care ni le punem in procesul prioritizarii sunt: Asupra carei probleme sa actionam mai intai? De unde sa incepem? Pe ce baza ar trebui selectata o problema pentru focalizarea primordiala a interventiei?

O modalitate practica de ierarhizare a problemelor in functie de prioritati este aceea de abordare a analizei acestora din perspectiva holista, ecosistemica. Astfel, diagnoza se focalizeaza asupr tripletului – problema - persoana/persoane - mediu - in estimarea potentialului de schimbare al fiecarei probleme identificate. Se analizeaza potentialul de schimbare al problemei insasi - datorat naturii intrinseci a acesteia -, al persoanelor implicate - luand in considerare motivatia si capacitatile lor - si a mediului relationat cu problema - tinind cont de resursele disponibile in mediu, care pot fi accesate pentru satisfacerea nevoilor identificate. Se poate ajunge astfel la o prognoza comprehensiva si precisa (O’ Neil McMahon, 1996).

Dupa luarea in considerare a potentialului global/total de schimbare al problemelor, asistentul social/agentul schimbarii va incerca sa selecteze mai intai o problema cu potential ridicat de schimbare in toate cele trei arii (problema-persoane-mediu), in vederea satisfacerii nevoilor, inainte de a incepe sa actioneze asupra sistemului-client (organizatie, institutie publica, comunitate etc).

Aceasta alegere porneste de la supozitia ca agentii schimbarii si institutia/ organizatia pentru care ei lucreaza ar trebui sa castige increderea sistemului-client in aptitudinea lor de a le fi de ajutor. Astfel, solutia ar fi sa demonstreze experiente de succes sau satisfacere a nevoilor cat de repede cu putinta.

A fost dezvoltat un instrument pentru a ajuta lucratorii sa conceptualizeze si analizeze problemele.

Acesta este util ca si cadru de referinta pentru compararea asteptarilor de schimbare pentru diferite probleme si vizualizarea aceleia care detine cel mai mare potential de interventie. Fiecare problema este studiata si evaluata, pe baza datelor colectate din teren, in functie de potentialul de schimbare, pe dimensiunile problema-persoane-mediu, pe o scala de la 0 la 10, ca in exemplul din tabelul 1. Pe aceasta scala, scorul zero semnifica absenta potentialului de schimbare, 1 = foarte scazut, 2 = scazut, 5 = mediu, 10 = potential maxim pentru schimbare (scorurile sunt prezentate doar exemplificativ, pentru intelegerea instrumentului).

In tabelul 1 este prezentat instrumentul descris anterior, cu exemple din analiza si ierarhizarea problemelor existente intr-o comunitate rurala din judetul Maramures. Problemele au fost diagnosticate si prioritizate pe baza informatiilor culese din teren, de la membrii comunitatii respective (lideri formali si informali, alti localnici).

In calcularea potentialului de schimbare al fiecarei probleme/nevoi identificate s-au luat in considerare resursele de care dispune localitatea si incercarile de rezolvare a unora dintre probleme, intreprinse

anterior identificarii actualei “liste de probleme”. De exemplu, se lucreaza la un nou proiect de alimentare cu apa, barajul existent neputand asigura necesarul de apa potabila pentru gospodariile racordate la retea. Se depun eforturi de catre administratia publica locala pentru construirea unui baraj care sa suplimenteze necesarul de apa si sa faca posibila racordarea unui numar mai mare de gospodarii. In privinta retelei de canalizare, primaria din localitate a elaborat deja un proiect, care urmeaza a fi inaintat pentru a obtine finantare.

Problema terenurilor agricole ramase in paragina poate fi asociata, pe de o parte, cu cresterea animalelor si agricultura de subzistenta - in sensul ca oamenii refuza sa lucreze pamantul datorita pretului scazut al animalelor, fanului si laptelui - iar pe de alta parte, cu plecarea tinerilor apti de munca, in special in strainatate, pentru a-si asigura un nivel de trai decent.

Tabelul 1. Prioritizarea problemelor/ierahizarea prioritatii problemelor

Lista problemelor

Scorurile potentialului de schimbare

Problema Persoane Mediu



Totalul potentialului de schimbare

Prioritatea

problemei Gravitatea*

Apa potabila insuficienta

Lipsa retelei de canalizare

Somaj

Saracie

Strazi nereparate

Terenuri agricole necultivate

Salubritatea strazilor si cursurilor de ape

Cresterea animalelor* in rubrica referitoare la gravitate se mentioneaza situatiile care pun in pericol viata oamenilor.

Printre avantajele/resursele localitatii,relationateculistadeprobleme,pot fi exemplificate urmatoarele:

(a)    existenta resurselor de apa de suprafata si subterana de buna calitate, capabile sa satisfaca nevoile regionale, daca sunt bine gestionate;

(b)   (b) potentialul turistic evidentiat prin existenta a 13 pensiuni turistice, biserica din lemn, etnografie, plasarea localitatii intre Sighet si Borsa;

(c)    (c) numar mare de magazine particulare care sastisfac nevoile de aprovizionare ale localnicilor.

Pentru solutionarea problemelor identificate ar fi utile strategii de dezvoltare la nivel comunal si regional. S-ar putea rezolva relativ usor repararea strazilor, chiar si a celor mai greu accesibile autovehiculelor. Existenta unei zootehnii de traditie in zona si revigorarea acesteia ar putea duce la crearea unor micro-intreprinderi de prelucrare a laptelui si carmangerie. De asemenea, infiintarea unor societati comerciale cu profil de prelucrare si valorificare a lemnului ar fi binevenite si ar putea avea efect benefic si in crearea de noi locuri de munca. Turismul local ar putea fi incurajat si prin amenajarea de spatii speciale pentru vanzarea unor obiecte, articole de imbracaminte, caracteristice obiceiurilor si traditiilor din zona si promovarea turistica a zonei si localitatii si in plan international.

Infiintarea unor micro-ferme zootehnice ar ajuta, de asemenea, la solutionarea mai multor probleme identificate.

Instrumentul de prioritizare a problemelor, exemplificat anterior, este util pentru actiunea sociala orientata asupra oricarui sistem-beneficiar, indiferent de nivelul de organizare sociala vizat (grup, organizatie, comunitate, vecinatate etc).

Problema sociala prioritara/ scop/ obiectiv

Problemele sociale asumate si stabilite drept prioritati se convertesc in scopuri, care se desfasoara pe

perioade de timp, de regula nedeterminate: combaterea/ eradicarea saraciei, eliminarea delincventei,

promovarea incluziunii sociale. Problema sociala pusa ca scop al actiunii colective (problema/scop)

are o complexitate ridicata. Atingerea unui anumit scop se poate realiza pe o multitudine de cai.

Aceste componente ale unei probleme/scop asupra carora se poate actiona sunt obiectivele. Spre

exemplu, reducerea saraciei se poate realiza prin crestere economica, prin reducerea somajului

prin masuri active de creare de locuri de munca sau prin masuri de protectie sociala; dar si prin

combaterea unor stiluri de viata care produc saracia (consumul de droguri, delincventa etc.); de

regula, printr-o combinatie a acestora.

Concepte

Viziune

• Misiune

Proiectia imaginativa pe termen lung asupra realitatii pe care institutia vrea sa o modeleze: cum va arata peste 10 sau 20 de ani societatea sau grupul-tinta, in urma eforturilor depuse de institutie. Stabileste directiile de actiune si prioritatile fundamentale.

Ratiunea pentru care exista institutia, raspunsul la intrebarile „de ce este nevoie de aceasta institutie?” si „cum poate sa contribuie institutia la punerea in practica a viziunii?”.

Obiectivele reprezinta conversiunea scopurilor in termenii de actiune stabilite pe perioade delimitate si cu resurse acordate. In procesul de planificare a dezvoltarii sociale, scopurile sunt instrumentele prospective cu cel mai ridicat nivel de generalitate, „reperul” cel mai general in directia precizarii schimbarilor propuse: se refera la schimbari la nivelul intregii societati sau al unui segment larg al acesteia. Fixarea scopurilor este urmata de specificarea obiectivelor (si uneori, sub-obiectivelor), tintelor si activitatilor.

Prin urmare, oricarui scop ii corespund o multitudine de obiective posibile, la fel cum fiecarui obiectiv ii pot corespunde tinte si activitati diferite.

Problema sociala prioritara Scop Obiective Tinte Actiuni

Formularea scopurilor si obiectivelor dezvoltarii presupune enuntarea cat mai clara a schimbarii care este dorita si propusa. Cu alte cuvinte, inseamna formularea unui raspuns la intrebarea: „ce trebuie urmarit?” sau „atins?”.

Scopurile si obiectivele au un caracter regulator pentru actiunile concrete, sunt concretizarea in limbajul actiunii a problemelor de solutionat. Obiectivele stabilesc ce isi propune un actor social sa realizeze intr-o perioada de timp determinata, de exemplu perioada unei guvernari.

Scopurile si obiectivele au o relevanta care variaza in timp si de la o colectivitate la alta. Prin urmare, acestea trebuie reanalizate cu ritmicitate, cu acest prilej si procesul de stabilire a prioritatilor fiind necesar sa fie reluat.

Concepte• Scop

Varful ierarhiei Foarte general, care indica directia sau schimbarea dorita.

Prea general pentru a fi masurat.

• Obiective

Subordonate scopului

Intermediare, specifice, sectoriale. De preferat sa aiba asociati indicatori.

• Tinte

Subordonate obiectivelor

Concrete, masurabile intr-un orizont de timp delimitat.

Sunt masurabile, reprezinta un nivel precizat clar al unui indicator intr-un orizont de timp delimitat, nivel considerat ca dezirabil.

• Activitati

(masuri)

Baza ierarhiei Concrete, direct observabile, pasii concreti care trebuie pusi in practica.

Obligatoriu au asociati indicatori.

Scopurile si obiectivele generale bine formulate au urmatoarele caracteristici:

• Sunt relevante pentru colectivitatea de referinta (grup social, comunitate locala, regiune, tara), propunand inovare sociala si o imbunatatire semnificativa a situatiei acesteia, care sa justifice canalizarea atentiei, eforturilor si resurselor de tot felul. Relevanta unui scop sau obiectiv nu este insa constanta, ci variaza in timp in functie de oportunitatile si pericolele noi aparute in societate. Spre exemplu, obiectivul de aderare la U.E. a fost relevant pentru Romania intre 1996 si 2006.

• Sunt formulate clar si fara echivoc.

• Nu reprezinta doar o „lista de dorinte” (wishfull thinking).

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – Tinte pentru Romania pana in 2009/2015

SCOP DEZVOLTAREA UMANA DURABILA

Obiectiv 1 Reducerea saraciei severe

Tinta 1: Injumatatirea ratei saraciei severe pana in 2009, in comparatie cu 2002

Tinta 2: Injumatatirea deficitului de consum al populatiei sarace sever pana in 2009, in comparatie cu 2002, si reducerea polarizarii sociale

Tinta 3: Cresterea gradului de ocupare a tinerilor (15-24 ani)

Tinta 4: Sustinerea producatorilor si procesatorilor agricoli

Tinta 5: Reducerea semnificativa a incidentei taliei mici pentru varsta la copii, intre anii 2001 si 2015, mai ales in mediul rural

Obiectiv 2 Cresterea ratei de absolvire in invatamantul obligatoriu

Tinta 6: Asigurarea ca, pana in anul 2012, copiii din mediul rural sa finalizeze ciclul complet de invatamant primar si gimnazial, in proportie de cel putin 95%

Tinta 7: Cresterea ratei alfabetizarii populatiei rome

Obiectiv 3 Promovarea egalitatii intre sexe si afirmarea femeilor

Tinta 8: Cresterea gradului de ocupare a femeilor

Obiectiv 4 Reducerea mortalitatii infantile

Tinta 9: Injumatatirea, intre anii 2002 si 2015, a ratei mortalitatii copiilor cu varsta intre 1 si 4 ani

Tinta 10: Reducerea cu 40%, intre anii 2002 si 2015, a mortalitatii infantile

Tinta 11: Eliminarea rujeolei pana in anul 2007

Obiectiv 5 Imbunatatirea sanatatii materne

Tinta 12: Injumatatirea, intre anii 2001 si 2009, a ratei mortalitatii materne

Obiectiv 6 Combaterea HIV/SIDA si a tuberculozei

Tinta 13: Mentinerea incidentei HIV/SIDA in anul 2007 la nivelul celei din anul 2002

Tinta 14: Stoparea cresterii, in anul 2005, si inceputul regresiei incidentei tuberculozei

Tinta 15: Asigurarea accesului la medicamente esentiale, la preturi accesibile

Obiectiv 7 Asigurarea durabilitatii mediului

Tinta 16: Cresterea gradului de impadurire, de la 27% la 35% din suprafata tarii, pana in anul 2040

Tinta 17: Cresterea proportiei ariilor protejate, de la 2,56% din suprafata tarii in 1990, la 10% in 2015

Tinta 18: Reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera

Tinta 19:Dublarea, pana in 2015, a procentului persoanelor care au acces la apa potabila

Obiectiv 8 Dezvoltarea comunicatiilor si a societatii informationale

Tinta 20: Dezvoltarea numarului de abonati la telefonia fixa intre anii 2001 si 2015

Tinta 21: Cresterea numarului de calculatoare cu o rata de cel putin 20% anual.

Formularea scopului si obiectivelor este realizata de catre decidentii politici. In ultimul timp se pune un accent din ce in ce mai puternic pe rolul specialistilor si pe derularea unui proces larg de consultare a tuturor actorilor sociali interesati. In cazul in care scopurile stabilite la nivelul institutiei nu sunt percepute ca probleme la nivelul colectivitatii (spre exemplu, aprovizionarea cu apa curenta in unele sate), atunci ele trebuie promovate pentru a fi asumate de colectivitate, prin campanii d informare si actiuni de crestere a participarii comunitare.

Principalele surse de inspiratie in etapa de formulare a obiectivelor

• Diagnoza problemelor sociale, care ar trebui finalizata cu o serie de recomandari privind actiunile necesare.

• Modelele de succes fie ale institutiei in cauza, fie ale altor institutii.

• Agenda politica interna, strategiile si programele de guvernare, care la randul lor iau in considerare o multitudine de alti factori enumerati in cadrul acestei clasificari.

• Agenda internationala, ca factor de decizie si de presiune.

• Ideologiile dominante la nivelul decidentilor implicati in procesul de formulare.

• Comunitatea stiintifica si specialistii.

• Opinia publica.

• Organizatiile neguvernamentale.

• Mass-media.

Principalii agenti si factori care influenteaza (si constituie surse de inspiratie in) formularea si adoptarea scopurilor si obiectivelor sunt listati in tabelul de mai sus. Dintre toti acesti factori, ideologiile, ca sisteme de valori si modele de actiune, coerente si stabile, impartasite de actorii implicati, au un rol esential.

Sa ne imaginam o comuna in care, conform ideologiei dominante, saracia este produsa de „lene”.

Chiar daca primarul si consiliul local ar face nota diferita si ar considera ca persoanele sarace trebuie sustinute pentru a iesi din capcana saraciei, si chiar daca in bugetul local ar exista suficiente resurse pentru infiintarea unui serviciu comunitar, este putin probabil ca un asemenea program se va concretiza. Similar, cu totii stim cazuri de primari si consilii locale care au decis utilizarea fondurilor de asistenta sociala pentru iluminat public, spre exemplu, pe principiul ca in acest mod banii sunt folositi in interesul tuturor cetatenilor si nu doar a celor dezavantajati. Aceste exemple demonstreaza clar faptul ca, indiferent de toate celelalte conditii, inclusiv agendele guvernamentale sau internationale, chiar in ciuda unor evidente empirice solide oferite de experti, in final, scopurile si obiectivele depind de valorile si credintele agentilor parte din proces.

Distribuirea resurselor pe obiectivele subsumate unei probleme/ scop nu poate fi egala. De aceea, si

in alegerea obiectivelor intervine prioritizarea.

Aceste optiuni depind de amploarea vizata a schimbarii, de perioada avuta in vedere, dar si de resursele umane si financiare de care dispune institutia. Alegerea unor cai specifice de atingere a scopului trebuie sa fie fundamentata pe evaluarea starii initiale: diagnoza problemei sociale si evaluarea capacitatii institutionale. Pe de alta parte, in aceasta etapa sunt precizati indicatorii care vor masura obiectivele, tintele si activitatile, cu alte cuvinte, in linii mari este structurat sistemul de monitorizare si evaluare.

Operatiile necesare pentru prioritizare in vederea adoptarii obiectivelor

Diagnoza problemei

Stabilirea prioritatilor: agenda publica

Stabilirea scopului

Identificarea obiectivelor

• convertirea problemei/ scop in obiective

• analiza raporturilor dintre obiectivele posibile: contradictie, compatibilitate, grad

de generalitate

• analiza raporturilor dintre aceste obiective si altele urmarite in prezent

• masura in care atingerea obiectivelor ar rezolva problema asumata

• prioritizarea obiectivelor

Determinarea urgentei interventiei

• amploarea efectelor benefice asteptate

• consecintele nedorite in cazul nepromovarii obiectivelor respective

• perceptia partilor interesate cu privire la gradul de prioritate

• masura in care, fara contributia institutiei respective, obiectivele nu ar fi promovate

• din ce moment trebuie demarata implementarea obiectivelor respective

• pana cand trebuie realizate obiectivele respective

• estimarea costurilor realizarii obiectivelor propuse

Evaluarea capacitatii institutiei

• capacitatea organizationala: contributia asteptata a institutiei, contributia asteptata

din partea altor institutii; capacitatea de a face lobby pentru obiectivele promovate;

nivelul de interventie preconizat (national sau local, general sau sectorial).

• resursele financiare disponibile pentru urmarirea obiectivului

• obstacolele pentru promovarea obiectivului

Evaluari ex-ante ale sanselor de realizare a obiectivelor

Procesul de planificare strategica in vederea dezvoltarii sociale risca sa ramana „doar pe hartie” daca ramane la stadiul de formulare a scopurilor si obiectivelor generale. Spre exemplu, incercati sa cititi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului de la pagina 34 doar la nivelul scopului si obiectivelo generale. Scopul si obiectivele capata un caracter regulator pentru actiunile concrete ale institutiei doar daca sunt operationalizate in tinte si activitati clar specificate.

Criterii utile pentru formularea tintelor specifice

Pot fi masurate adecvat

Sunt realiste, dar ambitioase

Sunt formulate in termeni actionali, folosind verbe (spre exemplu, injumatatirea, dublarea, stoparea, reducerea, cresterea etc.,

Prevad imbunatatirea cuantificabila a unei situatii bine precizate (spre exemplu, vezi ODM, pag. 34)

Precizeaza o data clara pana la care imbunatatirea va fi realizata

Sunt fezabile, adica tintele pot fi realizate in conditiile date.

Fezabilitatea este demonstrabila, de exemplu, prin evidenta ca altii, in conditii similare, au atins tinta respectiva.• Sunt semnificative, fac o diferenta      Atingerea tintei respective duce la o imbunatatire semnificativa• Sunt usor de inteles

Sunt asumate de institutie

Sunt formulate intr-o maniera intuitiva, pe intelesul tuturor Actorii responsabili de implementare sunt implicati in etapa de formulare a procesului de planificare.

Formularea tintelor si activitatilor (masurilor) trebuie sa verifice cat se poate de strict regula SMART,

prezentata in continuare.

Regula SMART

Specific      - Precizeaza un singur rezultat asteptat

Masurabil Este masurabil (are asociati indicatori clari)

Realizabil (Attainable) - Realizabil (Attainable)*      Este realist, tinand cont de resursele disponibile

Rezultat - Este centrat pe rezultat, care se asteapta sa aduca o ameliorare semnificativa

Timp

Este clar limitat in timp; prin urmare, nu este „permanent”* In forma clasica, initiala A din SMART provine de la Assignable si are sensul de „alocat unui responsabil”.

Pentru ca regula SMART trebuie verificata atat de obiective, cat si de tinte si activitati, precum si de indicatorii de performanta (folositi in monitorizare si evaluare), in literatura de specialitate se gasesc si alte variante decat cea prezentata mai sus. Spre exemplu, in loc de „realizabil” este folosit „realist”, iar in loc de „centrare pe rezultat” apare „relevant”.

In faza de stabilire a activitatilor (a masurilor) trebuie sa tina seama si de factorii ce produc rezistenta la schimbare. Cauzele rezistentei la schimbare in mediul institutional sunt deopotriva:

(a) individuale: fiecare este de acord cu schimbarea daca aceasta nu atinge in vreun fel pozitia pe care o ocupa in interiorul organizatiei; prin asumarea de noi responsabilitati oameni inteleg un efort suplimentar in adaptarea si eficientizarea munci lor;

obisnuinta; nivelul de informare, cand oameni nu sunt informati corect si/sau complet asupra schimbarilor ce vor urma etc. si

(b) sistemice: rigiditatea structuri institutionale, autocratia, centralitatea ori auto-suficienta sunt numai unele dintre aspectele ce se pot contrapune schimbari si care trebuie avut in vedere.

3.Proiectarea dezvoltarii sociale

Identificarea solutiilor alternative si alegerea strategiei

Problemele complexe nu au solutii simple.

Solutiile sunt de regula activitati complexe, sisteme de activitati, desfasurate in timp.

La o problema complexa, solutia este o strategie.

Strategia este

o directie de actiune,

un mod de abordare a unei probleme

alegerea unei variabile strategice asupra careia alegem sa actionam.

Variabila strategica. Orice problema cu care ne confruntam este o parte a unui sistem si este determinata de o multime de componente ale sistemului din care face parte.

Variabila strategica este elementul sistemului care:

•actionand asupra ei difuzeaza schimbari dezirabile in masa sistemului/ are efectul

cel mai bun asupra rezolvarii problemei

•este posibil de actionat cu succes asupra sa.

Nu este o variabila strategica variabila care:

•nu are efecte importante pentru solutionarea problemei

•nu poate fi schimbata prin actiune asupra ei.



Ce este o strategie ?

Strategia este deci o directie globala de actiune. Ea vizeaza solutionarea unei probleme sociale majore la un moment dat, intr-un context social si institutional particular.

O strategie presupune o viziune globala si constituie o optiune pentru o anume solutie structurala.

Strategia reprezinta un document-cadru de maxima importanta, ce are la baza principii generale care orienteaza utilizarea resurselor umane, materiale si financiare in vederea implementarii unor activitati menite sa duca la atingerea scopului de dezvoltare urmarit.

Identificarea si diagnoza problemei

Feed-back

Corectie

Evaluarea

Identificarea solutiilor alternative si alegerea strategiei

Elaborarea planului de actiune

Monitorizarea

Implementarea

Rezultatele urmarite la nivel programatic (scop, obiective) sunt prioritizate, asa incat orice strategie precizeaza domenii/directii de actiune prioritare pentru activitatea unei institutii sau intr-un anumit sector. Domeniile/ directiile de actiune constituie un cadru pentru atingerea obiectivelor globale.

• Problema sociala si diagnoza acesteia

• Viziunea

Strategia este un document distinct care sintetizeaza:

• Scopul

• Obiectivele generale

• Domeniile si directiile prioritare

• Principiile generale de actiune

Strategia poate fi globala, sectoriala sau punctuala. Strategiile (ca si planurile, programele, proiectele) de dezvoltare pot viza global dezvoltarea, pot adresa dezvoltarea unui sector anume (spre exemplu, industrie, energie, agricultura, protectia mediului, educatie, sanatate etc.) sau se pot concentra asupra unui aspect punctual.

Strategia poate fi mondiala, nationala, regionala, judeteana, locala, poate fi adresata unui component al societatii (sanatate, educatie etc.) sau unui segment de populatie (varstnici, romi, tineri etc.). Problemele sociale generale (spre exemplu saracia, coruptia sau traficul de fiinte umane) sunt adresate (sau ar trebui adresate) la toate aceste niveluri. Spre deosebire, probleme punctuale specifice unei comunitati locale sunt adresate doar la nivelul acestora.

Strategiile de actiune difera semnificativ in functie de tipul, amploarea si nivelul problemelor carora li se adreseaza. Strategiile care vizeaza probleme globale (spre exemplu, dezvoltarea durabila, saracia etc.) la nivel international, european sau national sunt mult mai complexe decat strategiile privind problemele unei comunitati particulare. Strategiile initiate la nivelul institutilor centrale (agentie internationala, minister etc.), de obicei, au in vedere schimbari fundamentale cu impact major, care pot afecta un numar mare de persoane si comunitati, pe perioade lungi de timp. Spre deosebire, strategiile institutiilor locale sunt fie adaptari la conditiile locale specifice ale strategiilor de la niveluri superioare, fie propun schimbari cu impact relativ redus, limitate la un numar relativ mic de persoane si/sau perioade relativ scurte de timp.

O singura solutie sau mai multe solutii alternative?

Mult timp, istoria societatii a fost caracterizata de paradigma problemelor cu solutie unica (C.Zamfir, 2004). Toate problemele au o singura solutie, solutia corecta, buna, restul solutiilor formulate fiind inadecvate, de respins. Herbert Simon, laureat al premiului Nobel pentru teoria sa a rationalitatii limitate, a argumentat ca in practica tindem sa adoptam prima solutie satisfacatoare pe care reusim s-o identificam. In consecinta, tindem sa ignoram solutiile alternative.

Este tipica perioada anilor ’90 a tranzitiei in Romania. Sub presiunea nevoii de schimbare rapida, reforma, ca mijloc de atingere a obiectivului restructurarii societatii, a fost caracterizata de formularea primei solutii care s-a prefigurat a fi utilizabila. Graba tranzitiei a fost caracterizata de lipsa de interes pentru investigarea alternativelor. Orice program de schimbare, fara o examinare a adecvarii sale si cu atat mai putin explorarea alternativelor, este declarat a fi Reforma. Introducerea de manuale scolare alternative a fost considerata a fi samburele reformei invatamantului, ignorandu-se schimbarile mai profunde de structura.

Relativ recent s-a deschis o noua perspectiva: paradigma problemelor cu solutii multiple. O problema are mai multe solutii posibile (alternative), decidentul fiind in dificultate de a determina solutia cea mai buna. Ideea de alternative este o tema noua.

Identificarea solutiilor alternative

Entuziasmul naiv pentru dezvoltarea de programe urmat foarte adesea de rezultate dezamagitoare, dublat de cresterea rapida a capacitatilor intelectuale si institutionale, a impins inevitabil tema alternativelor in centrul preocuparilor. O noua problema a aparut: construirea alternativelor.

Construirea alternativelor este un proces de inovatie sociala. Inovatia inseamna fie cautarea de solutii la problemele noi, fie, mult mai frecvent, cautarea de solutii noi, mai bune decat cele practicate.

Identificarea alternativelor este adesea un complex proces de constructie a unei solutii-strategii posibile, o investigare a posibilului actional. O constructie in posibil.

Cum se cauta solutii la problemele noi ?

• Traditional, la problemele noi se cauta solutiile in repertoriul oferit de experienta anterioara, in traditie. Recursul la traditie ofera certitudine, dar blocheaza inovatia.

• „The best practices” este o metoda curent utilizata in ultimul timp. Experimentele intreprinse si incununate cu succes constituie o proba, destul de fragila si ea, a adecvari lor. Desigur, nu este nici o certitudine ca o practica de succes este „solutia cea mai buna”.

Metoda nu este, in ea insasi, creativa ci o tehnica de preluare/ difuzare a inovatiilor.

Constructia de noi alternative presupune un set larg de noi cunostinte si abilitati.

Ea devine tot mai raspandita in dezvoltarea proiectelor si programelor.

Difuziunea inovatiei sociale

Replicarea bunelor practici se numara printre metodele de explorare a alternativelor. Bunele practici sunt identificate de obicei ca rezultat al evaluarii efectuate de catre institutii-implementatoare. Sunt stabilite anumite criterii de buna practica ce corespund unor principii ale programului, derivate din strategie; de exemplu: caracterul inovativ al proiectului, implicarea comunitatii in luarea deciziilor, implicarea comunitatii in ducerea la bun sfarsit a proiectului, parteneriatul, un numar cat mai larg de beneficiari, sustenabilitatea, contributia la dezvoltarea comunitatii etc.

Proiectele ce indeplinesc toate criteriile stabilite sunt considerate cazuri de succes sau de buna practica. Cazurile de

succes sunt facute publice in scopul de a demonstra, pe de o parte, buna functionare a programului si, pe de alta

parte, pentru a permite difuziunea lor.Conform McNamara (1998)

Pre-evaluarea alternativelor

Formularea de alternative pune in fata decidentului problema alegerii si pentru aceasta trebuie sa pre-evalueze alternativele: ierarhizarea solutiilor alternative in functie de valoarea lor. Pre-evaluarea are ca obiect solutia adoptata si practicata. Ea beneficiaza de existenta performantelor practicarii unei solutii. Este mult mai dificila evaluarea unor alternative doar imaginate, care nu sunt practicate.

Este o evaluare inainte de actiune, a unui posibil actional.

Pre-evaluarea alternativelor are in vedere intrebari ca:

• Alternativa duce sau nu la atingerea obiectivului global?

• Care sunt efectele laterale/ secundare, „colaterale” pozitive sau negative/ perverse?

• Care este costul implementarii: este el rezonabil si, mai ales, sustenabil din punctul de vedere al resurselor ?

• Ar fi aceasta alternativa sustenabila social ?

• In fine, din alternativele formulate, este alegerea cea mai buna ?

Pre-evaluarea alternativelor trebuie sa aiba la baza criterii, cum sunt:

• Costul

• Eficacitate

Costurile asociate implementarii alternativei sunt raportate la resursele financiare ale institutiei.

Eficacitatea (sau adecvarea) este masura in care o activitate satisface o nevoie, realizeaza un obiectiv sau indeplineste o functie.

Eficienta = EficacitateCosturi

• Eficienta

• Fezabilitate

• Echitate

• Alte criterii des utilizate

• Sustenabilitatea

Eficienta este raportul dintre gradul de realizare a obiectivului propus (eficacitate) si eforturile facute (costul).

Fezabilitatea politica se refera la resursele si consecintele politice implicate.

Fezabilitatea administrativa se refera la contextul legal, social si administrativ existent, precum si la resursele umane, financiare, logistice si de timp la dispozitia institutiei.

Echitatea este masura in care diferite grupuri sociale sunt tratate egal, nediscriminatoriu si nesubiectiv, prin aplicarea normelor si regulilor existente.

Stabilitatea obiectivului sutinut in fata posibilelor „disturbante”

Siguranta, probabilitatea ca alternativa sa opereze in conditiile date

Invulnerabilitatea la eventuale esecuri in procesul de implementare

Flexibilitatea, daca alternativa poate sa serveasca mai multor obiective

Comunicabilitatea, daca alternativa este usor de inteles de beneficiari

Simplitatea, daca alternativa este usor de implementat

Compatibilitatea, daca alternativa este compatibila cu reglementarile existente

Reversibilitatea, cat de greu va fi sa ne intoarcem la starea initiala daca optiunea esueaza.

Pre-evaluarea solutiilor alternative se bazeaza pe o varietate de criterii pe care institutia le poate alege (spre exemplu, vezi caseta din pagina 45). Criteriile cel mai des utilizate sunt: (1) eficacitatea, (2) costul, (3) eficienta, (4) fezabilitatea (administrativa, politica), (4) sustenabilitatea si (5) echitatea.

Pentru fiecare alternativa se acorda note (de la 1 la 10, spre exemplu) cu privire la fiecare criteriu considerat. Acest exercitiu trebuie realizat atat la nivelul institutiei (cu personalul si/sau managerii din diferite departamente), cat si de catre experti evaluatori independenti. Exercitiul este de preferat a fi realizat la nivelul partilor interesate relevante (spre exemplu, primarii si consilii locale, alte organizatii guvernamentale si neguvernamentale active sau cu experienta in domeniul respectiv, grupuri-tinta de beneficiari). Rezultatul acestui proces il reprezinta solutia cea mai buna in conditiile date, care trebuie comunicata tuturor partilor interesate deopotriva cu principalele argumente care o justifica.

Ce este o alegere rationala ?

In mod curent se considera ca un proces de luare a deciziei este rational daca, pe baza unei

analize logice a cunostintelor relevante, se ajunge la solutia optima (cea mai buna in conditiile date). In realitatea insa, luam decizii in conditiile in care cunostintele relevante sunt insuficiente, incertitudinile sunt ridicate. Deciziile noastre satisfac mai degraba criteriul satisfacatorului, iar nu al optimalitatii. De cele mai multe ori, oamenii tind sa se opreasca la prima solutie satisfacatoare, fara a examina solutiile alternative posibile si a alege pe aceasta baza.

Orice problema sociala are mai multe solutii alternative care pot fi:

• Nesatisfacatoare

• Satisfacatoare in diferite grade

• Optime

Prima solutie satisfacatoare (care ni se pare astfel) nu este neaparat, si de regula nu este, cea mai buna solutie.

O alegere rationala nu este oprirea la prima solutie care pare buna, ci:

* identificarea si a altor solutii posibile – alternativele

* pre-evaluarea alternativelor

* alegerea solutiei care ni se pare cea mai buna dintre alternativele pe care am reusit sale identificam.

Este posibil ca solutia cea mai buna – solutia optima – sa nu se afle in lista alternativelor identificate.

Consecinta: alegerea unei solutii nu trebuie sa incheie cautarea de alternative mai bune.

Solutia imediata, sursa de probleme in viitor

Pre-evaluarea solutiilor alternative este dificila si incompleta, pentru ca majoritatea actiunilor noastre au consecinte neasteptate, dintre care o parte sunt inevitabil negative.

Spre exemplu, la inceputul anilor 1990, unul din primele socuri ale transformarilor postcomuniste a fost pierderea locuintei. Un numar semnificativ de familii si-au pierdut locuinta din cauza datoriilor cumulate la intretinere, in conditiile pierderii locului de munca simultan cu cresterea costurilo asociate utilitatilor publice si unui cadru legislativ instabil si vag. Sub presiunea grupurilor de persoane ramase fara locuinta si in absenta unor locuinte sociale, unele primarii au luat decizia de a rezolva aceasta problema oferind locuinte cu chirii minimale in zonele de centru istoric, formate din case nationalizate inca din anii 1950, aflate intr-o stare de depreciere relativ ridicata si slab dotate cu utilitati publice. Este cazul centrului istoric al capitalei, dar astfel de zone au fost identificate si cercetate si in alte orase cu centre istorice, spre exemplu Braila sau Bistrita-Nasaud. Aceasta solutie a fost cea mai la indemana la inceputul anilor 1990, dar nu a fost integrata unei viziuni pe termen lung. Nu au fost formulate obiective si tinte specifice, si nici nu au fost cautate solutii alternative si un plan de actiune pe termen lung. Prin urmare, in noul context al anilor 2000, toate aceste zone sarace localizate in centrul orasului, in imediata apropiere a institutiilor reprezentative la nivel loca au devenit „suparatoare”.

Nevoia de interventie a devenit urgenta, astfel incat autoritatile din unele orase au inceput „curatarea” acestor zone centrale, chiar cu pretul evacuarii populatiei in saracie extrema care le populeaza. Din nou, actiunile nu au la baza o viziune pe termen lung, scopuri, obiective, tinte specifice, nu au fost elaborate prioritati si nici nu au fost identificate solutii alternative. Cum vom vedea oare aceste zone din centrele istorice peste alti zece ani, adica prin 2015? Ce pret platesc pentru modernizarea acestor zone copiii evacuati azi, care vor fi tineri in 2015?

Fara o planificare rationala si o pre-evaluare solida a solutiilor alternative, actiunile intentionate a rezolva o problema azi creeaza doua, trei, o mie sau cine stie cate probleme maine. Pre-evaluarea corecta a solutiilor alternative pentru o problema de azi inseamna a creste sensibil sansele de a o rezolva durabil, limitand consecintele neasteptate din viitor.

Avem adesea astfel de tendinte ?

Graba insuficient reflexiva. Tindem sa luam prima solutie care ni se pare buna, fara sa reflectam suficient asupra calitati ei si a consecintelor.

Beneficii imediate si ignorarea efectelor negative ulterioare.Sub presiunea problemelor si a limitari resurselor, suntem tentati sa alegem soluti care rezolva imediat problemele, dar ulterior sunt sursa unor probleme mult mai grave. In aparenta solutionam problemele, dar cu grevarea vi torului.

Adoptarea unei atitudini defensive. Odata luata in graba o decizie, tindem sa fim receptivi la informati le care confirma opini le noastre, ignoram sau respingem informati le si opini le contrare: stil autoconfirmator.

Orientare conservatoare. Este normal ca, pentru a nu oscila indefinit, sa „aparam” decizi le luate sub presiunea dificultatilor inevitabile. Este normal sa fim receptiv la cunostintele de mentinere, dar este necesar sa mentinem mereu o receptivitate secundara la cunostintele de schimbare. Alternativele nu trebuie privite ca motivate de ostilitate, ci sa le exploram continuu pregatindu-ne sa adoptam schimbarile oportune.

Avem adesea astfel de tendinte ?

Este inevitabila schimbarea prin crize? Atitudinea esecul este negat sau diminuat ca importanta duce la      pastrarea unor optiuni pana crizele ne forteaza sa adoptam schimbari.

Atribuirea succesului si esecului. Suntem tentati sa ne atribuim succesul (atribuire intrinseca: este „al meu” sau „din cauza mea”), iar esecul sa-l atribuim extern (atribuire extrinseca: este „din cauza altora” sau a „conditi lor ostile”).

Intoleranta la alternative. Tindem sa consideram invocarea alternativelor ca expresia unor intenti ostile la adresa mea.: „eu stiu mai bine”, „eu am dreptate, tu nu ai dreptate”, „calea/ credinta mea este cea adevarata”. TEST: opini le diferite imi dau o stare de nervozitate ?

Toate acestea sunt efectele contraproductive ale adoptarii primei solutii satisfacatoare!

„Credinta intr-un adevar unic si in faptul ca esti posesorul sau este radacina cea mai adanca

Decizie si democratie

Adoptarea unor decizii de importanta sociala majora este un proces cu o dubla natura: cognitiva si sociala. Cognitiv: trebuie sa fie o decizie buna, bazata pe cunostinte si informatii relevante care sa asigure calitatea ei. Social: sa aiba o contributie substantiala la buna functionare a societatii, la dezvoltarea sociala; sa combine, asigurand un echilibru social, pluralitatea intereselor grupurilor sociale. Sustenabilitatea unei solutii nu se refera numai la asigurarea durabila a resurselor, dar si sustinerea ei de catre colectivitate.

S-a probat in ultimele secole de istorie ca mecanismele democratice reprezinta metoda cea mai buna de adoptare a deciziilor majore. Pentru a obtine suportul social si a motiva participarea, construirea si evaluarea alternativelor, precum si adoptarea deciziei finale este de preferat a se realiza prin intermediul unui proces participativ amplu.

Cognitiv, participarea sociala/ consultarea sporeste in procesul decizional cantitatea si calitatea cunostintelor si informatiilor. Social, se asigura un echilibru social si o sustenabilitate sociala. In conditii de diversitate de opinii si de interese, mecanismele democratice asigura o legitimitate solida.

Participarea/ consultarea trebuie inclusa in toate fazele procesului decizional: nu numai in faza finala de adoptare a deciziilor, dar si in faza de identificare a alternativelor si pre-evaluarea lor.

Partile interesate (stakeholders)

Democratia se fundamenteaza pe acceptarea diversitatii de interese: partile interesate.

Concept

• Parti interesate

(stakeholder)

Organizatie guvernamentala, neguvernamentala, agenti economici, grupuri sociale sau comunitati care au o miza in luarea deciziei intr-un sens sau altul, pentru ca sunt (potential) interesate in sau afectate de promovarea si realizarea unui obiectiv sau a unei solutii specifice.

Prin parti interesate se intelege multimea de actori sociali (grupuri sociale, organizatii) care sunt interesate in respectiva strategie. Partile interesate sunt afectate in mod diferit de actiunile desfasurate in urmarirea unui obiectiv. De asemenea, aceste parti – organizatii sau grupuri - au perspective diferite asupra problemelor si potentialului de actiune, si dispun de resurse (materiale, financiare, logistice, informatii) diferite. De aceea, de obicei, pozitiile partilor interesate sunt diferite, uneori conflictuale. Prin urmare, formularea unor solutii alternative este adesea un complex proces de dialog social si negociere.

tiile au sanse de succes cu atat mai mari cu cat au la baza un suport social mai mare. Instrumentul vital in acest scop este analiza partilor interesate (stakeholders analysis). Primul pas este identificarea partilor interesate, care pune accentul pe organizatiile si grupurile sociale care:

• pot furniza suport social

• pot produce daune/ reacti adverse, slabind autoritatea si suportul politic sau comunitar.

Analiza partilor interesate se centreaza pe doua elemente cheie. Primul element cheie este interesul specific pe care il are fiecare parte interesata cu privire la problema in cauza. Al doilea element cheie este estimarea cantitatii si tipurilor de resurse pe care fiecare parte interesata le poate mobiliza pentru a influenta (sprijini sau dauna) actiunile institutiei cu privire la problema in cauza. Analiza partilor interesate se realizeaza prin metode stiintifice, cum sunt sondajul de opinie, focus grupuri, analiza de documente si date secundare, dar si prin discutii libere, precum si in baza comunicarilor periodice inter-institutionale.

Este de dorit consultarea partilor care au fost implicate deja in solutionarea respectivei probleme, dar si a celor care au solutionat un camp problematic similar. De exemplu, in satele timisene inundatile din primavara lui 2005 au surprins comunitatile rurale in cauza fara solutii. Satele care se confruntasera frecvent, de la an la an, cu astfel de probleme, aveau un plan de actiuni pentru o astfel de situatie de criza si oameni care isi asumasera acest plan. Pagubele materiale au fost minimizate in aceste cazuri doar pentru comunitatile care au apelat la experienta celor din urma.

In construirea alternativelor este important sa fie considerate, intr-un mod echilibrat, punctele

de vedere ale diverselor parti interesate relevante. Procesul decizional trebuie sa fie realizat, pe tot parcursul sau, participativ si transparent. Alternativele considerate, rezultatele pre-evaluarii lor si ratiunile alegerii trebuie facute public.

Concept

• Delegarea autoritatii

„Delegarea autoritatii reprezinta inlocuirea deciziei luate de grup sau colectivitate cu o decizie luata de o persoana sau de un organism specializat.” (Catalin Zamfir, 1990)deciziilor prin delegarea autoritatii

(1) Decidentul caruia colectivitatea i-a delegat autoritatea, spre exemplu institutia, tinde sa controleze sever comunicatiile cu partile interesate.

Inainte de decizie:

Luarea deciziei:

Dupa decizie:

Comunicatiile intre decident si parti interesate sunt minimizate.

Decidentul solicita doar uneori partilor interesate informatii pentru pregatirea deciziei.

Decizia este luata oarecum „in secret”. Partile interesate sunt consultate rareori si/sau mai degraba formal cu privire la solutiile alternative.

Comunicare intensa dinspre decident inspre parti interesate, pentru a face decizia acceptata si rareori pentru a o evalua.

Informatiile care vin in contradictie cu solutia aleasa nu sunt comunicate partilor interesate.

(2) Colectivitatea in numele careia se ia decizia este caracterizata de incredere (mai mare sau mai mica) in decident (institutie) si in capacitatile acestuia sau oricum are o atitudine pasiva fata de procesul de luare a decizi lor, pe principiul ca decizia „nu este de competenta mea”, „nu este treaba mea”.

(3) Cel mai frecvent, delegarea autoritati este acompaniata de stabilirea unei distante sociale intre decident (institutie) si membri colectivitati , care va fi sustinuta de acordarea unor privilegi (putere, prestigiu, control etc.) decidentului.

Catalin Zamfir (1990)

isc. Includerea in procesul decizional a tuturor partilor interesate se dovedeste a fi un proces

dificil. In conditiile unei diversitati de opinii, atitudini si interese este dificil a se realiza un consens.

Asumarea autoritatii este solutia cea mai simpla, dar cu costuri de care nu suntem suficient de constienti. Procesul democratic presupune o noua cultura a dialogului social si negocierii.

• Orice decizie luata prin colaborare sau consens are mai multe sanse de a fi implementata cu rezultate pozitive.

• Orice decizie luata in urma utilizari unor mijloace de presiune sau de coercitie tinde sa accentueze diferentele initiale de atitudine si duce la tensiuni si conflicte intre partile interesate, reducand sustenabilitatea.

Chiar daca luarea deciziei prin consultarea partilor interesate este mai dificila si mai costisitoare,

decizia colectiva este considerata cea adecvata. Decizia colectiva reprezinta un proces de negociere la care partile interesate participa in mod activ, au acces egal la informatiile relevante, au sanse egale de a-si exprima opiniile privind formularea problemei si a solutiilor alternative, precum si la alegerea solutiei adoptate prin decizie.

Proiectarea dezvoltarii sociale

Elaborarea planului de actiune

Strategia reprezinta o directie globala de actiune, dar nu contine modalitatile concrete si nici atribuirea de resurse necesare actiunii si nici a responsabilitatilor.

Pentru a deveni efectiva, strategia trebuie operationalizata intr-un plan de actiune.

Stabilirea prioritatilor si adoptarea obiectivelor de dezvoltare

Identificarea si diagnoza problemei

Planul de actiune reprezinta pasul intermediar intre strategia care exprima „ce dorim sa realizam” si realitatea pe care dorim s-o transformam,specificand in termeni concreti calea, „cum ajungem sa obtinem ceea ce dorim”. De aceea, o strategie care nu este operationalizata intr-un plan de actiune ramane la stadiul de „declaratie de intentie”, adica indica ceea ce am dori sa se intample, dar in vederea caruia nu stim decat vag cum ar trebui sa actionam.

Feed-back

Corectie

Evaluarea

Identificarea solutiilor alternative si alegerea strategiei

Elaborarea planului de actiune

Monitorizarea

Implementarea

Operationalizarea unei strategii in plan de actiune permite calibrarea strategiei si, atunci cand este nevoie, reanalizarea acesteia inainte de a incepe faza de implementare. Obiectivele strategice trebuie sa treaca „proba de foc” a elaborarii planului de actiune. Eventualele obiective nerealiste ajung sa fie eliminate din lipsa de solutii adecvate la intrebarile concrete:





Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1476
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2023 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site