Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


PROBLEME METODOLOGICE ALE SOCIOLOGIEI

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic



PROBLEME METODOLOGICE ALE SOCIOLOGIEI



1.Domeniul metodologic

Orice stiinta, al carei obiect il constituie o anumita dimensiune a realitatii empirice, poseda si uzeaza de un arsenal de mijloace prin care se incearca accesul la realitatea investigata precum si transformarea datelor brute culese in date stiintifice, adica intr-un soi de "materie prima" pentru aparatul teoretic al disciplinei in cauza. Aceste mijloace - fizice si intelectuale - unele specifice fiecarei stiinte, altele comune unui grup de discipline ori chiar tuturor stiintelor, constituie ceea ce s-ar putea numi domeniul metodologic al stiintei respective. Fireste ca de eficacitatea instrumentelor de cercetare depinde in buna masura de soliditatea unei stiinte, capacitatea ei de a descrie, explica si prognoza fenomenele abordate. Iata de ce specialistii din orice ramura de stiinta se intereseaza de posibilitatea perfectionarii mijloacelor de cercetare si -nu o data - aceiasi cercetatori se ocupa nu numai de studii pozitive, adica ale fenomenelor naturale sau sociale, ci realizeaza si studii metodologice, al caror scop este tocmai evaluarea eficacitatii mijloacelor folosite deja si ameliorarea acestora sau inventarea unora noi.

Reflectia metodologica se regaseste cu o intensitate si o frecventa deosebit de mari in campul stiintelor socioumane, ca urmare, pe de o parte, a faptului ca realitatea urmarita de aceste discipline este de o factura deosebita de cea proprie stiintelor fizico-naturale si, pe de alta parte - si, probabil, tocmai pornind de la aceasta diferenta, care inseamna intai de toate o complexitate sporita a universului sociouman -, din cauza unor mai modeste reusite in explicarea si predictia fenomenelor sociale, comparativ cu ceea ce "produc" stiintele naturii. In capitolul precedent s-au sugerat cateva dintre problemele speciale care apar in fata cercetatorilor din domeniul socioumanului, in general, si a sociologului, in particular. Aici vom mentiona doar ca disputele asupra "naturii realitatii sociale" se transfera si in domeniul metodologic, ajungandu-se si aici la pozitii opuse. La o extrema se plaseaza ganditorii care sustin ca stiintele sociale trebuie sa uzeze exact de aceleasi metode ca si stiintele naturii - altfel ar fi improprie folosirea termenului de stiinta in cazul lor - si, la alta, cei care postuleaza o ruptura metodologica totala, considerand ca, pentru o realitate esentialmente de natura spirituala, metodele si procedurile stiintelor experimentale sunt irelevante.

Amploarea diferendumului metodologic sugerat in faza anterioara este nebanuit de mare pentru cititorul cu putine lecturi in domeniu, asa ca vom evita sa abordam aceasta chestiune, pentru a nu cadea in pacatul unor simplificari nepermise. Totusi, vom fi nevoiti sa ne exprimam propria pozitie. Lucrul nu este deloc dificil, intrucat optiunea noastra coincide cu cea a majoritatii sociologilor care fac sociologie. Pentru a fi stiinta, sociologia trebuie sa se supuna canoanelor de stiintificitate, in general recunoscute de comunitatea stiintifica (verificabilitatea rezultatelor, obiectivitate, neutralitate axiologica etc.). In acest scop, exista demersuri standard de cercetare, a caror valoare este probata de experienta tuturor stiintelor si care s-au impus ca atare. Diferenta de natura a campului social reclama adaptarea metodelor la aceasta realitate si nu o rasturnare completa a naturii lor. Ca lucrurile stau asa o va demonstra chiar si sumara trecere in revista, din cadrul acestui capitol, a modalitatilor de crecetare folosite in sociologie - deci de catre marea majoritate a sociologilor, chiar daca ei se deosebesc prin schimbarea accentelor puse pe anumite metode sau tehnici.

Pentru a enumera care sunt principalele elemente ce compun domeniul metodologic, vom incepe cu notiunea centrala, cea de metoda. Cum bine se stie, acest termen are nenumarate acceptiuni, dintre care vom retine aici pe aceea de modalitate efectiva de abordare a campului empiric la care se refera o stiinta data. In acest sens, istoria stiintelor ne arata ca exista doua cai fundamentale de investigatie empirica: observatia si experimentul.

Distinctia dintre cele doua metode este relativ usor de evidentiat. In primul caz, crecetatorul inregistreaza desfasurarea fenomenelor in mediul lor natural, fara a interveni in vreun fel in desfasurarea lor; in cel de al doilea, pregnanta este tocmai aceasta interventie, care are ca scop inlaturarea catorva neajunsuri majore ale observatiei. Pentru a intelege mai usor esenta metodei experimentale, sa presupunem ca urmarim testarea influentei pe care un factor x - pe care sa-l numim variabila independenta - o are asupra unui factor y - variabila dependenta. In cazul observatiei, vom incerca sa inregistram starile lui X si Y in diferite contexte si situatii si sa vedem ce legatura exista intre acestea; reusind sa stabilim o regularitate empirica ( de pilda, intensitatea lui Y creste atunci cand creste cea a lui X ), vom trage concluzia ca unul din factori, X in cazul de fata, il cauzeaza (determina, genereaza etc. ) pe celalalt. Riscul pe care ni-l asumam enuntand o asemenea concluzie este evident. Niciodata nu putem fi siguri ca Y creste datorita faptului ca a crescut X. Oricand este posibil sa punem variatia factorului dependent pe seama conditiilor in care se realizeaza observatia, deci a actiunii altor factori decat variabila noastra independenta. Pentru a spori sansele ca legatura cauzala sa fie reala este nevoie ca relatia dintre cele doua variabile sa fie urmarita - si sa fie regasita - in cat mai multe si mai diferite contexte. Dar asta inseamna ca cercetatorul trebuie sa aiba ocazia si posibilitatea ca sa observe aceleasi fenomene de nenumarate ori, cerinta ce nu este, de obicei, usor de indeplinit.

Actiunea cercetatorului, in cazul experimentului, vizeaza inlaturarea celor doua neajunsuri. In loc sa asteptam producerea sau variatia factorului X, spre a vedea ce se intampla cu Y, vom provoca noi insine aceste lucruri. In loc sa testam relatia celor doua variabile in contexte cat mai diferite pentru a vedea daca aceasta se regaseste - in ciuda modificarii celorlalti factori -, vom controla, adica vom mentine constanti toti acei factori despre care avem motive sa credem ca-l pot afecta pe Y sau relatia lui X cu Y. Aceasta inseamna scoaterea celor doi factori din mediul lor natural si studierea in conditii artificiale, adesea in laborator. Oricine a trecut prin liceu isi aminteste felul cum, in manualele de fizica, sunt prezentate diferite "legi" , respectiv relatii intre fenomene. Frazele la care facem aluzie incep cam asa: "In conditii egale de temperatura ( presiune etc.), " si ele evidentiaza clar factorii controlati.

Posibilitatea experimentarii in sociologie este extrem de redusa. De acest fapt ne dam seama imediat daca incercam sa ne imaginam cum un crecetator ar putea interveni in viata sociala pe cele doua cai pomenite mai sus. Este clar ca rareori putem provoca schimbari, in scop de cunoastere, in cadrul unor comunitati umane si ca a controla factorii sociali semnificativi este aproape imposibil, avand in vedere natura imateriala a lor, faptul ca izolarea fizica a indivizilor umani nu inseamna neaparat izolare sociala etc. De asemenea este clar ca putem supune cat de cat unor conditii experimentale doar grupuri mici de indivizi umani, deci vom putea urmari in acest mod numai fenomene de aceasta anvergura redusa, care, prin natura lor, tin mai curand de psihologia sociala decat de sociologie. Din acest motiv nu vom mai insista aici asupra acestei metode, trimitand cititorul interesat la lucrarile metodologice de specialitate. ( A se vedea, de exemplu, in limba romana, A. Mihu [1973] si S. Chelcea [1982]).

Faptul ca o disciplina are posibilitati atat de reduse de a folosi experimentul este un handicap serios. Asta nu inseamna insa ca ea pierde orice sansa de a dobandi caracter de stiinta. Situatia astronomiei, una dintre cele mai vechi stiinte, este exemplara in acest sens. Ea este exemplara insa si in altul; astronomia a putut sa se dezvolte cu atata succes, fara a face apel la experiment, pentru motivul evident ca fenomenele studiate de ea sunt foarte simple, in sensul ca poseda o regularitate sau periodicitate aproape perfecte. De altfel, este interesant de observat caracterul singular al astronomiei; ea este unica disciplina empirica cu caracter propriu-zis stiintific ce s-a putut constitui inainte de perioada secolului al XVII- lea, cand s-a impus, in special gratie lui Galilei, dar nu numai, metoda experimentului in stiintele naturii.

Succesul experimentului in stiintele fizice a facut ca metoda sa devina atractiva si pentru reprezentantii stiintelor sociale. Chiar daca, asa cum am spus, metoda ca atare isi gaseste cu greu aplicare aici, rigoarea de gandire impusa de experiment a fost extrem de benefica. S-a increcat apropierea observatiei de conditiile experimentale, s-au diversificat modalitatile de observatie, s-au luat precautiuni in analiza si interpretarea datelor culese. Unul dintre mijloacele tehnice de proiectare a planului de observatie, de prelucrare si analiza a informatiei care poate contribui in mod decisiv la apropierea consistentei concluziilor trase din date de observatie de cea a constatarilor experimentale il reprezinta statistica.

Daca experimentul social este atat de limitat, ca metoda de crecetare, observatia, in schimb, imbraca in acest domeniu mult mai multe forme decat in stiintele naturii. Motivul esential pentru care lucrurile se intampla asa il constituie faptul ca orice eveniment, fenomen sau proces social se constituie prin participarea oamenilor si ca deci aproape intotdeauna despre aceste realitati sociale, chiar si de mare generalitate, putem obtine informatii prin comunicare cu actorii respectivi. Comunicarea poate fi propriu-zisa, prin limbaj - oral sau scris - dar poate fi inteleasa si intr-un sens mai larg, ca descifrarea de sensuri si semnificatii, prin studiul obiectelor construite si utilizate de om. Aceste forme de observatie pot fi grupate in patru categorii, care consideram ca se constituie ca metode autonome, in campul cercetarii sociale. Ele sunt: observatia propriu-zisa, analiza documentelor, interviul si ancheta. O succinta prezentare a lor va fi facuta in paragraful ce urmeaza.

Termenul de tehnica este folosit, de regula, pentru a se desemna operatiunile concrete de colectare a informatiei cu ajutorul unei metode date. Astfel, metodele se particularizeaza prin tehnicile concrete folosite: de pilda, ancheta se poate realiza prin posta, prin telefon etc.

Fiecare tehnica presupune instrumente de culegere a informatiei. In stiintele sociale asemenea instrumente sunt chestionarul, ghidul de interviu, teste, protocoale de observatie etc. Se intelege ca, spre deosebire de stiintele naturii, instrumentele noastre au o mult mai redusa fiabilitate, un grad mai restrans de aplicare, o viata de folosinta mai scurta. Asa de pilda, este aproape imposibil sa aplici, in Romania, fara o adaptare prealabila, chestionar elaborat in Statele Unite. Dificultatea creste pe masura ce sporeste distanta intre culturile respective, lucru de care trebuie tinut cont daca vrem sa facem studii comparative intre societati diferite cultural, la un moment dat, sau daca dorim sa repetam investigatii facute in aceeasi tara cu instrumente folosite cu decenii in urma.

In principiu, oricarui instrument de crecetare i se cere sa indeplineasca o conditie de fidelitate si una de validitate. Fidelitatea inseamna ca repetand "masurarea" unui fenomen neschimbat obtine acelasi rezultat. Validitatea presupune ca instrumentul "masoara" ceea ce se urmareste sa se masoare. Un instrument poate fi fidel dar nu valid. De pilda, un cantar prost reglat, care arata timpul cu 10 g mai mult, este fidel, caci cantariri repetate ale unei aceleasi cantitati de marfa cumparate din magazin arata aceeasi masa. Pentru stabilirea validitatii instrumentelor folosite de stiintele socioumane s-au elaborat proceduri foarte complexe, care insa nu rezolva intotdeauna satisfacator aceasta paroblema.

Informatiile culses cu ajutorul instrumentelor de cercetare se supun unor proceduri de analiza si prelucrare. Foarte adesea, in sociologie, informatia este de natura cifrica, ceea ce face posibila aplicarea unor proceduri statistice si matematice. Caracterul acesta cifric-cantitativ al datelor de crecetare se poate datora utilizarii unor metode si tehnici destul de diferite. In principiu, acest aspect cantitativ poate apare in urma utilizarii a doua operatii totalmente diferite: numararea si masurarea.

Ca urmare a operatiei de masurare obtinem valori numerice care redau masura fenomenelor, intensitatea cu care se manifesta o insusire. Folosind un test de inteligenta, psihologul masoara inteligenta unui elev, operatia fiind, formal vorbind, identica cu cea de masurare a masei marfii pusa pe cantar. Practic insa lucrurile sunt cu totul diferite, nu numai pentru ca testul de inteligenta are alta validitate decat cantarul, dar insasi notiunea care desemneaza caracteristica ce este masurata- in exemplul dat, inteligenta- e mai putin exacta decat notiunea de masa. In genere, notiunile stiintelor socioumane sunt mai complexe si apropierea lor de realitatea empirica ridica probleme delicate pentru cercetare.

Un prim pas in realizarea unei cercetari empirice il constituie ceea ce se numeste operationalizarea conceptelor. Aceasta inseamna o analiza logica a continutului notiunii si gasirea modalitatilor de identificare a fenomenelor empirice care cad sub incidenta respectivei notiuni. Identificarea in cauza se face cu ajutorul unuia sau mai multor indicatori, in functie de gradul de complexitate al notiunii. Indicatorul nu este altceva decat o modalitate practica prin care o entitate empirica (individ, grup, fenomen social etc.) se subsumeaza unei notiuni. De pilda, faptul ca o persoana cunoaste numele compozitorului unei opere, reprezinta un indicator al notiunii de "cultura generala". Este clar ca notiunea aceasta este prea complexa ca sa poata fi empiric determinata ( adica sa se poata stabili despre fiecare individ uman daca are sau nu cultura generala sau in ce "grad" o poseda) printr-un singur indicator de genul celui mentionat. Sunt necesari inca multi alti indicatori, a caror alegere este decisiv determinata de ceea ce se intelege prin cultura generala, adica de rezultatul unei analize logice a conceptului si de definitia adoptata.

In exemplul ales, lucrurile sunt atat de complexe incat va fi nevoie, in etapa de analiza, sa se determine anumite dimensiuni ale conceptului, respectiv sectoare mari din continutul notiunii, relativ omogene si distincte unele de altele. De pilda, vom putea delimita domenii ale culturii generale, precum cel al literaturii, artei, tehnicii, stiintelor umane etc. In felul acesta, fiecare dimensiune va putea reclama utilizarea mai multor indicatori.



Operatia finala va fi cea de sinteza, in sensul ca se reconstruieste notiunea ca urmare a rezultatelor obtinute ca urmare a folosirii indicatorilor alesi. Vom putea astfel stabili care este starea fiecarei entitati empirice in raport cu problema cercetata. Uneori aceste rezultate sunt de tipul Da/Nu, adica se delimiteaza clar doua categorii de entitati empirice: cele care poseda si cele ce nu poseda un atribut dat. Exemple: are/nu are cultura generala, este/nu este integrat in grupul de munca, este/nu este satisfacut de locuinta etc. Alteori se delimiteaza, prin intermediul indicatorilor, mai multe stari, care pot fi, la randu-le, sub o forma ierarhica sau neierarhica. Astfel, miile de ocupatii ale oamenilor, intalnite intr-o societate data, prin gruparea lor dupa diferite criterii, vor forma categorii socio-profesionale; in functie de indicatorii folositi, intre care se poate sau nu se poate stabili o ierarhie ( o ordonare a categoriilor in termeni de superior sau inferior).

Atunci cand indicatorii au o forma care permite exprimarea intensitatii insusirii sub o forma cantitativa, avem de-a face, asa cum spuneam, cu o masurare. Fenomenele cu care stiintele noastre lucreaza nu se preteaza aproape niciodata la masuratori directe, asa cum se procedeaza cu obiectele fizice; este, de obicei, nevoie de o intreaga activitate, dusa in paralel si in completarea celei de operationalizare, pentru a se ajunge la masurare. Aceasta poarta denumirea de cuantificare si ea vizeaza alegerea si constructia indicatorilor cantitativi, precum si stabilirea modului lor de combinare pentru a se ajunge la rezultatul final sub forma de masura.

Fireste ca, din punctul de vedere al preciziei si al rigorii exprimarii rezultatelor unei investigatii, este preferabila forma cantitativa de evaluare a caracteristicilor. Una este sa spui ca in colectivitatea A gradul de toleranta fata de indivizii de o alta etnie este "relativ ridicat" si alta sa afirmi ca, aici, aceasta insusire atinge valoarea, sa zicem, 83 pe o scara de la 0 la 100. de aceea se si poate observa la tot pasul, in cercetarile socioumane, tentatia de a cuantifica cat mai multe din aspectele fenomenelor cercetate; se ajunge chiar la efectuarea unor operatii de cuantificare mai mult decat discutabile, atunci cand se incearca sa se masoare ceea ce nu poate fi ( cu mijloacele existente) cuantificat.

Unul dintre elementele metodologice caracteristice sociologiei- dar nu numai- este, cum spuneam deja, utilizarea in analiza si prelucrarea datelor a stiintei statisticii. Statistica intervine acolo unde are loc numararea, respectiv acolo unde se cerceteaza insusiri ale unei mase de indivizi (nu neaparat oameni), starile acestor insusiri fiind caracterizate de frecvente, evidentiindu-se cati din cei ce formeaza populatia statistica se plaseaza intr-o clasa sau alta. Rezultatele studiilor sociologice, chiar ale celor cu caracter pur descriptiv, sunt superioare ca valoare de cunoastere - fireste atunci cand se respecta regulile elementare de lucru cu datele statistice - informatiilor simtului comun. Ca membru al unei colectivitati pot percepe corect ca "o mica parte a oamenilor au atitudini sovine". Ca sociolog, voi spune, in urma cercetarii, ca, sa zicem, 17% dintre cei investigati au asemenea atitudini.

Este - si aici, ca si in cazul masurarii - un spor de cunoastere mult prea evident pentru a mai insista asupra lui. Totusi mai apare intr-o asemenea situatie un spect de precizie pe care cercetarea il poate aduce. Eu, ca membru al comunitatii, am o foarte vaga imagine asupra semnificatiei notiunii de "atitudine sovina" ( ca sa nu mai vorbim ca in sintagma respectiva sunt, in fapt, implicate doua notiuni: cea de atitudine si cea de sovinism, fiecare cu determinarile-i specifice), imagine care, totusi, imi este suficienta sa ma descurc in viata de zi cu zi, sa port conversatii despre acest fenomen cu semenii mei, sa fac aprecieri, mai mult sau mai putin similare cu ale celorlalti. Ca sociolog insa, prima grija va fi sa operationalizez aceasta notiune si doar apoi voi incerca sa numar. Cu alte cuvinte exprimarea in forma "17%" are avantajul nu numai ca ne arata cati, dar ea ne spune explicit si cum sunt cei cuprinsi sub acest procent si de unde provin ei.

Ca sa fim mai convingatori, sa dam si un exemplu cu cifre reale. Pentru locuitorii Transilvaniei, din zonele unde convietuiesc impreuna romani cu maghiari, este "evident" faptul ca atunci cand apar casatorii mixte, intre soti de aceste nationalitati, in majoritatea situatiilor barbatul este roman si femeia maghiara. Preluand datele dintr-un studiu ( St. Lantos, [1992]), care inventariaza casatoriile mixte, incheiate in orasul Cluj, in perioada interbelica, se regaseste aceasta "evidenta", in urmatorii termeni cantitativi: dintre casatoriile mixte romano- maghiare, in 71% din cazuri sotul este roman si sotia maghiara si in 29% situatia este de natura inversa. Cea mai simpla faza a investigatiei a stabilit deci, pentru o arie geografico-sociala bine precizata - orasul Cluj - si pentru un interval de timp delimitat - 1921-1939- frecventa exacta a cazurilor de casatorii de un fel si de altul. Acesta este primul pas ce face trecerea de la o cunoastere comuna, bazata pe experienta cotidiana, la una sistematica ce duce spre stiinta.

O prima etapa, exprimand cel mai simplu nivel in utilizarea statisticii in cercetarile sociologice, o constituie formarea a ceea ce poarta denumirea de distributii de frecventa. Daca e vorba de indivizi umani, aceste distributii ne arata cum se imparte colectivitatea dupa caracteristici: ca sexul ( aici sunt doua clase: "masculin", "feminin"), ocupatia (aici sunt mai multe: muncitori, agricultori etc.), varsta etc., dupa opinii sau atitudini s.a.m.d. se obtine astfel o descriere a starii populatiei in functie de asemenea de caracteristici.

In cazul unui studiu de moment, analiza se continua, de obicei, prin utilizarea unor proceduri statistice cu ajutorul carora se urmareste sa se testeze diverse ipoteze de dependenta

(cauzalitate). In incercarea de a explica un fenomen Z, se analizeaza legaturile lui cu o serie de alte fenomene: X, Y, , prin utilizarea unor metode bazate pe coeficienti de asociere sau de corelatie. Rafinand analizele, se poate realiza, totdeauna partial, dezideratul metodei experimentale, despre care am vorbit mai sus, si anume controlul factorilor ( prin modele de corelatii partiale, regresii, analiza path, analiza factoriala etc.). o alta directie poate fi cea a constructiei de tipologii, realizari de clasamente intocmite pe criterii multiple.

Daca se efectueaza studii de perspectiva diacronica, se va urmari cum se modifica in timp frecventele caracteristicilor, adica se vor evidentia schimbarile punctuale - din anumite clase ale caracteristicilor ( de exemplu, evolutia populatiei muncitoresti) - dar si cele structurale, din ansamblul caracteristicilor. Fireste, prin proceduri mai sofisticate, se construiesc modele de trecere de la o stare la alta, se evidentiaza tendinte in evolutia fenomenelor, se realizeaza proiectari si prognoze. Este greu de a sintetiza in cateva fraze intreaga problematica a aplicarii statisticii si matematicii in sociologie. Exista, la ora de fata, un camp foarte larg de asemenea aplicatii si se constata cu ochiul liber cum, pe masura trecerii timpului, probleme tratate de o maniera impresionista si calitativa sunt abordate tot mai des cu aparatura statistico-matematica. Faptul - asa cum s-a remarcat adeseori - chiar daca nu conduce la rasturnari spectaculoase de cunostinte, confirmand cel mai adesea intuitiile si asertiunile pe baza unor analize calitative, aduce acel plus de rigoare atat de necesar pentru asigurarea comparabilitatii rezultatelor si, in general, a progresului disciplinei. Exista si multiple exagerari pe aceasta directie, cand se uzeaza de un aparat statistico- matematic sofisticat spre a se demonstra banalitati.

2 . Metodele de culegere a informatiei

Vom trece acum in revista, pe scurt, principalele metode utilizate de sociologi, cu ajutorul carora acestia intra in contact cu aspectele concrete ale socialului, in scopul culegerii acelei informatii care sa se dovedeasca relevanta pentru descrierea si explicarea fenomenelor cercetate. Vom insista ceva mai mult asupra anchetei sociologice, dedicand o sectiune aparte problemelor ei tehnice, dat fiind ca ea este probabil cea mai frecventa sau, in orice caz, cea mai vizibila metoda folosita de catre sociologi.

2.1. Observatia (propriu-zisa)

Este o metoda de utilizare redusa, deoarece spatiul social - ca sa folosim aceasta metafora - este structurat pe multiple dimensiuni, dintre care doar putine se lasa percepute in maniera in care crecetatorii din stiintele naturii observa si inregistreaza fenomenele urmarite de ei. Sociologul poate observa comportamentul unora dintre persoanele aflate la o manifestatie de strada, poate - la rigoare - chiar asculta discutiile purtate de unii din ei precum si discutiile liderilor, dar pentru a intelege si explica cele ce se intampla acolo va avea nevoie si de alt gen de informatii ce nu pot fi obtinute decat din interviuri cu anumiti actori sociali sau din studierea unor documente relevante privind situatia celor observati.

Observatia mai este limitata si in ceea ce priveste amploarea fenomenelor ce pot fi percepute direct. Se poate face observatie asupra unor comunitati ceva mai mari, cum ar fi un sat, un cartier etc. Oricum, campul de perceptie este foarte redus si este greu de presupus ca vor fi surprinse fenomene cu relevanta macrosociala deosebita.

Desigur ca fiecare sociolog, traind tot timpul intr-un mediu social, este un observator al acestuia si ca, in fapt, traiectoria sociala a fiecaruia dintre noi ne ofera sansa de a observa foarte multe lucruri, carora le oferim si o explicatie, mai mult sau mai putin stiintifica. Dar, ca metoda exclusiva de cercetare, observatia este destul de rar folosita, cel putin de catre sociologii europeni. In Statele Unite, probabil datorita apropierii dintre sociologie si antropologia culturala si datorita utilizarii mai frecvente a metodei de catre aceasta din urma disciplina, observatia, ca metoda dominanta intr-o cercetare, este cu ceva mai des utilizata decat pe continentul nostru. Am spus dominanta si nu exclusiva pentru ca e greu de imaginat studiul unei comunitatifara a intra in relatii reciproce de comunicare cu ea sau fara a-i studia trecutul si prezentul pe baza unor documente.

In principiu, exista doua tehnici de observatie: exterioara si prin coparticipare ( sau coparticipanta sau coparticipativa). In primul caz, cercetatorul se mentine ca un observator exterior comunitatii studiate, neimplicandu-se deloc in viata acesteia. Fireste ca, in asemenea cazuri, el nu poate urmari decat o gama redusa de fenomene, avand mai putin acces in special la informatia ce se poate culege ascultand convorbirile dintre membrii grupului. Intr-adevar, in orice comunitate mica ar intra, cercetatorul este reperat foarte rapid si va fi considerat ca un strain in fata caruia se vor dezvalui doar unele comportamente si opinii. Tocmai pentru a inlatura acest neajuns, se recurge la observatia prin coparticipare, cand cercetatorul se integreaza in grup, participa la viata si activitatea lui, fara ca membrii grupului sa-i cunoasca statutul real si obiectivele urmarite. Se intelege ca o asemenea activitate presupune timp indelungat rezervat cercetarii, eforturi si mijloace considerabile.

Asupra metodei observatiei, adica asupra regulilor si recomandarilor de desfasurare a cercetarii prin aceasta metoda, nu vom spune aproape nimic, deoarece asemenea reguli sunt destul de putine si nu de foarte mare eficacitate. Decisiva aici este personalitatea cercetatorului care trebuie sa stie ce sa observe si sa poata descifra semnificatia si sensul actiunilor actorilor sociali. Totusi, un plan de observatie se pregateste intotdeauna dinainte, plan care uneori poate lua forme foarte detaliate. De pilda, proiectul unui protocol de observatie intocmit pentru participarea la o sedinta a unui organ colectiv de decizie, poate sa prevada inregistrarea tipurilor de interventii pe care le face fiecare membru (propune, critica, accepta etc.), a persoanelor carora li se adreseaza in mod direct, a tonului interventiei, a timpului folosit de membrii respectivi etc.

2.2. Analiza documentelor

Trebuie      specificat de la inceput ca nici aceasta nu e o metoda specifica sociologiei; ceea ce a adus nou disciplina la care ne referim este o modalitate distincta de utilizare a documentelor, datorata unei optici sui generis de a privi documentul, considerat el insusi ca parte a realitatii sociale si nu doar ca o oglinda a acesteia. Asupra acestei chestiuni vom reveni imediat. Acum sa precizam succint care sunt tipurile de documente mai frecvent utilizate de sociolog, prin aceasta sugerandu-se si locul si locul si importanta metodei in investigatia sociala.

In general, prin document intelegem orice entitate materiala care are incorporata, depozitata in ea o informatie despre societatea umana dintr-o arie geografica si la un moment dat. Astfel, este clar ca sfera notiunii cuprinde mai mult decat documentele scrise, cum s-ar putea crede la prima vedere. Documentele sunt si de natura video, audio, dar si "obiecte materiale" precum cladiri,unelte de munca etc.

Interesul sociologului se axeaza cu precadere asupra anumitor categorii de documente; sociologia fiind, in esenta, stiinta prezentului, fireste ca relevante pentru ea sunt documentele recente care ne ajuta sa intelegem fenomenele contemporane, tot asa cum pentru istoricul ce studiaza perioada antica sunt relevante documentele epocii respective. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atat de simple. De vreme ce exista un capitol al stiintei istorice dedicat epocii contemporane, intrebarea fireasca ce se pune este prin ce se deosebeste aceasta ramura a stiintei istorice de sociologie. Problema nu este deloc banala si merita toata atentia, insa ea nu poate fi transata in cateva cuvinte. Raporturile sociologiei cu istoria sunt cu totul speciale, pentru ca ele merg nu de la o stiinta cu caracter general (sociologia) la o alta cu caracter particular (economia, de pilda), ci conecteaza doua stiinte cu aspiratie de maxima generalitate, avand acelasi obiect de studiu.



Dintre documentele utilizate de sociologi, am aminti, mai intai, pe cele de natura sociologica, adica acele rezultate de pe urma unor investigatii sociologice sau de factura apropiata. Aceste documente contin deja o informatie centrata pe o anume problematica si aceasta este deja tratata cu mijloace specifice sociologiei. O noua aplecare asupra lor -adica prin realizarea a ceea ce in sociologie se numeste de mult timp analiza secundara, iar in alte discipline socioumane mai nou descoperitoare a respectivei modalitati de cercetare, metaanaliza - poate conduce la rezultate inedite ce nu se regasesc ca atare in nici unul din materialele ( rapoarte de cercetare, articole, carti etc.) utilizate.

Trebuie sa se inteleaga faptul ca aici nu este vorba de studiul bibliografiei pe o problema data, cand consultarea - obligatorie - a lucrarilor anterioare pe acea problema ne ajuta sa proiectam, sa realizam si sa fructificam o cercetare empirica noua. In cazul mentionat, tocmai informatia din documente este supusa unei prelucrari ulterioare si nu mai urmeaza alta etapa de culegere a datelor. In felul acesta, din studii - aproape intotdeauna partiale - se pot, de exemplu, obtine concluzii cu o mai mare generalitate sau cu o intemeiere superioara; se pot descoperi tendinte in evolutia fenomenului, daca documentele acopera o perioada mai lunga de timp; se pot realiza sinteze pe tipuri de probleme mai intens cercetate.

O a doua mare categorie de documente folosite de sociologi o reprezinta cele de natura statistica, elaborate fie de diferite organisme de stat specializate (cum este, in cazul tarii noastre Comisia Nationala de Statistica), fie din alte institutii, unitati economice, organisme guvernamentale sau neguvernamentale, asociatii, organizatii politice ori de alta natura etc.

Dintr-o reprelucrare a unor asemenea date, sociologul poate extrage concluzii inedite, sau, ca si in cazul anterior, poate realiza sinteze, analize de tendinte etc. Una dintre cele mai cunoscute lucrari sociologice, care de circa un secol incita la dezbateri si analize - este vorba de celebra carte Le suicide (1897) a sociologului francez E. Durkheim - a fost construita exclusiv, ca o sursa de documente empirica, pe baza documentelor statistice privind fenomenul sinuciderii in diferite tari europene, in secolul al XIX-lea. O alta sursa importanta de informare pentru sociolog o reprezinta documentele oficiale nestatistice. E vorba aici de foarte multe tipuri de acte oficiale, incepand cu constitutia unei tari si sfarsind cu hotararile unui consiliu de administratie al unei intreprinderi. Desigur ca acest tip de documente se preteaza mai greu unor analize riguroase, eventual cantitative, in comparatie cu cele precedente. Aceasta nu reduce cu nimic importanta lor si tendintele recente in dezvoltarea sociologiei ( cum ar fi, de exemplu, incercarile de intelegere si explicare a modului de functionare a regimurilor totalitare) indica o tot mai larga folosire a acestui gen de documente.

Un tip cu totul special de documente - prin natura lor dar si prin interesul ce li-l acorda sociologii - il reprezinta cele vehiculate de mass media. Ziarele, revistele, emisiunile radio si de televiziune, filmele constituite surse documentare intens exploatate de sociologi, mai ales in ultima jumatate de veac.

Sa ne oprim cu insiruirea genurilor de documente la cele de natura personala, desi evidentierea altor tipuri ar putea continua inca, mergand pana la amintirea unor situatii aproape insolite, cum ar fi cercetarile desenelor si textelor scrise in WC-urile publice, pe peretii unor cladiri etc. Revenind la documentele personale, cele mai propice unor cercetari sunt scrisorile, jurnalele intime, actele personale, insemnari privind bugetele de familie si altele. Gasim aici lucruri cu totul deosebite, pe care documentele oficiale nu le inregistreaza, iar in cadrul anchetelor sunt trecute sub tacere sau chiar deformate.

Din aceasta rapida trecere in revista a tipurilor de documente s-ar putea intelege ca in toate cazurile este vorba de o aceeasi strategie de cercetare: sa gasim acele documente care sa ne reflecte cat mai fidel fenomenele reale petrecute in societate si la care sociologul nu a avut un acces direct, prin alte metode. Este tehnica preferata a istoricului, pentru care - asa cum spuneam la inceput - documentul este doar oglinda faptului social si este preferabil ca aceasta oglinda sa fie intreaga ( documentul sa contina informatii complete) si nedeformata ( documentul sa redea nepartinitor desfasurarea fenomenului). Ca sociologia uzeaza si de o alta perspectiva de investigare documentara nu este greu de demonstrat, lucru pe care-l vom ilustra printr-un exemplu.

Analizand, de pilda, modul in care diferitele ziare ce apar la un moment dat intr-o tara prezinta un eveniment social - o greva, o manifestatie, o masura administrativa etc. - putem obtine doua genuri distincte de informatii:

a)      despre modul cum s-a produs evenimentul social respectiv, actorii participanti etc.;

b)      despre modul cum este relatata producerea evenimentului in diferite ziare.

Prima perspectiva este cea sugerata deja mai sus. Cel care vrea sa se informeze despre desfasurarea fenomenului in cauza va urmari sa elimine din relatarile diferite ceea ce este subiectiv, tendentios etc. si sa retina acele informatii care se verifica prin mai multe surse. In a doua perspectiva, din contra, nu se acorda nici o importanta reconstituirii fenomenului petrecut, ci se supune unei analize minutioase specificitatea fiecarei surse de informatie. Rosturile unei asemenea analize sunt multiple si este greu de a le surprinde cat mai complet. Ele se pot insa toate rezuma in ideea enuntata mai sus, si anume ca, in aceasta a doua modalitate de crecetare, documentul este privit ca parte a realitatii sociale si felul in care el se raporteaza la un alt fapt social ne ajuta sa-i intelegem sensurile, sa ne dam seama despre intentiile celor care l-au elaborat si pus in circulatie, sa deducem cui ii este destinat si, in final, daca este posibil, sa evaluam consecintele circulatiei sale in societate.

O asemenea analiza este, bineinteles, utila in cazul documentelor de larga circulatie. De aceea am si invocat exemplul cu presa. Ideea unor asemenea genuri de cercetari a prins tocmai in legatura cu fenomenul comunicarii de masa, in general, si cu propaganda, in special. S-a elaborat si o tehnica specifica de analiza a documentelor, prin care s-a incercat sa se inlature subiectivismul interpretarilor impresioniste, folosindu-se chiar abordari de tip cantitativ (in special prin determinarea frecventelor cu care anumite notiuni, teme, idei, tipuri de personaje etc. sunt invocate in documente). Respectiva tehnica poarta denumirea de analiza de continut sau analiza continutului documentelor (in engleza: content analysis; in franceza: analyse de contenu ). Asupra ei se va reveni in capitolul destinat comunicarii.

2.3.Interviul si ancheta

Am cuprins intr-o aceeasi sectiune cele doua metode pentru motivul ca vom incepe cu definirea, precizarea principiilor lor, fapt care se poate cel mai simplu realiza prin comparatia dintre ele, prin contrapunerea uneia celeilalte. In acest mod speram sa aducem si argumente decisive pentru a sugera ca, in ciuda unor asemanari, ne aflam totusi i, fata a doua modalitati de abordare diferite. Sublinierea este necesara pentru ca o serie de manuale le considera doar varietati ale uneia sau aceleiasi metode sau uneori nici nu se face o distinctie intre ele. Oricum am lua-o insa, trebuie precizat de la inceput ca interviul nu poate fi apropiat decat de o anumita tehnica de ancheta, cea realizata sub forma orala, existand insa si o alta forma - scrisa -, asa cum se va vedea imediat. Dupa enuntarea celor cateva chestiuni de principiu, vom ramane exclusiv in domeniul anchetei caci interviul, ca si observatia, are putine reguli metodice si depinde mult de personalitatea celui care-l realizeaza.

Asemanare. Interviul si ancheta au in comun faptul ca, prin ambele metode, se obtine o informatie de la indivizi umani, aflati in viata in momentul cercetarii, persoane cu care cercetatorul intra intr-o relatie de comunicare, prin intermediul limbajului. Spre deosebire de analiza documentelor, prin aceste doua metode se obtine o informatie "calda", furnizata de oamenii cu care cercetatorul intra in contact direct sau mijlocit, si nu una "rece", stocata in documente. Spre deosebire de observatie, aici avem de-a face cu o veritabila comunicare reciproca ( o parte cere informatia, alta o da), ceea ce inseamna si o interactiune intre cele doua parti.

Deosebire. Se pot evidentia deosebiri mari intre ele in functie de mai multe criterii:

a)          Genul de informatii cautate. Prin ancheta se urmareste obtinerea unei informatii de suprafata, care sa "acopere" cat mai bine posibil intreaga populatie de referinta; in interviu, urmarim chestiuni de mai mare adancime, legate de motivatiile, atitudinile, comportamentele etc. ale unor persoane deosebite si cu semnificatii sociale deosebite. Din acest aspect deriva, de fapt, toate celelalte diferente si evidentierea lor ne ajuta sa intelegem mai clar aceasta deosebire de esenta.

b)      Tehnica de realizare. Interviul presupune o discutie fata in fata,deci o tehnica orala si o apropiere de persoana (subiectul) in cauza. Ancheta se poate realiza identic dar si pe o alta cale, si anume solicitand, in scris, subiectilor sa ofere raspuns la intrebarile socotite necesar a fi adresate.

c)      Numarul de subiecti. Este o variabila care deosebeste clar cele doua metode. Pentru a-si realiza scopul fundamental , si anume acela de a "fotografia" situatia la un moment dat, ancheta trebuie sa recurga la esantioane reprezentative de subiecti, atunci cand, din cauza dimensiunii prea mari nu poate culege datele de la toti membrii colectivitatii. Aceasta inseamna ca, de regula, anchete se fac pe esantioane de ordinul sutelor sau miilor de indivizi, pe cand interviul presupune cateva persoane sau cateva zeci de persoane. Daca reprezentativitatea esantionului presupune recurgerea la toate categoriile de indivizi din populatie, lotul de persoane intervievate este cu totul special. El este format din indivizi deosebiti, care sunt capabili sa poarte o discutie aprofundata pe tema cercetata. Ei ocupa pozitii - formale sau informale - deosebite in cadrul grupului, avand cunostinte mai largi in domeniu si/sau o influenta deosebita asupra celorlalti etc.

d)      Instrumentul folosit. Specific anchetei este utilizarea chestionarului, instrument ce are, de regula, aspectul unui formular cu intrebari, la care se asteapta raspuns. Si in cazul interviului avem un instrument - ghidul de interviu -, caci oricine realizeaza aceasta operatie isi fixeaza, de obicei pe hartie, un numar de probleme pe care urmareste sa le discute. Numai ca in cazul anchetei, intrebarile au formulari standard in chestionar, toate adresandu-se in acelasi mod si chiar in aceeasi ordine tuturor subiectilor, discutiile libere fiind nerecomandate sau chiar interzise. Marea majoritate a raspunsurilor din chestionar au si ele o forma prefabricata, raspunsul subiectului reducandu-se, in acest caz, doar la a alege varianta convenabila. Fireste, in functie de foarte multe tipuri de circumstante, ancheta poate avea un caracter mai mult sau mai putin formal, existand si cazuri in care ea se apropie de interviu.

e)      Persoanele care aplica instrumentul. Este inimaginabil ca interviul sa-l realizeze altcineva decat cercetatorul, respectiv unul din membrii echipei de cercetare. Este o activitate dificila ce nu poate fi efectuata decat de catre cel care stapaneste clar problematica investigatiei ( obiective, scopuri imediate, ipoteze, cunostinte despre fenomenele in cauza etc.). in ancheta se folosesc aproape intotdeauna persoane auxiliare - operatorii de ancheta -, care sunt angajati si platiti pentru a aplica chestionarul, intr-o forma sau alta. Faptul se datoreaza fireste, numarului mare de subiecti anchetati, dar si caracterului formal al anchetei pe care un "outsider" il poate respecta mai usor.



f)       Prelucrarea datelor. In cazul anchetei se foloseste obligatoriu o prelucrare de tip statistic. Chestionarele sunt astfel constituite incat informatia sa fie usor si rapid introdusa in calculator, dupa care ea este supusa unor proceduri standard de prelucrare. Interviul culege o informatie mai mult sau mai putin standardizata, asa incat prelucrarea ei este mai dificila, presupunand proceduri mai subtile. De pilda, se poate face apel la analiza de continut pentru a se depista eventualele regularitati, puncte comune etc.

Datorita unor serii de avantaje, in speta cele legate de promptitudine, ancheta s-a impus decisiv in cercetarea sociologica a anumitor tipuri de probleme. Ea a devenit cunoscuta si publiculuilarg in special datorita asa-numitelor "sondaje de opinie publica" foarte frecvente in tarile democratice. E bine insa sa se retina ca, desi asemenea sondaje constituie un soi de ancheta sociologica, metoda nu se reduce la aceasta forma simpla a ei ( chiar simplista am zice, fiind folosita uneori pana la abuz si de catre persoane incompetente).

2.4. Tehnici de ancheta

Asa cum am sugerat deja, exista doua mari tipuri de ancheta, in functie de tehnica folosita pentru a realiza schimbul de informatie cu subiectii: ancheta orala si ancheta in scris. Tehnica anchetei orale se realizeaza, de cele mai multe ori, printr-un dialog fata in fata intre cercetator, respectiv operator ca reprezentant al acestuia, si subiect, dar, in anumite cazuri, cu totul deosebite, ea poate lua si forma unei discuiii prin telefon.

Ancheta in scris este posibil de realizat in foarte multe variante concrete; esential aici este faptul ca subiectul ajunge in posesia chestionarului, isi citeste singur intrebarile si completeaza tot singur (in principiu) raspunsurile. Una dintre cele mai vechi forme de ancheta in scris o constituie cea realizata prin publicarea chestionarului in ziare sau reviste, cu rugamintea completarii si returnarii lor de catre cei ce doresc s-o faca. Astazi, aceasta modalitate nu se mai practica in scopuri stiintifice, dat fiind faptul ca esantionul celor care raspund este profund distorsionat, deci concluziile obtinute au prea putine sanse sa poata fi extrapolate la nivelul intregii populatii.

O forma destul de frecventa de materializare a tehnicii in scrisconsta in regruparea unor loturi de subiecti in sali, unde se efectueaza consemnarea raspunsurilor, sub controlul unui operator, care distribuie chestionarul, explica scopul anchetei si precizeaza modul de completare. Interventia cercetatorului poate lua forme variate, mergand de la acordarea catorva indicatii tehnice prealabile si supravegherea subiectilor pentru a nu "colabora" la completare pana la citirea fiecarei intrebari in parte si chiar explicarea si comentarea ei. Pe aceasta cale se poate merge deci atat de departe incat sa se iasa efectiv din cadrul metodei de ancheta in scris, fie in directia unei anchete orale sui-generis, fie spre tehnica psihosociologica cunoscuta sub denumirea de interviu de grup. Pentru a putea vorbi de ancheta este, evident, nevoie ca interventia operatorului sa ramana limitata, astfel incat raspunsurile sa reflecte opiniile personale ale celui in cauza si nu altele.

A treia specie de ancheta in scris se realizeaza prin inmanarea chestionarului, in mod individual, fiecarui membru al esantionului, de catre un component al echipei de cercetare sau de un operator. Se ofera, iarasi, cateva explicatii si indicatii tehnice, dupa care se stabileste momentul si modalitatea in care se recupereaza chestionarul. Spre deosebire de situatia precedenta, cand operatorul asista la completare si recupereaza pe loc chestionarele, aici, de regula, operatorul lasa chestionarul in mana celui ce-l completeaza si revine dupa un anumit timp.

In principiu, ancheta in scris se face cu scopul economisirii timpului si mijloacelor. In acest sens, ancheta in grup permite aplicarea a pana la 30-40 de chestionare simultan, in vreme ce cea din urma forma mentionata evita cheltuiala de timp necesara asistarii la completarea chestionarului; asa este posibil ca un operator sa distribuie zilnic cateva zeci de chestionare, chiar daca se deplaseaza la domiciliul subiectilor, iar in alta zi sa le recupereze.

In fine, o alta modalitate destul de frecventa de ancheta in scris este cea prin posta. Chestionarele se trimit subiectilor ce formeaza esantionul insotite de o scrisoare in care se precizeaza scopul anchetei, felul cum a fost ales destinatarul si se dau cateva instructiuni de completare. De asemenea, prin cele mai politicoase si persuasive formule, se va solicita returnarea chestionarului, scop in care este aproape obligatoriu sa se ataseze si un plic timbrat cu adresa institutiei ce efectueaza ancheta. Aceste precautiuni trebuie luate pentru simplul motiv ca, de regula, ponderea celor care nu raspund deloc este atat de mare, in cazul anchetei prin posta, incat reprezentativitatea esantionului devine indoielnica; si ea nu poate fi sporita printr-un surplus de chestionare expediate, caci nu numai numarul celor ce nu raspund este important, ci si caracteristicile lor, prin care se pot deosebi de cei ce raspund.

Se ridica firesc intrebarea de ce se intalnesc, nu numai in teorie dar si efectiv, atatea tehnici si subtehnici de ancheta. Au oare toate aceeasi valoare de cunoastere? Nu cumva exista avantaje decisive ale uneia dintre ele? O discutie serioasa pe aceste probleme nu poate fi deschisa in paginile de fata, chestiunilor in cauza fiindu-le dedicate manuale si tratate intregi. Sa spunem doar ca fiecare din formele prezentate are avantajele si dezavantajele ei, ca unele se preteaza mai bine decat altele la anumite tipuri de studii sau genuri tematice.

In mai multe lucrari de specialitate se intalneste o pledoarie pentru ancheta orala. Ea are, intr-adevar, cateva avantaje mari, cum ar fi,de pilda, numarul scazut de nonraspunsuri, posibilitatea unor raspunsuri spontane si personale, evitarea erorilor de inregistrare etc. principalul element generator de erori in anchetele orale sunt operatorii, - al caror comportament, constiinciozitate, antrenament si, de ce sa nu recunoastem, talent in generarea unor stari propice comunicarii sunt decisive. In ancheta scrisa, atentia cercetatorului trebuie indreptata cu preponderenta asupra alcatuirii chestionarului. Desigur ca si in cea orala chestionarul, ca orice instrument in orice cercetare, este important - nici o ancheta, spune Moser(1968), nu poate fi mai buna decat chestionarul sau -, dar acolo operatorii mai pot repara unele deficiente de alcatuire, pot explica subiectului lucrurile pe care acesta nu le intelege. In ancheta in scris, omul este singur in fata chestionarului - sau avand alaturi cateva persoane din acelasi mediu cultural - si este necesar ca totul sa fie redactat si explicat in cele mai simple cuvinte si modalitati.

Alcatuirea chestionarului este o operatiune extrem de dificila. Probabil ca, pentru omul obisnuit caruia ii cade in mana un chestionar, pare ca totul este o joaca de copii; in fond orice om normal poate sa imagineze 10-20 de intrebari pe o tema data. Din pacate ceea ce multa lume nu intelege, este faptul ca un chestionar nu reprezinta o asemenea insusire de intrebari elaborate aproximativ pe principiul "hai sa intrebam ca sa vedem ce se raspunde". Fiecare intrebare a unui chestionar trebuie sa fie un indicator valid al unei dimensiuni a problemei cercetate, iar inlantuirea intrebarilor nu se face la voia intamplarii. Mai mult, exista nu doar intrebari directe - cele din a caror citire ne putem da seama ce fel de informatie doreste cercetatorul sa obtina -, ci si indirecte, al caror rost este cu grija ascuns, intrebari banale, in sine, ce pot sa dobandeasca semnificatii deosebite prin corelarea raspunsurilor lor cu ale altora.

Exista deci - si pe problematica construirii chestionarului - o literatura metodologica bogata de care cel ce urmareste initierea unei anchete trebuie sa tina cont. De asemenea, mai exista cateva principii ce se cer respectate ca, de pilda, cel ce spune ca un chestionar, inainte de aplicare, trebuie vazut de mai multi specialisti si testat pe un esantion redus. Din nefericire, in domeniul anchetelor domneste mult diletantism, fapt ce are repercursiuni negative asupra perceptiei publice privind rostul si importanta sociologiei. Improvizatia in alcatuirea chestionarelor poate deduce, in cel mai bun caz, la obtinerea unor raspunsuri irelevante.

BIBLIOGRAFIE

  1. Chelcea, S. (1975), Chestionarul in investigatia sociologica, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
  2. Chelcea, S. (1982),       Experimentul in psihosociologie,Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
  3. Chelcea, S. (coord.) (1985), Semnificatia documentelor sociale, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
  4. Duverger, M. (1964), Methodes des sciences sociales, Paris, PUF
  5. Festiger, L.;Katz, D. (1963), Les methodes de recherche dans les sciences sociales, Paris, PUF
  6. Ghiglione, R.; Matalon, B.(1992), Les enquetes sociologiques. Theorie et practique, Paris , Armand Colin.
  7. Girard A.; Malinvaud, E.(ed.) (1989), Les enquetes d'opinion et la recherche en sciences sociale, Paris, L'Harmattan.
  8. Grawitz, M.(1972), Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz
  9. Javean, C., (1990). L'enquete par questionnaire, Bruxelles, Ed. De l'Universite de Bruxelles
  10. Lantos, St., (1992), "Casatoriile mixte in Clujul interbelic", in Studia, Sociologia-Politologia, nr. 1.
  11. Mihu, A. (1973), ABC-ul investigatiei sociologice, Cluj, Dacia
  12. Moser, C.A.(1967), Metode de ancheta in investigarea fenomenelor sociale, Bucuresti, Ed. Stiintifica
  13. Noelle, E. (1966), Les sondages d'opinion,Paris, Minuit
  14. Rotariu, T.(1991), Curs de metode si tehnici de cercetare sociologica, Cluj, Univ. "Babes-Bolyai"
  15. Sandu, D. (1992), Statistica in stiintele sociale, Bucuresti, Universitate
  16. Stoetzel, J.;Girard, A.(1975), Sondajele de opinie publica,Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
  17. Vlasceanu, L.(1982), Metodologia cercetarii sociologice, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
  18. Vlasceanu, L.(1986), Metodologia cercetarii sociale, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica
  19. Yule, G.U.; Kendall, M.G.(1966), Introducere in teoria statistica, Bucuresti, Ed. Stiintifica




Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1252
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved