Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

Statistica

FONDUL MONETAR INTERNATIONAL SI BANCA MONDIALA - Globalizarea financiara

finante

+ Font mai mare | - Font mai mic




FONDUL MONETAR INTERNATIONAL SI BANCA MONDIALA





1. Globalizarea financiara

Globalizarea a devenit o tema importanta in cadrul discutiilor de dupa sfarsitul razboiului rece asupra naturii internationale. A devenit o puternica metafora faptul ca, un numar de procese genereaza interconexiuni crescande si interdependente atat intre state, cat si intre societati. Rezultatul este ca intelegerea clasica despre suveranitate s-a schimbat in ultima vreme, iar regiunile individuale trebuie vazute in cadrul unui context mai global.

Intr-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definita ca fiind procesul deosebit de dinamic al cresterii interdependentelor dintre statele nationale, ca urmare a extinderii si adancirii legaturilor transnationale in tot mai largi si variate sfere ale vietii economice, politice, sociale si culturale si avand drept implicatie faptul ca problemele devin mai curand globale decat nationale, cerand la randul lor o solutionare mai curand globala decat nationala.

Abordata din punct de vedere economic si financiar, globalizarea poate fi definita drept intarirea si largirea legaturilor dintre economiile nationale pe piata globala a bunurilor, serviciilor si mai ales a capitalurilor. O definitie asemanatoare este prezenta si intr-un raport al Fondului Monetar International din 1997: fenomenul globalizarii economiei mondiale reprezinta integrarea internationala aflata in stransa crestere, atat de bunuri si servicii, cat si a celor de capital.

Caderea blocului sovietic la sfarsitul anilor ’80 a insemnat epilogul unui proces de transformare ideologica pe durata intregului deceniu. Dat fiind ca statul era perceput ca principalul responsabil pentru dezvoltarea economica, ideea superioritatii pietei incepea sa se afirme. In acelasi context, se reduceau tendintele catre autarhie spre a face loc strategiei de deschidere catre exterior si de mai intensa cooperare.

Aceasta tendinta care se afirma incetul cu incetul va fi supranumita de Directorul General Michel Camdessus (directorul de atunci) „revolutie linistita”.Aceasta era o victorie pentru institutiile de la Bretton Woods, dar, mai cu seama, pentru FMI, care, dintotdeauna, a raspandit in lume principiile economiei de piata, cu retetele sale economice. Si din aceasta „revolutie linistita” s-a nascut ceea ce a luat numele de proces de globalizare (sau mondializare) a pietelor. Cand se vorbeste despre globalizare economica, se intelege tocmai faptul ca pietele au atins un grad inalt de integrare, asa incat realizarile in una din aceste tari se transmite aproape instantaneu celorlalte.

Globalizarea este un fenomen complex, care priveste atat pietele de bunuri si de servicii, cat si pietele de capital. Globalizarea economica prezinta oportunitati enorme pentru cresterea bunastarii colective, fiindca stimuleaza competitia intre agentii economici, inovatia tehnologica si diversificarea produselor si, in ultima analiza, cresterea veniturilor si a gradului de ocupare a fortei de munca. Aceste avantaje, totusi, nu merg in mod necesar in beneficiul tuturor. Este destul sa ne gandim ca in ultimele trei decenii s-au realizat progrese limitate in eradicarea saraciei si ca, in Africa, venitul pe cap de locuitor este astazi mai scazut decat a fost cu 30 de ani in urma. Pe langa acestea, procesul nu se dezvolta intotdeauna in mod linear, ci este obiectul unor intreruperi sau al unor adevarate crize, deseori datorate unei proaste functionari a pietelor, de cele mai multe ori a pietelor financiare.

Cresterea si internationalizarea fara precedent a pietelor financiare, le vom numi in continuare „globalizare financiara”, de mare interes pentru FMI. Datele indica in mod clar ca fluxurile de capital transfrontaliere, adica angajate in afara tarii de origine, au crescut remarcabil. Numai intre 1990 si 1998, investitiile de portofoliu s-au majorat de la 8% la 21% din exporturile mondiale, investitiile directe de la 7% la 12%. Tarile mai putin avansate sunt, de obicei, importatoare nete de capital, in sensul ca afluxurile din strainatate depasesc semnificativ capitalurile pe care operatorii rezidenti in aceste tari le investesc in strainatate.

Globalizarea financiara poate duce la o serie de realizari. In tarile industrializate s-au inregistrat progrese tehnologice in sistemele de plata, de telecomunicatie si de tranzactie a investitiilor internationale de capital. La acestea s-a adaugat o dereglare graduala a pietelor financiare nationale, care a favorizat aparitia si dezvoltarea fie de noi instrumente, fie de noi operatori, mai capabili sa diversifice propriile portofolii la scara globala. Aceleasi schimbari s-au produs, desi cu mai mica intensitate si rapiditate, in multe tari neindustrializate. In acestea din urma, in plus, a actionat in mod convingator „revolutia linistita”, si cea care a indus multor tari neindustrializate ideea programelor radicale de reforma si de asanare economica care le-au facut sa devina mai deschise, mai atragatoare pentru investitorii straini.

Un alt factor peste care nu se poate trece si care a contribuit la globalizarea financiara este eliminarea, pas cu pas, a restrictiilor si asupra miscarilor de capital.

S-a afirmat ca ordinea conceputa la Bretton Woods lasa libertate tarilor sa efectueze controalele asupra miscarilor de capital pe care acestea (tarile) le-au considerat necesare pentru reglarea propriei balante de plati. Cu toate acestea, procesul de liberalizare a miscarilor de capital a prins viteza, fie la initiativa fiecarei autoritati nationale, fie a unor organizatii cu caracter regional ca OSCE si CCE. Intre tarile mai avansate din punct de vedere economic, SUA si Canada au mentinut intotdeauna regimuri mai degraba liberale si au liberalizat cele dintai miscarile de capital. Marea Britanie si Japonia au facut aceasta la inceputul anilor ’80. Ultimele au fost unele economii europene, intre care Franta si Italia, care au liberalizat circulatia capitalurilor in cursul anilor ’80. Se poate spune ca la inceputul anilor ’90 procesul fusese de acum complet in lumea industriala. In alte parti, procesul a fost mult mai putin linear, cum bine ne putem imagina, dar tendinta catre liberalizare a fost generalizata. Chiar si in tarile in care restrictiile si controalele n-au fost eliminate complet, acestea au fost reduse atat ca numar cat si ca rigurozitate.

Aceasta orientare spre liberalizarea miscarilor de capital a fost motivata in parte si de constatarea ca pe termen lung controalele se dovedeau a fi ineficiente, fiind usor de evitat, dar, si mai mult, de beneficiile care se considera a fi obtinute prin natura insasi a procesului de globalizare financiara. Pentru investitori, principalul avantaj consta in posibilitatea de a diversifica mai bine, pe plan international, propriul portofoliu, reducand, astfel, riscul. Aceasta deriva din faptul ca imprejurarile in diferite tari, regiuni sau piete nu sunt niciodata perfect corelate intre ele. O imprejurare negativa intr-o tara poate, deci, sa fie contrabalansata de un eveniment pozitiv intr-o alta tara. Acest avantaj este deosebit de important pentru investitorii din tarile avansate, si, in general, pentru societatile multinationale, care opereaza cu capitaluri mari si au nevoie sa-si diversifice propriile activitati pe plan international.

Pentru tarile mai putin avansate, unde economiile interne sunt de obicei insuficiente pentru exigentele lor de crestere economica, avantajele globalizarii financiare decurg, mai degraba, din posibilitatea crescuta de a avea acces la economiile din strainatate. Un avantaj ulterior al globalizarii financiare decurge, pe planul intereselor generale, din disciplina impusa asupra politicilor economice ale tarilor cu datorii: cu cat acestea (politicile) sunt apreciate ca potrivite, cu atat mai mare va fi increderea de care se vor bucura aceste tari pe piete si, reciproc, capacitatea lor de a face datorii. Invers, daca politicile economice nu sunt considerate potrivite de catre piete, tarile isi vor vedea accesul la credit restrans, ceea ce inseamna ca ele (tarile) vor fi supuse la dobanzi penalizatoare, daca nu chiar la o adevarata rationalizare. Totusi, acest proces de incredere si neincredere ale pietelor nu se dezvolta intotdeauna linear, si, astfel, deseori se produc adevarate „valuri” de optimism si pesimism. Situatia care la randul ei sfarseste prin a produce masive afluxuri si defluxuri de capital intr-o/dintr-o tara, adesea in secvente, ceea ce in engleza s-ar numi un proces de „boom and bust”. Tocmai aceste excese ale pietelor au stat la baza crizelor financiare care au marcat anii ’90, pe care le vom analiza in continuare.

2. Mandatul celor doua institutii

Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala au fost create in 1944, la Conferinta de la Bretton Woods. Ele au fost concepute sa se completeze una pe cealalta in implementarea unei economii liberale in lume. La inceput, sistemul Bretton Woods a inclus Organizatia Internationala a Comertului (ITO), care, impreuna cu FMI si Banca, trebuia sa indeparteze economia mondiala de politicile nesanatoase care au cauzat depresia din perioada interbelica: protectionismul comercial, devalorizarea competitiva a monedelor nationale si dezvoltarea economica inegala. Cand ITO a supravietuit ca GATT, sub forma unui regulator slab, dar util , al comertului international, celelalte doua institutii s-au afirmat ca puternici sustinatori ai unei dezvoltari economice capitaliste printr-un comert liber si un curs monetar previzibil. Dar Razboiul Rece a oferit unora dintre tarile in curs de dezvoltare o alternativa ideologica la dezvoltarea economica capitalista. Tandemul FMI/Banca Mondiala a reactionat deviindu-si politicile si scopul inspre stoparea comunismului prin politici preferentiale, in acelasi timp urmarindu-si mandatul initial.

Sfarsitul Razboiului Rece a confirmat superioritatea economiilor de piata, iar sistemului Bretton Woods i s-a acordat credit pentru cresterile importante ale prosperitatii modiale dupa al doilea Razboi Mondial. Elementele sistemului Bretton Woods – comertul liber, stabilitate monetara si distribuirea eficienta a resurselor au devenit formule standard ale dezvoltarii. Aceste elemente, operative in economia globala din 1944, trebuie supuse testului realitatii, iar promotorii lor din timpul Razboiului Rece – FMI si Banca Mondiala – trebuie sa suporte o ajustare a mandatului lor.



Scena mondiala in 1998 nu seamana prea mult cu aceea din 1994. Gradul de integrare economica, viteza si volumul tranzactiilor, impreuna cu revolutionarea tehnologiilor de comunicatie si informatie, nu mai limiteaza efectele tranzactiilor economice la o singura piata. Este pus in miscare un proces de difuzie imprevizibil, de catre un efect de domino cauzat de orice fel de tranzactie. Un eveniment in Asia, ale carui efecte se multiplica in Europa, poate capata proportii globale odata cu reactia business-ului din Statele Unite. Toate aceste evenimente se pot petrece in mai putin de o zi.

Si regulile comertului international s-au schimbat. Comertul global este regulat de trei ani de catre Organizatia Mondiala a Comertului (WTO), institutie care s-a extins pentru a acoperi nu numai bunuri, ci si servicii si proprietatea intelectuala. Spre deosebire de predecesorul sau – GATT –, WTO poate judeca si pune in aplicare disputele comerciale. Acesta are o componenta largita, iar deciziile sale legale vor contura dinamica comertului pentru mult timp in mileniul urmator. Relatia dintre WTO si FMI/Banca a ramas totusi nedefinita

Finantele globale, in viziunea FMI, impiedica realizarile comertului international. Altfel spus, liberalizarea cu succes a comertului unei tari expune cursul sau monetar la instabilitate. Cauza este fie ca valoarea monedei sale dicteaza directia fluxului de bunuri si servicii, creand in acest fel un stimulent pentru mentinerea valorii artificiale a monedei sale, fie ca volumul mare de speculatii monetare, posibile acum prin simpla apasare de buton, stabileste preturi care nu reflecta un echilibru optim al pietei. Aceasta apreciere irationala a pietei, precum si graba unor actori imperfect informati de a vinde moneda la orice cost impun costuri sociale uriase in economiile in curs de dezvoltare. Argumentul ca piata va corecta aceasta anomalie poate fi el insusi irational. Criza recenta din Asia de Est demonstreaza ca comertul international are nevoie de o integrare cu finantele si sistemul bancar la nivel global si de coordonarea politicilor regulatorilor globali: WTO, FMI si Banca.

De asemenea, rolul FMI si al Bancii trebuie reconsiderat pentru a cuprinde noua realitate globala: largirea decalajului intre natiunile dezvoltate si cele nedezvoltate, volatilitatea finantelor globale si transferurile instantanee de capital. Inca de la inceput, aceste institutii erau conduse de manageri responsabili in tarile pe care le reprezentau. Interesele managerilor nu coincideau insa intotdeauna cu cele ale membrilor. Acum, aceste interese sunt neclare din cauza unui nou rol al statului-natiune in afacerile mondiale. Fortele de globalizare au erodat puterea statului. Noi actori globali intervin – companiile multinationale si organizatiile nonguvernamentale –, care joaca un rol activ in formarea sistemului mondial. Totusi, dupa o jumatate de secol de la crearea lor, FMI si Banca opereaza dupa acelasi mandat. Desi numarul membrilor lor a crescut de sase ori, actiunile lor reflecta o directie unilaterala a deciziilor si actiunilor dinspre tarile dezvoltate spre cele mai putin dezvoltate.

Chiar daca lumea nu mai este astazi ruina divizata de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si nici nu mai este polarizata ideologic intre capitalism si comunism, retetele FMI si ale Bancii nu contin suficiente variatii pentru a acomoda dinamica economiei globale sau complexitatea problemelor domestice. In consecinta, noul rol al FMI si Bancii in economia globala ar trebui sa tinteasca o dezvoltare armonioasa prin controlul esecurilor, normale intr-un sistem de piata , si sa inventeze prescriptii economice care sa echilibreze investitiile, dezvoltarea si efectele politice. Cum aceste institutii au evoluat in a reflecta schimbari de perceptie asupra dezvoltarii in context uman, ca si emergenta problemelor de interes global, ele si-au adaptat politicile astfel incat operatiile lor sunt intersanjabile. Aceasta nu este insa o modalitate eficienta de administrare si extragere a valorii din finantele internationale. Este timpul ca FMI si Banca sa-si urmeze propria prescriptie: sa opereze eficient, poate chiar ca o singura institutie.

In final, ar trebui sa existe o coordonare si o integrare a procesului de luare a deciziilor intre WTO, FMI si Banca. Problemele nu ar trebui sa se limiteze la comert, ci sa cuprinda si drepturile omului, mediul inconjurator, crizele monetare, devieri de la obligatiile asumate prin tratate sau managementul crizelor.

Organizatia Globala de Finante

Aceasta fuziune nu este o idee liberala de dupa Razboiul Rece. Ea a fost lansata pentru prima oara la apogeul Razboiului Rece, de catre revista londoneza The Economist. Aparatori ai celor doua institutii sustin ca FMI si Banca au un mandat limitat si ca aventurarea in afara acestuia ar insemna intrarea in ilegalitate. In consecinta, FMI si Banca au functii diferite. Dar, dupa cum am aratat anterior, mandatul lor a fost extins. FMI si Banca au fiecare un element de conditionare in politicile lor, iar conditiile pentru credite sint similare: inflatie, reforme structurale, plafonul deficitului public, liberalizarea comertului si a investitiilor, reforma taxelor si reforma funciara.



Mandatele FMI si Bancii au, in plus, un element de elasticitate, influenta lor asupra politicii interne a unui membru fiind corelata direct cu nevoia acestuia de sprijin financiar. Din acest motiv se fac auzite critici interne in ce priveste tratamentul discriminatoriu in comparatie cu alte tari in curs de dezvoltare. Deci, privitor la impactul intern, FMI si Banca au o pozitie similara. Semnificativ, aratind ca factorii de decizie coincid si sint considerati la fel, este faptul ca refuzurile sau acordurile sint stabilite simultan de catre ambele institutii.

Rolul Bancii este cuprins in mare parte in definirea a trei concepte in 'Articolele de Constituire': 'dezvoltare', 'probleme politice' si 'consideratii economice'. Dinamica definitiilor date acestor termeni explica traiectoria Bancii in ultima jumatate de secol. In primele decenii, 'dezvoltare' era inteles, in mod restrins, drept crestere a PIB. Definitia era in acord cu conditia ca deciziile Bancii sa se bazeze pe 'consideratii economice' si sa nu intervina in 'problemele politice'. Acum, aceasta definitie este in schimbare. Pe de o parte, Banca a trebuit sa accepte schimbarile de perceptie asupra 'dezvoltarii' in comunitatea internationala, incluzind si elemente sociale, culturale, politice si spirituale, conceptul de 'dezvoltare' capatind astfel un sens mult mai larg. Pe de alta parte, si 'consideratiile economice' au un sens mai larg, intersectind domeniul cunoscut ca 'probleme politice'. Acest proces a fost lansat de acordul economistilor asupra faptului ca o guvernare ineficienta afecteaza negativ performantele economice. De exemplu, coruptia reduce competitivitatea unei economii, iar lipsa educatiei, impreuna cu violarea drepturilor omului, afecteaza productivitatea muncii. Aceste noi notiuni au sters granita dintre 'economic' si 'politic' si au recunoscut ca factorii sociali au o valoare intrinseca de dezvoltare. De aceea, trend-ul este o larga interpretare a conceptului de 'economic' si o restringere a conceptului de 'politic', din partea Bancii, un test al mai multor factori fiind necesar pentru a evalua 'dezvoltarea'.

Acelasi lucru se poate spune despre interpretarea conceptelor FMI. Rolul acestei institutii se deduce din definirea termenilor par value ('valoarea nominala'), 'stabilitatea cursurilor de schimb' si 'cooperare monetara'. Din motive practice, par value a devenit un concept depasit in momentul in care SUA a suspendat convertibilitatea dolarului in aur, in 1971, lasindu-si moneda nationala sa fluctueze. Daca, inainte de 1971, conceptul de 'stabilitate a cursului' presupunea o analiza a unor variabile macroeconomice – precum rata dobinzilor, rezerva monetara, datoria guvernamentala (publica), inflatia si balanta de plati –, analiza post-1971 afirma ca fluctuatiile cursului de schimb este doar unul dintre factorii care afecteaza balanta de plati a unui membru. Dupa aceasta schimbare semnificativa, analiza FMI reflecta opinia ca politicile legate de munca, sanatate, cheltuieli militare, asistenta sociala si somaj ale unui membru au un impact real asupra valorii cursului sau de schimb. La rindul sau, continutul conceptului de 'cooperare monetara' a fost afectat, extinzindu-se la dialoguri asupra modelelor de privatizare , educatie, locuri de munca si distributie a veniturilor. In consecinta, eliberat de constringerile 'valorii nominale', FMI a interpretat 'stabilitatea cursurilor' drept un eufemism pentru strategii socio-economice stabile, iar conceptul de 'cooperare monetara' drept un instrument pentru indeplinirea acestor strategii.

Din cauza acestor variatii conceptuale, diferentele functionale intre FMI si Banca nu mai sint evidente. Ambele acorda servicii financiare si investitii unor membri care nu-si pot permite sau sint refuzati de o piata libera si care accepta conditiile negociate cu aceste institutii. Ambele au evoluat de la o baza comuna de comert liber, distributie eficienta a resurselor globale si medii economice stabile spre factori cvasieconomici si sociali comparabili. Avind teme similare pe agenda lor, FMI si Banca – la inceput, complementare una alteia – au ajuns sa-si suplimenteze una alteia rolurile. De aceea, ar fi foarte eficienta fuziunea lor. Iar noul lor mandat s-ar putea numi Organizatia Globala a Finantelor (GFO).

Suveranitatea monetara a tarilor in curs de dezvoltare s-a dezintegrat. Initial, devenind membri FMI, tarile si-au negociat pierderea suveranitatii monetare in schimbul acordarii asistentei financiare. In economia globala actuala, trasatura emergenta este inclu-derea tarilor in curs de dezvoltare in reteaua tarilor dezvoltate. Aceasta retea depinde de securitatea oferita de tranzactii in dolari, marci sau yeni, in felul acesta nedind nici o importanta monedei locale. Rezultatul imediat este diminuarea suveranitatii monetare prin cerinta ca platile sa se efectueze in mare parte in monedele tarilor dezvoltate, chiar daca tranzactiile se efectueaza intre tari in curs de dezvoltare. Impreuna cu operatiile bancilor internationale si a schimburilor valutare, toate aceste aspecte au accentuat pierderea suveranitatii monetare, astfel unul din scopurile pe care FMI trebuia sa le atinga – sisteme monetare stabile – este pus in pericol de celalalt scop – al unor sisteme monetare deschise.

Desi sistemul economic de baza care serveste la evaluarea monedei a fost relativ stabil, cursurile de schimb au variat intre limite foarte largi. Este dificil de gasit o justificare economica pentru aceste fenomene. Dupa FMI, in 1993, schimburile externe zilnice au depasit un miliard de dolari, nivel cu mult superior schimbului de bunuri si servicii.

Cauza acestor schimburi este datoria pe termen scurt. In 1997, aceasta s-a ridicat la 360,9 miliarde dolari, iar capitalul privat pe termen lung, incluzind dividende si garantii, a fost de 256 miliarde dolari – ceea ce inseamna ca investitorii particulari au preferat cu 41% mai mult datoria pe termen scurt decit cea pe termen lung. Aceasta preferinta se justifica economic prin cresterea riscului in tranzactii intr-un mediu nefamiliar. In general, investitorii pe termen lung sint mai familiarizati cu destinatia capitalului lor si, prin urmare, se orienteaza spre un risc scazut. In termeni globali, investitorii de risc prefera lichiditatile investitiilor directe, indiferent de destinatia acestora, si asteapta un profit mai mare pentru riscul de a-si pierde lichiditatile.

Date fiind preferintele structurale ale investitorilor pe termen scurt, tabloul general al investitiilor produce dezechilibre in alocarea resurselor in favoarea lichiditatilor. Acestea, la rindul lor, produc activitati speculative cu datoriile pe termen scurt, care expun tarile in curs de dezvoltare la fluctuatii puternice pe piata de capital. Presupunind ca exista un fond constant de capital de dezvoltare, daca tara A ofera un profit mai mare decit tara B, atunci capitalul mai putin productiv iese din tara A pina cind rata profitului din tara A devine egala celei din tara B. Aceasta ar fi situatia intr-un sistem ideal. In realitate, pietele de mo-nede nu sint nici rationale, nici eficiente. Asa cum arata Paul Krugman, 'piata de moneda pare sa comita doua tipuri de erori: nu ia in consideratie tremolurile pe termen scurt, asa incit erori de planificare sint comise serial, si pierde din vedere echilibre de durata, astfel incit se pierde in speculatii temporare efemere'.

Mai mult, in finantele globale, informatia sau lipsa acesteia, cauzata de lipsa de transparenta, accelereaza deciziile irationale de investitii. Un investitor atras de posibilitatea unui profit rapid pe piete speculative (hot markets) isi asuma riscuri mari in schimbul profitului mare prevazut. Pentru a se asigura impotriva esecului, in mod normal acesta isi va diversifica investitia pentru a acoperi mai multe tari cu posibilitati de crestere. Daca una dintre tari aduce un profit ceva mai mic decit era de asteptat, inseamna ca investitorul nu a fost compensat pentru riscul asumat, iar investitia este abandonata din teama de pierderi mai mari si redirectionata intr-un alt proiect riscant (hot). Rezultatul imediat este ca o tara riscanta (hot) devine si mai riscanta (hotter) fara sa intervina, sugerind ca perceptiile subiective joaca un rol mai important decit o analiza economica serioasa. Aceasta secventa de evenimente este multiplicata de numarul investitorilor care vind investitiile nu pentru ca profitul lor este mai mic decit cel expectat, ci pentru ca ei presupun ca celalalt investitor care a vindut a stiut ceva ce ei nu au stiut. Rezulta o panica pe piata, care se traduce in preturi ce nu exprima valoarea reala. Chiar daca investitorii pierd bani in tara A, ei sint asigurati impotriva esecului de prezenta pe alte piete sau prin posibilitatea de a-si acoperi pierderile intr-o tara mai riscanta.

Aceste decizii de scoatere si realocare a unor volume masive de investitii, neutrale din punct de vedere al valorii la nivel global, au efecte dezastruoase pentru economiile in curs de dezvoltare. Micii intreprinzatori si functionari, care nu se implica in finantele globale, sint distrusi de costurile speculatiilor in valuta imprumutate. Cele mai recente exemple sint in Mexic (1994) si in Asia de Est (1997). Coreea de Sud (1980) si Tailanda (1983) au trecut prin dificultati similare. Aceste procese nu indeplinesc rolul FMI de dezvoltare prin stabilitatea cursurilor. Totusi, FMI nu a recunoscut decit recent ca reglementarea cursurilor de schimb este o solutie pentru tarile in curs de dezvoltare. O parte din conditiile pentru incheierea intelegerilor de imprumuturi cu state membre a fost ca moneda sa fie liber convertibila si ca regularea repatrierii de moneda sa fie relaxate. Aceste reglementari exista astazi relaxate in statele membre, care sint mai flexibile.



Alta problema in calea alocarii eficiente a investitiilor este creata de capitalul pe termen scurt. Acesta tinde sa raspunda unor speculatii trecatoare si unor rate ale dobinzii schimbatoare. Dupa Paul Krugman, rezultatul este o alocare deficitara a resurselor de investitii. Altii sint de parere ca criza anilor ‘80 nu ar fi avut loc decit din cauza masivelor retrageri de capital.

O sugestie pentru FMI a fost oferita de profesorul Stephan Zamora. Aceasta echilibreaza nevoia de functionare libera a pietelor de capital si a mecanismelor de plati cu nevoia de stabilitate a sistemului monetar international in ansamblu. In primul rind, statele membre trebuie sa cada de comun acord ca FMI trebuie sa aiba un rol sporit in pietele internationale de capital si mecanismele de plati. In al doilea rind, FMI sa devina un instrument activ de reglare a sistemului bancar global. In practica – este de parere profesorul Zamora –, FMI ar trebui sa devina un forum de discutii intre agentiile guvernamentale si cele nonguvernamentale, sa stabileasca un regim strict pentru pietele internationale si sa se preocupe in special de gasirea unui compromis cu comunitatea bancara mondiala.

Ca si in alte imprejurari in care probleme globale au rezultat din procese economice, FMI si Banca au prevazut ajustari. Banca sugereaza ca o solutie ar trebui sa elimine stimulentele pentru datoriile pe termen scurt impreuna cu implementarea inhibitiilor iesirilor de capital pe termen scurt. Un exemplu de urmat pare a fi Chile, care, confruntata cu probleme similare , a impus inhibitii intrarilor si iesirilor de capital pe termen scurt.

FMI pregateste acum un amendament la 'Articolele de Constituire', care ar trebui sa aprobe un control temporar daca acesta ar fi considerat necesar. Mai important este faptul ca directorul FMI a declarat ca membrilor li se va permite sa adopte o liberalizare graduala. Aceste schimbari de strategie au atras imediat criticile creditorilor particulari, care atentioneaza ca aceste puteri acordate FMI pot determina abuzuri din partea debitorilor in detrimentul institutiilor financiare particulare. Criticile nu sint insa confirmate de realitatea istorica a creditului global. De cele mai multe ori, banci particulare si-au recapatat imprumuturile (unele dintre ele acordate nejustificat), iar tarile dezvoltate si-au marit fondurile acordate FMI.

Oponentii acestui plan raspund atacind premisele argumentului in favoarea controlului capitalului si afirma ca situatia din Asia de Est a fost precipitata de interventia masiva a guvernului pe piata si de implicarea acestuia in iesirile de capital. Controlul iesirilor de capital nu trebuie incredintat birocratilor, ci pietei. Succesul din Chile in controlul iesirilor si intrarilor de capital s-ar datora politicilor sale economice rationale, corporatismului transparent si bunei reglementari a sistemului bancar.

Aceste argumente sint exagerate. Este corect ca interventia masiva a guvernului afecteaza piata, dar orice sistem matur de piata se bazeaza pe o forma de interventie la nivel central. Exemplul clasic este cel al Hong Kong-ului, unde guvernul era proprietarul intregului teren, pe care l-a dat in arenda in loc sa perceapa taxe. Lipsa transparentei in legatura cu valoarea investitiei ar fi trebuit sa fie un factor care sa determine profitul asteptat. Totusi, nu ar fi grabit vinderea instrumentului. La fel, in cazul Chile, succesul in sistemul cursului de schimb reflecta parerea mai multor economisti ca investitiile de capital se vor indrepta spre activitati bine gindite, de lunga durata, care se potrivesc mai bine scopurilor de dezvoltare ale Bancii si interesului FMI pentru stabilitate.

In fine, efectele speculatiilor monetare afecteaza si valoarea altor tipuri de investitii. Sa presupunem ca un investitor direct fabrica aceleasi bunuri in doua tari invecinate – tara A, care a trecut printr-o devalorizare acuta a monedei nationale, si tara B, care are o moneda nationala stabila. Costurile de productie sint aproape identice. Dupa devalorizarea monedei, in tara A bunurile produse devin mai ieftine si sint importate in tara B, intrind in competitie cu acelasi tip de bunuri produse de acelasi producator. Productia in tara B scade, ca si valoarea investitiilor sale directe. S-ar putea argumenta ca out putul in cazul productiei din ambele tari ramine constant, deoarece consumatorii din tara A si cei din tara B nu schimba marca produsului. Argumentul pare intemeiat, dar nu raspunde schimbarii conditiilor economice in tara A; consumul general in tara A este inhibat de puterea de cumparare redusa a consumatorilor si de inflatie, fenomene determinate de devalorizarea monedei. In nici un caz, nici tara B, nici producatorul nu au o contributie directa (input) la criza financiara a tarii A, ci ii suporta cosecintele.

Si FMI si Banca si-ar indeplini mandatul prin reglementarea capitalului pe termen scurt. Aceasta s-ar putea obtine fie prin limitarea iesirilor pe termen scurt la o valoare rezonabila – care sa indice conditiile economice ale tarii respective, precum PIB, masa monetara, datorie externa, somaj, index al dezvoltarii umane (human development) –, fie prin cerinta ca acest capital pe termen scurt sa plateasca asigurarea tarilor in curs de dezvoltare impotriva unei devalorizari acute a monedei. Aceste solutii insa trebuie sa suplimenteze, nu sa inlocuiasca, regularea schimburilor in datoriile pe terrmen scurt si moneda.

Integrarea unei politici economice este un subiect vechi. Efectul combinat al schimburilor flotante si criza petrolului la inceputul anilor ‘70 au lansat coordonarea afacerilor economice globale. In anii ‘90, prevederile WTO au nevoie de un mai mare grad de integrare. Art. 1 din 'Articolele de Constituire' a FMI cere, inter alia, promovarea cooperarii monetare internationale si stabilitatea cursurilor de schimb pentru facilitarea largirii comertului international. De asemenea, Articolul 1 al Bancii cere promovarea investitiilor straine, dezvoltarea comertului international, echilibrul balantei de plati. Pe acest fundal, WTO isi impune propriile reguli, obligatii si exceptii. Natura mandatului WTO determina natiunile membre ale tuturor celor trei organizatii sa se intrebe care dintre politicile aprobate de FMI si Banca sint in acord cu WTO si care ar fi consecintele de suportat in cazul in care adopta politica FMI si o violeaza pe cea a WTO. Desi scopurile generale ale celor trei institutii sint asemanatoare, detaliile practice stirnesc tensiuni intre ele, care ar trebui rezolvate inainte ca membrii lor sa suporte consecintele.

De exemplu, WTO ingaduie devieri de la obligatiile stipulate de tratate in cazul dificultatilor in balanta de plati. Pentru a corecta aceste dificultati, un membru FMI ar apela la restrictii asupra convertibilitatii, iesirilor de capital (outflow) sau ar putea cere FMI sa reesaloneze datoriile. Evident, relatiile intre FMI si tara respectiva vor deveni incordate, iar la nivel domestic acea tara trebuie sa ia o decizie in ce priveste valoarea apartenentei la WTO si la FMI: prima isi pierde din valoare, iar a doua nu reuseste sa acorde capitalul necesar.

In acest sens, un plan al FMI si al Bancii Mondiale, pentru prevenirea degradarii mediului, poate contine elemente care sa nu se inscrie in masurile stricte in acest domeniu prevazute de WTO. Protectia vietii umane din perspectiva WTO poate insemna altceva decit indexul Bancii de dezvoltare umana (human development). In sfirsit, subventiile sint considerate diferit de catre WTO si FMI, in timp ce eforturile Bancii de promovare a intreprinderilor mici si mijlocii poate implica un tratament preferential intern, care ar viola obligatiile WTO. Renuntind la alte exemple, se pare ca aceasta complexitate a economiei globale si interferenta intre legalitatea interna si obligatiile internationale nu pot fi compartimentate, ci necesita solutii de integrare. Obtinerea acestora implica o permanenta consultare intre WTO si GFO.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 644
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site