Politica privind dividendele

Politica privind dividendele

Dividendele sunt plati periodice de numerar facut de firme propriilor actionari ca o rasplata a contributiei actionarilor la capitalul acestora. In principiu, orice detinator de actiuni are dreptul de a primi dividende din partea societatii comerciale respective, dar aceasta nu poate repartiza dividende decat daca sunt respectate urmatoarele doua conditii:

sa dispuna de suficient profit astfel incat distribuirea de dividende sa nu afecteze valoarea de piata a intreprinderii, adica sa nu micsoreze capitalizarea bursiera permanenta a acesteia ; suma dividendelor nu poate depasi totalul profitului net ramas de repartizat ;

distribuirea de dividende nu trebuie sa afecteze lichiditatea financiara a intreprinderii pentru a nu pune in pericol siguranta creditorilor ca isi vor recupera creantele scadente in perioadele viitoare datei distribuirii dividendelor.

Politica privind dividendele se refera la decizia de a plati profitul sub forma dividendelor catre actionari sau ca acesta sa fie retinut de firma pentru a fi reinvestit. Daca firma adopta o politica de plata a majoritatii profiturilor sub forma dividendelor, acest lucru va conduce la tendinta de crestere a preturilor actiunilor. Totusi, daca proportia din profit repartizataa pentru distribuirea de dividende creste, atunci vor fi mai putini bani disponibili pentru reinvestire, rata viitoare de crestere asteptata de actionari va fi scazuta, si aceasta va micsora pretul actiunilor. Astfel, schimbarea intervenita in politica privind dividendele are doua efecte opuse. De aceea este nevoie de o politica optima a dividendelor care sa asigure echilibrul dintre dividendele curente si cresterea viitoare care maximizeaza pretul actiunilor si deci valoarea firmei.

Urmatorul model matematic simplu pentru analizarea platii dividendelor identifica factorii care pot afecta averea actionarilor in urma politicii de dividend. Potrivit acestui model, merita sa se plateasca dividende daca:

d + P1 > P0

In inegalitatea de mai sus, d1 este valoarea in numerar a dividendului platit actionarului, P1 este pretul de piata previzionat al actiunii imediat dupa anuntarea dividendului si P0 este pretul de piata inaintea anuntarii dividendului.

A. Factorii care influenteaza politica privind dividendele

Politica privind dividendele este influentata de urmatorii factori principali:

(1) constrangerile sau restrictiile impuse de lege ;

(2) constrangerile de natura fiscala ;

(3) existenta acordurilor restrictive ;

(4) situatia financiara a firmei ;

(5) preferintele actionarilor ;

(6) protectia impotriva diluarii capitalului.

Restrictiile impuse de lege in anumite tari, vizeaza in principal trei domenii. In primul rand, capitalul firmei nu poate fi folosit pentru a face plati de dividende, adica platile de dividende trebuie sa se faca numai din profitul efectiv realizat de firma, fara a folosi la plata dividendelor valoarea unui profit viitor probabil. Aceasta restrictie poarta numele de restrictia subminarii capitalului. In al doilea rand, dividendele trebuie platite actionarilor din profiturile nete trecute si prezente. Restrictia aceasta este numita restrictia profiturilor nete si ea urmareste sa impiedice actionarii sa-si retraga, sub masca dividendelor, investitiile lor initiale facute in firma in urma cumpararii de actiuni. In al treilea rand, exista restrictia insolvabilitatii, care stabileste ca o firma insolvabila nu poate plati dividende in numerar. Aceasta restrictie vine sa protejeze drepturile creditorilor asupra activelor firmei, deoarece in cazul unei firme insolvabile, in realitate, obligatiile acesteia (pasivul bilantier) depasesc activele (activul bilantier).

Constrangerile fiscale deriva din modalitatea de impozitare a platii de dividende si a marimii acestui impozit.

Acordurile restrictive sunt incluse in contractele de imprumut obligatar, de imprumut bancar si de leasing si se refera la restrictii care limiteaza suma totala a dividendelor pe care o poate plati firma. Ele au scopul protejarii creditorilor respectivi, obligand firma sa nu-si diminueze fluxurile de numerar cu plata dividendelor daca gradul de indatorare este prea mare.

Situatia financiara necorespunzatoare a firmei poate fi o cauza a neplatii de dividende fie ca urmare a deciziei venita din initiativa firmei, fie ca urmare a conditiilor impuse de creditori.

Preferinta investitorilor (actionarilor) influenteaza politica de dividende prin faptul ca o firma poate avea atat actionari care nu sunt interesati de veniturile din dividende (au alte surse de venit, iar daca au nevoie de lichiditati pot vinde actiuni pe piata), cat si actionari pentru care veniturile din dividende conteaza. In functie de echilibrul de forte dintre aceste doua grupe de actionari, firma poate opta pentru plata sau nu de dividende intr-un an sau altul.

Protectia impotriva diluarii capitalului determina multe firme sa aleaga varianta retinerii celei mai mari parti a profiturilor lor si plata unor dividende mici. Daca firma ar adopta o politica de plata a unei mari parti din profiturile sale anuale ca dividende, ea ar putea fi nevoita sa apeleze mai des la emisiuni noi de actiuni, iar in masura in care actionarii vechi nu-si vor exercita dreptul de preemtiune (preferinta) la cumpararea de noi actiuni, prin aparitia de noi actionari apare si fenomenul diluarii capitalului (scaderii controlului ce-l au vechii actionari asupra firmei).

B. Tipuri de politica a dividendelor

In practica societatilor comerciale pe actiuni s-au conturat patru tipuri de politica a dividendelor: politica dividendului rezidual, politica dividendului stabil, politica ratei constante de plata a dividendelor si politica unui dividend obisnuit scazut plus un extradividend.

Politica dividendului rezidual consta in repartizarea drept dividend a unei sume care ramane disponibila dupa acoperirea nevoilor de investitii. In vederea stabilirii sumei ce urmeaza sa fie platita ca dividende, firma parcurge patru etape:

stabilirea bugetului necesar pentru investitii ;

determinarea sumei de capital propriu necesara finantarii bugetului ;

utilizarea, pe cat posibil, a fondurilor interne ale firmei (profitul retinut) la asigurarea necesarului de capital propriu ;

plata dividendelor numai daca profitul disponibil este mai mare decat nevoile de acoperire a bugetului de investitii, adica daca ramane profit de repartizat ca dividende.

Aceasta politica se bazeaza pe faptul ca investitorii prefera ca firma sa retina si sa reinvesteasca profiturile decat sa le plateasca acestora ca dividende, daca rata rentabilitatii obtinuta de firma pentru profiturile reinvestite depaseste rata rentabilitatii pe care ar obtine-o investitorii insisi, investind dividendele in alte investitii cu acelasi grad de risc.

Politica dividendului stabil consta in mentinerea dividendelor la nivelul anterior si ea urmareste sa evite nemultumirile actionarilor in cazul scaderii dividendelor, dar si sa nu creasca dividendele, din cauza imposibilitatii mentinerii acestei cresteri in viitor. Aceasta politica este incurajata in unele cazuri si de faptul ca multi investitori dispun de suficiente fonduri pentru investitii, acestia nefiind preocupati de nivelul dividendelor, putand oricand sa lichideze o parte din pachetul lor de actiuni pentru a obtine fluxul de numerar dorit.

Cea mai mare parte a societatilor comerciale pe actiuni se orienteaza spre o politica de stabilitate a sumei absolute a dividendelor sau a ratei acestora, cu tendinta de crestere usoara de la un an la altul. In acest fel se reuseste sa se dea satisfactie actionarilor, pastrand fidelitatea acestora fata de firma, precum si sa se creeze un bun renume in lumea afacerilor.

Politica ratei constante de plata a dividendelor presupune ca firma sa plateasca ca dividende un procent constant din profituri. Neajunsul acestei politici vine din faptul ca deoarece profiturile sunt de regula fluctuante, pentru a asigura realizarea acestei politici este necesar ca in anii in care profiturile sunt insuficiente pentru plata dividendelor, firma sa imprumute sume de bani cu aceasta destinatie.

Politica dividendului obisnuit scazut plus un extradividend presupune asigurarea unui dividend obisnuit scazut, la care se adauga, in cazul unui an bun, un extradividend sau supradividend. Ea este un compromis intre un dividend stabil si o rata constanta de plata a dividendelor. O astfel de politica da flexibilitate firmei si investitorii pot conta pe primirea cel putin a unui dividend minim. Acest gen de politica este de dorit a se urma atunci cand profiturile si fluxurile de numerar ale firmei sunt foarte fluctuante.

C. Formele dividendelor si procedurile de plata a acestora

Atunci cand o firma declara un anumit dividende de plata, el devine o obligatie si nu poate fi anulata in mod obisnuit apoi de catre firma. Suma dividendului este exprimata fie ca le/actiune, deci dividend/actiune, fie ca procent din pretul de piata (randamentul dividendului), fie ca procent din profitul pe actiune (rata de plata a dividendului).

Dividendele pot fi distribuite sub urmatoarele forme :

o in natura, daca firma realizeaza produse care sa intereseze pe actionari;

o in actiuni, daca actionarii doresc; aceasta forma este o practica atunci cand firmele doresc sa-si protejeze lichiditatile sau nu dispun pur si simplu de lichiditatile necesare pentru a face plata in numerar;

o in numerar, forma cea mai obisnuita.

Procedura platii in numerar a dividendelor presupune, in mod obisnuit, trei etape:

1. Procedura incepe cu stabilirea datei declararii (sau anuntarii) dividendelor de catre Consiliul de administratie sau, dupa caz, Consiliul de supraveghere al firmei.

2. Data inregistrarii este data la care se inchide inregistrarea actionarilor pentru a determina actionarii care vor primi dividende.

3. Data platii este data cand incepe plata dividendelor pentru actionarii inregistrati la Registrul actionarilor la data inregistrarii.

Aplicatii

1) Luand in considerare bilantul contabil prezentat la prima aplicatie rezolvata de la capitolul precedent si presupunand ca rata rentabilitatii economice este de 8%, cheltuielile financiare sunt de 5.500 mii lei (firma nu realizeaza venituri financiare), rata impozitului pe profit este 16% si cheltuielile cu amortizarea sunt de 4.400 mii lei, sa se determine capacitatea de autofinantare a firmei in 2009.

Rezolvare :

Plecand de la formula de calcul a ratei rentabilitatii economice, care este egala cu raportul dintre profitul din exploatare si activele totale, obtinem:

Profit din exploatare = 8% 100.000 mii lei = 8.000 mii lei

Pentru a obtine profitul impozabil, trebuie sa inflentam profitul din exploatare cu cheltuielile financiare de 5.500 mii lei, rezultand un profit impozabil de 2.500 mii lei.

Profitul net = profitul impozabil (1- rata impozitului pe profit) =

= 2.500 mii lei x 0,84 = 2.100 mii lei

Capacitatea de autofinantare = profitul net + cheltuielile cu amortizarea =

= 2.100 mii lei + 4.400 mii lei = 6.500 mii lei

2) Sa se determine capacitatea de autofinantare in 2010, presupunand ca cheltuielile financiare au crescut cu acelasi procent cu care au crescut datoriile totale, iar cheltuielile cu amortizarea au crescut cu acelasi procent cu care au crescut activele imobilizate in 2010 fata de 2009. Celelalte date raman aceleasi (rata rentabilitatii economice 8% si rata impozitului pe profit 16%).