| CATEGORII DOCUMENTE |
| Statistica |
Bugetul local - componenta a bugetului public national
program fiscal al statului.
Elaborarea, aprobarea, executarea si incheierea bugetelor
locale.
Cadrul juridic.
Procedura de elaborare, aprobare, executare si incheiere a bugetelor locale este reglementata de Legea nr. 10/1991 privind finantele publice. La data intrarii in vigoare a Legii 10/1991 insa, nu era adoptata Constitutia Romaniei din 1991 si nici Legea administratiei publice locale.
Constitutia Romaniei, ca lege fundamentala, stabileste cadrul juridic general al administratiei publice locale, mai ales din punct de vedere organizatoric si al finantelor publice.
Prin dispozitiile sale generale, Constitutia Romaniei nu mdifica prevederile Legii 10/1991 in ceea ce priveste problemele bugetelor locale, pe care le aminteste intr-o norma de trimitere la o lege separata, dar face precizarea ca "impozitele si taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judetene, in limitele si conditiile legii".
In schimb, Legea administratiei publice locale, pe langa detalierile oranizatorice care nu erau cristalizate in ianuarie 1991 cand s-a adoptat Legea 10/1991, cuprinde din punct de vedere al procedurii bugetare, unele prevederi noi. Mai mult, in art. 95, Legea nr. 69/1991 prevede ca dispozitiile sale din capitolul "Administratia finantelor locale" se completeaza cu prevederile Legii privind finantele publice.
Credem ca aceasta dispozitie nu este in concordanta cu normele de tehnica legislativa, deoarece Legea nr. 10/1991 este o lege speciala in domeniul finantelor publice, pe cand Legea 69/1991 este o lege generala, reglementand administratia publica locala in ansamblu. Ca atare, Legea 10/1991 are prioritate in materia bugetara, fiind modificata si completata de Legea 69/1991.
In acelasi timp, Legea 69/1991 cuprinde unele prevederi care nu concorda cu cele ale Constitutiei Romaniei, care, fiind legea fundamentala, are
prioritate fata de dispozitiile din legile organice si ordinare.
~ pag. 22 ~
Spre exemplu, din art. 86 al Legii 69/1991 rezulta ca "impozitele si taxele locale sau judetene" se stabilesc de consiliile locale si judetene, organe care au
dreptul sa instituie "si alte surse stabilite potrivit legii". Deci, consiliile respective ar putea stabili orice impozite si taxe locale sau judetene fara nici o limitare si numai pentru "alte surse" ar fi necesar sa se caute o baza legala. Ori Constitutia Romaniei, in art. 138 (2), prevede numai "impozite si taxe locale" nu si "judetene", iar consiliile respective le pot stabili numai "in limitele si conditiile legii". In consecinta, consiliile locale si judetene pot stabili numai acele venituri fiscale pentru care sunt abilitate de lege si in limitele fixate de acea lege.
In concluzie, cu privire la procedura de elaborare, aprobare, executare si incheiere a bugetelor locale, se aplica dispozitiile cuprinse in Constitutia Romaniei si in Legea nr. 69/1991.
Elaborarea si aprobarea proiectelor bugetelor locale.
Legea nr.10/1991 defineste bugetele locale ca fiind "bugetele unitatilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridica". In consecinta, fiecare comuna, oras, sector al municipiului Bucuresti, judet, respectiv municipiul Bucuresti, intocmesc buget propriu, in conditii de autonomie locala.
Proiectul bugetului local se intocmeste de catre primarul comunei, orasului, municipiului, sectoarelor municipiului Bucuresti si de catre primarul general, in cazul municipiului Bucuresti. In ce priveste proiectul bugetului judetean, acesta se intocmeste de catre presedintele consiliului judetean. Atat bugetele locale cat si cel judetean se publica, pentru a fi cunoscute de cetateni.
Veniturile bugetelor locale se formeaza din impozite si taxe locale, care se stabilesc in limitele si in conditiile legii. In prezent, impozitele si taxele locale sunt stabilite prin Legea nr. 27/1994, completata si modificata prin O.G.U. nr.62/1998 si nr. 15/1999, care prevede spre exemplu, impozitul pe cladiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, alte taxe cu caracter local.
Cheltuielile bugetelor locale prevazute pentru finantarea actinilor social-culturale, intretinerea si functionarea organelor administratiei publice locale, obiective si actiuni economice de interes local si alte obiective prevazute prin dispozitii locale.
In fiecare buget local si judetean se prevede crearea fondului de tezaur, din care se pot aproba credite suplimentare, care se utilizeaza in cazul cand creditele deschise prin bugete pentru necesitati curente nu sunt suficiente.
Aprobarea bugetelor locale este de competenta consiliilor comunale, orasenesti, de sector al municipiului Bucuresti, respectiv al municipiului Bucuresti. Bugetul judetean se aproba de catre consiliul judetean.
~ pag. 23 ~
Executarea si incheierea bugetelor locale.
Repartizarea veniturilor si cheltuielilor pentru bugetele locale se stabileste prin legea bugetara anuala, care prevede categoriile de venituri ce se varsa in bugetul de stat si pe cele care revin bugetelor locale, precum si natura cheltuielilor ce se finanteaza prin bugetul de stat sau din bugetele locale.
Asa cum s-a aratat deja, daca cheltuielil prevazute in bugetele locale si cel judetean nu pot fi acoperite integral din venituri proprii, pentru echilibrarea bugetelor se pot stabili si aproba transferuri din bugetul de stat, potrivit legilor bugetare anuale. Tot prin aceste legi se pot autoriza unele unitati administrativ-teritoriale sa contracteze imprumuturi pentru acoperirea cheltuielilor privind realizarea unor actiuni temeinic fundamentate, prin emisiune de titluri de imprumut rambursabile in cel mult 10 ani. Imprumuturile se aproba de catre cinsiliile locale, respectiv judetene.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt primarii, iar in cadrul judetelor- presedintii consiliilor judetene. Ordonatorii secundari sau tertiari de credite sunt conducatorii institutiilor publice cu personalitate juridica din subordinea consiliilor locale sau judetene, dupa caz. Delimitarea intre ordonatorii secundari sau tertiari urmeaza a se face in raport cu criteriile aratate.
Delegarea dreptului de a aproba folosirea si repartizarea creditelor bugetare este permisa si in cazul bugetelor locale, ca la bugetul de stat, numai pentru ordonatorii principali, nu si pentru cei secundari sau tertiari. Ordonatorii din aceste doua categorii (secundari si tertiari) nu pot deci delega competenta ce li se acorda de lege.
Cat priveste ordonatorii principali de credite, acestia pot delega dreptul lor catre inlocuitorii lor drept (viceprimari, vicepresedinti) sau conducatorilor unor organe sau servicii de specialitate din administratia publica locala. In acelasi timp, in cursul executiei bugetare, primarii au obligatia de a verifica din oficiu sau la cerere, incadrarea si cheltuirea sumelor din bugetul local si de a comunica de indata consiliului cele constatate.
Contul de incheiere a exercitiului bugetar se intocmeste de primar si respectiv presedintele consiliului judetean, prin serviciile subordonate lor si se prezinta spre aprobare pana la 1 iulie a anului urmator. Aprobarea contului de incheiere a exercitiului bugetar este data in competenta consiliului local, respectiv a consiliului judetean, dupa caz.
Elaborarea proiectelor bugetelor locale si executia acestora are loc cu respectarea normelor stabilite de Ministerul Finantelor, ca organ de specialitate al administratiei publice centrale. In practica curenta a Ministerului Finantelor, astfel de norme se emit in fiecare an, pentru a putea fi adaptate specificului activitatii bugetare a anului respectiv.
~ pag. 24 ~
Bugetul public national.
Consideratii generale.
Asa cum se cunoaste, economia publica, prin dimensiunea si complexitatea ei, nu-si poate desfasura activitatea fara sa-si elaboreze un program economic pe timp determinant, care sa se reflecte intr-un program financiar in care sa se prevada veniturile si cheltuielile unei anumite perioade.
Nu este mai putin adevarat ca si activitatile private ce au o finalitate economica sau sociala, au la baza un sistem de programare si de evidentiere a veniturilor si cheltuielilor proprii, pentru a se putea dimensiona eficienta si perspectiva activitatilor respective.
"Economia publica nefiind insa un scop in sine, ca economia privata, ci numai un mijloc pentru satisfacerea nevoilor colective, nu poate sa lase nevoi nesatisfacute, prin lipsa de prevederi suficiente, dar nici nu poate sa prevada mai multe venituri decat sunt necesare pentru satisfacerea nevoilor colective, pentru ca nu acumularea de bunuri este scopul sau primordial" - Leon George.
Veniturile publice, provenind in principal din impozite si taxe, ar putea genera mari inechitati in repartitia sarcinilor fiscale asupra memebrilor societatii, daca nu s-ar proceda pe baza unui program financiar, adica bugetul public, care sa aiba in vedere raportul dintre nevoile sociale si puterea de contributie a cetatenilor si agentilor economici. Facultatea de contributi a subiectilor impozabili trebuie sa alcatuiasca si masura in care e bine sa se satisfaca anumite nevoi generale care pot fi utile, necesare sau indispensabile.
Intr-adevar, prin intermediul bugetului public se poate stabili un echilibru intre nevoile colective si mijloacele cu care ele se acopera. De aceea, un buget bine alcatuit da posibilitatea, la nivel macroeconomic, Parlamentului si Guvernului sa realizeze o imagine de ansamblu aproape exacta asupra raportului dintre valoare bunurilor materiale si imateriale create intr-o economie financiara si valoarea eforturilor facute pentru realizarea lor. Acelasi scop se urmareste si la nivel microeconomic.
In conceptia sistemului bugetar din statele moderne, a prevedea adica a stabili in mod analitic nevoile financiare ale unei perioade, deobicei un an, si a da acestor previziuni maximum de publicitate pentru a fi cunoscute de catre toti cei care suporta sarcinile materiale ale bunei functionari a administratiei publice, constituie o obligatie primordiala a organelor statului.
Ca atare, "a face un buget" inseamna a enumera, a evalua si a compara in mod periodic, dinainte si pe o perioada de timp in viitor, cheltuieli de facut si veniturile de perceput.
De altfel, Legea contabilitatii publice din 1929 definea bugetul public astfel: "Bugetul este actul prin care definea sunt prevazute si in prealabil aprobate, veniturile si cheltuielile anuale ale Statului sau ale altor institutii
~ pag. 25 ~
publice". Din cuprinsul acestei definitii rezulta trei elemente specifice ale bugetului public:
a) bugetul public este un act de previziune, in sensul ca prezinta un tablou evaluativ si comparativ de venituri publice, adica indica sursele banesti ale bugetului.
b) bugetul public este un act de autorizare, prin care puterea executiva este imputernicita de puterea legislativa sa cheltuiasca si sa perceapa venituri in acord cu prevederile bugetare.
c) bugetul public este un act anual, deci limitat in timp la o perioada mai potrivita pentru a se efectua programarea si a se urmari executia bugetara.
Aceste consideratiuni de ordin general erau necesare deoarece in prezent nu exista o definitie legala a bugetului public, intrucat Legea finantelor publice nu are o astfel de prevedere, iar in doctrina inca nu s-a cristalizat o definitie mai coerenta decat cele doua mentionate mai sus.
Bugetul - scurt istoric.
Cuvantul buget isi gaseste originea in vechea limba franceza si anume, in expresia "buoge" si " bougette", care exprimau intelesul de punga de piele sau punga de bani. Anglo-saxonii au imprumutat notiunea de la francezi, care impreuna cu italienii, o aveau din evul mediu.
Primul document istoric in care se intalneste cuvantul "buget" in Franta ca termen oficial, este Circulara din 9 Thermidor anul X (28 iunie 1802), in legatura cu executarea "de l'arrete" din 4 Thermidor. In legislatia franceza insa, notiunea este utilizata numai in anul 1806 in legea privitoare la finante (24 aprilie).
La scurt timp, expresia s-a raspandit
si in celelalte state din Europa. Unele state europene au folosit alte
notiuni, cum erau spre exemplu: "Progetto di Billancio" sau "Preventivo"
in Italia, "Presupuestos generale del Estado" in Spania sau "Haushaltsetat" ori
"Reichsauchaltsetat" in
In Romania, cuvantul buget apare pentru prima data in Regulamentul organic al Munteniei si Moldovei, pus in aplicare intre anii 1831-183 In acest document juridic intalnim cuvantul "biudje" si expresia "inchipuirea cheltuielilor anului viitor" (art. 117 din Regulamentul organic al Moldovei).
Fara a avea caracter bugetar, in
intelesul de astazi al cuvantului, inca din sec. XVII se
gasesc condici de venituri si cheltuieli din vremea lui Gheorghe
Voda (1654), relative la
~ pag. 26 ~
Reforma bugetara.
In cadru politic, economic si juridic ce a inceput a se edifica dupa Revolutia din decembrie 1989, un loc deosebit de important revine mecanismului financiar. Acesta trebuie sa asigure stabilitatea economica, progresul Romaniei si prosperitatea, in forme concrete, nu golite de continut, asa cum a procedat o lunga perioada de timp regimul comunist.
Legea instituie conceptul general de "buget public national", in locul celui de "buget de stat", care nu mai corespundea noilor conditii social-economice. Notiunea "public" delimiteaza acest buget de "bugetele proprii" sau "bugetele de venituri si cheltuieli" - instrumente financiare utilizate frecvent cu aceste denumiri in literatura financiara si practica agentilor comerciali. In acelasi timp, exprima specificul domeniului, respectiv "Finantele publice". Expresia "national" inseamna ca bugetul cuprinde toate veniturile si cheltuielile de natura publica ale tarii.
Bugetul public national cuprinde trei categorii de bugete publice si anume: bugetul de stat, bugetele locale si bugetul asigurarilor sociale de stat. In consecinta, bugetul public national are o sfera foarte larga si ofera o imagine de ansamblu a tuturor veniturilor si cheltuielilor publice ale tarii. El reprezinta un instrument de informare a opiniei publice si control al Parlamentului in domeniul finantelor publice, insumand veniturile si cheltuielile din cele trei categorii de bugete publice: bugetul de stat, bugetele locale si bugetul asigurarilor sociale de stat.
Prin acest buget nu se creaza raporturi de natura administrativa in ceea ce priveste elaborarea, aprobarea si executia celor trei categorii de bugete mentionate, asigurandu-se independenta deplina a titularilor acestora. Costitutia Romaniei din 1991 se refera, succint, atat la bugetul public national cat si la cele trei categorii de bugete publice.
Pentru prima data, legea confera o autonomie larga bugetelor care compun bugetul public national, ele fiind elaborate si adoptate distinct. Astfel, bugetul de stat cuprinde bugetul Senatului, Camerei Deputatilor, Presedintiei Romaniei, Guvernului si al altor institutii publice care nu au organe ierarhic superioare si se aproba de catre Parlament. Bugetul asigurarilor sociale de stat se intocmeste distinct de bugetul de stat si se aproba de Parlament prin lege separata. In acest fel se asigura garantia ca veniturile ce se cuprind in bugetul asigurarilor sociale nu vor mai putea fi utilizate pentru alte cheltuieli bugetare decat cele pentru care sunt repartizate prin prevederile bugetului respectiv.
In acelasi timp insa, revine o obligatie mai ferma pentru organele asigurarilor sociale de stat de a urmari cu deosebita grija modul de stabilire si de incasare a veniturilor sale, pentru a se putea asigura plata pensiilor, ajutoarelor si a celorlalte cheltuieli prevazute in bugetul asigurarilor sociale de stat. Bugetele locale, care cuprind bugetele unitatilor administrativ-teritoriale
~ pag. 27 ~
care au personalitate juridica (comune, orase, municipii, sectoare ale municipiului Bucuresti, judete, respectiv municipiul Bucuresti), se intocmesc in conditi de autonomie. Astfel, ca urmare a unei puternice descentralizari, organele locale au dreptul de a dimensiona resursele bugetare de cheltuieli in raport de nevoile proprii, in corelare cu resursele bugetare pe care le vor putea realiza din impozitele, taxele si celelalte venituri stabilite de legea bugetara, efectuand controlul social asupra modului de utilizare a fondurilor alocate.
Noua lege a inlaturat transferurile ce se admiteau intre bugetele locale, iar excedentele bugetare obtinute de unitatile administrativ-teritoriale nu pot fi utilizate pentru alte bugete locale sau pentru necesitatile bugetului de stat, ci raman la dispozitia respectivelor unitati administrativ-teritoriale sub forma fondurilor de tezaur si a fondurilor de rezerva. Prin aceasta autonomie se urmareste stimularea initiativei locale in realizarea veniturilor si satisfacerea cerintelor sociale locale.
In schimb, legea prevede posibilitatea
ca bugetele locale sa beneficieze de transferuri de fonduri
banesti de la bugetul de stat, care pot interveni cand
unitatile administrativ-teritoriale nu isi pot acoperii
cheltuielile din veniturile proprii stabilite in conditiile legii. Aceste
transferuri, ce reprezinta o noutate legislativa in materie
bugetara in
Pentru a se respecta destinatia propusa de organele locale ale administratiei publice si avuta in vedere de Parlament la dimensionarea volumului lor, in legea bugetara se practica indicarea principalelor destinatii si a categoriilor de obiective si lucrarile de investitii ce se finanteaza din transferurile de la bugetul de stat.
In acest sens, spre exemplu, Legea bugetului de stat pe anul 1993 prevedea cele doua destinatii principale ale transferurilor si anume: asigurarea protectiei sociale a populatiei pentru energia termica si transportul in comun si investitii, determinand si cuantumul sumelor pentru aceste destinatii, precum si categoriile de obiective si lucrari de investitii finantate din transferuri.
~ pag. 28 ~
Pentru a stabili autonomia financiara a colectivitatilor locale, incepand cu anul 1993 s-au stabilit expres:
a) categoriile de venituri publice care trec integral de la bugetul de stat la bugetele locale.
b) sumele defalcate din impozitul pe salarii cuvenit bugetului de stat, ce se vor incasa la bugetele locale.
Autoritatea statului si competentele sale.
1 Programul fiscal.
Finantele publice, prin dimensiunile si complexitatea lor, nu-si pot indeplini functiile lor economice si sociale fara un program fiscal pe timp determinat, in care sa se prevada veniturile si cheltuielile unei anumite perioade. Un astfel de program trebuie sa tina seama de nevoile publice ale perioadei respective si de veniturile necesare satisfacerii acestor nevoi, precum si de posibilitatile reale pentru perceperea veniturilor publice.
In stabilirea veniturilor publice s-ar putea ajunge la grave inechitati in repartitia sarcinilor fiscale asupra persoanelor fizice si juridice, daca nu s-ar proceda pe baza unui program fiscal, adica a bugetului public, care sa tina seama de raportul dintre dimensiunea nevoilor sociale de ansamblu si puterea contributiva a membrilor societatii.
Intr-adevar, numai prin intermediul public se poate stabili un echilibru intre nevoile colective ale societatii si mijloacele banesti cu care ele se pot acoperi.
Astfel, bugetul public a devenit actul juridic in care sunt prevazute si in prealabil aprobate de oranul de stat competent, veniturile si cheltuielile anuale ale statului, unitatilor administrativ-teritoriale sau ale institutilor publice. El reprezinta un tablou evaluativ al veniturilor publice, adica indica sursele banesti ale bugetelor publice, pe categorii de obligatii fiscale sau nefiscale.
La stabilirea termenelor de incasare a veniturilor publice, se tine seama de categoria acestora, particularitatile ramurilor in care ele se obtin si periodicitatea stabilita pentru realizarea lor - semestrial, trimestrial, lunar. Rezulta deci ca resursele banesti publice sunt stabilite printr-un adevarat program fiscal - bugetul public, ceea ce reprezinta o importanta deosebita, deoarece statul si autoritatile publice locale au posibilitatea de a determina limitele in care se vor putea acoperi cheltuielile necesare indeplinirii obiectivelor si actiunilor de interes public.
La nivel macroeconomic exista un program fiscal reprezentat prin
~ pag. 29 ~
bugetul public national (care cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurarilorsociale de stat si bugetele locale), iar la nivel microeconomic acesta consta in bugetele proprii de venituri si cheltuieli ale persoanelor juridice.
Astfel, se asigura un echilibru intre venituri si cheltuieli, in raport de conditiile concrete economico-sociale ale fiecarui an in parte.
Competentele autoritatilor fiscale
Aparatul fiscal reprezinta organele de stat care au atributii in aplicarea legislatiei fiscale, in acst sens, "aparatul fiscal nefiind altceva decat mijlocul prin care statul isi aplica leile cu caracter fiscal".
Actele normative fiscale prevad competente si atributii cu stabilirea si perceperea impozitelor si taxelor pentru administratia publica centrala si cea locala. De altfel, in general, administratia publica are atributii pentru executare, adica aplicarea legilor, precum si unele competente pentru a preciza prin norme modalitatile practice de stabilire, urmarire si incasare a impozitelor si taxelor, situatie in care actioneaza in calitate de administratie fiscala.
Conducerea generala a activitatii executive in domeniul finantelor publice este exercitata de Guvern, in cadrul atributiei sale constitutionale de a exercita "conducerea generala a administratiei publice". In acelasi timp, Legea privind finantele publice stabileste raspunderea Guvernului pentru realizarea prevederilor bugetare, dupa adoptarea bugetului de stat si a bugetului asigurarilor sociale de stat de catre Parlament, avand obligatia de a examina periodic executia bugetului public national si de a stabili masuri pentru imbunatatirea echilibrului financiar.
Ministerul Finantelor, ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, raspunde de realizarea bugetului de stat dupa adoptarea lui de Parlament si de luarea masurilor pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar. Ca o atributie specifica si recenta, mentionam obligatia Ministerului Finantelor de a organiza trezoreria centrala a finantelor publice, precum trezorerii in cadrul directilor generale ale finantelor publice, administratilor financiare, circumscriptiilor fiscale orasenesti si perceptiilor rurale, asigurand in acest fel, executia bugetului de stat, a bugetelor asigurarilor sociale de stat si a bugetelor locale, prin incasarea veniturilor publice pe baza unei evidente stricte pe fiecare contribuabil, din care sa rezulte obligatiile de plata, sumele incasate si debitele ramase de incasat.
Consiliile locale si cele judetene, ca autoritati autonome, asigura administrarea finantelor comunelor, oraselor si judetelor, conform principiului autonomiei locale. In acest scop, consiliile locale si cele judetene sunt abilitate sa aprobe bugetele anuale in care sunt prevazute veniturile si cheltuielile
~ pag. 30 ~
unitatilor administrativ-teritoriale pentru fiecare an financiar.Veniturile administratiei publice locale si ale judetelor sunt consttuite din sursele realizate pe teritoriul acestora si din alte surse prevazute de lege, cum sunt in prezent transferurile din bugetul de stat pentru unitatile administrativ-teritoriale.
Sursele locale de venituri publice sunt in prezent, impozitele si taxele locale prevazute de lege. In acelasi timp, legea privind administratia publica locala prevede dreptul consiliilor locale si a celor judetene de a stabili impozite si taxe locale, potrivit legii.
Este vorba de o lege care sa reglementeze un nou sistem al impozitelor si taxelor locale, intr-o structura unitara, pentru a asigura aplicarea principiului constitutional al autonomiei financiare a unitatilor administrativ-teritoriale. In acest scop a fost adoptata Legea nr. 27/1994 privind impozitele si taxele locale.
Tot in scopul aplicarii principilui constitutional al autonomiei administrativ-teritoriale, prin Ordonanta nr. 15/1999 a Guvernului, au fost aduse unele modificari regimului juridic al impozitelor si taxelor respective. Astfel, au fost nominalizate acele obligatii fiscale care constituie surse ale bugetelor locale sau judetene dupa caz, s-a stabilit competenta majorarii sau micsorarii nivelului impozitelor si taxelor de catre consiliile locale si cele judetene, respectiv al municipiului Bucuresti, in proportie de maximum 30-50%, s-a prevazut posibilitatea stabilirii unor taxe pentru servicii nou create la nivel local si s-a reglementat includerea in legea bugetara anuala a unor cote defalcate, diferentiat pe unitati administrativ-teritoriale, din impozitele si taxele destinate bugetului de stat. De asemenea, Legea nr. 69/1991 instituie dreptul consiliilor locale si judetene de a stabili taxe speciale pentru functionarea serviciilor publice locale si judetene, create in interesul personal al locuitorilor.
Conditiile de percepere a taxelor speciale si de aprobare de catre locuitorii interesati, precum si modul de repartizare a acestora pe locuitori, se stabilesc prin regulamente aprobate de consiliile locale sau judetene, dupa caz. Consiliile locale si judetene au competenta de a acorda inlesniri fiscale, cum sunt esalonarea si amanarea la plata, reduceri si scutiri de majorari aferente impozitelor si taxelor locale.
Trezoreriile teritoriale ale finatelor publice au importante si atributii in executarea bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat si bugetelor locale prin incasarea verniturilor publice pe baza unei evidente stricte pe fiecare contribuabil contribuabil (persoana fizica sau juridica), din care sa rezulte obligatiile de plata, sumele incasate si debitele ramase de incasat, asigurarea incasarii.
Trezoreriile teritoriale ale finatelor publice sunt organizate in cadrul directiilor gnerale ale finantelor publice (judetene si a municipiului Bucuresti), administratilor financiare, circumscriptiilor fiscale orasenesti si perceptiilor rurale. Acestea raspund de stabilirea impunerii, urmaresc incasarea la termenele stabilite a impozitelor si taxelor datorate de catre agentii economici si ceilalti
~ pag. 31 ~
contribuabili, aplicand majorarile prevazute de lege in cazul nerespectarii termenelor de plata.
Pentru a se putea realiza aceste raspunderi, s-a instituit obligatia generala a contribuabililor de a achita la termenele stabilite impozitele si taxele datorate bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat si bugetelor locale. In acelasi timp, ministerele, celelalte organe centrale, consiliile locale si judetene, inclusiv institutiile publice din subordine, au obligatia sa efectueze operatiunile de incasari si plati si sa pastreze disponibilitatile numai la trezoreria din raza teritoriala in care isi au sediul. Casa de Economii si Consemnatiuni poate incasa unele impozite si taxe de la populatie prin unitatile sale, in conditii ce se stabilesc prin conventie incheiata cu Ministerul Finantelor.
Directiile generale ale finantelor publice si ale controlului financiar de stat, judetene si a municipiului Bucuresti (inclusiv Garda Financiara) au atributia de a verifica exactitatea si realitatea inregistrarilor in evidentele prevazute de lege si de actele de constituire a societatilor comerciale si a celorlalti agenti economici, urmarind stabilirea corecta si indeplinirea integrala si la termen a tuturor obligatiilor fiscale fata de stat, putand dispune varsarea la bugetul public a impozitelor si taxelor legal datorate.
Curtea de Conturi a Romaniei, ca organ suprem de control financiar si de jurisdictie in domeniul financiar, are largi si importante competente fiscale. Astfel, Curtea de Conturi isi exercita functiunea de control asupra modului de formare, administrare si intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public. In cadrul acestei functiuni, Curtea de Conturi controleaza formarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurarilor sociale de stat si ale bugetelor unitatilor administrativ-teritoriale, constituirea si gestionarea fondurilor speciale si a fondurilor de tezaur, formarea si gestionarea datoriei publice si situatia garantiilor guvernamentale pentru credite interne si externe.
Prin verificarile efectuate, Curtea de Conturi costata daca veniturile statului, unitatilor administrativ-teritoriale, asigurarilor sociale de stat si ale institutiilor publice finantate integral sau partial din mijloace extrabugetare au fost legal stabilite si incasate la termenele prevazute de lege.
Declaratia de impunere.
In literatura de specialitate, declaratia de impunere este definitiva, ea fiind inscrisul intocmit de contribuabil, in care se declara datele privitoare la veniturile sale impozitabile realizate de regula intr-un an, necesar organelor financiare pentru calcularea impozitului pe "venit, avere, succesiuni, maserii, dupa caz".
In legislatia fiscala romana anterioara regimului comunist, declaratia de impunere era definita ca fiind actul pe care este obligat sa-l depuna "oricine
~ pag. 32 ~
dobandeste venituri din orice sursa, poseda bunuri, ori face acte sau fapte supuse impozitelor directe sau indirecte, care se asaza pe cale de impunere". In acest fel, se asigura o definire legala a declaratiei de impunere, inlaturandu-se interpretarile diverse ce apar in practica fiscala.
Regimul comunist, pentru a marca metodele administrative de preluare la bugetul de stat a profitului realizat de unitatile de stat, a renuntat la acest important instrument de evaluare directa a materiei impozabile, o data cu abrogarea Codului de procedura fiscala, introducand sistemul planificarii sumelor datorate bugetului de stat, plata lor facandu-se de unitatile debitoare, prin decontarea bancara.
In cazul tuturor unitatilor de stat, nu se intocmea declaratie de impunere, ci unitatile debitoare erau direct raspunzatoare de corecta calculare a impozitelor si taxelor datorate si varsarea acestora la termen, la bugetul de stat. Organele financiar bancare aveau obligatia sa verifice modul de stabilire, retinere si varsare a impozitelor si taxelor datorate si puteau dispune virarea la bugetul de stat din conturile unitatilor de stat, a creantelor fiscale neachitate in termen si a majorarilor de intarziere aferente.
Ulterior, prin actele normative de instituire a unor impozite si taxe, a fost introdus din nou, dar in cazuri foarte restranse, declaratia de impunere pierzandu-si in acest fel caracterul de instrument general de evaluare directa a masei impozabile. Astfel, declaratia de impunere a avut aplicare mai ales in cazul impozitelor pe veniturile populatiei, a impozitelor pe beneficiile societatilor mixte constituite in Romania si a unor impozite si taxe locale.
Conform Decretului nr. 153/1954 (art. 35), privitor la impozitul pe veniturile populatiei, contribuabilii sunt obligati sa depuna declaratii anuale de impunere pana la 15 ianuarie a fiecarui an.
Pentru sursele de venit aparute in cursul anului, declaratia se depune pana la 5 ale lunii urmatoare aceleia in care a aparut suma impozabila. In cazul incetarii surselor de venit, declaratia se depune in termen de 5 zile de la incetarea activitatii sau disparitia sursei de venit.
Sunt obligati sa depuna declaratii de impunere toti cei care se impun de organele fiscale: liber-profesionistii, meseriasii, carausii, proprietarii de mori, fierastraie mecanice, darace, precum si alte persoane supuse impozitului pe veniturile populatiei conform Decretului nr. 153/1954. Declaratiile de impunere se depun la organele financiare locale (circumscriptii, servicii, perceptii).
Contribuabilii au fost si sunt obligati sa depuna declaratii de impunere si in cazul unor impozite si taxe locale. Astfel, in cazul impozitului pe cladiri, unitatile de stat si cooperatiste trebuiau sa depuna declaratii in termen de 15 zile de la data dobandirii bunurilor supuse impozitarii sau de la data la care au intervenit schimbari care conduc la modificarea impozitului.
~ pag. 33 ~
Pentru cladirile apartinand persoanelor fizice, proprietarii erau obligati sa depuna declaratii de impunere la organele financiare de la locul situarii imobilelor, in termen 15 zile de la aparitia cauzei de impunere sau de modificare a acesteia.
Procedura pentru stabilirea impozitului pe cladiri se aplica si in cazul impozitului pe teren, a taxei asupra mijloacelor de transport.
Dupa Revolutia din decembrie 1989, declaratia de impunere incepe sa redobandeasca un rol important, fiind instituita din nou pentru unele impozite si taxe de larga aplicare si cu pondere importanta in bugetele publice (in acest sens, mentionam spre exemplu, Legea nr. 12/1991).
Extinderea obligatiei de depunere a declaratiei de impunere la toate impozitele si taxele care se aseaza pe baza de impunere sunt cuprinse in O.G. nr. 73/1999 cu aplicare din 01.01.2000.
Obligatia bugetara.
Asezarea impunerii.
Notiune.
In notiunea de asezarea impunerii se includ toate operatiunile necesare pentru stabilirea sumei de plata cu titlu de venit public, adica pentru determinarea in concret a obligatiei fiscale. Asezarea impunerii implica identificarea subiectului impunerii, determinarea obiectului venitului public si a bazei impozabile, a cotei legale de impunere, a inlesnirilor legale si, cand este vorba de impozite, constituirea titlului de creanta fiscala al statului.
Principalele elemente pentru stabilirea impunerii.
A. Subiectul impozabil (contribuabilul) aste persoana fizica in sarcina careia sunt fixate obligatii de plata catre bugetul public. Calitatea de subiect impozabil o au persoanele care realizeaza venituri sau poseda bunuri impozabile. Persoanele fizice straine, care obtin venituri sau poseda bunuri impozabile pe teritoriul tarii, sunt obligate sa plateasca - in general, aceleasi impozite si taxe ca si persoanele fizice romane.
B. Obiectul venitului public, denumit si materia impozabila sau obiectul impunerii, il costituie fenomenul economic de a carui existenta, legea face sa depinda nasterea obligatiei fiscale. Pot forma obiect al venitului public: venitul realizat de o persoana, bunurile, anumite fapte sau acte juridice.
~ pag. 34 ~
Intrucat in lege obiectul impnerii este indicat in general, impersonal, pentru a se naste raportul juridic fiscal, este necesara determinarea lui concreta,
cantitativ si calitativ, in functie de natura si marimea fenomenului generator al venitului bugetar.
Determinarea bazei impozabile se realizeaza prin doua operatiuni:
- identificarea obiectului impunerii si stabilirea naturii acestuia (calitatea).
- evaluarea sau masurarea, adica caracterizarea lui cantitativa, pe o perioada (de obicei un an).
Corecta determinare a obiectului venitului public prezinta importanta deosebita din punct de vedere politic, economic, social, fiscal si juridic, intrucat de aceasta depinde insasi marimea venitului ce trebuie sa-l plateasca contribuabilul. In ce priveste obiectul venitului public, este de mentionat un principiu important si anume principiul unicitatii impunerii, potrivit caruia un obiect impozabil nu se impune decat o singura data (prin sistemul fiscal romanfiind inlaturata dubla impunere).
Obiectul venitului este confundat de multe ori cu sursa (izvorul) impunerii. Este adevarat ca uneori ele se suprapun, dar alteori ele sunt fenomene cu totul distincte. In doctrina fiscala, prin sursa impozitului se inteleg mijloacele banesti din care contribuabilul plateste venitul public.
Suprapunerea exista, spre exemplu, in cazul impozitelor pe venituri, deoarece venitul este obiect impozabil si concomitent, sursa impunerii, fiind platit din insusi venitul care reprezinta obiectul impunerii. In privinta altor venituri publice, ca de pilda impozitul pe cladiri, obiectul impozabil este cladirea (valoarea acesteia), iar sursa (izvorul) platii va fi venitul proprietarului cladirii respective.
Distinctia intre obiectul impunerii si sursa impozitului este importanta deoarece "sursa defineste in general existenta impozitului". In mod obisnuit, legea precizeaza numai obiectul venitului public, sursa de plata a impozitului subintelegandu-se.
Cu privire la evaluare sau masurare, adica caracterizarea cantitativa a obiectului impunerii (materiei impozabile), in practica fiscala sunt utilizate doua cai principale de evaluare si anume: evaluarea directa, bazata pe probe si evaluarea indirecta, bazata pe prezumptie.
Evaluarea directa se poate realiza prin unul din urmatoarele procedee:
a) Pe baza declaratiei contribuabililor, adica a declaratiei de impunere, examinata mai sus. Aceasta inseamna ca subiectii impunerii au obligatia sa tina o anumita evidenta, sa intocmeasca un bilant fiscal, sa prezinte o declaratie cu privire la veniturile si averea lor, pe baza careia organele fiscale evalueaza materia impozabila.
Acest procedeu prezinta dezavantajul ca faciliteaza sustragerea de la
~ pag. 35 ~
impunere a unei mari parti din materia impozabila, datorita nesinceritatii declaratiei si a imposibilitatii de a controla justetea datelor iscrise in declaratie.
Este procedeul ce se utilizeaza in tara noastra, spre exemplu in materia impozitarii veniturilor populatiei, profitului, a unor impozite si taxe locale, asa cum s-a aratat mai sus, cand s-a examinat declaratia de impunere.
b) Pe baza declaratiei unei terte persoane. Este vorba de o persoana fizica sau juridica, care cunoaste marimea materiei impozabile si este obligata sa declare organelor fiscale datele necesare pentru evaluarea acesteia.
Evaluarea indirecta se poate efectua prin mai multe procedee:
a) Pe baza semnelor (indiciilor) exterioare ale obiectului impozitabil. Acest paocedeu este utilizat in cazul impozitelor reale. El da o imagine aproximativa asupra valorii obiectului supus impunerii - pamant, cladire, activitate industriala, si nu tine seama de persoana care detine obiectul respectiv.
Procedeul prezinta avantajul ca este simplu si putin costisitor, dar si dezavantajul ca el conduce la o impunere inechitabila. Este utilizat in tara noastra spre exemplu, in cazul impozitului pe cladiri, impozitului pe teren.
b) Pe calea evaluarii forfetare, cand organele fiscale, de comun acord cu debitorii materiei impozabile, atribuie obiectului impunerii o anumita valoare, fara ca aceasta sa aiba pretentie la exactitate; procedeul se aplica mai ales in cazul verificarilor la fata locului.
c) Pe calea evaluarii administrative, cand organul fiscal stabileste valoarea materiei impozabile pe baza elementelor de care dispune, ceea ce se intampla frecvent in cazul activitatii de control fiscal. In caz ca subiectul impunerii apreciaza ca fiind prea mare valoarea stabilita de organele fiscale, el are dreptul sa o conteste, dovedind contrariul.
Cotele fixe sunt determinate in suma egala (fixa) pe o anumita marime a venitului sau bunului impozabil. Sunt folosite in special atunci cand obiectul venitului public este exprimat in unitati naturale, ca de pilda la determunarea taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat (suma fixa pe m. p.), la aplicarea taxei asupra mijloacelor de transport.
bunului impozabil. Se aplica numai la bazele impozabile exprimate valoric,
~ pag. 36 ~
in bani. Aceste cote sunt de trei feluri : proportionale, progresive (simple si compuse) si regresive.
D. Inlesnirile prevazute de lege sunt masuri de politica economica, fiscala si sociala, luate de stat si constau din: inlesniri acordate la stabilirea obligatiei de plata (reduceri sau scutiri) si inlesniri in cursul realizarii (pe parcursul executarii) obligatiei fiscale (esalonari, amanari la plata).
In cazul impozitelor de la populatie, se practica reducerea sumelor de plata pentru achitarea anticipata a venitului public la care sunt obligati contribuabilii, ca un stimulent in realizarea mai rapida a veniturilor publice.
Plata sumelor datorate bugetului de stat poate fi amanata sau esalonata, cu aprobarea organelor financiare competente, in conditiile prevazute de lege. De aceste inlesniri pot beneficia atat persoanele juridice cat si cele fizice, daca exista motive temeinice care justifica neplata integrala si la termen a veniturilor publice.
Cele doua categorii de inlesniri pot fi aprobate de catre Ministerul Finantelor si organele locale. Pe perioada amanarii sau esalonarii platii, nu se datoreaza majorari de intarziere, daca legea nu prevede altfel. Scutirile si reducerile sunt acordate prin actul normativ care instituie obligatia fiscala sau printr-un act normativ separat.
Titlul de creanta fiscala.
Notiune.
Este actul prin care, potrivit legii, se constata si se individualizeaza obligatia de plata privind creante bugetare, intocmit de organele de specialitate sau de persoane imputernicite conform legii.
Creantele bugetare sunt creante constand din impozite, taxe, contributii, amenzi si alte sume reprezentand venituri publice, potrivit legii privind finantele publice. Ca atare, prin titlul de creanta fiscala (numit si "bugetara") se concretizeaza obligatia ce revine contribuabilului fata de bugetul public (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale) de a achita intr-o anumita suma impozitele.
Trasaturile caracteristice ale acestui titlu.
- este un act juridic de natura declarativa de drepturi si obligatii, pentru ca obligatiile fiscale izvorasc exclusiv din normele fiscale, titlul de creanta fiind acela care constata (nu creeaza) obligatia fiscala ce revine unui anumit subiect de impunere (determinandu-se si cuantumul venitului public datorat).
- are caracterul unui "titlu de creanta", intrucat constata existenta unei creante a bugetului, adica a dreptului statului de a primi o anumita suma de bani.
~ pag. 37 ~
- este un titlu executoriu, fara a avea nevoie de o investire speciala in acest scop.
- este intocmit in forma scrisa de catre subiectele de drept, carora le este incredintata calcularea sumelor datorate bugetului public.
C. Constituie titluri de creanta fiscala, potrivit reglementarilor legale, urmatoarele acte:
- pentru obligatiile bugetare provenite din impozite si taxe, care se determina de catre organele de specialitate, pe baza declaratiilor de impunere, titlul de creanta il costituie procesul verbal de impunere sau, dupa caz, actul declarativ al contribuabilului.
- in cazul obligatiilor bugetare care se stabilesc potrivit legii, de catre platitor, titlul de creanta il constituie documentul de evidenta intocmit de acesta. Pe baza acestor evidente, platitorul intocmeste deconturile sau declaratiile fiscale dupa caz, care se depun la organul de specialitate, conform legii.
- pentru diferentele constatate intre obligatiile de plata determinate de platitor si cele legal datorate, inclusiv majorarile de intarziere pentru neplata la termen a impozitelor, a taxetor si a altor venituri stabilite cu ocazia verificarilor ulterioare efectuate de organele abilitate de lege in acest scop, titlul de creanta este documentul care cuprinde rezultatele verificarii sau costatarii.
- pentru obligatiile de plata in vama, titlul de creanta il constituie declaratia vamala.
- pentru obligatiile bugetare care se percep prin plata directa, reprezentand taxe pentru prestarea unor servicii sau taxe de timbru, titlul de creanta il reprezinta documentul de plata sau actul pe care sau anulat, conform legii, timbrele mobile fiscale.
- pentru obligatiile de plata datorate, conform legii, din alte prestari de servicii decat cele prevazute anterior rezultate din contracte, titlul de creanta il constituie actul incheiat intre parti.
- pentru obligatiile privind plata amenzilor, titlul de creanta este procesul verbal de constatare a contraventiei si de aplicare a amenzii, intocmit de organul prevazut de lege.
- in cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare si al altor creante bugetare stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanta judecatoreasca, titlul de creanta este, dupa caz, ordonanta procurorului, incheierea sau dispozitivul hotararii instantei judecatoresti, ori un extras, certificat, intocmit in baza acestor acte. (vezi aneza nr. 8)
- pentru obligatii bugetare provenind din majorari, titlul de creanta il constituie actul prin care se constata si se individualizeaza suma de plata.
- in cazul in care asupra unui obligatii de plata privind creantele bugetare s-a pronuntat o instanta judecatoreasca, suma datorata cea stabilita prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, iar in cazul unei contestatii sau cereri
~ pag. 38 ~
de revizuire adresate organului competent potrivit legii, suma datorata este cea prevazuta in decizia emisa de acesta.
- alte documente emise de organele competente, prin care se constata si se individualizeaza creante bugetare.
3. Exigibilitatea obligatiei bugetare.
3.1 Determinarea momentului la care creanta devine exigibila.
Obligatia bugetara, odata individualizata fata de un contribuabil prin titlul de creanta bugetara, devine exigibila la o anumita data, stabilita prin actele normative ce reglementeaza venitul bugetar respectiv.
Reglementarea cu caracter de principiu in aceasta materie, Ordonanta nr. 11/1996 a Guvernului, stabileste ca obligatiile bugetare sunt scadente la termenele prevazute de reglementarile legale (art. 9).
Ministerul Finantelor este abilitat sa stabileasca scadenta obligatiilor bugetare in privinta carora actele normative speciale nu au prevazut termene de plata.
Obligatiile bugetare stabilite in urma controlului financiar desfasurat de organele competente devin scadente in termen de 15 zile de la comunicarea catre contribuabil a documentului ce constata rezultatele controlului. Semnarea de catre contribuabil sau reprezentantul sau a actului ce constata rezultatele controlului echivaleaza cu comunicarea acestuia. Actul astfel comunicat va constitui in acelasi timp si instiintare de plata (art. 10) precum si titlu de creanta bugetara.
Contestarea de catre contribuabili a actelor de control prin care au fost stabilite in sarcina lor obligatii bugetare, nu suspenda obligatia de plata constatata prin aceste acte. In situatia in care termenul de plata a obligatiei bugetare se sfarseste intr-o zi nelucratoare, plata se considera facuta in termen daca este efectuata in ziua lucratoare imediat urmatoare.
Instituind in mod unilateral obligatia contribuabililor de a plati anumite sume la bugetul de stat, statul stabileste si datele la care aceste plati trebuie facute, asigurand astfel continuitatea realizarii veniturilor bugetului de stat. Ritmicitatea realizarii acestor venituri este esentiala pentru efectuarea cheltuielilor publice.
Toate actele normative ce instituie impozite si taxe, stabilesc data sau termenul inauntrul caruia trebuie executate obligatiile fiscale de catre contribuabili. Neplata de catre acestia a obligatiilor fiscale la scatentele astfel determinate prin lege, va atrage raspunderea lor patrimoniala, sub forma
~ pag. 39 ~
majorarilor de intarziere si va da dreptul organelor financiare competente de a proceda la executarea silita a creantei bugetare.
O situatie in care creanta bugetara devine exigibila la un moment anterior celui determinat de prevederile legale cu privire la un anumit venit bugetar, o reprezinta nerespectarea de catre contribuabil a conditiilor si termenelor in care I s-au acordat inlesniri la plata, caz in care intreaga suma neplatita poate fi executata silit, ceea ce presupune existenta unei creante exigibile.
Momentul in care obligatia de plata a unui anumit venit bugetar devine exigibila este stabilit expres pentru fiecare asemenea categorie de venituri, prin act normativ care le instituie si reglementeaza.
Codul de procedura fiscala din 1942 adopta o solutie asemanatoare, stabilind pentru fiecare impozit un moment la care obligatia de plata devenea exigibila. Codul instituia insa si o dispozitie cu caracter subsidiar, potrivit careia orice drepturi fiscale care se stabileau pe cale de impunere deveneau exigibile din momentul comunicarii actului de impunere (art. 183). Consideram ca o asemenea dispozitie, aplicabila in situatiile in care actul normativ ce instituie o obligatie fiscala nu determina momentul la care aceasta devine exigibila, s-ar putea regasi si in viitorul Cod de procedura fiscala.
Majorarile de intarziere.
Si in privinta majorarilor de intarziere, legiuitorul a adoptat multa vreme solutia reglementarii lor pentru fiecare categorie de venituri bugetare in parte.
Astfel, actele normative ce instituiau aceste venituri stabileau si majorarile ce urmau a fi aplicate in situatia in care contribuabilii nu-si respectau obilgatiile de plata. Prin Ordonanta nr. 34/1995 a Guvernului, s-a adoptat o reglementare unitara a majorarilor de intarziere pentru neplata la termen a sumelor datorate bugetului de stat, toate prevederile contrare cuprinse in alte acte normative fiind abrogate.
Majorarile de intarziere se calculeaza incepand cu ziua lucratoare imediat urmatoare celei in care obligatia fiscala a devenit exigibila (ziua in care a expirat termenul de plata a sumei datorate) pana in ziua platii, inclusiv. Calculul se face zi cu zi, cuantumul acestor majorari fiind de 0.30% pentru fiecare zi de intarziere, iar pentru impozit si taxe locale (cladiri, terenuri, taxe auto) majorarea de intarziere este de 3% pentru fiecare luna.
Prin art. 6 al aceleiasi ordonante, Guvernul este abilitat ca la propunerea
~ pag. 40 ~
Ministerului de Finante sa actualizeze periodic cota majorarilor de intarziere, corespunzator evolutiei ratei anuale a dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei. Potrivit art. 13 din O.G. nr. 11/1996, pentru determinarea cotei majorarilor de intarziere, la rata dobanzii de referinta a Bancii Nationale se pot adauga cel mult 10 procente.
In situatia in care plata obligatiilor bugetare se face prin virament, deci prin intermediul unei banci, aceasta va avea obligatia de a vira sumele reprezentand venituri bugetare in aceeasi zi in care a debitat contul debitorului. Nerespectarea de catre banca a acestei obligatii atrage suportarea de catre aceasta a majorarilor de intarziere datorate pentru neplata la termen a sumelor cuvenite bugetului de stat.
Pe perioda pe care contribuabilului i s-au acordat amanari sau esalonari la plata obligatiilor bugetare, acesta va datora majorarile de intarziere calculate potrivit dispozitiilor legale.
Nu se datoreaza majorari de intarziere pentru neplata la termen a urmatoarelor categorii de venituri:
a) sumele reprezentand sanctiuni contraventionale aplicate ca urmare a savarsirii unor fapte de evaziune fiscala, precum si sanctiuni contraventionale aplicate in baza altor legi speciale.
b) sumele incasate efectiv de la persoanele fizice prin poprire pe salariu sau pensie.
Pe perioadele de solutionare a cererilor de revizuire si a contestatiilor referitoare la obligatii fiscale se datoreaza majorari de intarziere pentru sumele ce fac obiectul contestarii. Exercitarea de contribuabil a dreptului sau de a contesta deciziile organelor financiare referitoare la obligatiile fiscale ce-i revin, nu suspenda curgerea majorarilor de intarziere.
Instituirea unei reglementari unitare printr-un act normativ, a materiei majorarilor de intarziere datorate pentru neplata la trmen a veniturilor cuvenite bugetului de stat, reprezinta un pas important, spre atat de necesara reglementare a procedurii fiscale printr-un Cod de procedura fiscala. Diferite aspecte ale acesteia fac in prezent obiectul actelor normative speciale ce instituie categoriile de venituri ale bugetului de stat. Raspandirea normelor de procedura fiscala in atat de multe acte normative ingreuneaza considerabil cunoasterea lor si implicit genereaza probleme in ceea ce priveste aplicarea lor.
3.3 Stingerea obligatiilor bugetare.
Stingerea obligatiilor bugetare prin plata.
Stingerea obligatiilor bugetare are loc de regula, prin plata, in acest fel contribuabilii executandu-si de buna voie obligatia impusa in mod unilateral de
~ pag. 41 ~
catre stat. Plata sumelor cuvenite bugetului de stat se poate realiza, in functie de
caracteristicile veniturilor bugetare, potrivit prevederilor legale care le instituie, in una din urmatoarele modalitati:
prin plata directa.
prin retinere la sursa.
prin aplicare si anulare de timbre fiscale mobile.
Potrivit prevederilor legale (art. 8 din O.G. nr.11/1996), plata obligatiilor bugetare se face pentru fiecare suma in parte in parte in contul bugetar corespunzator, in ordinea vechimii obligatiilor bugetare, dupa cum urmeaza:
1) restantele din anii precedenti, odata cu majorarile de intarziere aferente.
restantele din anul in curs, odata cu majorarile de intarziere aferente.
3) sumele datorate la termenele de plata prevazute de lege.
4) sumele ce vor devenii scadente in viitor.
In mod corespunzator, restituirea sau rambursarea sumele nedatorate sau platite in plus, se vor face din contul bugetar respectiv. In situatia in care contribuabilul nu isi executa obligatiile bugetare, la plata acestora vor fi obligati, in conditiile legii, mostenitorii care au acceptat succesiunea debitorului decedat, sau cel care preia, in tot sau in parte, drepturile si obligatiile persoanei supuse reorganizarii. De asemenea, obligatia de plata poate fi asumata de terte persoane, printr-un angajament de plata sau printr-un act de garantie, incheiate in forma autentica.
a) Executarea obligatiei bugetare prin plata directa poate fi:
- plata prin virament, care presupune interventia unei unitati bancare - un tert fata de raportul juridic bugetar existent intre contribuabilul si stat - la care subiectul platitor are deschis un cont.
- plata in numerar - presupune achitarea in aceasta modalitate a sumelor datorate bugetului de stat, de catre subiectul platitor, prin prezentarea acestuia sau a reprezentantului sau la organele fiscale competente sau prin mandat postal.
b) Executarea obligatiei bugetare prin retinere la sursa.
Acest mod de executare a obligatiei bugetare se realizeaza prin calcularea, retinerea si varsarea veniturilor bugetare de catre o alta persoana decat contribuabilul.
c) Executarea obligatiei bugetare prin aplicarea si anularea de timbre fiscale mobile.
Acest fel de plata se face in momentul intocmirii actului pentru care se datoreaza taxa de timbru.
In privinta taxelor pentru care plata s-a facut prin aplicarea si anularea de timbre fiscale mobile, nu mai este posibila restituirea, deoarece prin anularea sa, timbrul fiscal si-a pierdut valoarea, nemaiputand fi utilizat. Dovada platii
~ pag. 42 ~
taxelor de timbru realizate in aceasta modalitate se face prin marca timbrului aplicata pe actul intocmit.
Stingerea obligatiei bugetare prin anulare.
Aceasta modalitate de stingere a obligatiei bugetare se realizeaza prin acte ale organelor financiare competente. Actele care declara anularea unei obligatii bugetare pot avea, fie aplicabilitate generala (amnistia fiscala), fie ele vor avea in vedere situatia unui anumit contribuabil.
a) Amnistia fiscala.
In acest caz, anularea priveste fie obligatiile bugetare ce revin anumitor categorii de contribuabili, fie unele categorii de venituri bugetare neincasate pe o perioada indelungata.
Amnistia fiscala se declara printr-un act normativ care anuleaza obligatia unor categorii de contribuabili de a plati o serie de sume restante catre bugetul de stat. Rezultatul intervenirii amnistiei fiscale este scaderea definitiva a debitelor restante din evidentele organelor fiscale ale statului.
b) Anularea obligatiilor bugetare individuale.
Poate fi acordata pentru anumite obligatii fiscale si numai la cererea debitorilor. Aceasta modalitate de stingere a obligatiilor bugetare poate fi folosita cu aprobarea organelor Ministerului Finantelor, in situatiile in care cheltuielile de executare pot fi mai mari decat creantele bugetare supuse executarii silite (art. 96 din O.G. 11/1996).
Stingerea obligatiei bugetare prin prescriptie.
Dreptul statului de a executa silit titlul de creanta bugetara, avand ca obiect patrimonial sumele datorate bugetului de stat, se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat in termenul prevazut de lege.
- stinge dreptul creditorului de a obtine executarea silita.
- stinge obligatia debitorului de a se supune executarii silite (da nastere dreptului de a se opune executarii).
In materie fiscala, prescriptia produce si un alt efect, si anume stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor platite in plus la bugetul de stat. Corelativ, organele fiscale au dreptul de a refuza restituirea acestor sume.
~ pag. 43 ~
De asemenea, si in aceasta materie, va fi aplicabila regula stabilita in dreptul civil, dupa implinirea termenului de prescriptie obligatia bugetara transformandu-se intr-o obligatie naturala.
Termenele de prescriptie stabilite de reglementarile fiscale incep sa curga din momentul in care creanta bugetara a devenit exigibila, adica din momentul in care statul ar fi putut trece la executarea silita titlului de creanta bugetara.
Stingerea obligatiei bugetare prin scadere.
Aceasta modalitate de stingere a obligatiilor bugetare intervine in situatiile in care contribuabilul - persoana fizica a decedat fara sa lase avere, este insolvabil sau a disparut.
a) Starea de insolvabilitate determina aplicarea procedurii speciale de scadere in urmatoarele situatii:
- debitorul nu are venituri sau bunuri urmaribile.
- in urma executarii silite creanta bugetara nu a fost acoperita in intregime.
- debitorul a disparut sau a decedat fara sa lase avere.
- debitorul nu este gasit la ultimul domiciliu sau sediu cunoscut si la acestea ori in alte locuri unde exista indicii ca a avut bunuri, nu se gasesc bunuri urmaribile.
- debitorul a fost supus procedurii de reorganizare si lichidare juridica, care a fost inchisa.
b) Disparitia debitorului poate duce in anumite situatii la imposibilitatea executarii creantei bugetare, atunci cand cel disparut nu a lasat venituri sau bunuri sesizabile.
Nu este necesara pentru desfasurarea operatiunii de scadere declaratia judecatoreasca a disparitie, fiind suficienta constatarea acesteia de catre organele financiare. Aceste organe au obligatia de a desfasura cercetari in vederea constatarii veniturilor sau bunurilor sesizabile ramase, precum si a gasirii celui disparut.
c) Decesul debitorului. In cazul cand debitorul a decedat fara sa lase avere, situatie constatata de organele financiare, creanta impotriva sa se va da la scadere, fara a se mai trece in prealabil in evidenta speciala.
De asemenea, creantele impotriva carora s-au facut contestatie la executare, se pot trece in evidenta speciala numai dupa solutionarea contestatiei prin hotarare judecatoreasca definitiva.
~ pag. 44 ~
Stingerea obligatiei bugetare prin compensare.
Aceasta modalitate de stingere a obligatiilor bugetare intervine in situatia in care un contribuabil a platit bugetului de stat o suma nedatorata, sau a platit mai mult decat datora. Sumele astfel platite se vor compensa cu alte obligatii fiscale ale contribuabilului, restante sau viitoare. Compensarea este alternativa cu restituirea acestor sume.
Se poate considera ca debitorul obligatiei fiscale efectueaza o plata nedatorata in urmatoarele cazuri:
- cand nu exista titlu de creanta bugetara.
- cand titlul de creanta bugetara a fost emis ca urmare a aplicarii eronate a prevederilor legale in materie.
Contribuabilul poate plati mai mult decat datoreaza, fie ca urmare a unei erori de calcul, fie datorita altor imprejurari, cum ar fi modificarea ulterioara a obligatiei sale bugetare prin solutionarea unei contestatii impotriva actului constatator al acestei obligatii.
Sumele platite in plus sau care reprezinta o plata nedatorata, se compenseaza potrivit art. 87 din O.G. 11/1996, astfel:
- cu obligatii restante din anii precedenti.
- cu obligatii bugetare scadente din anul in curs.
- cu obligatii bugetare viitoare, numai la cererea contribuabilului.
Obligatiile bugetare restante cu care se face compensarea include atat debitul provenit din impozite, taxe si alte venituri bugetare, cat si majorarile de intarziere aferente acestora.
Compensarea va opera in privinta obligatiilor restante in masura in care nu s-a implinit termenul de prescriptie al acestor obligatii, stabilit de actele normative ce reglementeaza fiecare categorie de venituri bugetare.
Compensarea se realizeaza de catre organele financiare, din oficiu sau la cererea contribuabilului, in termen de 30 de zile de la inregistrarea acestei cereri. Contribuabilul va fi instiintat de faptul ca in privinta obligatiilor sale bugetare a intervenit compensarea, in termen de 7 zile de la efectuarea acestei operatiuni.
3.4 Executarea silita a obligatiilor bugetare.
Conditiile declansarii executarii silite.
Sa existe titlu de creanta bugetara.
Aceasta reprezinta actul juridic prin care se constata si se individualizeaza obligatia contribuabilului de a plati o anumita suma catre bugetul de stat. Aceasta conditie este prevazuta expres in art. 25 din O.G.
~ pag. 45 ~
nr.11/1996, potrivit careia, "executarea silita a creantelor bugetare poate fi pornita numai in temeiul unui titlu executoriu emis de organul competent potrivit legii, ori a unui alt inscris caruia legea ii recunoaste caracterul de titlu executoriu". (vezi aneza nr. 7)
b) Creanta bugetara sa fie exigibila.
Momentul exigibilitati creantei bugetare este reglementat in acte normative ce instituie venituri bugetare, pentru fiecare asemenea categorie de venituri.
Consideram ca o creanta bugetara poate deveni exigibila inainte de termenul fixat in acest sens de actul normativ ce o reglementeaza, in ipoteza ca contribuabilul este un comerciant ipotriva caruia s-a declansat procedura reorganizarii potrivit Legii nr.64/1995.Art.36 din aceasta lege prevede ca odata cu declararea crantelor de catre toti creditorii ale caror creante sunt anterioare datei incetarii platilor, creantele catre bugetul de stat sunt luate in considerare cu titlu provizoriu pentru cuantumul declarat de debitor.
In masura in care ulterior se constata ca acasta declaratie a fost inexacta, creantele bugetare se vor modifica in mod corespunzator.
Desi legea nu prevede expres, se considera ca odata cu data inceperii platilor, debitorul va pierde beneficiul termenului iar creantele impotriva sa vor deveni exigibile, chiar daca sunt afectate de un termen suspensiv.
c) Dreptul statului de a incepe executarea silita sa nu fie prescris.
Implinirea termenului de prescriptie stabilit de actele normative in materie fiscala da dreptul contribuabilului de a se opune executarii silite declansate impotriva sa.
Organul de executare va inceta de indata procedura de executare silita in cazul in care debitorul isi executa obligatia de plata a creantei bugetare, iar odata cu aceasta achita si majorarile de intarziere, dobanzile, cheltuielile de executare si orice alte obligatii de plata conexe obligatiei de plata, stabilite in sarcina sa conform legii.
Formele si procedura executarii silite.
Modalitatiile de executare silita a creantelor fiscale ale statului reglementate prin Ordonanta nr. 11/1996 a Guvernului, care reprezinta dreptul comun in aceasta materie, sunt urmatoarele:
Executarea silita prin poprire.
Executarea silita a bunurilor mobile.
C. Executarea silita a bunurilor imobile.
Organele financiare competente in desfasurarea procesului executarii silite pot utiliza aceste forme succesiv sau concomitent, nemaifiind obligate sa
~ pag. 46 ~
respecte ordinea de mai sus, asa cum se intampla in regimul instituit prin reglementarea anterioara (Decretul nr. 221/1960).
Daca in urma desfasurarii procedurii de executare silita bunurile mobile sau imobile ale debitorului nu au putut fi valorificate, executarea inceteaza si bunurile vor fi restituite acestuia, urmand insa ca el sa suporte toate cheltuielile pricinuite de executare pana in momentul restituirii bunurilor.
A. Poprirea
Poprirea reprezinta acea forma de executare silita prin care creditorul urmareste sumele pe care o terta persoana le datoreaza debitorului urmarit.
Ea consta in indisponibilizarea in mainile tertului debitor al contribuabilului urmarit si in obligarea acestuia de a plati direct creditorului urmaritor ceea ce datoreaza creditorului sau (debitorul urmarit).
Aceasta forma de executare silita presupune de regula trei subiecte : creditorul popritor (cel care solicita infiintarea popririi), debitorul poprit (cel care este obligat fata de creditorul popritor) si tertul poprit (care este debitorul contribuabilului).
Procedura executarii silite prin poprire presupune urmatoarele etape:
a) Infiintarea popririi este decisa de organul financiar urmaritor, dupa expirarea termenului la care obligatia fiscala trebuia executata si se realizeaza prin comunicarea catre tertul poprit a unei adrese impreuna cu o copie certificata a titlului executoriu. Debitorul va fi instiintat despre infiintarea popririi pentru a i se da posibilitatea exercitarii dreptului sau de a contesta masurile de executare nelegale. Poprirea nu este supusa validarii, astfel ca ea devine executorie din momentul in care tertul poprit a primit comunicarea de infiintare a popririi.
b) Tertul poprit este obligat ca imediat dupa infiintarea popririi sa retina sumele respective si sa le verse in conturile indicate de organele de executare.
Noua reglementare a renuntat la precizarea unui termen inauntrul caruia tertul poprit trebuie sa retina si sa verse aceste sume, adoptand un termen imprecis.
In ipoteza ca sumele datorate debitorului sunt poprite de mai multi creditori, tertul poprit va anunta acest lucru creditorilor si daca ei nu se inteleg asupra impartirii sumelor retinute, va consemna sumele respective la unitati de specialitate. La cererea oricaruia dintre creditori sau a organului de executare, judecatoria va proceda la distribuirea sumelor, potrivit ordinii de preferinta a creditorilor, stabilite de art. 71 din O.G. nr. 11/1996.
In ipoteza ca tertul poprit ar fi o banca la care debitorul isi are conturile, prin noua reglementare s-a introdus procedura de realizare a creantelor bugetare prin decontare bancara. Organul de executare va comunica bancii o copie certificata a titlului executoriu, debitorul fiind instiintat despre aceasta masura.
Prin comunicarea catre banca a titlului executoriu, sumele in lei si in valuta existente in contul debitorului vor fi indisponibilizate. Din momentul
~ pag. 47 ~
indisponibilizarii sumelor si pana la acoperirea integrala a creantei, banca nu va putea face nici o plata care ar putea diminua aceste sume.
Daca debitorul isi executa obligatia in termenul de 15 zile prevazut in somatia comunicata de organul de executare, indisponibilizarea inceteaza total sau partial, corespunzator sumei achitate.
In situatia in care banca nu poate acoperi in aceeasi zi creanta bugetara din sumele indisponibilizate, va urmari executarea creantei din incasarile zilnice realizate in contul debitorului.
B. Executarea silita mobiliara.
Procedura executarii silite mobiliare cuprinde urmatoarele etape :
a) Somatia de plata. Organele financiare urmaritoare vor declansa procedura executarii silite mobiliare prin somatia de plata adresata debitorului, in sensul indeplinirii obligatiei bugetare.
b) Identificarea bunurilor mobile urmaribile. Dupa identificare, organele financiare vor selectiona bunurile asupra carora se va aplica sechestrul, in functie de valoarea necesara acoperirii obligatiei bugetare.
c) Aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile selectionate se va face de catre organul de executare, printr-un proces - verbal de sechestru, care va cuprinde, potrivit art. 46 din O.G. nr. 11/1996 : (vezi anexa nr. 3)
denumirea organului de executare.
identificarea locului, a zilei si a orei cand s-a aplicat sechestrul.
numele si prenumele persoanei care aplica sechestrul, numarul legitimatiei si functia acestuia.
precizarea titlului executoriu in baza caruia se face executarea silita.
actul normativ in baza caruia se face executarea silita.
sumele datorate.
numele prenumele si domiciliul debitorului.
data si numarul de inregistrare a somatiei de plata.
descrierea bunurilor mobile sechestrate.
eventualele obiectii facute de persoanele de fata la aplicarea sechestrului.
valoarea estimativa a fiecarui bun sechestrat si valoarea totala a tuturor bunurilor sechestrate.
numele, prenumele si adresa persoanei in custodia careia s-au lasat bunurile, precum si locul de depozitare a acestora.
mentiunea facuta de debitor ca bunurile aratate in procesul - verbal nu au mai fost in prealabil sechestrate de alt organ.
semnatura reprezentantului organului de executare care a aplicat sechestrul
d) Valorificarea bunurilor mobile sechestrate se face prin calea vanzarii prin licitatie publica sau prin alte modalitati ce permit realizarea sumelor necesare acoperirii creantei bugetare.
~ pag. 48 ~
De la data incheierii procesului-verbal de sechestru, debitorului i se acorda un termen de 30 de zile in care isi poate executa obligatia bugetara.
Executarea silita imobiliara.
Procedura executarii silite imobiliare presupune urmatoarele etape:
a) Somatia de plata. Organul de executare va comunica debitorului cu 5 zile inainte de inceperea executarii, o somatie care va cuprinde datele de identificare a imobilului urmarit si mentiunea inscrierii somatiei in evidentele de publicitate imobiliara. Odata cu comuicarea somatiei catre debitor, aceasta va fi transmisa si organului competent pentru inscrierea in registrele de publicitate imobiliara. Actele de dispozitie incheiate de debitor, ulterior luarii inscriptiei ipotecare vor fi lovite de nulitate.
b) Identificarea bunurilor supuse urmaririi. Organul de executare va intocmi un proces verbal de identificare a bunurilor imobile supuse urmarii silite, proces verbal care va contine aceleasi mentiuni ca procesul verbal de instituire a sechestratului asupra bunurilor mobile in cadrul procedurii de executare silita mobiliara.
c) Aplicarea sechestrului si evaluarea bunurilor supuse urmarii.
d) Valorificarea bunurilor imobile supuse urmarii se face prin vanzarea lor la licitatie, vanzarea directa de catre debitor sau prin alte modalitati admise de lege. La fel ca si in cazul urmarii bunurilor mobile, debitorul are posibilitatea ca in termen de 30 de zile de la comunicarea somatiei sa vanda bunurile urmarite, cu acordul organului de executare.
4 Inlesniri, drepturi si obligatii ale contribuabililor.
Sunt elemente legal admise de actele normative care instituie venituri bugetare.
Inlesnirile sunt stabilite de cele mai multe ori sub forma de reduceri sau scutiri si au in vedere anumite situatii deosebite, de exceptie, in care anumiti platitori realizeaza obiectul sau materia impozabila.
Acordarea inlesnirilor se face tinand seama de conditii specifice de munca, de faptul ca unele unitati inregistreaza costuri mai ridicate decat cele in conditii normale, folosesc forte de munca in curs de calificare sau cu capacitate redusa de munca (handicapati, invalizi). Aceste inlesniri au ca scop stimularea valorificarii anumitor resurse materiale, a productiei unor marfuri si sporirea rentabilitatii. Se mai acorda inlesniri si in vederea sprijinirii familiei, favorizarii persoanelor in varsta sau cu capacitate redusa de munca.
De asemenea, la incasarea venitului bugetar se acorda amanari sau esalonari, plata anticipata, care trebuie sa tina seama de posibilitatiile de plata ale detinatorilor obiectului sau materiei impozabile. Amanari sau esalonari se acorda de Ministerul Finantelor si pentru plata majorarilor de intarziere.
~ pag. 49 ~
O situatie in care se acorda amanari sau esalonari este procedura succesorala, cand taxele de timbru se pot plati in 12 rate lunare.
Astfel, amanarea sau esalonarea platii unor impozite sau taxe este admisa numai in cazuri limitate, avand in vedere dificultatiile intervenite in situatia patrimoniala a debitorilor, in preajma scadentei.
Plata anticipata este relevanta in cazul impozitelor, al caror cuantum anual se datoreaza in rate trimesrtiale sau semestriale, ea reprezentand realizarea in primele trimestre a unor creante anuale si este recompensata legal cu reducerea, cu anumite procente, a sumelor de bani anual datorate.
Drepturile si obligatiile platitorilor sunt reglementate in vederea asigurarii respectarii legalitatii la stabilirea si incasarea obligatiilor bugetare. In acest sens, debitorii au dreptul sa ceara aplicarea corecta a normelor legale in legatura cu evaluarea si incasarea veniturilor bugetare, sa ceara si sa li se admita acordarea inlesnirilor legale, sa faca contestatii la organele competente cerand revizuirea impunerii sau recalcularea impozitului, atunci cand considera ca prevederile legale nu au fost aplicate corect. Pentru platiile efectuate au dreptul sa accepte compensari cu obligatii viitoare sau sa ceara restituirea lor.
Dintre obligatiile platitorilor mentionam datoria de a pune la dispozitia organelor financiare toate informatiile cerute in vederea evaluarii corecte a bazei de calcul, declararea obiectului si materiei impozabile, plata in cuantumul si la termenele prevazute a veniturilor bugetare, etc.
~ pag. 50 ~
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1488
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
