| CATEGORII DOCUMENTE |
RISCUL DE DOBANDA
Riscul de rata a dobanzii este considerat un risc de piata. El intra in aceasta categorie alaturi de riscul valutar si riscul de piata manifestat in cazul portofoliului de titluri. La toate aceste riscuri pierderile bancii pot sa apara in cazul in care pretul elementelor de bilant (credite, depozite, titluri, active si pasive exprimate in devize) se modifica. Acest pret se particularizeaza in functie de elementele bilantiere amintite in rata dobanzii, rata de schimb sau cursul titlurilor. Pe ansamblu, riscul de piata surprins sub cele trei forme ale sale, tinde sa creeze bancii cea mai importanta expunere.
Pierderile bancii in cazul manifestarii riscului de piata vizeaza trei directii:
pierderi de valoare pentru activele bancare sau cresteri in cazul pasivelor
scaderea marjei dobanzii, ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite, cu influenta directa asupra rentabilitatii bancare
apelarea excesiva la operatiuni extrabilantiere cu asumarea de noi riscuri si costuri pentru a gestiona riscul de piata
Riscul de rata a dobanzii, definit ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma modificarii ratelor dobanzii pe piata, este legat direct de scaderea marjei dobanzii si indirect de pierderile din modificarile de valoare ale activelor sau pasivelor bilantiere. Importanta acestui risc este data de faptul ca cele mai multe venituri si cheltuieli bancare sunt incasate sau platite de banca sub forma de dobanda.
Bancile utilizeaza in operatiunele desfasurate doua tipuri de rate ale dobanzii: fixe si variabile. O rata declarata fixa nu isi modifica nivelul pe durata de viata a elementului bilantier la care se aplica. O rata declarata variabila se modifica in aceasta perioada in functie de evolutia unui element de referinta. Acesta este de regula un indice sau o rata a dobanzii definitorie pentru piata sau pentru anumite categorii de operatiuni. Exista si un mixaj intre cele doua tipuri de rate, ce imbraca forma ratei revizuibile. Aceasta este fixa, putandu-se insa modifica numai la anumite intervale de timp, intr-o maniera regulata.
Aceasta prezentare a tipurilor de rate este oarecum depasita in materie de gestiune a riscului de dobanda. Conteaza mult perioada de timp pentru care se fac aprecieri cu privire la ratele dobanzii. Astfel, o rata a dobanzii fixa la un depozit pe o luna poate fi privita ca o rata variabila intr-o perioada de studiu de 6 luni. Pana la scadenta, aceasta rata poate fi modificata de cinci ori, pierzandu-si astfel profilul de rata fixa. De asemenea, o rata revizuibila annual, la un credit pe termen lung, poate fi privita ca o rata fixa intr-un orizont de timp de sase luni, care se incadreaza intre perioadele anuale de revizuire.
Marja dobanzii, determinata ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite de banca, reprezinta principalul indicator de rentabilitate bancara. Ea va fi prima afectata in cazul manifestarii riscului de dobanda. Pentru a constata efectele riscului asupra marjei, trebuie sa punem in evidenta diverse laturi ale acesteia prin intermediul unor indicatori:
1. marja absoluta a dobanzii – se determina in unitati monetare, ca diferenta dintre veniturile din dobanzi ale bancii si cheltuielile sale cu dobanzile. Ea arata in primul rand capacitatea bancii de a-si acoperii cheltuielile de remunerare a resurselor atrase cu venituri. Mai mult, ea trebuie sa ofere o imagine privind acoperirea si celorlalte cheltuilei functionale ale bancii si posibilitatea ca aceasta sa obtina un profit.
2. marja procentuala bruta a dobanzii – se determina relativ prin raportarea marjei absolute la suma activelor valorificate. Ea arata procentual plusul mediu de dobanda obtinut in urma plasamentelor realizate.
3. marja procentuala neta a dobanzii – se determina ca diferenta intre nivelul mediu al ratei dobanzii la active si nivelul mediu al ratei dobanzii la pasive.
Valorile inregistrate de banca la acesti indicatori sunt bune in masura in care sunt cat mai mari, ele avand o influenta directa asupra rentabilitatii bancii.
In prezentarea tipurilor de rata a dobanzii au fost folositi termenii de rata fixa si rata variabila. In functie de perioada de observatie, este mai indicat sa se foloseasca termenul de sensibilitate a ratei. Ratele fixe si ratele variabile sunt sensibile daca in perioada de analiza pot fi modificate si nesensibile daca nu sunt supuse modificarilor. In aceiasi idee, activele si pasivele bancare pot fi sensibile sau nesensibile in functie de rata de dobanda asociata acestora.
Expunerea bancii la riscul ratei dobanzii poate fi pusa in evidenta utilizand o serie de indicatori. Prin determinarea acestora si prin influentarea valori lor se realizeaza de fapt gestiune de risc de dobanda. Acesti indicatori sunt:
1. pozitia dobanzii – aceasta se determina ca diferenta intre activele si pasivele cu dobanzi fixe. Ea poate fi:
|
scurta – daca pasivele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat activele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta in cazul in care rata dobanzii scade. Banca inregistreaza pierderi mai mari prin reducerea veniturilor la active decat economiile inregistrate prin reducerea cheltuielilor cu dobanzile la pasive. O situatie favorabila apare, in schimb, la cresterea dobanzilor pe piata. lunga – daca activele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat pasivele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta atunci cand dobanda pe piata creste. Venitul obtinut prin cresterea dobanzilor la active este depasit de pierderea constatata in urma cresterii cheltuielilor cu dobanzile la pasive. neutra – daca exista egalitate intre aceste active si pasive. Din punct de vedere al riscului de dobanda este situatia ideala, insa nu neutralizeaza complet manifestarea acestui risc. In caz de crestere sau scadere a ratei dobanzii pe piata, am putea spune ca o pierdere inregistrata intr-o parte de bilant se compenseaza cu un castig inregistrat in cealalta parte de bilant, insa nu se intampla neaparat asa. Este posibil ca dobanzile la elemente de activ si pasiv indexate dupa acelasi element de referinta sa evolueze in acelasi sens dar cu aplitudini diferite, datorate in primul rand diferentei dintre dobanzile active mai mari si cele pasive mai mici. |
|
|
Rata dobanzii creste |
Rata dobanzii scade |
|
Pozitie scurta |
castig |
pierdere |
|
Pozitie lunga |
pierdere |
castig |
2. gap-ul – numit si imps, acesta se determina ca diferenta intre activele si pasivele sensibile. Din punct de vedere al riscului de dobanda, valoarea ideala a gap-ului este zero, cand activele si pasivele sensibile sunt egale si o variatie in rata dobanzii creaza pentru banca o compensare intre o pierdere si un castig. In practica totusi, valoarea gap-ului la banci este diferita de zero. Avem urmatoarea situatie:
|
|
Rata dobanzii creste |
Rata dobanzii scade |
|
Gap pozitiv |
castig |
pierdere |
|
Gap negativ |
pierdere |
castig |
|
Gestiunea riscului de dobanda prin gap se bazeaza pe anticiparea evolutiei ratei dobanzii pe piata si in functie de aceasta, modificarea structurii activelor si pasivelor astfel incat sa se obtina un gap favorabil, adica un gap pozitiv, daca rata dobanzii creste sau un gap negativ, daca se anticipeaza o scadere a ratei dobanzii. O prima problema care apare aici este cea legata de durata de timp pentru care se fac aprecieri de sensibilitate a dobanzii. Daca aceasta este prea mare, cele mai multe active si pasive vor aparea ca fiind sensibile si in momentul in care se incearca modificarea structurii lor este posibil ca banca sa se loveasca de faptul ca acestea prezinta dobanzi fixe. O solutie in acest caz este de a grupa activele si pasivele dupa perioadele care permit modificarea dobanzii. Gruparea este asemanatoare cu cea intalnita la riscul de lichiditate, cand se determina indicele de lichiditate, iar elemenetele de bilant sunt grupate dupa scadente. Dupa grupare se determina si se gestioneaza gap-ul pentru fiecare grupa in parte in scopul obtinerii unor valori favorabile, dar si pe ansamblu pentru toate grupele in scopul compensarii diferitelor valori. In cazul celei de-a doua variante se pot pondera gap-urile rezultate pentru fiecare scadenta cu un indice. Acesta este 1 pentru scadente de un an sau mai mari de un an si o fractie din 1, corelata cu fractia din an corespunzatoare fiecarei scadente pentru celelalte scadente. De exemplu, scadenta de 6 luni are indice de ponderare 1/2, iar cea pe o luna indice de ponderare 1/12. Odata stabilit gap-ul global ponderat se gestioneaza in mod asemanator unui gap individual de grupa de scadente. Utilizand programe informatice, se pot prezenta situatii in orice moment pentru o structura de bilant data si pentru diferitele valori posibile ale ratelor dobanzii previzionate. A doua problema care poate sa apara este legata de flexibilitatea stucturii activelor si pasivelor, adica de posibilitatea de a le modifica in timp util. Este posibil ca rata dobanzii sa fie supusa unor variatii rapide, care sa puna banca in imposibilitatea de a reactiona la timp prin modificari de dobanzi. Este posibil, de asemenea ca rata dobanzii sa se modifice intr-un interval de timp mai mare, insa elementele de bilant sensibile pe aceal interval de timp sa nu fie suficiente pentru a echilibra situatia. |
3. indicele de sensibilitate – se determina ca raport intre active si pasive sensibile. In gestiunea sa banca trebuie sa incerce sa mentina o valoare unitara a indicelui de sensibilitate. Pentru alte valori ale acestuia se inregistreaza urmatoarea situatie:
|
|
Rata dobanzii creste |
Rata dobanzii scade |
|
Indice < 1 |
pierdere |
castig |
|
Indice > 1 |
castig |
pierdere |
Gestiunea riscului de dobanda urmareste diminuarea sau daca nu se poate ajustarea expunerii la risc in functie de obiectivele de rentabilitate urmarite. De regula, expunerea la risc a bancii, rezultata din operatiunile efectuate pentru clientele si din operatiunile in nume propriu, nu corespunde optimului dorit de banca. Drept consecinta banca va actiona pentru modificarea expunerii din punct de vedere al volumului, dar si al structurii acesteia. Se poate actiona in urmatoarele directii:
1. reorientarea operatiunilor cu clientela
2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere
3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului
1. reorientarea operatiunilor cu clientela – aceasta operatiune vizeaza modificarea structurii bilantului printr-o politica comerciala care sa promoveze anumite
|
Se au in vedere aici urmatoarele directii: modificarea ponderii anumitor elemente de activ si pasiv promovarea unor dobanzi fixe sau variabile promovarea anumitor scadente pentru elemente de activ si pasiv utilizarea in mai mare masura a vaniturilor din comisioane in defavoarea celor din dobanzi Toate aceste operatiuni se pot efectua, insa timpul necesar realizarii lor nu este scurt. Reorientarea operatiunilor cu clientela are nevoie de perioade mari de timp si este supusa constrangerilor pietei. Concurenta existenta intre institutiile bancare poate ingreuna si chiar bloca aplicarea unei initiative de acest gen. Banca vrea schimbari in relatiile cu clientela, insa nu doreste indepartarea acesteia prin masuri contrare intereselor sale. |
2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere – in acest sens banca actioneaza pe mai multe planuri. In privinta operatiunilor active se constata o reorientare a bancilor spre plasamente in titluri, mai putin supuse riscului de credit. In acelasi timp, o astfel de orientare permite reducerea acestui risc prin diversificarea activelor. Un rol important este jucat de operatiunile interbancare. Prin credite sau imprumuturi contractate pe piata interbancara, bancile pot sa-si echilibreze pozitiile rezultate din operatiunile cu clientela. De exemplu, un imprumut interbancar obtinut pe termen lung, la o rata a dobanzii fixa poate constituii o contrapondere la creditele acordate clientilor pentru acelasi termen si la aceiasi rata a dobanzii.
3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului – interventiile bancii de gestiune a riscului prin operatiuni bilantiere pot avea drept consecinta cresterea artificiala a bilantului. O astfel de situatie poate afecta banca din punct de vedere al normelor prudentiale. Acestea constrang banca sa-si utilizeze cat mai bine bilantul existent, bilant aflat de regula la limita superioara a gestiunii prudentiale. Ori, noi credite sau imprumuturi interbancare contractate pentru a reduce riscul de rata pot impinge bilantul bancar dincolo de aceasta limita.
|
Prin operatiuni in afara bilantului se poate acoperii riscul de dobanda apeland la instrumente financiare negociabile pe diferite piete. Aceste instrumente, numite si produse derivate, permit acoperirea contra unei variatii nefavorabile a cursului titlurilor unor active, cursului valutar sau, in acest caz a ratei dobanzii. Pentru a realiza o acoperire prin produse derivate este necesar sa se gaseasca o contrapartida pe piata. Aceasta contrapartida este constituita de catre speculanti. Ei nu urmaresc reducerea riscurilor, ci isi asuma noi riscuri, sperand ca acestea sa nu se realizeze si sa obtina castiguri. Pozitiile celor doua parti, operatorii de acoperire si operatorii speculanti, sunt contrare si se echilibreaza reciproc. Ei prind astfel de pozitii pe piata in urma unor anticipari de piata fundamental divergente si unor grade diferite de adversitate la risc. Pe piata la termen se poate obtine un angajament de garantare a unei rate a dobanzii pentru un credit sau un plasament viitor. Printr-un astfel de instrument se garanteaza nu numai rata dobanzii, ci si operatiunea de creditare sau de imprumut. Printr-un contract FRA (Forward Rate Agreements) se garanteaza o rata a dobanzii pentru un plasament sau credit cu suma si scadenta determinate, fara obligatia de a solicita executarea contractului la scadenta. De cele mai multe ori, acest instrument se foloseste pentru operatiuni de trezorerie pe termen scurt. Operatiunile de swap permit un schimb de dobanzi, de devize sau de dobanzi si devize printr-o operatiune combinata. Swap-ul este pe termen scurt si se numeste swap cambist sau pe termen lung si se numeste swap financiar. Swap-ul de rata a dobanzii este un contract prin care doua parti schimba dobanzi pentru o perioada si o suma date. Dobanzile sunt varsate la scadente fixate in baza diferentei constatate intre cele doua rate. Swap-ul de dobanzi este utilizat pentru una dintre situatiile urmatoare: se transforma o pozitie cu rata fixa intr-una cu rata variabila se transforma o pozitie cu rata variabila intr-una cu rata fixa se schimba o rata a dobanzii variabila pe piata monetara cu o rata de acelasi tip pe piata obligatara Utilizarea swap de dobanda se face in functie de pozitia pe care o are banca pe piata si de anticiparile privind evolutia ratei dobanzii. Astfel: |
|
Pozitia |
Anticiparea evolutiei ratei dobanzii |
|
|
|
bancii |
Rata creste |
Rata scade |
|
|
Imprumut dobanda fixa |
Se mentine rata |
Swap Rata fixa rata variabila |
|
|
Imprumut dobanda variabila |
Swap Rata variabila rata fixa |
Se mentine rata |
|
|
Credit dobanda fixa |
Swap Rata fixa rata variabila |
Se mentine rata |
|
|
Credit dobanda variabila |
Se mentine rata |
Swap Rata variabila rata fixa |
|
|
Prin operatiuni de swap de dobanda, banca poate sa-si diminueze pierderile, in caz de evolutie nefavorabila a ratei dobanzii, dar poate si sa profite obtinand un castig. O alta gama de instrumente financiare derivate sunt cap, floor si collar. Acestea sunt derivate din optiuni si se incheie pentru perioade ce variaza intre o luna si 10 ani, in mod exceptional. Contractele cap permit bancii sa se imprumute la dobanzi variabile, dar sa evite pierderile in caz de crestere a ratei dobanzii. Cap limiteaza superior rata dobanzii, dar ii permite bancii sa profite de o scadere a ratei dobanzii. In caz unei cresteri de rata a dobanzii, un astfel de contract ii aduce bancii varsaminte periodice ca diferenta intre rata pietei si rata garantata prin contract. Contractele floor sunt instrumente financiare optionale de acoperire simetrice fata de contractele cap. Ele permit bancii sa se protejeze contra unei scaderi de rata a dobanzii, atunci cand acorda credite, dar sa profite atunci cand rata dobanzii creste. In momentul in care rata obanzii pe piata scade sub nivelul garantat prin contract floor, banca isi exercita optiunea si primeste de la vanzatorul optiunii diferenta de dobanda dintre rata garantata si rata efectiva a pietei. Contracte collar reprezinte de fapt o combinatie de contracte cap si floor, care garanteaza bancii un tunel de evolutie a ratei dobanzii, aceasta fiind garantata atat la crestere cat si la scadere pe piata. Daca banca se afla in postura de imprumutator, ea va cumpara un contract cap si va vinde un contract floor. In aceasta situatie ea este aparata contra unei cresteri de rata a dobanzii si isi diminueaza costurile cu prima platita prin prima incasata la contractul floor, limitanu-si in schimb castigurile in cazul in care rata dobanzii pe piata scade. Dace banca este creditor, vinde un contract cap si cumpara un contract floor. In aceasta situatie ea este aparata contra unei scaderi de rata a dobanzii prin contractul floor si isi diminueaza costurile cu prima platita prin prima incasata la contractul cap, renuntand in schimb la o parte din castigurile de realizat in cazul in care rata dobanzii pe piata creste. |
Aplicarea acestor strategii prezentate poate sa duca la reducerea riscului de dobanda, insa de cele mai multe ori poatet induce un alt risc, cum ar fi cel de piata sau de lichiditate. In cazul instrumentelor financiare, riscul manifestat este cel de contrapartida, atunci cand partenerul de contract nu isi respecta angajamentele asumate.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 154
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
