Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

Statistica

STRUCTURA ORGANIZATORICA A FONDULUI MONETAR INTERNATIONAL

finante

+ Font mai mare | - Font mai mic




STRUCTURA ORGANIZATORICA A FONDULUI MONETAR INTERNATIONAL





Sistemul monetar international si originea crearii Fondului Monetar International

Fondul Monetar International (FMI) reprezinta urmarea acordurilor de la Bretton Woods, consfintite in 1944, definite ca un „miracol politic”. Aceste acorduri vizau sa stabileasca o ordine monetara si financiara care sa favorizeze reconstructia si cresterea economiei mondiale dupa recesiunea anilor 30 si al doilea razboi mondial.

Cu toate acestea, pentru a intelege in profunzime originile si natura FMI, este necesar sa facem un pas inapoi in timp si sa examinam sistemul monetar international anterior primului razboi mondial, precum si evolutia sa in perioada interbelica. Evolutia relatiilor monetare internationale reprezinta in acceptiunea multor autori, istoria unor repetate esecuri. In decursul timpului, nici unul din sisteme nu a reusit sa se impuna cu adevarat, fara a suscita critici, controverse sau proiecte de reforma. Sistemul monetar inernational nu poate fi definit doar prin natura monedei internationale de referinta. El reprezinta, de fapt, ansamblul de reguli, instrumente, organisme si piete referitoare la crearea, valorificarea si circulatia monedelor internationale.

Perioada din preajma ultimului sfert al secolului al XIX-lea (1875) pana la declansarea primului conflict mondial s-a caracterizat printr-o destul de inalta si o stabilitate remarcabila, atat in privinta preturilor, cat si in raporturile de schimb valutar ale principalelor puteri industriale. In acea perioada, comertul intre natiuni creste cu un ritm mult mai inalt. Trebuie sa tinem cont ca ponderea exporturilor in produsul mondial a atins in 1913 o cota care n-a mai fost niciodata atinsa, exceptie facand doar anul 1970. Integrarea economica a natiunilor se manifesta inclusiv in sfera fluxurilor financiare. O enorma masa de capitaluri, provenind din Europa, indeosebi din Marea Britanie, se indreapta catre lumea noua si catre Australia, acolo unde constructia de noi infrastructuri necesita finantari uriase.

Schimburile economice si finantarile internationale erau pe atunci reglate de un sistem monetar al aurului cunoscut sub denumirea de Gold Exchange Standard, institutionalizat prin Conferinta de la Genova din 1922, care isi luase numele din folosirea aurului ca unitate de cont in tranzactiile internationale si ca principala forma de detinere a bogatiei. In acest sistem, toate valutele – dolari, lire sterline, marci – se aflau in raport bine precizat cu aurul, si datorita faptului ca monedele erau ele insele din aur, din aceasta cauza, valoarea lor era paritara cantitatii de aur continuta in monede. De exemplu, un dolar american continea 23,22 grame aur, in vreme ce lira sterlina continea in jurul a 113 grame aur.

Acest raport strans cu aurul avea valoare, bineinteles, nu numai pentru moneda metalica, dar si pentru cea de hartie: o bancnota de 10 lire sterline valora 1.130 grame aur, de 10 ori continutul unei monede sterline de aur. In sistemul monetar al aurului, raporturile de schimb intre valute erau practic fixe, determinate de respectivele continuturi de metal pretios. De exemplu, rata de schimb intre lira sterlina si dolar era de 113:23,22=4,87. Tarile se straduiau sa transforme ceea ce primeau, prin intermediul bancilor lor centrale, in aur echivalent, aceasta era asa-zisa convertibilitate in aur.

O alta caracteristica a sistemului monetar era aceea ca dezechilibrele balantelor de plati externe erau de scurta durata. Balanta de plati externe reprezinta un document de plan sau statistic in care se inscriu si prin care se compara platile si incasarile efectuate de o economie nationala si rezultatele din tranzactiile economice, financiare si monetare ale economiei respective cu alte economii, pe o perioada de timp data. La randul sau, aceasta se divide in doua conturi, acela al iesirilor curente, in care se raporteaza exporturile si importurile de bunuri si servicii, precum si unele transferuri monetare (de exemplu: plata dobanzilor, trimiterile de bani de catre emigranti in tara de origine) iar, pe de alta parte, contul miscarilor de capital, in care sunt inregistrate imprumuturile bancare si investitiile financiare (in actiuni si obligatiuni).

In perioada sistemului monetar al aurului, soldurile balantei de plati erau reglate intre tari in aur. Pentru acest motiv, ele comportau pierderi (refluxuri), in caz de deficit, sau beneficii (afluxuri), in caz de surplus de aur si, o reducere sau o crestere a cantitatii de moneda in circulatie. Se nastea in acest moment un mecanism echilibrator „automat” al soldurilor balantei de plati, ilustrat intaia oara de filosoful si istoricul David Hume. La orice crestere a stocului de aur corespundea o crestere in acelasi sens a preturilor interne, crestere care la randul sau se traducea printr-o capacitate redusa de export pe pietele mondiale. Bunurile exportate deveneau mai putin ieftine, ceea ce ducea mai devreme sau mai tarziu la pericolul dezechilibrului.

Mecanismul functiona perfect simetric in cazul unei reduceri a stocului de moneda. Aceasta era reflectarea a ceea ce numim „teoria cantitativa a monedei”, in baza careia la orice variatie a stocului de moneda in circulatie intr-o economie ii corespunde o variatie in acelasi sens si proportionala a preturilor.

La sfarsitul primului razboi mondial, sistemul monetar al aurului a luat sfarsit in mod inevitabil. A urmat o perioada de mare instabilitate pentru economia mondiala, agravata de problema refacerii postbelice. Doua tentative de reconstituire a sistemului monetar al aurului, in 1925, respectiv in 1936, au avut o viata scurta. In cursul anilor ’20, s-au acumulat grave tensiuni care au dus rapid la marea recesiune. In cea mai acuta perioada a crizei, intre 1929-1932, comertul mondial a inregistrat o prabusire drastica, de 63% in termeni de valoare in aur. Caderea generalizata a activitatii productive a fost insotita de o grea deflatie monetara.

Preturile produselor manufacturate in tarile industrializate s-au redus, in aceeasi perioada, cu aproape 40%, cu consecinte negative asupra balantelor de plati ale acestor tari. In tentativa de a limita efectele negative asupra balantelor de plati, tarile au inceput sa recurga tot mai mult chiar la masuri restrictive asupra propriilor importuri. In 1930, in Statele Unite a fost aprobat Smoot-Hawley Tariff Act, care a stabilit asemenea cresteri de taxe asupra importurilor incat a rezultat a fi una din legile cele mai protectioniste ale secolului. Tarile aveau, intre altele, o puternica motivatie in a deprecia moneda proprie pentru a-si favoriza exporturile si, totusi, faceau larg apel la ceea ce avea sa se numeasca „deprecieri concurentiale”.

De fapt, daca o tara deprecia moneda proprie ca sa-si favorizeze exporturile, celelalte tari erau puse in situatia de a deprecia si ele moneda pentru a-si salva competitivitatea exporturilor lor. In mod similar, masurile protectioniste luate de o tara spre a limita importurile de piete, le corespundeau contramasuri similare din partea altor tari. Acest cadru, deja dezarmat, a fost agravat in mod dramatic de razboi, care a cauzat incetarea in buna parte a fluxurilor internationale de comert si de capitaluri private.

La inceputul anilor ’40, in acest scenariu istoric a inceput un amplu proces de regandire in sensul de a face ordine in relatiile economice internationale si de a relua fluxurile de bunuri si capital. S-a intarit constientizarea faptului ca este necesar sa se stabileasca reuniuni la care sa se poata asigura o concentrare adevarata a politicilor economice, cu scopul de a evita dezordinea care caracterizase perioada interbelica.

Primele propuneri de reforma in sensul acesta vor aparea in reviste specializate sau in discursuri variate in jurul anului 1941. De aici se nasc o serie de propuneri oficiale, avansate de anumite tari. Dintre aceste propuneri faceau parte acelea care, ulterior, vor deveni repede cele doua planuri principale de reforma, formulate de economistii Harry Dexter White si John Maynard Keynes, pentru Statele Unite si respectiv, pentru Marea Britanie. Cele doua planuri, a caror versiune originala data din 1942, au fost de nenumarate ori revazute de autori, pe parcursul a doi ani succesivi.

Planurile lui Keynes si White trasau in linii mari arhitectura institutionala care avea sa sustina noua ordine economica internationala. In ceea ce priveste FMI, aceste planuri de reforma erau diferite nu atat din punct de vedere al obiectivelor, ci mai ales sub aspectul modalitatilor de operare.

Planul englez, prezentat de Keynes la 7 aprilie 1943, era axat, in principal, pe preocuparea de reconstructie a economiilor occidentale, pe promovarea cresterii economice si ocuparea deplina a fortei de munca.6 Acest plan prevedea infiintarea unei adevarate superbanci centrale, denumite „Uniunea de cliring international” (International Clearing Union) cu sediul la Londra, ceea ce ar fi trebuit sa emita, in beneficiul tarilor membre, o moneda scripturala internationala definita, denumita bancor.

Crearea unitatii monetare de cont comun bancor, distribuita gratuit statelor membre proprotional cu ponderea lor in comertul international, inainte de declansarea razboiului mondial.

Valoarea bancor-ilor ar fi fost fixata in functie de aur si cea a valutelor din sistem in functie de bancor. Tarile membre puteau, deci, sa schimbe aurul in bancor si sa foloseasca bancor-ul spre a face fata propriilor nevoi de plata.

Bancor-ii puteau fi folositi la cumpararea de marfuri si servicii, urmand ca aceste marfuri si servicii sa fie compensate cu exporturile de marfuri si servicii, deci, incasarile urmau sa fie compensate cu platile. „Uniunea de cliring international” in colaborare cu statele membre urmau sa stabileasca in comun cursurile de schimb valutar. Anglia impreuna cu dominitoarele si coloniile aveau o pondere mare in comertul mondial si urmau, conform planului englez, sa primeasca o substantiala cota din totalul bancor-ilor. Au fost prevazute, de asemenea, mecanisme pentru evitarea acumularii de deficite si excedente, sarcina ajustarii balantelor de plati fiind partajata intre tarile deficitare si excedentare.

Aurul pastra un rol important in sistemul lui Keynes, insa planul sau tindea, in mod explicit, catre o demonetizare a metalului pretios, intrucat, aurul putea fi convertit in bancor, dar nu si invers. Planul lui Keynes prevedea, intre altele, o folosire pe scara larga a controalelor asupra miscarilor de capital, fie pentru a descuraja fluxurile de natura speculativa, fie pentru a evita scurgeri de fonduri din alte tari cu penurie de economii.

Planul american, conceput de White la 5 aprilie 1943, era mai putin novator decat cel propus de Keynes. Preocuparea primordiala a Statelor Unite, constiente de rolul pe care il puteau pretinde, era aceea de a restaura libertatea tranzactiilor si platilor internationale. Planul White exprima deschis aceasta prioritate si punea accentul pe absenta practicilor discriminatorii si pe stabilirea cursului de schimb.

In acest sens a fost instituit un „Fond de stabilizare international” (International Stabilisation Fund), la care ar fi avut acces toate tarile membre, in caz de nevoie. Fondul s-ar fi constituit prin contributii ale anumitor state, care in proportie de 30% trebuiau varsate in aur, acesta abordand o problematica valutara mai vasta, exprimand interesele americane. SUA avea o economie dezvoltata, o moneda nationala puternica, importante rezerve de aur; apreciind ca Europa se va adresa cu cereri de marfuri si servicii americane pentru care celelalte state nu aveau mijloace de plata. SUA urmarea eliminarea restrictiilor din calea comertului international si efectuarea de plati multilaterale, care presupuneau convertibilitatea tuturor valutelor.

Planul american prevedea si el o unitate monetara comuna, numita unitas, unitate de cont egala cu greutatea in aur corespunzatoare pentru 10 dolari, paritatea neputand fi modificata decat cu acordul Fondului cu o majoritate de ¾ din voturi, dupa o procedura de vot ponderata. Prevedere abandonata la cererea Congresului american, caci aceasta unitate monetara comuna ar fi facut concurenta dolarului american, care urma sa fie pivotul sistemului monetar international postbelic. Dreptul de vot al statelor la luarea deciziei in Fond trebuia sa fie proportional cu cota varsata la Fond in care SUA avea si are o pondere substantiala; la determinarea cotei fiecarui stat urma sa se ia in calcul mai multi indicatori:

ponderea in comertul mondial;

ponderea in produsul intern brut (PIB) mondial;

ponderea in rezervele monetare mondiale.

Deci, SUA urma sa aiba ponderea principala in totalul voturilor si implicit, dreptul de veto. Spre deosebire de Clearing, capacitatea de creditare a Fondului ar fi fost limitata, chiar determinata de capitalul varsat. Fiecare tara putea sa ceara, in schimbul valutei proprii sau a aurului, valuta altei tari membre a sistemului daca inregistra un deficit de balanta de plati. Cele doua planuri au fost puse sa se confrunte in septembrie 1943. O comisie compusa dintr-o delegatie din Statele Unite condusa de White, si una britanica, avandu-l in frunte pe Keynes, au fost create in scopul de a ajunge la un plan final. Printre punctele de dezacord figura rolul noii monede internationale. In vreme ce bancor era un element central al proiectului de reforma al lui Keynes, unitas era, in planul White, un accesoriu din care se putea face totul sau nimic. Planul White a inceput sa prevaleze chiar de la primele confruntari, fie prin pozitia dominanta a Statelor Unite, care iesise din razboi ca puterea mondiala cea mai puternica, in vreme ce Marea Britanie iesea din razboi puternic inglodata in datorii. Pe de alta data parte, planul Keynes, bazat fiind pe credit, a fost apreciat ca potentialmente inflationist. In ultima instanta a fost adoptat planul american, cu unele amendamente.

Astfel prevederea americana initiala, potrivit careia cursurile de schimb valutar urma sa fie stabilite, practic, in mod unilateral, de Fond, a fost inlocuita cu prevederea engleza, conform careia aceste cursuri se stabilesc prin negociere, de comun acord, intre statul membru si Fond. In general, modificarile planului american au vizat cu deosebire prevederile care ar fi dus la incalcarea grosolana a suveranitatii statelor.

Elementul negociabil a fost rolul cheie care urma sa-l aiba dolarul in arhitectura sistemului monetar postbelic, de asemenea, nu s-a acceptat ca resursele enorme ale SUA sa fie redistribuite catre tari europene cu economia distrusa de razboi. Dar s-a acceptat ca, in primii ani de functionare a sistemului, SUA sa aiba solduri excedentare pentru livrarea de marfuri si servicii, dar acestea pe baze comerciale, adica prin angajarea de datorii externe europene fata de SUA. Acordul definitiv reprezinta un compromis consacrat mai mult tezei americane, intr-o lume care nu se putea redresa rapid fara sprijinul SUA. A avut, deci, castig de cauza proiectul economiei dominante, acordandu-se doar cateva concesii minore proiectului britanic. Compromisul intre tezele sefilor celor doua delegatii oficiale, Keynes si White, a condus la un sistem caracterizat prin 4 elemente fundamentale:

paritati fixe, ajustabile insa intr-o marja de fluctuatie, in raport cu dolarul, de

un sistem de etalon de schimb-aur, s-a stabilit ca etalonul monetar ce va sta la baza sistemului va fi etalonul aur-devize, prin devize se intelegea practic, dolarul si doar in subsidar lira sterlina, celelalte valute fiind excluse din randul valutelor-cheie, de rezerva si de mijloc de plata;

un cod de buna conduita, in ceea ce priveste mecanismele de ajustare a cursului de schimb;

o procedura de credit international mutual.

Se prevedea, totodata, o perioada de tranzitie pentru reconstructia economica, precum si posibilitatea ajustarii ulterioare a intelegerilor adoptate initial. Scopul principal al sistemului international, creat in 1944, a fost asigurarea, prin intermediul mecanismelor sale de functionare, a unei largi cooperari si, pe aceasta baza, cresterea echilibrata a comertului international, ca o conditie a dezvoltarii fiecarei tari si a economiei mondiale in ansamblul sau.

Astazi, FMI este o organizatie internationala care are 185 de tari membre, infiintata pentru a promova cooperarea monetara internationala, stabilitatea valutara si acorduri valutare sistematice, pentru a stimula cresterea economica si niveluri inalte de folosire a fortei de munca si pentru a acorda asistenta financiara temporara tarilor, in conditii adecvate de siguranta pentru a ajuta la ajustarea balantei de plati.

Dezvoltarea Fondului Monetar International si cresterea numarului de tari membre este surprinsa in urmatorul grafic:

Grafic 1.1  Dezvoltare FMI 1945 - 2007 (Numar de tari)

Sursa: www.imf.org

In momentul aderarii ca membru al FMI, fiecare tara contribuie cu o anumita suma de bani numita “cota de subscriere”. In urma unei majorari cu 45 % a cotei de subscriere incepind cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridica la 216.75 miliarde DST (aproape 323.31 miliarde USD).

Daca in anul 1945 in cadrul Fondului Monetar International erau mai putin de 50 de tari (45 mai exact) , dupa 20 de ani in anul 1965 numarul de tari membre s-a dublat ajungand la 100. Astazi numarul acestora este de 185 de aproape patru ori mai mare ca in 1945 (Grafic 1.1).

Daca analizam evolutia Findului Monetar International referitoare la numarul de tari membre de-a lungul celor 62 de ani putem afirma ca a cunoscut o crestere spectaculoasa in primi 50 ani de existenta , umand apoi o crestere mai putin accelerata in urmatorii 12 ani.



1.2. Principiile si functiile Fondului Monetar International

In baza articolului numarul 1 din Statut, FMI este inainte de toate un for care urmareste permanent promovarea cooperarii in domeniul monetar international.

Contributia sa este, mai mult decat orice, indreptata catre promovarea coerentei intre politicile economice ale tarilor membre si stabilitatea monetara si financiara internationala. S-ar putea spune, in esenta, ca FMI „promoveaza cresterea stabilitatii”, fie la nivelul tarilor, fie la nivelul global.

Obiectivele majore ale FMI sunt:

promovarea cooperarii monetare internationale;

inlaturarea restrictiilor de natura valutara din calea comertului mondial si a fluxurilor financiare internationale;

acordarea catre tarile membre de credite pe termen scurt si mediu in vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanta de plati externe provocate de cauze imprevizibile, fara ca aceste tari sa recurga la masuri care ar putea impieta asupra prosperitatii nationale si internationale;

promovarea stabilitatii cursurilor valutare si evitarea devalorizarii monetare ca mijloc de concurenta internationala;

manevrarea cursurilor in scop de concurenta;

scurtarea duratei si diminuarea dezechilibrelor balantelor de plati externe ale tarilor membre.

Obiectivul stabilitatii financiare nu este un scop in sine, ci functioneaza in sensul atingerii unei cresteri economice mai mari. Cercetarea a demonstrat cu prisosinta ca reducerea instabilitatii, fie interna (inflatia scazuta), fie externa (dezechilibre de mica importanta a balantei de plati externe si al nivelului schimburilor) favorizeaza cresterea pe termen mediu si lung. De aici decurge necesitatea de a coordona politicile economice pentru a face astfel incat obiectivele nationale sa fie compatibile si sa nu atraga prejudicii bunastarii economice colective.

In functie de obiectivele si de mijloacele de care dispune FMI pentru realizarea lor, se pot distinge urmatoarele segmente mari importante ale activitatii sale:

Acordarea de credite membrilor sai pe baza de garantii (in moneda nationala), astfel incat, pe de o parte, acestia sa fie sprijiniti la nevoie in eforturile proprii de echilibrare a balantelor de plati, iar, pe de alta parte, sa contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de decontari, care sa faciliteze tranzactiile comerciale si financiare internationale. In principiu, tara membra a FMI care a primit credit de la Fond este obligata sa-l foloseasca numai pentru echilibrarea balantei sale de plati.

Limitarea cat mai mult posibil a restrictiilor valutare care franeaza dezvoltarea comertului international. In acest sens, membrii FMI sunt obligati sa evite restrictiile valutare asupra platilor curente. In acelasi timp, FMI are sarcina de a veghea si interzice incheierea de acorduri valutare discriminatorii intre tarile membre.

Mentinerea paritatii monedelor nationale ale tarilor membre si urmarirea stabilitatii cursului de schimb. Potrivit prevederilor statutare initiale ale FMI, cursul de schimb al monedei unei tari membre putea sa oscileze in raport cu valutele celorlati membri in cadrul unei marje inguste de ±1% fata de paritatea oficiala.

Din punct de vedere practic, totusi, nu se poate omite faptul ca o cooperare economica intampina o serie intreaga de obstacole. Inainte de toate, tarile pot conferi o greutate diferita acelorasi obiective de politica economica.

Unele tari vor acorda pondere mai larga cresterii deplinei ocupari a fortei de munca si, deci, vor urma politici expansioniste, chiar si atunci cand acestea comporta inflatie excesiva; invers, alte tari pot privilegia obiectul stabilitatii in detrimentul deplinei folosiri a fortei de munca. De aceeea, istoria FMI nu este alcatuita din altceva decat din falimentele si succesele incercarilor de a intari o cooperare mai larga intre natiuni.

La Conferinta monetara de la Bretton Woods s-au pus bazele unui adevarat sistem monetar international. Principiile si mecanismele adoptate in 1944 sunt multiple, dar cele mai importante sunt:

etalonul monetar international care, de fapt, era etalonul aur-dolar;

rolul si pretul aurului

convertibilitatea monetara si multilateralizarea platilor

paritatea monetara si cursul de schimb valutar

lichiditatea monetara internationala

echilibrul valutar-financiar

institutii monetar-financiare internationale

Sesiunea anuala a FMI din septembrie 1996 a adus pe scena preocuparilor Fondului un numar de 11 principii de gestiune economica, reprezentand un nou cod de buna conduita economica, menit sa conduca spre o crestere economica durabila.

Aceste principii se refera la urmatoarele aspecte:

politicile monetare, fiscale si structurale ale tarilor membre ale Fondului sa fie similare si sa aiba o stransa legatura intre ele;

evitarea dezechilibrelor majore ale balantelor de plati pentru o stabilitate a cursurilor de schimb si pentru una financiara;

crearea unui ambient economic adecvat care sa favorizeze dezvoltarea sectorului particular;

micsorarea ratei inflatiei;

continuarea politicii de liberalizare totala a comertului mondial;

incurajarea tarilor catre convertibilitatea monedelor lor nationale si catre libera circulatie a capitalurilor;

realizarea echilibrelor balantelor de plati pe termen mediu si micsorarea datoriei publice prin adoptarea unor politici bugetare adecvate;

reducerea cheltuielilor neproductive la nivel de economie nationala si investire in dezvoltarea resurselor umane;

introducerea reformelor structurale, cu precadere pe pietele fortei de munca;

gestionarea corecta si riguroasa a sectorului public, punandu-se accent pe respectarea legislatiei in vigoare si pe lupta impotriva coruptiei;

supravegherea mai atenta a sistemului bancar pentru a elimina riscurile si a eradica falsificarile de bani.

Functiile FMI consta in:

a). Functia de supraveghere. Coordonarea politicilor economice poate fi urmarita, schematic, din doua puncte de vedere. Primul se bazeaza pe fixarea regulilor in areale foarte precise (rule based), astfel incat coordonarea FMI se realizeaza in mod aproape mecanic, urmarind eventuala tentativa a tarilor de a eluda regulile fixate dinainte. In aceasta logica au intrat in sistemul monetar al aurului, precum si sistemul multilateral de cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. Cea de-a doua abordare e mai discretionara, constand in a se asigura, printr-o actiune de supraveghere, ca obiectivele si actiunile de politica economica adoptate de tari in mod separat sa nu fie in contradictie cu interesele colective.

Aceasta este abordarea urmata actualmente de FMI dupa abordarea sistemului cursurilor de schimb fixat la Bretton Woods. Supravegherea este, fara indoiala, principala ratiune de a fi a FMI. Dupa unii autori, aceasta este functia la care trebuie sa se racordeze toate celelalte functii, inclusiv cea financiara.

In mod uzual, se distinge o actiune de supraveghere bilaterala, in scopul aprecierii politicilor economice a tarii membre FMI, si o actiune de tip multilateral, in care FMI reuneste demersurile economice si ale politicilor nationale in plan global.

Din punct de vedere al continutului, actiunea de supraveghere bilaterala se exercita pe doua nivele: unul este acela al politicii schimbului, sau, mai bine spus, al sistemului multilateral al platilor curente, iar celalalt vizeaza adecvarea politicilor economice ale tarii membre in raport cu situatia balantei sale de plati si de schimb.

Aceasta este o functie ce se impune prin art. IV al Statutului, si care obliga fiecare tara membra sa colaboreze cu FMI si cu alte tari membre ale organizatiei cu scopul de a asigura functionarea si stabilitatea sistemului de schimburi. Decurge de aici obligatia de a furniza FMI un flux de informatii amplu si constant, precum si alte date statistice, asupra propriei situatii economice. Tehnicienii FMI, provenind din intreaga lume, sunt alesi dupa cunostintele lor tehnice si conduc consultatii periodice cu tarile membre, numite „consultatii ex-art. IV”. Tehnicienii merg in „misiune” in tarile membre spre a intalni, dincolo de autoritatile guvernamentale, reprezentantii categoriilor sociale si exponentii sectorului privat, ai vietii academice si ai cercetarii.

Aceste consultatii se acorda de obicei anual si, pe baza lor, tehnicienii FMI redacteaza un raport continand analizele si recomandarile lor, raport care trebuie aprobat de superiorii ierarhici ai organizatiei. Focalizarea consultatiilor se face, in ultima instanta, asupra pozitiei externe a tarii, dar in practica se ia in considerare o pluralitate de variabile si se examineaza cea mai mare parte a politicilor economice urmate de tara respectiva, dintre care un rol de prima marime este rezervat politicii de schimb, celei monetare si celei fiscale. O asemenea practica isi gaseste fundamentarea in faptul ca pozitia externa a unei economii este intotdeauna fructul politicilor puse in practica pe plan intern. Linia de demarcatie intre politicile care influenteaza pozitia externa si celelalte nu este intotdeauna exact posibil de definit.

Este evident ca, in timp, atentia asupra politicilor interne s-a concentrat dincolo de sfera macroeconomicului, extizandu-se catre aspectele ce vizeaza functionarea pietelor si a institutiilor, si care au fost numite chiar „aspecte structurale”.

Acesta este rezultatul convingerii, incepand din anii ’70, ca asupra stabilitatii interne si externe ale unei tari pot influenta in mod determinant fie factori care contribuie la determinarea ofertei (supply side), fie normele care regleaza raporturile intre principalii actori economici (gradul de independenta a bancii centrale sau regulile si procedurile de vigilenta asupra sistemului bancar).

Se acorda o atentie deosebita de cativa ani buni, intre altele, sistemelor de securitate sociala in functiune in tarile membre, fie cu scopul verificarii ca acestea sunt intr-adevar capabile sa acopere categoriile cele mai fragile ale populatiei, fie pentru a fi siguri ca spusele pe care le comporta vor putea fi sustinute de conturile publice.

Supravegherea bilaterala nu este altceva decat o dimensiune a supravegherii multilaterale, pe care FMI o desfasoara pentru a asigura congruenta politicilor economice la nivel global, mai ales ale tarilor mai mari, cu impact major in exterior.

b). Functia financiara. Fondului Monetar International pune la dispozitia tarilor membre propriile resurse financiare, pentru ca acestea sa-si poata elimina dezechilibrele externe, si care se pot manifesta fie in deficitul balantei de plati, fie intr-o pozitie precara a rezervelor valutare. Functia financiara are scopul de a evita ca tarile membre sa recurga la masuri extreme, uneori cu efect distructiv al prosperitatii nationale sau internationale (art. 1). Cu alte cuvinte, se doreste, pe de o parte, restrangerea actiunilor care produc daune altor tari membre, cum ar fi masurile protectioniste si devalorizarile concurentiale, pe de alta parte, sa se evite ajustari excesiv de costisitoare pentru tarile in dificultate, in ceea ce priveste eficienta economica si ocuparea fortei de munca. Totusi, in exercitarea acestei functii, FMI cauta intotdeauna un echilibru just intre imprumuturile acordate si gradul de corectitudine al politicilor economice, pe scurt, intre finantarea externa si ajustarea interna. Pentru aceasta, cheltuirea fondurilor este intotdeauna corelata, total sau partial, cu actualizarea masurilor colective de politica economica stabilite impreuna cu autoritatile acelei tari. Aceasta practica este numita in mod conventional „conditionalitate”.

Prin aceasta se doreste ca tara sa-si remedieze durabil problemele care stau la baza dezechilibrului extern. In acelasi timp, conditionalitatea garanteaza imprumuturile oferite tarilor, si care implica folosirea resurselor comune, pot fi restituite in intervalul convenit. Aceasta este necesar nu numai pentru a salva stabilitatea financiara a FMI pe plan administrativ, dar si pentru a obtine ca resursele comune, prin definitie limitate, sa fie cat mai mult disponibile pentru toti membrii care au nevoie de ele.

Sensurile conditionalitatii nu difera de cele care fac obiectul activitatii de supraveghere, doar ca aceste continuturi se concretizeaza in obiective foarte precise, pe care tara beneficiara trebuie sa le realizeze in cursul programului de asanare convenit. O parte din aceste obiective se refera la conduita politicii monetare, fiscale si de schimb. Criteriile sunt exprimate, in general, in termeni de valori maxime sau minime asupra anumitor variabile luate in considerare in controlul autoritatilor, ca, de exemplu, nivelul deficitului public, nivelul rezervelor. Este vorba, bineinteles, despre indicatori cuantificabili asupra carora exista date statistice disponibile.

Programul se completeaza cu obiectivele referitoare la aspectele definite de noi ca structurale. Acestea constau in masuri menite sa ajute la inlaturarea impedimentelor activitatii productive sau financiare si pentru eliminarea distorsiunilor care duc la o alocare ineficienta a resurselor. Exercitiul conditionarii se leaga si de faptul ca imprumuturile nu se aloca intr-o transa unica, ci in mai multe transe, in mod normal cu scadenta trimestriala. Aceasta inseamna sa se verifice din cand in cand progresele inregistrate in punerea in practica a programului de insanatosire a situatiei economice asupra caruia s-a convenit.

Daca unele obiective nu se realizeaza, tehnicienii si organele executive ale FMI apreciaza problema sub aspectul caracterului acesteia si decid daca vor continua, suspenda sau intrerupe intregul program. In acest scop, elementele importante de apreciere sunt: marimea discrepantei intre rezultate si obiective, daca motivul discrepantei este in afara controlului autoritatilor, daca acesta este rezultatul politicii economice sau al factorilor exogeni.

c). Functia de asistenta tehnica. O alta functie de importanta deosebita este aceea de asistenta tehnica, pe care FMI o furnizeaza mai ales tarilor membre, in special in domeniul economic (in sectorul fiscal, sectorul monetar, balanta de plati, statistica). O asemenea forma de asistenta, preponderent gratuita, se realizeaza fie cu expertii sai la fata locului, fie prin cursuri de formare si de orientare tinute la sediile FMI. In general, obiectivul asistentei tehnice se schimba in functie de nevoile tarilor membre si de strategiile FMI. In anii ’90, aceasta a fost in mare parte destinata cerintelor fostelor economii planificate aparute dupa destramarea blocului sovietic, in care lipseau cu desavarsire aparatele institutionale si normele necesare unei functionari normale a economiei de piata.

Actualmente, un sector de importanta in continua crestere este acela al standardelor internationale fixate in numeroase domenii, si la care se cere tarilor membre sa se adapteze. Cerintele specifice tarilor sunt determinate rand pe rand in cursul consultarilor, sau cu ocazia programelor de finantare.

d). Functia statistica. FMI dezvolta dintotdeauna un rol foarte important in domeniul statisticilor internationale, asa incat s-ar putea vorbi despre o functie statistica a FMI. Tarile membre sunt, in fapt, obligate sa comunice FMI o serie de date asupra situatiei lor economice si, astfel, FMI dispune de o enorma cantitate de informatie.

Contributia sa in acest domeniu se concretizeaza fie in punerea la dispozitia intregii Comunitati a acestor statistici, printr-o serie de publicatii, cea mai de seama fiind, poate, „International Financial Statistics”, fie in derularea in anumite domenii, cum ar fi balantele de plati, a unei activitati mai bine armonizate in domeniul statistic.

Fondul Monetar International este o organizatie foarte complexa , cu activitati foarte complexe care presupun existenta unor norme si principii de aplicare clar definite. Existenta acestor principii precum si delimitarea functiilor Fondului ajuta la desfasurarea activitatii de ansamblu si la o defnire mai exacta a acesteia.

Drepturile speciale de tragere



Cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului Guvernatorilor Fondului, din luna septembrie 1969, a fost hotarata crearea de „drepturi speciale de tragere” (DST) asupra Fondului. Ideea fundamentala a finantarii DST este ca o parte tot mai insemnata a lichiditatii internationale sa poata fi creata si monitorizata de comunitatea internationala. Aceasta masura a fost luata ca urmare a demonetizarii aurului si angajamentului SUA de a echilibra balanta contului curent, ceea ce ar fi dus la un deficit de lichiditati internationale.

DST nu este o valuta, si nici un drept a FMI, in schimb, este un potential drept de folosire a valutelor libere a membrilor FMI.

Prin natura lor, DST sunt unitati de cont, care pot fi utilizate de catre bancile centrale ale tarilor membre ale FMI in acelasi mod ca si aurul si valutele convertibile, deci pot juca rolul de instrumente internationale de plata si de rezerva. DST sunt creante „erga omnes”, adica „opozabile tuturor”, spre deosebire de monedele de rezerva care reprezinta creante asupra unui singur debitor. Garantia DST consta in acceptarea lor colectiva si nu in valoarea lor intrinseca. Pentru tarile respective, DST (Special Drawing Rights) au rolul unor devize si se pot utiliza pentru achizitionarea de devize convertibile, pentru realizarea de plati, acordarea de credite, in principal prin intermediul bancilor centrale ale tarilor interesate. Atat sumele in DST alocate statelor, cat si detinerile de DST neutilizate, aflate in cont la FMI, sunt purtatoare de dobanzi, avand acelasi regim cu cel al depozitelor. Deci, pentru alocarile de DST statele platesc dobanzi, dar si pentru detinerile de DST in contul FMI ele incaseaza dobanzi.

Lichiditatea este marita la un interval de 5 ani prin sporirea nivelului detinerilor de DST din fiecare tara. Pentru a-si forma resursele necesare acestei mariri, FMI recurge la diverse imprumuturi de la marii posesori de fonduri valutare.

Definita initial printr-un continut de aur egal cu cel al dolarului american din 1944, respectiv 0,888671 grame aur fin, unitatea de cont DST a fost redefinita ulterior, ca o medie ponderata, calculata zilnic, a cursurilor de schimb ale unui „cos valutar” alcatuit din 16 monede (iunie 1974). In 1981, s-a considerat ca abudenta unor monede nationale fara vocatie internationala in „moneda-cos” (cum mai sunt denumite DST) nu era utila, luand astfel nastere un nou „cos valutar” format din doar 5 monede nationale. In 1999, din „cosul” DST facea parte: dolarul american (o pondere de 39%), marca germana (21%), yenul japonez (18%), francul francez (11%) si lira sterlina (11%).

Dupa aparitia EURO, cosul DST este format doar din 4 monede nationale, si anume: dolarul american (39%), euro (32%), yenul japonez (18%) si lira sterlina (11%), ultima revizuire a avut loc in octombrie 2000.

Sursa : www.imf.org

In anul 2002, cursul mediu de schimb a fost de: 1 DST = 1,26771 dolari, iar in 2003 de: 1 DST = 1,38391 dolari. Valoarea DST ca rezerva deriva din angajamentele tarilor membre de a detine si de a accepta DST, si de a onora variatele obligatii conectate cu sistemul de operare DST.

Ratele de schimb pentru monedele reprezentative  la data de 5 mai 2007 se prezentau astfel:

Tabel   1.1 : Ratele de schimb la 5.05.2007

Marti, Iunie 05, 2007

Moneda

Ponderea conform regulii

0-1

Rata de schimb

Echivalent in $

Procentul total in rata de schimb

Euro

Yen Japonez

Lira Sterlina

Dolar

Sursa : www.imf.org

Noul activ de rezerva creat in cadrul FMI sporeste posibilitatea tarilor membre de tragere asupra Fondului. El a fost denumit „drepturi speciale de tragere”, intrucat – spre deosebire de drepturile de tragere obisnuite asupra FMI – sumele care sunt utilizate in cadrul noilor drepturi de tragere urmeaza sa fie rambursate in proportie de 30%, restul de 70% fiind alocate cu titlu nerambursabil, iar folosirea DST se face fara indeplinirea formalitatilor si conditiilor care insotesc drepturile obisnuite de tragere.

Alocarea de DST inseamna deci transcrierea in „contul de drepturi speciale” al unui stat membru al FMI, a unei sume proportionale cu cota sa de participare la Fond .

DST constituie o linie automata de credit asupra FMI si dau posibilitatea tarilor membre la Fond cu balanta de plati deficitara sa obtina devize libere de la tarile membre care au balantele de plati excedentare, prin intermediul FMI, pentru echilibrarea acesteia. Aceste din urma tari primesc in schimb DST pentru echivalentul sumelor lor in moneda nationala, pe care le pun la dispozitia tarilor membre cu balante de plati deficitare, iar bancile centrale pot utiliza, la randul lor, aceste sume in DST, atunci cand ar avea nevoie. Membrul care trage isi vede marit debitul, in timp ce acela care primeste DST in schimbul propriei monede (sau a altei monede convertibile) este creditat. Banca centrala a tarii care „trage” va include suma la pasivul sau, in creditul contului de trageri speciale, iar Banca centrala a statului care accepta DST le inscrie la activul sau. Un participant ale carui active in DST sunt superioare alocatiile primite de la FMI incaseaza dobanzi pentru excedent, in timp ce un alt participant, ale carui active in DST sunt inferioare alocatiilor, varsa un comision in contul FMI.

De la adoptarea primului amendament la statutul Fondului (1969), FMI a fost autorizat sa aloce DST tarilor membre. Decizia de alocare (sau de anulare) a DST necesita o majoritate de voturi de 85% din Consiliul Guvernatorilor. Prima alocare de DST, in suma totala de 9,5 miliarde dolari, a avut loc in perioada 1970-1972 (in trei transe: 3,5 miliarde de la 1 ianuarie 1970, 3 miliarde la 1 ianuarie 1971 si 3 miliarde la 1 ianuarie 1972), iar a doua in perioada 1979-1981, in valoare de 12 miliarde DST (circa 14 miliarde dolari), de asemenea in 3 transe, de cate 4 miliarde.

Cumulat, pana in prezent s-au alocat 21,4 miliarde DST tarilor membre, distribuite proportional tarilor membre FMI, in functie de marimea cotei de participare la Fond. Punerea in practica a acestui mecanism, atat de minutios conceput si menit sa conduca la transformarea DST intr-o moneda nationala, nu s-a dovedit o intreprindere facila.

Tara noastra ocupa pozitia a treia in cadrul tarilor vecine situandu-se sub cota de tara a Ungariei. Lider in acest caz este Ucraina cu o cota de 0,63 procente si un volum de tranzactii cu FMI de 1,372 milioane DST. Pe pozitia a doua , Ungaria are o cota de 0,48 procente si un volum al tranzactiilor cu FMI de 1,038 milioane DST. Pe pozitia a treia se afla Romania la foarte mica diferenta de Ungaria avand o cota de 0,47 procente si un volum al tranzactiilor de 1,030 milioane DST cu doar 0,008 mai putin decat Ungaria. Fundasa clasamentului este Moldova cu o cota de numai 0,06 procente si o valoare totala a tranzactiilor de numai 123 milioane DST.

Aceasta relatie este surprinsa in tabelul urmator:

Tabel 1.2 : Tarile din Sud-Estul Europei , tranzactii cu Fondul anul 2007

Membru

Tranzactii totale

Milioane DST

COTA

Procent din total

Moldova

Serbia

Bulgaria

Romania

Ungaria



Ucraina

Sursa: www.imf.org

Drepturile speciale de tragere sunt mai putin competitive decat un portofoliu diversificat de devize, un motiv fiind rata proprie a dobanzii, mult timp mai scazuta in comparatie cu media dobanzilor celor cinci monede pe care este bazat calculul cursului DST. Rata dobanzii DST prevede baza pentru calcularea ratei sarjei necedate finantarii FMI si dobanda platita pentru creditele tarilor membre FMI.

Rata dobanzii DST este determinata saptamanal si este bazata pe cantitatea medie reprezentativa a ratelor dobanzii datoriilor pe termen scurt in moneda pietelor din cosul valutelor care fac parte din DST.

O alta cauza rezida in insusi atitudinea tarilor bogate, care furnizeaza moneda de rezerva, tari care nu doresc sa renunte la o serie de privilegii ce decurg din aceasta situatie:

cresterea rolului lor de intermediar financiar international – ceea ce conduce la simularea dezvoltarii propriului sistem bancar;

privilegii de „pozitie, adica posibilitatea obtinerii de credite externe cu dobanzi mai mici reprezentand pretul pe care creditorii straini sunt dispusi sa-l plateasca pentru a putea detine cantitati suficiente de moneda de rezerva;

exportatorii si importatorii din tara a carei moneda serveste ca mijloc de plata internationala au mai multe facilitati pentru a reglementa operatiunile lor in moneda nationala si pot reduce, in consecinta, volumul fondului lor de rulment in devize straine.

La randul lor, bancile centrale din aceste tari nu vad cu ochi buni schimbarea structurii rezervelor proprii, prin cresterea ponderii in DST in detrimentul monedelor forte. La toate acestea se mai adauga concurenta puternica facuta de piata eurodevizelor la care multe tari, chiar si in dezvoltare, au preferat sa apeleze. In fine situatia a mai fost influentata si de „revenirea” dolarului, al carui curs, incepand cu anul 1979, s-a redresat puternic.

In consecinta, increderea in DST – creatie a unui organism international, nu a evoluat intr-un sens pozitiv, majoritatea tarilor continuand sa ramana atasate de moneda clasica, de devizele forte. Fapt este ca importanta DST in ansamblul rezervelor valutare, (exceptand aurul) este in scadere, ponderea lor trecand de la 8%, in 1972, la 4% la inceputul lui 1985.

La data de 5 iunie 2007, rata de schimb a DST era urmatoarea: 1 DST = 1.51722 dolari iar rata de interes era de 4,22%. Urmatorul grafic surprinde evolutia ratei DST in decursul a 5 zile respectiv 30 mai 2007 – 5 iunie

Grafic 1.3 : Evolutia ratei DST in perioada 30 mai – 05 iunie 2007:

SDR Rates for June 5

Sursa : www.imf.org

Extinderea in viitor a operatiunilor cu DST porneste de la necesitatea cresterii rolului lor in cadrul sistemului monetar international si a inlocuirii treptate a monedelor nationale din functiile lor internationale. O asemenea perspectiva este posibila daca avem in vedere avantajele care le ofera calitatea sa de instrument monetar si anume: grad de stabilitate mult mai ridicat decat cel al monedelor nationale , emisiunea lui nu conduce la aparitia deficitelor de balanta de plati si nici la propagarea fenomenelor monetare negative de pe pietele nationale pe plan internationaldozare constienta a emisiunilor de DST in functie de nevoile efective de lichiditate si un control strict din partea FMI , nu are ca efect imobilizari de active monetare comparativ cu alte tipuri de rezerve (aur, monede nationale), DST atribuindu-se gratuit.
Paralel cu aceste avantaje exista, in prezent, anumite limite in sporirea rolului lor in cadrul sistemului, determinate de faptul ca DST nu indeplineste toate functiile monetare si nu circula decat intre autoritatile monetare. La acestea se adauga criteriul actual de repartizare a alocarilor de DST in functie de cotele de participare si ca poate fi supus unor presiuni inflationiste sau deflationiste daca deciziile de emisiune ale FMI se bazeaza pe unele evaluari eronate.

1.4. Sursele de finantare, atributiile si organele decizionale ale Fondului Monetar International

Resursele principale ale FMI se constituie din cote de participatie ale tuturor tarilor membre (si aceasta este o urmare a planului White) si pot beneficia de ele, in absenta altor resurse, tarile care au nevoie. Aceste cote au fost exprimate initial in dolari americani, iar in prezent in DST. Sub acest aspect, FMI se deosebeste de Banca Mondiala care, cu toate ca are si ea un sistem de cote de participatie la capitalul social, se aprovizioneaza cu resurse financiare de pe piete, mai ales emitand obligatiuni.

Cotele reprezinta contributii ale tarilor si sunt stabilite proportional cu importanta economica a fiecareia dintre acestea, si anume in functie de valoarea comertului international si de volumul productiei nationale.

Conform statutului FMI din anul 1944, cotele-parti trebuiau varsate in proportie de 25% in aur si 75% in moneda nationala. Din ianuarie 1975, obligatia tarilor membre de a varsa in aur un sfert din contributiile lor este abolita. In prezent, cotele sunt varsate in proportie de 25% in valute internationale si DST – parte care, in caz de nevoie, poate fi retrasa fara conditii, temporar – iar ceea ce ramane (75%) in valuta tarii respective.9 Suma lor constituie capitalul suplimentar al FMI, care se utilizeaza, intre altele, pentru operatiuni de imprumut. In acest din urma caz, tarile membre remit FMI bonuri de tezaur nenegociabile, iar daca, dintr-un motiv oarecare, Fondul are nevoie de moneda respectiva, el procedeaza la incasarea bonurilor.

FMI functioneaza, asadar, ca si o banca cooperatista, unde depozitele varsate de comunitate sunt puse la dispozitia membrilor in caz de nevoie. In fapt, doar o parte din acest fond este disponibil, in mod normal, intre 60%-70%, deoarece monedele nationale au ponderea cea mai ridicata in cadrul cotelor-parti, iar cele mai multe dintre acestea nu sunt convertibile.

Resursele FMI se vad afectate din punct de vedere calitativ si de aceea o mare parte din aceste resurse nu pot fi utilizate in tranzactii internationale.

Cotele servesc si altor scopuri. Inainte de toate, asa cum am spus deja, ele sunt luate ca referinta pentru a determina cat pot lua tarile ca imprumut. In cadrul FMI, de fapt, nu se voteaza, ca si in oricare organizatie internationala, in baza numarului de „membri”, ci pe baza contributiei de capital varsat de tara respectiva. Cotele-parti determina dreptul de vot – in cadrul FMI se practica sistemul votului ponderat. In functie de marimea cotei fiecare tara dispune de un anumit numar de voturi. Unui membru i se atribuie automat 250 de voturi, la care se adauga un vot pentru fiecare parte a cotei sale, echivalenta a 100.000 DST. Cu cat este mai mare cota de capital a unei tari la capitalul organizatiei, cu atat mai mare va fi puterea sa de vot.

Voturile-baza servesc la a garanta ca oricarei tari, cat de mica, ii este data posibilitatea de a vota. Cotele-parti determina si cuantumul drepturilor de tragere ale statelor membre asupra resurselor Fondului. Fara derogari speciale, nimeni nu are dreptul sa „traga” mai mult de 125% in raport cu contributia proprie.

Cotele sunt revizuite la intervale de 5 ani. In cursul acestor revizuiri se stabileste, inainte de orice, daca capitalul suplimentar este adecvat sau mai putin adecvat nevoilor de lichiditati a tarilor membre si rolul pe care FMI este chemat sa-l joace. La Bretton Woods, valoarea totala a cotelor a fost fixata in jurul sumei de 8,8 miliarde dolari, cu putin mai mare decat cea discutata in propunerea comuna anglo-americana (8,5 miliarde dolari). In 1947, cand FMI a inceput sa opereze, cotele urcau doar la 7,7 miliarde de dolari, fiindca nu toate tarile care participasera la conferinta subscrisesera la acorduri.

Dupa ultima revizuire, completata in ianuarie 2003, capitalul FMI a atins aproape 300 miliarde de dolari ( 218,5 miliarde DST). In termeni reali, adica in raport cu produsul sau comertul mondial, dimensiunea FMI n-a crescut fata de inceputurile sale, ba chiar s-a redus in mod remarcabil. In fapt, in 1950 capitalul FMI era de circa 6,5% din comertul mondial, pe cand astazi este doar de 2,79% din comertul mondial, procent destul de stabil de la jumatatea anilor ’70.

Rezerva de aur la 30 aprilie, 2003 si 2002, detinuta de FMI era de 3.217.341 de kilograme de aur, echivalentul a 103.439.916 uncii de aur fin. Valoarea detinerilor de aur de catre FMI la data de 30 aprilie 2003, calculat la pretul pietei, era de 25,2 milioane DST, fata de 25,1 milioane DST la 30 aprilie 2002.

Revizuirea cotelor servesc si la aprecierea importantei si rolului tarilor membre in economia mondiala (Anexa 1). In acest scop, sunt luati in considerare diferiti indicatori, fie reali, fie financiari (de exemplu: venitul national, schimburile comerciale cu strainatatea, rezervele in valuta).

Structura decizionala a FMI nu difera mult de cea a unei societati de afaceri   „Actionarii”, adica cele 185 de tari membre, sunt reprezentati cu totii – prin ministrii sau presedintii bancilor centrale – intr-un Consiliu al Guvernatorilor (Board of Governors). Atributiile acestui Consiliu sunt acelea de luare a deciziilor asupra chestiunilor de importanta deosebita (cresterile cotelor sau admiterea de noi membri), se reuneste in mod normal doar o data pe an, iar hotararile sale – de regula luate cu majoritate de voturi – sunt adoptate chiar si in afara intalnirilor anuale, strangand voturile prin posta sau telefax. De fapt, directiile strategice ale actionariatului sunt formulate de un organ consultativ restrans – Comitetul Monetar si Financiar International (pana de curand numit Comitet Interimar) – la care participa Guvernatorii a 24 de tari. Acestor 24 de state li se alatura toate celelalte formand ceea ce se numeste Constituencies.

Administrarea propriu-zisa a FMI este insa de competenta unui Consiliu de Administratie (Executive Board) compus din 24 de Directori executivi, dependenti, in acelasi timp, de organizatie si reprezentanti ai tarilor membre.

Consiliul, prezidat de Directorul general (Managing Director) al organizatiei, exercita, intr-o prima etapa, functia de supraveghere, aproba acordurile de imprumut si discuta preliminar orice propunere care solicita o hotarare a Guvernatorilor. De aceea, Consiliul de Administratie poate fi organul cel mai important in FMI. In general, deciziile FMI nu sunt luate niciodata izolat fara sa dea seama tarilor membre.

Chiar atunci cand deciziile sunt rezultatul initiativei staff-ului sau a Directorului general, sunt in ultima instanta aprobate de tarile membre prin Consiliul de Administratie sau direct de Consiliul Guvernatorilor.

Rolul Consiliului de Administratie a fost intre cele mai dezbatute aspecte la Conferinta de la Bretton Woods. Punctul spinos era acela care privea nivelul de implicare al Directorilor executivi fata de aceasta insarcinare. Intr-adevar, fiindca acestia trebuiau sa fie functionari de rang foarte inalt, era plauzibil ca acestia sa continue sa lucreze in propriile tari si sa se deplaseze la Washington doar ocazional.

Se intampla, totusi, destul de des chiar invers, si anume, Directorii executivi si-ar dedica tot timpul administrarii FMI. Si, astfel, in baza Statutului, Consiliul functioneaza „in sesiune continua”, o formula complicata pana acolo incat componentii Consiliului au baza fixa la Washington si pot sa se reuneasca in orice moment. Keynes se zbatuse ca sediul FMI sa fie stabilit in Europa sau la New York, temandu-se ca prezenta constanta a Directorilor la Washington i-ar fi supus mai usor controlului politic al Guvernului SUA (lucru care nu s-a verificat, cu exceptia cazului Directorului executiv american). Orice Director executiv dispune de un numar de voturi proportional cu cota tarii, sau cu suma cotelor tarilor pe care aceasta le reprezinta.

Astfel, de exemplu, puterea votului Italiei, care prezideaza o Constituency, cuprinde alte cinci tari, care a crescut de la 3,36% (procentul de voturi pe care le are Italia, in mod individual) la 4,23%.

Cvorumul necesar aprobarii unei decizii este variabil, in anumite cazuri prevazandu-se majoritatea simpla, in alte cazuri, cea calificata, de 70% sau 85% din voturile totale. In acest ultim caz, SUA pot exercita in fapt o putere de veto, cota lor fiind de peste 15%. Pe de alta parte, acelasi lucru pot face, cel putin in principiu, grupuri de tari, europene sau in curs de dezvoltare, care se pot pune de acord in a vota in acelasi fel. Prin traditie, in Consiliul de Administratie nu se recurge aproape niciodata la votul formal, ci se decide prin „consens”, adica se determina o anumita directie care va prevala in orice discutie. Cu o asemenea practica se doreste sublinierea caracterului cooperativ si unitar al institutiei. Aceasta nu inseamna insa ca nu se tine cont de puterea efectiva a votului fiecarui reprezentant.

Articularea intereselor in interiorul Consiliului de Administratie si al Comitetului Monetar si Financiar International, este complexa. In trecut, o diferenta importanta putea fi aceea intre Directorii executivi provenind din tarile industrializate si cei proveniti din tarile in curs de dezvoltare. In actualul Consiliu, acestia din urma sunt in numar de 12 (inclusiv Rusia) cu un total de 33% din voturi, si, deci, in stare sa influenteze semnificativ hotararile finale.

Aceasta distinctie poate fi inca utila pentru anumite probleme. De exemplu, tarile in curs de dezvoltare tind sa suporte majoritar cresterile de capital, noile alocari de DST si instantele de finantare, acestea fiind principalele beneficiare ale unor astfel de decizii. In cea mai mare parte a cazurilor, totusi, interesele in interiorul Consiliului de Administratie nu se articuleaza aproape niciodata pe baza a doar doua blocuri.

Inainte de toate se intampla rar ca tarile industrializate sa se miste in mod compact. Un prim motiv pentru aceasta este legat de structura Consiliului in Constituencies. Multi Directori executivi ai tarilor industrializate se afla astfel in situatia de a reprezenta si tarile in curs de dezvoltare sau in tranzitie. Un al doilea motiv ar fi ca exista diferite disensiuni chiar intre tarile industrializate. Tarile G-7, care in Consiliu detin cam 48% din voturi, tind sa se alinieze ca sa directioneze hotararile Consiliului, dar pozitiile lor nu sunt intotdeauna si pozitiile tarilor industrializate mici (Belgia, Tarile de Jos, Australia, Suedia). Exista, bineinteles, si o aliniere a celor 7 Directori ai tarilor din Uniunea Europeana (UE), a carei greutate in ceea ce priveste voturile este de circa 34% din totalul voturilor, mult superior ponderii SUA.

Pozitiile tarilor industrializate sunt puternic influentate si de interesele lor geopolitice. Tarile cu un puternic trecut istoric colonial (de exemplu: Franta, Tarile de Jos (Olanda), Marea Britanie) continua sa aiba raporturi foarte stranse cu fostele colonii si tind, deci, sa le ajute in cererile lor de finantare. In acelasi mod, se observa o tendinta a SUA de a favoriza tarile Americii Latine, precum si Germaniei si Rusiei de a favoriza pe cele ale Europei Centrale si de Est. Japonia si Australia, insa, au pozitii apropiate tarilor Extremului Orient.

Directorul general, pe langa presedintia Consiliului de Administratie are si responsabilitatea personalului FMI (numit, de obicei, „staff”), este acela care reprezinta institutia si poate vorbi in numele ei, lucru pe care Guvernatorii si Directorii executivi nu-l pot face, fiind legati de FMI, dar si de propria lor tara.

Directorul general e complet dedicat institutiei si are un mandat pe 5 ani, la sfarsitul caruia poate fi reales. Influenta sa asupra strategiei FMI este determinanta si, istoria demonstreaza, tocmai, cum a evoluat FMI in functie de vederile proprii ale persoanelor care au ocupat acest fotoliu. Din mai 2000 pana in mai 2004, Director general este germanul Horst Köhler, ultimul din cei 8 europeni. Chiar de la inceput, insa, SUA a preferat sa-si asigure presedintia Bancii Mondiale, motivul fiind acela ca, dat fiind ca aceasta (Banca Mondiala) se finanteaza mai ales recurgand la pietele mai cu seama cele americane, prezenta unui american s-ar fi dovedit mai benefica pentru SUA. In consecinta, chiar s-a stabilit traditia ca in fruntea Bancii Mondiale sa vina un american (SUA), iar in fruntea FMI un european.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1131
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site