Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

DemografieEcologie mediuGeologieHidrologieMeteorologie

NIVELE DE COMPLEXITATE ALE INVELISULUI GEOGRAFIC

geografie

+ Font mai mare | - Font mai mic




NIVELE DE COMPLEXITATE ALE INVELISULUI GEOGRAFIC





1. Obiectivele unitatii de invatare nr. 4

Dupa studierea acestui capitol veti fi capabil sa intelegeti mai bine urmatoarele aspecte:

ü  faptul  ca  realitatea  (geografica)  este  un  tot  unitar  complex organizat;

ü  natura     si    caracteristicile     principalelor     nivele     organizatorice geografice;

ü  modalitatile  de  structurare  si  substructurare  verticala  si  plan-

spatiala specifice fiecarui nivel;

ü  tipologia formelor de structurare teritoriala a invelisului geografic;

ü  trasaturile dobandite de invelisul geografic pe calea organizatorii antropice.

ü  continutul si modul de definire a principalelor categorii (concepte fundamentale) geografice: peisaj, loc, regiune, zona s.a.

2. Invelisul geografic-Ierarhie organizatorica


Universul este ordonat ierarhic


Premisa fundamentala in abordarea acestei probleme este faptul ca lumea            (universul,       natura,               societatea)    nu             este                 o      acumulare intamplatoare  de  obiecte  procese  si  fenomene  ci  reprezinta  un ansamblu  unitar, complex structurat si (auto)organizat. Intre ultimele frontiere  ale  cunoasterii  (limita  Metagalaxiei,  respectiv,  particulele elementare), dar probabil si dincolo de ele, lumea este o ierarhie de nivele organizatorice dispuse in  functie  de gradul de complexitate, potentialul energetic si dimensiunea  spatio-temporala. Intre acestea se situeaza si invelisul geografic. Existenta lor  reflecta proprietatile materiei  de  a  se  diferentia  in  diverse  forme  (elemente  chimice, substante, energii, stari de agregare etc.), de a se ordona (de la simplu la complicat, de la mic la mare si invers etc.), in structuri tot mai complexe (roci, plante, oameni, planete, stele) si de a se integra, prin ele, in  niveluri organizatorice tot mai vaste (litosfera, vegetatie, societate,  invelis  geografic,  sistem  solar,  galaxie  etc.).  Rezulta  ca


fiecare nivel organizatoric, oriunde s-ar situa intr-o ierarhie, este el insusi              “complexitate”    in    sine    si    prin    urmare,    cunoasterea    sa presupune nu numai cercetarea sa ca intreg”, ci si a “partilor”, a nivelurilor subordonate de integrare.


Nivelele de complexitate ale I.G.


Nivelul  geografic  de  structurare  (invelisul  geografic)  este  produsul conlucrarii      si         integrarii                     urmatoarelor   “parti”                subordonate:                  nivelul geocomponental (nivelul structurilor de baza), nivelul geosferic (al diferentierii geocomponentale la scara globala), nivelul geocomplex (al interactiunilor geocomponentale) si nivelul organizarii teritoriale (al diferentierii teritoriale prin vectori umani).


3. Nivelul geocomponental


Geocomponenti i=“atomii” structurarii geografice

Exista si un punct de vedere geografic

asupra componentelor realitatii

Masa, complexitatea reala si localizarea exprima dimensionarea geografica a realitatii


Nivelul  geocomponental  poate  fi  considerat  nivelul  de  baza  al structurarii      invelisului        geografic                      intrucat      include          elementele    de referinta ale         caror   interactiuni     genereaza                  structurile     geografice complexe. Fondul  initial de structurare geografica este alcatuit din elemente macroscopice diverse: minerale, roci, apa, aer, sol, plante, animale,  oameni,  produsele  activitatii  lor  (constructii,  elemente  de infrastructura etc.) s.a.

Se remarca faptul ca desi categoriile geocomponentale nu sunt prea numeroase,  fiecare in sine contine o mare diversitate de forme de manifestare: de ex. tipuri  de minerale si roci, de mase de aer si de apa,  de  comunitati  umane,  asezari   umane  etc.  Ca  urmare  a variabilitatii  conditiilor  de  formare  si  manifestare   devin  posibile numeroase  combinari,  intre  diferitele  stari  geocomponentale,   ce determina varietatea teritoriala a invelisului geografic.

Cu privire la studiul geocomponentilor ce edifica invelisul geografic s- au ridicat unele dileme izvorate din faptul ca acestia constituie obiect de  cercetare  si  pentru  alte  stiinte:  apa,  aerul  (gazele)  s.a.-pentru chimie si fizica, rocile-pentru geologie, plantele-pentru botanica, omul- pentru  antropologie  si  alte  stiinte   sociale,  activitatile  sale-pentru economie etc.

Fizicianul,  chimistul,  mineralogul,  botanistul  etc.  pot  opera  cu  o cantitate infinit de mica aer, apa, mineral, planta etc., pentru a putea determina  detaliat  proprietatile  obiectelor  respective  si  a  formula concluziile cu privire la ele.  Spre deosebire de acestia, geograful, studiaza         aceleasi        elemente                  dar              dintr-un       punct             de                  vedere substantial  diferit.   Specificitatea  punctului  de  vedere  geografic decurge         din  aplicarea    criteriilor        masei,            complexitatii                  reale          si localizarii in spatiul concret (S. Mehedinti, 1930).

Geograful    poate   trage    concluzii    despre    caracteristicile   si    rolul componentilor  amintiti  numai,  si  numai  daca,  ii  examineaza  in “marime   forma   si  manifestare  naturala,  reala”.  De  ex.  efectele climatice ale unei

mase de aer nu pot fi evaluate fara a se cunoaste volumul, intinderea, inaltimea  (forma  si  dimensiunile)  “incarcatura”  cu  vapori  de  apa,



Geograful studiaza faptele individuale sub aspect asociativ


particule minerale s.a., directia de deplasare, viteza, variatia interna a presiunii  atmosferice, temperatura s.a. (complexitatea reala); multe dintre aceste caracteristici nu pot fi explicate daca nu sunt corelate cu proprietatile termice,  hidrice si orografice ale locului (suprafetei) de formare,  cu  particularitatile  teritoriul  tranzitat  si  cu  modul  in  care acesta isi pune amprenta asupra caracteristicilor sale (localizarea in spatiul  concret).  Cunoasterea  individualitatii  geocomponentale  prin utilizarea conceptelor de “masa”, “complexitate reala” si “localizare in spatiul  concret”  diferentiaza  evident  demersul  geografic  de  cel preponderent analitic specific altor discipline.

Geograful studiaza geocomponentii prin efectele lor cumulative; nu “individualul”  (roca, raul, specia de planta, individul uman, locuinta etc.) ci “asociativul” (structura litosferica sau geomorfica, sistemul de drenaj, asociatia vegetala, comunitatea umana, asezarea omeneasca etc)  confera  substanta  si  legitimitate  demersului  geografic  intrucat proprietatile lor (masa, complexitatea reala etc.) nu  pot fi explicate decat prin corelare reciproca si prin raportarea fiecaruia la toti ceilalti. Drept urmare, criteriilor anterioare se adauga si cerinta ca fiecare geocomponent sa fie studiat in calitate de “produs” si “factor” al complexului teritorial.


Test de autoevaluare

1. Studiul acestui capitol  v-a oferit posibilitatea intelegerii diferentelor dintre “punctul de vedere geografic”si cel al altor  stiinte in abordarea fenomenelor realitatii:

 
a. Puteti formula si alte exemple prin care sa demonstrati ca ati inteles criteriile, preconizate de S. Mehedinti (1930), pentru fundamentarea punctului de vedere geografic: masa, complexitatea reala si

localizarea in spatiul concret ?

b. Ce inseamna a studia fiecare component in calitate de “produs si factor al complexului teritorial (?); exemplificati.

Raspunsuri si comentarii la aceste probleme veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare


 Nivelul geosferic

1.Geosferele ca forme de structurare materiala si evolutiva


(Geo)sfera,

tipar” organizatoric universal

Originalitatea modelului (Geo)sferic terestru

Conditii geoecologice ale formarii I.G

O contradictie necesara: separare – cooperare; sinteza ei: noutatea geografica


(Geo)sferele  sunt  expresia  unui  mod  universal  de  structurare  a materiei. La originea sa stau legile de atractie, miscare si evolutie a corpurilor  cosmice  iar  elementul  comun  este  faptul  ca  structurile rezultate     respecta    coordonatele    majore    ale    geometriei    sferice reflectata  intr-o  serie  de  “tipare”  definitorii:  forma  (cvasisferica), structurarea  interna sub forma de “invelisuri” concentrice, orbite si miscari  cu  traiectorii  circulare  si  elipsoidale  s.a.  Geosferele  s-au format prin procesul de  diferentiere  dinamica a materiei telurice in campul gravitational in raport cu  greutatea si densitatea specifica a elementelor chimice. Astfel, prin dispunerea materiei grele in nucleu (12-18 g/cm³) si migrarea celei cu densitate redusa spre  suprafata (2,5 g/cm³, in scoarta) a rezultat structura zonal concentrica a Terrei.

Desigur ordonarea zonal-concentrica a materiei nu este specifica doar Terrei. Majoritatea corpurilor cosmice poseda acest tip de structurare insa  modelul   terestru  este  substantial  inedit.  Deosebirea  majora consta  in  faptul  ca  in  timp  ce  la  alte  planete  din  sistemul  solar invelisurile intretin doar un contact pasiv, cu slabe interactiuni fizice, in cazul Pamantului, geosferele sunt activ interconectate si inscrise in ample procese coevolutive si sinergetice generatoare de noi structuri cu proprietati emergente.

Pe langa actiunea “coordonatoare” a gravitatiei, producerea acestei diferentieri evolutive mai necesita si alte conditii precum:

-     necesitatea inscrierii planetei pe o “nisa” eliptica (pozitionarea fata de Soare) favorabila receptarii unui nivel radiativ solar optim;

-     inmagazinarea      unui      potential      endogeotermic     din      stadiul protoplanetar  indispensabil  restructurarii  tectonice  ulterioare  a geosferelor interne;

-     constituirea  si  evolutia  scoartei  si  a  atmosferei  sub  forma  de (proto)geosfere       “filtrante”,                               susceptibile                         sa    permita    schimbul permanent de materie intre suprafata terestra (interfata de contact) si mediile adiacente (manta, respectiv spatiul cosmic);

-     transformarea  suprafetei  de  contact-prin  transfer,  conversie  si stocare de substanta, energie si informatie-in  “coloana vertebrala” a viitorului invelis geografic, el insusi capabil de noi diferentieri (A. Rosu, 1987).

Diferentierile structurale si evolutive, au rezultat, principial, printr-un dublu proces (I. Mac, 2000) de selectare si purificare a starilor de agregare ale  materiei si de asezare a acesteia, sub constrangerile gravitatiei,  pe  nivele  sau   geosfere  distincte  (litosfera,  atmosfera, hidrosfera si biosfera) cu toata situatia lor de interferenta pe anumite intervale; de combinare si conlucrare (integrare) a maselor (solida, lichida,        gazoasa,      biotica),            preparandu-se          astfel   geosfere       noi, integrative   (reliefosfera,    pedosfera,    landsaftosfera,    antroposfera, invelisul geografic)”


2. Definirea si clasificarea geosferelor


Notiunea de

geosfera

Clasificarea geosferelor

Geosferele intre “imaginea” perceputa si  realitate

Retine !


Prin    chiar    modul    de    individualizare-ordonarea     gravitationala    a materiei-orice   geosfera  presupune  existenta  un  grad  relativ  de omogenitate.  Criteriul  principal  de  definire  este  dominanta                     unui element sau stari geocomponentale intr-un nivel sferic de structurare materiala.  Prin           geosfera     se intelege “intinderea       unei        masei componentale cu tot ce se afla in ea, pana la cuprinderea sferica a Pamantului (I. Mac, 2000).

Cu privire la clasificarea geosferelor se utilizeaza, indeosebi, doua criterii: gradul de complexitate, respectiv pozitia in raport cu suprafata topografica        a      Terrei.      Conform                     primului                 criteriu         se  diferentiaza: geosferele  primare  (litosfera,  atmosfera,  hidrosfera),  numite  astfel intrucat  au  aparut  primele  (in  etapa  protoplanetara)  si  reprezinta “baza” formarii celorlalte geosfere, numite, in consecinta, derivate sau secundare;  geosferele  derivate  (pedosfera,  biosfera,  antroposfera s.a.) ar fi deci structuri mai recente sub aspect evolutiv si superioare din punct de vedere calitativ. Dupa pozitie, se diferentiaza in geosfere interne   (mantaua inferioara,       astenosfera,   mantaua                       superioara, scoarta)  respectiv  externe  (hidrosfera,  atmosfera,  biosfera  s.a.). Aceste diferentieri sunt dictate mai mult de necesitatea sistematizarii faptelor intrucat, in realitate, aceste trasaturi sunt mult mai nuantate.

Astfel,  etichetarea  “geosfere  primare”  nu  corespunde,  intru  totul, realitatii  pentru ca, de la stadiul protoplanetar si pana in prezent, respectivele  geosfere   au  realizat  schimburi  materiale  interne  si interconectate ce au contribuit la aparitia de noi structuri si proprietati in cadrul lor (de ex. structuri granitice,  sedimentare etc.-in scoarta; ape subterane, ghetari etc.-in hidrosfera; configuratii barice, structuri climatice,      ecranul        de          ozon               etc.-in  atmosfera).     Deci    caracterul “derivativ” integrat a fost o constanta evolutiva a geosferelor primare.

Perceptia traditionala  asupra  geosferelor,  constand  in  dispunerea succesiv  concentrica, armonioasa, simetrica, ordonata si evidenta a orizonturilor  omogene   (invelisurilor)  cu  proprietati  specifice  bine definite,    contine o doza  considerabila de idealizare. Ea deriva, mai ales,  din  ratiuni  didactice  ce  opteaza  pentru  simplificare  excesiva destinata facilitarii intelegerii unei realitati complexe  (de ex. modelul clasic                       de reprezentare a        geosferelor  prin      cercuri            concentrice). Idealizarea prin individualizare statica, separare si simplificare este utila (mai ales in scopuri didactice), dar este reala doar intre anumite limite.

Imaginea respectiva trebuie completata, in mod necesar, cu acele caracteristici  ce confera geosferelor calitatea de structuri dinamice complexe                interconectate        intr-un  ansamblu       functional:                     invelisul geografic. Chiar daca geosferele sunt, in prima instanta, “creatii” ale gravitatiei,  trebuie  subliniat  faptul  ca  ele  “fiinteaza”  nu  atat  prin gravitatia ordonatoare, prin cadrul impus de aceasta, cat mai ales prin


mecanismul  lor  energetico-functional.  De  aceea,  in  cele  ce urmeaza,   vom  proceda  la  o  scurta  trecere  in  revista  a  acelor caracteristici ce confera  geosferelor calitatea de structuri dinamice (auto)organizatorice.  Este  vorba  de  o  serie  de  trasaturi,  valabile pentru toate sferele ce edifica invelisul geografic,  esentiale pentru intelegerea profunda           a      proprietatilor               de    detaliu                        analizate,    in majoritatea lucrarilor de factura generala, pentru  fiecare geosfera in parte.

2. Trasaturile definitorii ale sferelor geografice


Nici o geosfera nu este “pura” (!)



Schimbarea starii de agregare- mecanism

al devenirii

si diversificarii geosferelor Consecintele autoorganizari

i si conlucrarii geosferelor


Geosferele situate intre astenosfera si ecranul de ozon poseda cateva trasaturi         fundamentale pentru                      intelegerea             proprietatilor autoorganizatorice ce stau la baza diversificarii si a integrarii lor intr-o forma superioara, inedita, de manifestare a materiei in sistemul solar: structurarea geografica. Esentiale sunt doua caracteristici:

I) atributul de “amestec”. Desi fiecare geosfera implica dominanta unui geocomponent sau stari (apa, aer, organisme, gazos, solid, lichid etc.) o importanta hotaratoare o are faptul ca fiecare geosfera “exista” intr-o  anumita  proportie  si  forma  in  toate  celelalte.  Omogenitatea geosferelor este intotdeauna relativa si  difera mult in spatiu si timp. Acest atribut nu este doar unul de circumstanta sau  de importanta secundara. In toate cazurile, prezenta (chiar si numai) unei “fractiuni” materiale de factura exogena” determina proprietati si functii inedite ce conduc la stari si chiar componenti noi in geosfera de temporara “adoptie”. Amintim rolul climatic al vaporilor de apa sau al nucleelor de condensare prezente  in atmosfera, rolul termoregulator al dioxidului de carbon atmosferic, importanta gazelor dizolvate in apa, rolul apei, aerului                 si                substantelor         organice          si         anorganice     in               “prelucrarea” epidermei litosferei, in sustinerea  vietii  prin intermediul solului si a plantelor verzi,  etc.

Desi  atributul  de  amestec  este,  la  prima  vedere,  o  proprietate “discreta” a fiecarei geosfere, el are caracter legic in spatiul geografic si detine rol cheie in potentializarea interactiunilor dintre geosfere si devenirea lor comuna.

II) coexistenta tuturor starilor de agregare ale materiei. Intrucat fiecare geosfera, definita in sine printr-o forma dominanta de agregare a  materiei,          poseda  “atributul  de  amestec”  inseamna,  implicit,  ca insumeaza totalitatea starilor de  agregare ale materiei telurice si ca inregistreaza  si  transmite,  celorlalte  geosfere,  efectele  energetice presupuse de repetatele si variatele schimbari de  stare a diferitilor geocomponenti. Pentru invelisul geografic coexistenta starilor solida, lichida  sau  gazoasa,  pe  suporturi  abiotice  si  biotice,  deopotriva, impreuna cu starea agregarii de fond specifice fiecarei geosfere, are o importanta exceptionala. Se remarca indeosebi urmatoarele implicatii:

-     diversificarea     combinatiilor     materiale      si     a     proceselor generatoare de noi structuri geografice (sedimentele, de pe fundul lacurilor,  marilor, oceanelor; norii in atmosfera, structurile magmato-



Schimbarile de stare implica fenomene de “prag”

Consecintele autoorganizari i si conlucrarii geosferelor


vulcanice    in     scoarta    si    la    suprafata     acesteia,    procesele    de termoclastism si formele rezultate etc.);

- conditionarea circuitelor de transfer material si energetic, in si intre  geosfere, precum si mentinerea raporturilor de echilibru dintre ele (circuitul apei,  al placilor litosferice, ciclul petrografic, circuitele biogeochimice, curgerile noroioase, solifluxiunea si multe altele nu ar exista in absenta binecunoscutelor schimbari de faza ce le insotesc);

- diferentierea spatio-temporala a proceselor si fenomenelor din invelisul geografic in corelatie cu distributia si succesiunea a valorilor prag asociate diferitelor tipuri de schimbari ale starii materiei: praguri fizice (termice, barice etc.)-de inghet-dezghet, evaporatie-condensare, subductie si topire a structurilor litosferice s.a.; praguri fizico-chimice- de                               dizolvare-precipitare,            oxidare-reducere,                                  umezire-uscare,        de curgere  semifluida,  fluida  s.a.;  praguri  biochimice-de  metabolizare fiziologica, de descompunere a compusilor organici etc.

III)  autoorganizarea  structurala  si  morfo-functionala.  In  fiecare geosfera     se        manifesta                     procese                   ordonatoare                          astfel      incat autoorganizarea  este  o  certitudine  chiar  si  la  nivelul  invelisurilor, aparent,  mai  putin  complexe  (atmosfera,  hidrosfera).  Principalele ipostaze autoorganizatorice ale geosferelor sunt:

- ordonarea verticala pe invelisuri si subinvelisuri; ...se poate constata  o  stratificare  a  materiei  telurice  nu  numai  sub  forma  de invelisuri concentrice, dar si in fiecare invelis masele sunt asezate in ordine,  dupa  greutatea  lor  specifica”   (S.  Mehedinti,  1930).  Prin structurare    si         substructurare                       se   diferentiaza         noi” invelisuri, subinvelisuri (zone, subzone, orizonturi etc.) fiecare  cu proprietatile sale specifice;

- ordonarea  orizontala  (plan  spatiala),  este  rezultatul  conlucrarii geosferelor: de ex. zonele de clima, tipurile de clima, topoclimatele si microclimatele (rezultate       prin      conlucrarea    energetica      a                             masei atmosferice cu suprafata activa reprezentata prin mase de apa, uscat, forme  de  relief,  vegetatie,  soluri,  etc.);  oceanele,  marile,  lacurile, raurile, ghetarii etc. (prin conlucrarea hidrosferei cu substratul solid si climatul); succesiunea latitudinala a zonelor biogeografice, edafice si peisagistice (in functie de zonalitatea climatica) s.a.;

--     ordonarea    si      conlucrarea     unitatilor      structurale      prin discontinuitati si fasii” de tranzitie. Geoorizonturile si structurile plan spatiale  sunt separate si uneori chiar conditionate de existenta unor  discontinuitati  spatiale  si  temporale  (discontinuitati  tectonice, structurale,           lacune        stratigrafice,  fronturi              atmosferice,                       planuri       de stratificatie termodinamica, maree etc.)  sau de interpunerea unor fasii sau pelicule de tranzitie (stratul pelicula-intre atmosfera joasa si masa de   apa,   ariile    periurbane,    silvostepa,    silvotundra,     piemonturile, glacisurile etc.).

-  conlucrarea  sinergetica,  intrucat  procesele  autoorganizatorice conduc  la  aparitia  de  “noi”                        geosfere,  rod  exclusiv  al  devenirii geografice        a          Terrei: reliefosfera,                        pedosfera, landsaftosfera, antroposfera s.a. Perioada  actuala,  in care omul s-a transformat,


dintr-un component de rand al naturii, intr-un factor organizatoric de prim ordin al invelisului geografic, marcheaza, fara indoiala, apogeul acestui proces.

-  integrarea  structurilor  geosferice  in  ansambluri  teritoriale. Autoorganizarea  structurilor  geosferice  culmineaza  cu  integrarea reciproca                    in  unitati     teritoriale complexe, de diferite tipuri (peisaje, regiuni, zone s.a.) si ranguri (local, regional, global). Se releva astfel interdependenta                    profunda     dintre    nivelul    geosferic                     si    nivelul complexelor teritoriale.

Test de autoevaluare

2. Studiul acestui capitol  v-a oferit posibilitatea intelegerii complexitatii reale a geosferelor.

a. Explicati de ce modelele didactice de reprezentare a geosferelor nu corespund realitatii (?).

 
b. Exemplificati atributul de “amestec” al geosferelor.

c. Exemplificati structurari si substructurari ale geosferelor.

Raspunsuri si comentarii la aceste probleme veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare.


5. Nivelul geocomplexelor

5.1. Semnificatie si continut


Geocomplex, peisaj, landsaft- invelis landsaftic


Geocomplexul reprezinta o grupare teritoriala de elemente, procese si fenomene a caror specificitate de combinare si interactiune se reflecta in specificitatea  trasaturilor sale fizionomice. Nivelul geocomplexelor este  rezultatul  integrarii  spatio-temporale  a  unitatilor  teritoriale  de diferite tipuri si diverse structuri, marimi, forme, functii, fizionomii etc. Respectivelor unitati teritoriale le-au fost  atribuite denumiri precum: complex  (teritorial)  natural,  complex  fizico-geografic,   geocomplex, complex geografic,  geosistem  s.a.  ;  cel mai raspandit  si frecvent utilizat este, totusi, termenul peisaj (fr.) si echivalentii sai lingvistici, landschaft, (cuvant german preluat, ca atare, in rusa si in alte limbi, inclusiv romana),  landscape (engl.) s.a. Din acest termen au fost derivate notiunile de landsaftosfera sau invelis landsaftic pentru a desemna  geosfera  integratoare  rezultata  prin  asocierea  globala  a unitatilor  landsaftice  (a  peisajelor)  de  diferite  ordine  de  marime. Acelasi sens il are si nivelul geocomplexelor teritoriale.


5.2.                 Peisajul ca structura geografica integrata


4 conceptii majore: peisaj “natural”, “umanizat” “sistemicsi

perceptual


Peisajul  constituie  unul  dintre  conceptele  „cheie”  privind  unitatile teritoriale geografice (alaturi de cel de „regiune”). Primele acceptii ale termenului,  promovate   (la  inceputul  secolului  XX),  mai  ales,  in geografia germana si sovietica, erau  caracterizate prin accentul pe pus pe latura exterioara, fizionomica si pe  continutul sau exclusiv natural  (A.  Hommeyer,  K.  Bürger,  S.  Passarge,  L.S.  Berg  s.a.). Termenul  era  utilizat  pentru  a  desemna  o  unitate  teritoriala  cu fizionomie specifica impusa catre de factorii fizico-geografici. Pe parcurs,  omul  trece  in  centrul  atentiei  pe  considerentul  ca  este principalul  agent  transformator  al  landsaftului  natural  in  “landsaft culturalizat” (O. Schlüter,  1907) sau chiar producator de “peisaje culturale” ce se succed celor naturale (C. Sauer, 1925).

Progrese  semnificative  in  aprofundarea  notiunii  s-au  realizat,  pe parcursul  deceniului  sapte,  in  geografia  germana,  ex-sovietica  si franceza,  prin  preluarea  si  valorificarea  conceptelor  sistemice  (K. Troll-1939, V. B. Soceava-1963, V. Isacenko-1975, G. Bertrand-i968, R. Brunet-1968, J. F.  Richard-1975 s.a.). Drept urmare, s-au impus preocuparile  de  a  descrie  valentele  structurale  si  functionale  ale geosistemului,  in  calitatea  lor  de  „suporturi”  si  “surse”  ale  laturii fizionomice (imagistice), si de a le integra intr-un  concept totalizator (peisajul), de larga cuprindere.

La inceputul  la  sfarsitul  anilor  `80,  in  contextul  afirmarii  spiritului postmodernist in stiinta, asistam la reinnodarea traditiei “imagistice” (fizionomice)  a  peisajului  insa,  dintr-o  noua  perspectiva.  Aceasta implica  evaluarea   peisajului  prin  examinarea  reactiilor  subiective generate de catre “locuri” asupra oamenilor (topofilie, topofobie s.a).



Definirea notiunii de “peisaj”

Structura peisajului : (in sens ecologico- sistemic)

Retine si noteaza

Tipologia peisajelor geografice


G. Bertrand (1968) definea geosistemul drept portiune din spatiu, caracterizat  printr-un  tip  de  combinare  dinamica,  deci  instabila  de elemente fizice, biotice si  antropice care, reactionand dialectic intre ele, formeaza unitati teritoriale -peisaje- ce evolueaza in bloc, atat sub efectul  componentelor  constituente,  cat  si  sub   efectul  dinamicii fiecaruia separat”.

Acelasi  autor  precizeaza  ca  individualitatea  peisajului  are  la  baza interactiunile  stabilite  intre  trei  componente  principale:  potentialul ecologic  (suportul  ecologic),  exploatarea  biologica  (comunitatile organismelor  vii)  si  actiunea  antropica  (activitatea  sociala).  Ele asigura  dinamica  comuna  a   geosistemului  exprimata,  fizionomic, printr-un  anumit  tip  de  peisaj.  Adeseori,   dinamica  unui  element component  poate  fi  diferita  de  dinamica  ansamblului   si  atunci, modificarea raporturilor dintre componenti, impune o noua tendinta dinamica  exprimata  prin  modificarea  peisajului.  Geosistemele  pot evolua intre  doua stari definitorii: biostazie (relatii de echilibru intre suportul ecologic si exploatarea biologica, stabilitate morfo-structurala a componentilor) respectiv,  rhexistazie (relatii de dezechilibru intre componenti        determinate                       de        cauze  naturale                          sau        antropice;          ele determina       degradarea suportului        ecologic         si/sau                       a exploatarii biologice,      efectele     transmitandu-se       apoi,               reciproc,                              intre            toti componentii.

Sintetizand formularile mai frecvent vehiculate, putem defini peisajul geografic       drept, unitate teritoriala,      de         dimensiuni  variabile, caracterizata  prin                 trasaturi      specifice,    conferite                     de          relativa omogenitate  structurala,  functionala  si  fizionomica,  rezultata dintr-un                anumit       mod       de       integrare       (combinare)       a geocomponentilor.  In relatie cu aceasta formulare, sunt utile, cel putin,  trei  sublinieri.  Prima,  se   refera  la  faptul  ca  exceptionala diversitate  peisagistica  a  invelisului  geografic,  are  drept  premisa principala,  posibilitatile,  practic  nelimitate,  de  combinare  intre geocomponenti si intre starile acestora. A doua, deriva din faptul ca, intotdeauna,  in  matricea  geocomponentala  a  peisajului,  se  disting unul  sau  doi  componenti,  rareori  mai  multi  (sau  parametri  ai acestora),  ce  isi  asuma  calitatea  de  factori..  Factorii,  sunt  acei geocomponenti,  susceptibili  sa  dobandeasca  rol  coordonator  care polarizeaza                anumite                     stari        si     directioneaza    procesele    definitorii, punandu-si astfel, amprenta asupra atributelor structurale, functionale si indeosebi, fizionomice. De aici, rezulta al treilea  aspect:  tocmai trasaturile    impuse    mai   pregnant    de   catre  factorii    coordonatori, servesc, de obicei, drept criterii pentru denumirea si clasificarea tipologica a peisajelor.

In cadrul  oricarei  categorii  tipologice,  vom  sesiza  factorul  (factori si/sau  parametri) ce ii confera specificitate: peisaj de munte, deal, campie s.a  (relief-altitudine-fragmentare s.a.); peisaj lacustru, marin, oceanic, glaciar, deltaic, lunca (apa, apa-relief, apa-temperatura, debit lichid-debit solid-viteza, vegetatie-nivel freatic s.a); peisaj de padure,


stepa,   savane,    mangrove,    de    desert    etc.   (vegetatia-apa,    apa- temperatura);  peisaj  agrar,  industrial,  rural,  urban,  minier,  turistic, cultural, religios etc. (omul si diversele forme ale actiunilor si trairilor sale) s.a.m.d.


Ordonarea peisajelor este atat

tipologica, cat si taxonomica

Ierarhizarea taxonomica a unitatilor de peisaj

Macrounitati de peisaj


Ierarhizarea  teritoriala  a  peisajelor.  Peisajele  geografice  pot  fi analizate sub aspect structural, functional si fizionomic, ca entitati in sine,  fara  a  se  tine  seama  de  circumstantele  localizarii  spatiale concrete  si  de  relatiile  cu   peisajele  invecinate.  Acest  demers, tipologic, este necesar, util, dar nu si suficient, intrucat peisajul este o realitate globala, alcatuita din nenumarate peisaje, de ordin regional si local,         a                   caror        dispunere   spatiala      reciproca nu        este     deloc intamplatoare. Dimpotriva,  ordonarea spatio-temporala, taxonomica sau relationata, a tipurilor de peisaje are implicatii teoretice esentiale din perspectiva cunoasterii lor.

Prin urmare, s-a pus problema delimitarii, definirii si denumirii fiecarei categorii de  unitati teritoriale care, dinspre mic spre mare, dinspre simplu spre complex, dinspre un nivel oarecare spre un nivel superior s.a.m.d.,  se  integreaza  in  unitatea  de  anvergura  globala:  invelisul geografic. Pentru exemplificare,  prezentam ierarhizarea propusa de G.  Bertrand  (1968,  modificata  de  I  Mac,  1990).  In  cadrul  acestui sistem  taxonomic,  discontinuitatile  climatice  si   structurale  impun delimitarea   spatio-temporala       a                         unitatilor                     de   rang             superior (macronivele), iar cele biogeografice si antropice pe a celor de rang inferior (micronivele). Sub aspect taxonomic, peisajul este unitatea teritorial-functionala de baza, ce subordoneaza subunitati tot mai restranse  si   omogene  geocomplex,  geofacies,  geotop)  care  se integreaza, la randul lor, in unitati teritoriale supraordonate (domenii, regiuni, zone).



Macronivelele poseda o mai mare stabilitate structurala, morfologica si       functionala      si,        prin      aceasta,        impun       configuratia             generala         a invelisului geografic. Sunt reprezentate, in ordinea descrescatoare a marimii, prin urmatoarele unitati de peisaj (fig. 6):

(I) zona, respectiv categoria de unitati de mare extensiune spatio- temporala,   cu   dispunere  latitudinala,  individualizate  ca  urmare  a efectelor  legii  zonalitatii;   de  ex.  zonele  climatice,  biogeografice, peisgistice etc. in succesiunea cunoscuta intre ecuator si poli;

(II) domeniu, reprezentand mari unitati de platforma si geosinclinal, vadit  diferentiate  prin  natura  diferita  a  suportului  ecologic  datorita caracteristicilor structurale, orientarii fluxurilor de materie etc.; de ex. sistemele  majore,  montane  (domeniile  caledonian,  hercinic,  alpin etc.), de podis si campie (platforma est  europeana,  feno-scandica s.a.);

(III) regiunea naturala, individualizata printr-o structurare mai diversa in care determinarile reliefului si climatului sunt, totusi, dominante; de ex. regiunea alpina, musonica, carpatica etc. ;



Microunitati de peisaj


Micronivelele peisajului consta in urmatoarele unitati de referinta (in ordine crescatoare):

(I) geotop-unitatea cea mai mica ca intindere (de regula, sub 1km²) si remarcabil     omogena,       constituita                      prin               conlucrarea unei   portiuni restranse a substratului (roca, relief, sol) cu un alt component fizic (apa,  aer)  sau  biotic  (planta,  fitocenoza  etc.);  de  ex.  lapiez,  crov, dolina, mal de albie,  renie, duna de nisip, depresiune interdunala, o constructie etc.

(II) geofacies-unitate dezvoltata in medie pe 1-10 km², care reuneste mai multe geotopuri intr-o fizionomie mai larga, dar unitara, datorata acelorasi conditionari genetico-evolutive; de ex. un sector de versant, fruntea sau podul terasei fluviale, asocierea duna-interduna, satul, in raport cu comuna, cartierul, in raport cu orasul etc.

(III) geocomplexul (Mac, I., 1990, geosistem, la Bertrand), unitate rezultata prin asamblarea la un nivel superior al geofaciesurilor ce are, pe  langa  diversitatea  mare  de  compozitie  si  o  intindere  spatiala relevanta (peste 10 km²); de ex. geocomplexele de lunca, de terase fluviale si de versant, ce alcatuiesc peisajul de vale; formele de endo si  exocarst  ce  alcatuiesc  peisajul  carstic;  localitatile   rurale   ce alcatuiesc peisajul rural, similar cele urbane, categoriile de parcele cultivate        ce        edifica                   peisajul           agricol      s.a.,         pot      fi        considerate “geocomplexe”.


Test de autoevaluare

3. Studiul acestui subcapitol  v-a oferit posibilitatea intelegerii semnificatiilor  majore ale notiunii de peisaj geografic.

a. Putem pune semnul egalitatii intre invelisul geografic si cel “landsaftic ?

 
b. Incercati sa detaliati structura si relatiile dintre componentii peisajului geografic.

c. Exemplificati relatii de rhexistazie in diferite tipuri de peisaje.

Raspunsuri si comentarii la aceste probleme veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare.


6. Nivelul organizarii teritoriale

6.1. Teritoriu, teritorialitate si organizare in invelisul geografic


Autoorganizare

Organizare

Teritoriu

Organizare prin “actiuni” relationate, poligenetice si multiforme

Teritorialitatea este produsul relatiilor

om-teritoriu


Nivelul organizarii teritoriale semnifica forma superioara de structurare a invelisului  geografic. Aceasta apreciere superlativa se intemeiaza pe faptul ca diversele spatii ale planetei, guvernate, o buna parte din istoria  lor,  de  legi  naturale,   autoorganizatorice,  precum  cele specifice landsafturilor si regiunilor naturale,  domeniilor sau zonelor geografice, recepteaza, tot mai pregnant in ultimele  secole si mai ales,  decenii,  efectele  proceselor  organizatorice  sustinute   prin vectori umani activi. Este vorba, desigur, de actiuni deliberate ale omului,  bazate  pe  necesitati  si  interese,  pe  ratiuni  juste,  idealuri, aspiratii,  dragoste,  implicare  si  finalitati  pozitive,  dar  si  de  actiuni accidentale,  eronate,   (constiente   sau  inconstiente),  izvorate  din necunoastere,                   ignoranta,  antagonism,   oportunism,    ura,                             orgoliu, indiferenta etc. Cert este ca aceste actiuni, inscrise in sfera sociala, istorica,  economica,  politica,   culturala,  sociala  etc.,  au  conferit invelisului  geografic  o  consistenta  “incarcatura”  purtatoare  de efecte si semnificatii care s-au atasat celor naturale si chiar s-au imbinat  cu  ele  in  forme  inedite.  In  acest  mod,   dimensionarea teritoriala  a  invelisului  geografic  a  dobandit  o  complexitate   fara precedent. De aceea, in acceptie geografica, teritoriul trebuie definit ca

expresia geografica concreta a realitatii spatiale rezultata in urma conlucrarii geocomponentelor la nivel superior de integrare (I. Mac,

2000). Evident,  este  o  semnificatie  mult  mai  ampla  decat,  aceea uzuala,  de  intindere  de  teren  delimitata  pe  baza  unor  criterii  de proprietate sau de jurisdictie administrativa ori politica.

Totalitatea  formelor  prin  care  omul  interactioneaza  cu  “tiparele” (auto)organizarii naturale si modifica conditia lor geospatiala poate fi desemnata  prin notiunea de actiune geografica (Pinchemel Ph. et Genevieve,  1995).  Actiunea  geografica  bazata,  in  primul  rand,  pe inteligenta,    este     complexa      si                       relationala              (intre                      transformarile naturale, sociale, economice, politice, culturale, etc. exista o stransa legatura,  ce  nu  ocoleste  nici  realitatile   fizico-geografice).  Apoi, actiunea  geografica,  este  poligenetica  si  multiforma  prin:  efecte (scontate,  nescontate);  prin  agenti  (individuali,  de  grup,  colectivi, institutionali,  publici,  privati  etc.);  procese  generatoare  de  “putere” (funciare,  financiare,  legislative,  de  productie,  schimb  si  consum, stiintifice, politice etc.);  modul de actiune (punctual, sectorial, areal; direct, indirect etc.); scara de interventie; origine; implicatii s.a.m.d.

Transformarile  si  interventiile  antropice  au  modificat,  la  randul  lor, conditiile  de  existenta,  inclusiv  perceptiile  omului  asupra  realitatii geografice  si  au   generat  o  forma  specifica  de  manifestare  a teritorialitatii. Intelegem prin teritorialitate ansamblul relatiilor de ordin



Divizarea spatiala

loc, localitate, regiune


individual  si  colectiv  stabilite  intr-o  comunitate  umana  in  virtutea apartenentei  sale la un areal geografic delimitat. Arealul “teritorial”, spre deosebire de  arealele  comune, necesita un proces sustinut de edificare,     dezvoltare      si  conservare.                    Acest proces inseamna mentinerea  viabilitatii  teritoriale  a  proceselor  naturale  in  conditiile exceptionalei   diversificari     a          spatiilor                    existentiale    sau,     pe             scurt, organizare. (vezi pct. 2.2.2). Prin teritorialitate, spatiilor naturale li s- au adaugat spatiile construite” pe cale sociala, politica, culturala s.a. (locuinte, institutii, cartiere, provincii, tari, organizatii suprastatale sau enclave  etc.),  spatii  “mentale”  (legatura  afectiva  cu  “locul”,  traditii, mentalitati etc.) s.a.

Una dintre formele cele mai elocvente de organizare ale invelisului geografic         este     divizarea                    spatiala.                 De               la       marile            ansambluri continentale  si  oceanice  pana  la  cele  mai  restranse  geocomplexe locale,  toate  si  fiecare,  “poarta” diverse tipuri  de  limite  trasate  de oameni, concret sau mental, pentru a marca “inradacinarea” spatiala a experientei lor perceptuale, sociale, economice, istorice si spirituale in mediul geografic in s-a care desfasurat. Fiecare unitate teritoriala este o individualitate in sine (desemnata si printr-un nume propriu) dar caracterizarea  lor,  in  ansamblu,  necesita  existenta   unor  termeni generici; cei mai utilizati sunt: loc, localitate, regiune.


6.2. Loc si localitate


Locul este teritoriul perceput si reprezentat prin semnificatii

Locul este o categorie de percepere, reprezentare si recunoastere colectiva


Concis  definit,  locul  este  o  portiune  de  teritoriu  purtatoare  de semnificatie. Locul geografic este variat ca forma si marime, poseda caracteristici proprii,  izvorate din natura elementelor si modul lor de combinare in spatiu si timp.  Perceperea constienta a proprietatilor (semnificatiilor)  ce  fac  ca  un  fenomen   geografic  sa  fie  unic  si nerepetabil; pe suprafata Pamantului, conduce la  notiunea de loc. Locul este materializarea teritoriala a fiecarui fenomen in parte, simplu ori  complex,  dar  unic  si  nerepetabil,  impreuna  cu  reprezentarile (mentale,  lingvistice,  grafice,  asociative  s.a.)  elaborate  de  catre oameni  prin   perceperea  si  analiza  semnificatiilor,  respectiv  prin definirea, localizarea si atribuirea de nume respectivului fenomen.

Semnificatiile  de  diferentiere  ale  locurilor  sunt  extrem  de  diverse: caracteristici  fizico-geografice,  de  ex.  Varful  Moldoveanu,  Pestera Scarisoara, campia Siretului inferior, Calugari-Ponor, Baile 1 Mai etc., toate sunt locuri” geografice a caror semnificatie este binecunoscuta; caracteristici antropice,  reflectate in arhitectura, obiceiuri, utilizarea terenurilor, diverse activitati etc., de ex.  Maramures, Pisa, Petronas Center, Sambra Oilor, Muntele Gaina, polderele  olandeze, Cannes, Rolland  Garros,  Woodstock  etc.,  sunt  locuri”  in  virtutea  traditiilor, realizarilor sau evenimentelor cu semnificatii de exceptie; intamplari, ce  au consemnat celebre “locuri istorice”, de ex. Posada, Trafalgar, Verdun, Stalingrad etc.



Semnificatia locului se schimba in timp

Locurile sunt ierarhizate si integrate


De  multe  ori,  “locul”  asociaza  mai  multe  semnificatii  iar  in  timp semnificatia unui loc se poate schimba sau imbogati cu noi sensuri. Se remarca si faptul ca multe locuri sunt de fapt “localitati”. Localitatile sunt  locurile  si  opera  oamenilor.  Denumirea  atribuita  locului  sau localitatii este, adeseori, in relatie directa cu semnificatia sa (actuala sau de odinioara): de ex. Dl. Minei, Cazanele Dunarii, Pestera Ursilor, Manastireni, Lazuri, Livada, Slobozia etc.

Locurile  poseda  numeroase  atribute:  asezare,  marime,  structura interna, dinamica specifica etc, toate, sensibil diferentiate de la un loc la altul. Important de  subliniat este faptul ca locurile interactioneaza unele cu altele. Relatiile dintre ele determina integrarea lor in unitati teritoriale de ordin superior: regiuni geografice.


6.3. Regiunea geografica


Definirea notiunii de regiune geografica

Distinctia intre “peisaj” si “regiune” geografica

Regiunea geografica implica “primatul” functionalitatii


Regiunea geografica este un alt concept cheie in geografie care a fost, la  randul  sau, divers interpretat si definit. Elementele ce apar totusi,  consecvent,  in  majoritatea  definitiilor  ne  permit  formularea urmatoarei    generalizari:     regiunea    este     o    unitate    teritoriala, caracterizata  prin  relativa  omogenitate  si  specificitate  morfo- structurala impuse de manifestarea unor functii dominante intre anumite limite spatio-temporale.

Definitiile atribuite regiunii seamana, adeseori, izbitor cu cele date “peisajului” si, nu odata, cei doi termeni, evident diferiti, au fost definiti si utilizati cu aceleasi  sensuri. Pentru a elimina confuziile se impun, cel putin doua sublinieri:

a) peisajul  poseda  omogenitate  de  ansamblu  data  de  aceleasi combinatii   ale   geocomponentilor;  regiunea  prezinta  omogenitate relativa, intrucat  anumite  caracteristici structurale si fizionomice se pot  schimba  pe  fondul  mentinerii  aceleiasi  functii  dominante;  prin urmare, o regiune bine individualizata poate sa includa un singur tip de peisaj dominant (ex. Baraganul), iar alta, poate include mai multe tipuri distincte de peisaje (regiunea carpatica);

b) trecerea de la un peisaj la altul ce face de regula prin fasii de tranzitie   (silvostepa,  silvotundra,  aria  periurbana  etc.),  pe  cand regiunile  au  limite  ce  marcheaza  evident  schimbarea  (incetarea) caracteristicilor dominante.

Prin urmare, omogenitatea, uniformitatea si specificitatea trasaturilor peisagistice, dintr-un teritoriu dat, pot defini o regiune, dar ele nu sunt, intotdeauna,  atributele   cardinale,  De  aceea,  in  definitia  “reper” (propusa    la    inceput)     s-a    urmarit    “relativizarea”    notiunilor     de omogenitate,  uniformitate etc. si deplasarea accentului spre sensul etimologic, ce trimite la functie (regiune, de la lat. “regio”, “regionis”, care semnifica a domina, guverna,  stapani, dirija etc.).  Ceea ce da “substanta” regiunii este coerenta si conlucrarea partilor in procesele de  structurare  si  evolutie  guvernate  de  catre  functia   dominanta (geomorfologica,     climatica,    urbana,     industriala,      administrativa,



Tipuri de regiuni

Retine si noteaza!

Patru conceptii dominante privind definirea regiunii geografice


geopolitica  etc.).  De  exemplu,  regiunea  Italia  de  Nord,  regiunea ardeleana etc. vadit, eterogene sub aspect morfostructural, peisagistic s.a. sunt bine conturale spatial si unitare sub aspect functional.

Dupa conditiile si modul de formare regiunile se pot diferentia in:

-      regiuni concrete, “date, prin autoorganizare naturala si antropica;

-  regiuni  “dorite”  sau  “proiectate”,  prin  planificare  si  gestiune teritoriala, design” geopolitic etc., sau, pe scurt, prin organizare;

- regiuni de apartenenta, constand in spatii de actiune, interventie si control     (entitati           politico-administrative,            regiuni                                  suprastatale, transfrontaliere s.a);

-  regiuni  de  identitate  afectiva,  adica  teritorii  de  identificare, reprezentare, si apartenenta psihosociala (regiuni etnografice, etnice, culturale s.a.);

-  regiuni de tip model, obtinute prin metode de analiza, diagnoza, modelizare  (regionarea, analiza corelativa, modelarea GIS s.a.) utile in proiectarea dezvoltarii teritoriului s.a. (vezi fig. 1.)

Drept urmare, pot fi definite numeroase tipuri de regiuni fizice, istorice, economice,  politice, culturale etc., in raport cu functia considerata dominanta  intr-un   anumit  context  spatio-temporal.  In  timp,  s-au afirmat  mai  multe  conceptii   dominante  de  definire  a  regiunilor geografice Ele se utilizeaza si in prezent, cu ponderi diferite, in functie de traditia cercetarii, specificul teritoriului analizat sau scopul studiului.



Dupa A. Vallega (1995), s-au conturat patru acceptii privind directia amintita:

-    regiunea naturala, are drept premisa faptul ca factorii fizici, indeosebi geologia,  relieful si climatul exercita o influenta hotaratoare asupra celorlalti componenti (soluri, peisaje, populatie, economie), implicit in sensul structurarii lor spatiale. De aici, decurge cerinta de a delimita regiunea (complexa) luand drept criteriu extensiunea spatiala a unitatii fizice in care roca, geomorfologia, climatul etc. sau landsaftul rezultat, sunt omogene.

-    regiunea  umanizata,  este  conceptia  intemeiata  de  catre  marele geograf  francez Paul Vidal de la Blache (1845-1918), pe gandirea determinist         moderata,  exprimata       prin                  celebra            sintagma       “natura propune, omul dispune”. Alternativa permitea abordarea faptelor de pe pozitia  uniunii dintre om si natura“. Fenomenele naturale sunt inseparabile  de  cele   sociale,  istorice,  economice  si  culturale  si spirituale; ele se        contopesc  intr-un ansamblu teritorial armonios - regiunea- a carui trasatura emblematica  este existenta unui anumit “gen de       viata”.            Conceptia    sta    la          baza       studiilor      monografice descriptive, dezavuate in prezent. In schimb, ideea de “genre de vie” cunoaste spectaculoase metamorfoze recente, de


Criterii de clasificare           Tipuri de regiuni

I Scopul demersului stiintific       Morfologice Climatice Pedogeografice Biogeografice

Rurale Urbane Agricole Industriale Turistice

Politico-administrative

Ecologice

Mixte

II. Structura                     Omogene Polarizate Anizotrope

III. Trasaturi evolutive             Naturale Umanizate Functionale Sistem

IV. Marime                                               Macroregiuni

Regiuni de ord. I, II, IIiI

Microregiuni

V. Nivel de organizare            Active Echilibrate Informatizate Autofinalizante

VI. Relatia om-mediu             Inradacinate Fluide Explozive

VII. Gradul de complexitate                                         Elementare

Complexe

VIII. Gradul de vulnerabilitate      Stabile Critice Defavorizate

Fig. 1. Tabel continand clasificarea tipologica a regiunilor

(P. Cocean, 2000)

factura postmodernista. Dupa 1930, accentul s-a mutat pe sublinierea rolului  major  detinut  in  teritoriu  de  factorul  antropic.  In  functie  de unghiul de vedere  din care era studiat acesta, s-au definit regiuni “culturale”,  “industriale”,  “agricole”  etc.  limitele  lor  fiind  impuse  de cadrul manifestarii spatiale a fenomenului vizat. Conceptia a deviat si spre “voluntarism” (determinism social),  prin supraevaluarea rolului factorului  uman  in  geneza  si  controlul  regiunii  si   minimalizarea elementelor fizico-geografice, reduse la calitatea de simplu suport al fenomenelor socio-economice;


-     regiunea functionala s-a impus ca urmare interesului crescand, in anii 50-60,  pentru                       dinamica spatiilor urbanizate si a functiilor organizatorice ale  oraselor si retelelor urbane. In acest context, atributele  de  omogenitate   structurala  si  fizionomica  isi  pierd semnificatia si sunt inlocuite de modelul “gravitational” ca principiu organizatoric. Regiunea este teritoriul in care se manifesta atractia exercitata de un centru urban polarizator (de unde si denumirea de “regiune  polarizata”.                Regiunea este                  neomogena  intrucat,        in teritoriu, exista o ierarhie de centre urbane cu efecte de polarizare diferentiate, o retea de fluxuri diverse care le interconecteaza s.a. Coerenta regiunii este data de catre functiile dominante  detinute de catre centrele polarizatoare si de modul in care interactioneaza acestea in teritoriu;

-     regiunea sistem reprezinta o modalitate mai recenta de abordare a  unitatilor   teritoriale  conturata  pe  fondul  patrunderii  teoriei sistemice in geografie.  Regiunea este definita ca sistem teritorial deschis ale carui trasaturi sunt determinate de natura si marimea intrarilor de substanta, energie si informatie  si de modul in care sunt  ele  transformate,  utilizate  sau  disipate  prin   intermediul proceselor  autoreglatoare  desfasurate  in  stransa  corelatie  cu iesirile  din  sistem.  Noul  cadru,  integreaza  elementele  fizice  si umane  intr-un ansamblu coerent ce poate fi analizat obiectiv, pe baza gradului de corelatie dintre elemente.


Principalele caracteristici ale regiunii


-     localizarea, defineste specific orice regiune intrucat, atat pozitia matematica,   cat   si  asezarea  in  raport  cu  alte  componentele geografice      de referinta, explica o buna parte din trasaturile sale de ansamblu;

-     dimensionarea spatiala variabila,  determinata de extensiunea areala a relatiilor ce confera teritoriului relativa omogenitate morfo- structurala si mai  ales  coerenta functionala; diferentierea spatio- temporala a relatiilor respective se exprima prin “limite”;l

-     imitele,  exprima  “discontinuitatile”,  relative  sau  transante,  ce separa  regiunile. Natura si originea lor este extrem de diversa: limite naturale sau construite; limite concrete sau ideale (mentale, de  sinteza  stiintifica);  limite  “impamantenite”  sau  limite  impuse (prin decizie administrativa sau dictat  politic); limite de excludere sau limite de interferenta si conlucrare etc.;

-     ierarhizarea, exprima pozitia ocupata de unitatea regionala intr-o ierarhie taxonomica, in functie de marime, gradul de omogenitate relativa  a   caracteristicilor,  relevanta  teritoriala  a  functiei  etc. Analiza spatiala a variatiei acestor caracteristici permite divizarea (regionarea) teritoriului in regiuni de diferite ranguri (ordine) ce se integreaza succesiv in ansambluri teritoriale tot mai vaste.


Test de autoevaluare

 Studiul acestui subcapitol  v-a oferit posibilitatea intelegerii valentelor  multiple ale organizarii teritoriale in invelisul  geografic. a. Puteti da exemple de “locuri geografice cu semnificatii”

 
multiple, respectiv dinamice (schimbate in timp)?

b. Fiecare regiune poseda una sau mai multe functii care ii

confera individualitate (identitate); puteti sa precizati asemenea functii

c. Ce sunt regiunile anizotrope?

Raspunsuri si comentarii la aceste probleme veti gasi la sfarsitul acestei unitati de invatare.

7. Raspunsuri si comentarii la intrebarile din testele de autoevaluare

Intrebarea 1

 
a. .Geocomponentul “apa” este mult mai mult decat echivalentul sau chimic (H2O): de ex. apa lacului, marii sau oceanului contine in stare  dizolvata  gaze,   minerale,  saruri,  carbonati,  materiale  in suspensie, include organisme vii,  poseda parametri fizico-chimici specifici-temperatura, densitate, culoare etc. (pe scurt, complexitate reala)  a  caror  natura,  proportie  si  marime  sunt  determinate  de conditiile de existenta litomorfostructurala, climatica, hidrica, biotica etc.  (adica  de  localizarea  in  spatiul  concret),  iar  efectele  sale climatice,  hidrice,  geomorfice,  biotice,  socio-economice  asupra “vecinatatii”            vor            fi,                        evident,  dependente                      si   proportionale    cu parametrii  de  “masa”  (volum,  densitate)  si  altii  asociati:  forma, dimensiuni, regim, calitatea de resursa etc.

b. Pedologul cerceteaza solul ca “mijloc de productie” prin prisma fertilitatii si a modalitatilor de sustinere sau amplificare a respectivei calitati;  geograful,   fara   a  ignora  aceste  aspecte-cu  implicatii economice,  “vede”  in  sol  informatii  pretioase  despre  conditiile geografice trecute in care s-a format, precum si un “factor” integrat in  structura     si              dinamica            actuala            a       teritoriului, prin                    efectele microclimatice, hidrice, geomorfice, ecologice, economice .


Intrebarea 2

a. In realitate, doar litosfera, atmosfera si hidrosfera au continuitate spatiala  la  scara  globala,                       insa  grosimea  lor  variaza  considerabil (chiar  si  in  cazul  atmosferei,  la  prima  vedere,  cea  mai  simpla  si omogena               in         dispunere  si                      proprietati).   In       schimb,         biosfera        si antroposfera etaleaza arii  de concentrare a organismelor separate prin discontinuitati teritoriale in care  viata  este o prezenta firava. In ultimul         caz,               atributul               de    “sfera”    are,    mai    mult,    conotatie    de apartenenta la o clasa de fenomene, decat de configuratie spatiala. In plus, intre geosfere nu exista, decat rareori, limite transante; trecerea intre litosfera si mediile hidric, atmosferic, biotic  se realizeaza prin cuverturi   de     alterare,                       soluri,                  pelicule          de        sedimente etc.    ce inglobeaza, pe o anumita grosime, elemente si stari specifice tuturor mediilor ce intra in contact si interactiune.

 
b. In atmosfera sunt prezenti vapori de apa, acicule si cristale de gheata,  particule minerale, organisme si microorganisme; hidrosfera contine  gaze  si  substante  minerale,  dizolvate  sau  in  suspensie, provenite din       scoarta,                     atmosfera            sau                prin     descompunerea organismelor; litosfera este si ea strabatuta pana la diverse adancimi de  aer  atmosferic,  ape  circulante,  organisme  vii,  materie  biotica continuta in structurile sedimentare etc; biosfera si organismele sunt concomitent  aer,  apa  si  minerale,  superior  structurate  si  viguros penetrante in mediile din care isi extrag respectivele “esente” prin mijlocirea energiei solare si biochimice s.a.m.d.

c)    troposfera,    stratosfera,      mezosfera,      ionosfera;     homosfera, heterosfera-in      atmosfera;     nivelele     hidrolitosferic,     epihidrosferic, hidroatmosferic-in hidrosfera; prelitosfera, paturile bazaltica, granitica si sedimentara-in litosfera; nivelele endo-mezo si epigeomorfosferic- in       geomorfosfera;    nivelele trofice-in   biosfera;     nivelele sociale (individual,       de           grup,      colectiv),  psiho-sociale,  economice           etc.-in antroposfera etc.;

Intrebarea 3

a. Desi unii autori folosesc notiunea cu sens de “invelis geografic”, majoritatea ii atribuie o semnificatie mai restransa, respectiv orizontul de  maxima  interferenta  a  geosferelor  in  care  se  formeaza  solul, traiesc  vietuitoarele  si  se  individualizeaza  landsafturile.  Acesta  se extinde pe o grosime de cateva zeci de metri, pana la maximum 200 m adancime.

b. Potentialul ecologic, prin caracteristicile rocilor, reliefului, climatului, apei din sol etc., conditioneaza  sau influenteaza viata organismelor astfel incat fiecarui tip de potential ecologic ii corespunde un anumit tip  de  exploatare  biologica  (ce  include  asociatii  vegetale  (padure, faneata,  stepa  etc.),  soluri,  biocenoze  s.a.;  Ambele  componente structurale intretin relatii reciproce cu factorii antropici. In  functie de natura lor, relatiile pot fi de echilibru (biostazie), respectiv dezechilibru (rhexistazie).


c. Defrisarile  determina  intensificarea  siroirii,  ravinatiei  si  a  altor procese de  versant ce determina, la randul lor, erodarea solurilor, fragmentarea versantului, diminuarea potentialului biotic si reducerea potentialului de resursa a peisajului.

Intrebarea 4

 
a. De ex. Cape Kennedy-loc geomorfologic-loc“aerospatial”; Bran-loc geografic, loc istoric, loc turistic s.a.; in timp, semnificatia unui loc se poate schimba sau  imbogati cu noi sensuri: de ex. Oxford, dintr-un loc (vad) de trecere a cirezilor, intr-un …loc universitar celebru; Rieni, dintr-un loc rural, de oarecare interes etnografic , in “locul citadela al European Drinks etc.

b. Fiecare unitate teritoriala are propria individualitate (functie si/sau identitate)  “mostenita” de la natura si/sau generata de om: de ex. individualitatea  orografica, peisagistica, etnica, lingvistica, nationala, administrativa, culturala,  spirituala, economica, geopolitica s.a. Prin acestea, regiunea devine spatiu de atasament afectiv pentru locuitorii sai,  spatiu  de  solidaritate  in  actiunile  de  asimilare  a  valorilor  si, uneori, obiect de tensiune sau disputa socio-economica si politica.

c.  Regiunile  anizotropice  se  remarca  prin  existenta  unor  centre polarizatoare  succesive, dispuse in serie, ceea ce le confera forma alungita   (specifica culoarelor, fasiilor sau axelor); de ex. Constanta- Mangalia,  Boston–Washington,  culoarele  Timis-Cerna,  Bran-Rucar s.a.

8. Lucrare de verificare

Instructiuni

 
Lucrarea  de  verificare  solicitata  implica  activitati  care  necesita cunoasterea                          capitolului    “Problematica     obiectului    de    studiu    al geografiei”.  Raspunsurile  la  intrebari  vor  fi  transmise  prin  posta tutorelui pentru comentarii, corectare si evaluare.

Pe prima pagina a lucrarii se vor scrie urmatoarele:

-     Titulatura acestui curs (Geografie generala);

-     Numarul lucrarii de verificare;

-     Numele si prenumele cursantului (acestea se vor mentiona pe fiecare pagina);

-     Adresa cursantului.


Fiecare raspuns va trebui sa fie clar exprimat si sa nu depaseasca o jumatate de pagina. Pentru usurinta corectarii lasati o margine de circa

5 cm, precum si o distanta similara intre raspunsuri.

Mentionati,     totodata,     specializarea     universitara     absolvita,     anul absolvirii, scoala unde activati si pozitia in cadrul corpului profesoral.

Care erau asteptarile Dvs. De la acest curs?

1.  Prezentati sintetic diferite tipuri de structuri geografice ierarhizate (forme  de  relief,  soluri,  asezari  omenesti,  unitati  teritoriale  etc.) precizand (sub)unitatile catenei ierarhice (1 punct).

2.  Explicati prin cuvinte proprii si dezvoltati ideea “punctului de vedere geografic” in cercetarea realitatii (1 punct).

 
3.  Explicati  rolul  climatic  al  vaporilor  de  apa  si  al  nucleelor  de condensare  din  atmosfera;  rolul  termoregulator  al  dioxidului  de carbon atmosferic si importanta gazelor dizolvate in apa (1 punct).

  Precizati  formele  cele  mai  cunoscute  de  schimbari  de  faza  (de stare)  ce   conditioneaza  geneza  si  diversificarea  proceselor  si fenomenelor geografice (1 punct).

5.  Exemplificati 3 situatii de peisaje aflate in rhexistazie (1 punct);

6.  Care  sunt  factorii  coordonatori  in  cazul  urmatoarelor  tipuri  de peisaje:                 carstic,    de    lunca,    glaciar,    rural,    desertic,    litoral,    de “pamanturi rele” (bad lands; 1 punct)?

7.  Diferentiati  prin  cuvintele  si  ideile  Dvs.  Notiunile  de  “peisaj si

regiune geografica, apeland si la exemplificari (1 punct).

8.    Dati exemple de “locuri” din orizontul geografic apropiat;  precizati semnificatiile  (singulare sau multiple, dinamica lor) reflectate prin diverse atribute: morfologie, functie, denumire etc. (1 punct).

9.  Selectati doua regiuni geografice, la alegere, pe care sa le analizati prin  prisma   localizarii,  modului  de  formare,  tipologiei  limitelor, tipologiei functionale, structurii taxonomice si apartenentei tipologice (1 punct).

In final, va rog sa comentati continutul testelor de autoevaluare si sa subliniati ce  credeti ca ar trebui sa cuprinda acestea pentru a creste eficienta si fixarea cunostintelor acumulate.


9. Bibliografie minimala

Cocean P., Geografie Regionala, Presa Universitara Clujeana, 2002

Donisa I., Bazele teoretice si metodologice ale Geografiei, Editura Didactuca si

Pedagogica, Bucuresti, 1977.

Ianos, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnica, Bucuresti, 2000.

Ielenicz M., Geografie generala. Geografie fizica, Editura Fundatiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2000.

Mac I.,  Geografie generala, Editura Europontic, Cluj-Napoca,  2000.

Posea, Gr., Armas, Iuliana, Geografie fizica. Terra-camin al omenirii si sistemul solar, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1998.

Rosu, Al., Irina Ungureanu, Geografia mediului inconjurator, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1977.

Rosu, Al., Terra-Geosistemul vietii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,

1987.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1439
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site