Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
DemografieEcologie mediuGeologieHidrologieMeteorologie


Evolutia formelor de asezare umana

Demografie



+ Font mai mare | - Font mai mic



EVOLUTIA FORMELOR DE ASEZARE UMANA


De la primele adapasturi umane – pesterile (ale caror pereti poarta urmele existentei

umane în formele sale incipiente: Muntii Cantabrici – Altamira, Spania; vaile Dordognei si



Garronei, Franta; Tassili, Africa de Nord) pâna la cele mai îndraznete siluete si înaltimi ale

zgârie-norilor de azi, omul a parcurs un drum lung si – nu rareori – anevoios. Mintea si mâna

omului au faurit minuni care au durat peste secole; este la fel de usor de dovedit ca aceleasi

„instrumente” l-au ajutat pe acesta sa-si si distruga uneori operele.

Pe parcursul evolutiei sale, natura i-a fost omului adapost si pericol, prieten si dusman; în

functie de împrejurari si necesitati, el a luptat împotriva ei sau si-a luat-o aliat. „Hârjoana” lui cu

natura dureaza si în ziua de azi: se lasa – uneori – modalata, schimbata, îmbunatatita, îmblânzita,

pentru ca – alteori – sa se razbune si sa se razvrateasca pe aceste modificari care îi sunt aduse

prin furtuni, inundatii, eruptii vulcanice, cutremure, incendii si alte evenimente naturale,

alternantele acestora nefiind deloc întâmplatoare, ci corelându-se logic, cauzal.

Daca lupta cu fortele naturii l-a determinat pe om sa-si gaseasca si apoi sa-si

îmbunatateasca – pâna la perfectiune – uneltele de lucru, ambianta si locuinta (habitatul) nu au

ramas nici ele neglijate. Efortul si preocuparea pentru amenajarea urbana a existat înca de la

aparitia oraselor, din antichitate, dar nu s-a constituit ca o politica publica aparte. Specialistii de

azi fac distinctie între „arta urbana” – aparuta odata cu primele orase si vizând organizarea

spatiului metropolitan4 (în special aspectele legate de temple si palate), „urbanificare”5

desemnând fenomenul spontan al dezvoltarii urbane si „urbanism” (expresia sa organizata) –

înteles ca o vointa de a dirija cresterea, dezvoltarea urbana si de a asigura o existenta comunitara

întelept organizata

Unii specialisti afirma ca urbanismul îsi are radacina în Renastere.

Într-o alta categorie de pareri se considera ca punct de plecare pentru urbanism era

industrială, când curentele de gândire si actiune europene si americane, noile tehnici si

tehnologii utlizate în constructii au adâncit preocuparile în domeniul crearii unui nou cadru de

habitatie6

Urbanismul (termen încarcat de ambiguitate) a fost definit în diverse forme:

. urbanismul reprezinta un ansamblu complex de activitati de proiectare, avizare,

aprobare a unor planuri sau autorizare a constructiilor viitoare pentru oricare tip de localitate

(urbana sau rurala)7

. urbanismul este un ansamblu de masuri politice, administrative, financiare, economice,

sociale sau tehnice destinate sa asigure dezvoltarea armonioasa a unui oras8

4 “Metropola exista din antichitate; chiar daca Ninive sau Babilonul înca nu, dar cel putin Roma si Alexandria le

puneau deja locuitorilor problemele pe care le traim noi astazi (cf. J. Carcopino, La vie quotidienne ŕ Rome,

Hachette, Paris, 1939). Dar pe atunci metropola era o exceptie, un caz extraordinar; dimpotriva, am putea desemna

secolul XX ca era a metropolelor. Populatia acestora atinge numere în fasa carora daduse înapoi imaginatia celor

mai îndraznete spirite. David Hume a fost unul dintre cei mai aventurosi care, într-un eseu intitulat On the

Populousness of Ancient Nations, estima ca ”judecând dupa experienta timpurilor trecute si prezente, exista un fel de

imposibilitate ca populatia unui oras sa poata vreodata depasi 700.000 de locuitori”. În 1889, Jules Verne prevedea

orase de zece milioane de locuitori, dar numai pentru 2889”. A se vedea Françoise Choay, URBANISMUL.

UTOPII SI REALITATI, Editurile Paideia & SIMETRIA, Bucuresti, 2002, p.81 (nota 1).

. urbanismul (de fapt, urbanistica) este stiinta al carei obiect îl constituie sistematizarea

asezarilor existente si proiectarea de de asezari noi (cuvântul însusi vine de la latinescu „urbis”

care înseamna oras; urbanismul este asadar stiinta dezvoltarii oraselor, asezarilor)9

. urbanismul este stiinta si tehnica construirii si amenajarii asezarilor de tipul comunelor

si oraselor10

. urbanismul este „în acelasi timp, si mai mult si mai putin decât se crede al fi: la polul

concret al amenajarii asezarilor, el nu este o stiinta exacta; la celalalt pol, al reflectiei asupra

orasului, urbansimul vizeaza nu mai putin decât fiintarea noastra ca specie edificatoare (Oswald

Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un animal care construieste orase”). Între aceste

doua componente disharmonice si azi se desfasoara existenta reala a asezarilor umane cu

nesfârsita lor diversitate si cu mereu noile probleme pe care le ridica”11

Termenul urbanism a fost folosit pentru prima data, pare-se, în lucrarea inginerului

catalan Ildefonso Cerda intitulata „Teoria generala a urbanizarii”, publicata în anul 1867. El a

pornit de la vocabula latina „urbis” pentru a desemna stiinta amenajarii oraselor. Chiar daca acest

termen este relativ recent, disciplina la care se refera este foarte veche, având radacini în

antichitate, când referirea se face la orasele cu un plan ortogonal, regulat. Urbanistii

comtemporani au simtit nevoia de a gasi un cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de

preocupare. Pentru a raspunde provocarii lansate de revolutia industriala (care a antrenat

dezvoltarea anarhica a aglomerarilor urbare si degradarea unor zone întinse) ei au trebuit sa

reînnoiasca atât de profund, de semnificativ practicile anterioare, încât au avut sentinmentul ca

au creat, de-a dreptul, o noua stiinta. Aceasta revigorare a atins – progresiv – toate aspectele

urbanismului: finalitatile, metodele si cadrul de interventie12

În Dacia, procesul de urbanizare a debutat sub M. Ulpius Traianus, imediat dupa

cucerirea acesteia si se apreciaza ca s-a încheiat înm perioada împaratilor Severi13. A fost atestata

prezenta numeroaselor asezari autohtone, topografia si organizarea lor fiind de mult studiata de

arheologi. Pe parcursul unei perioade mai mari de un secol urbanizarea a îmbracat variate forme

sociale si juridice. Primul si singurul oras din Dacia întemeiat sub Traianus – dupa toate regulile

religioase, juridice si de sistematizare ale urbanismului roman clasic – a fost colonia Dacica,

numita de Hadrianus colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa si onorata de

Severus Alexandu cu epitetul Metropolis14

Tipurile traditionale ale unitatilor teritoriale de baza cu trasaturi distincte si evolutie

specifica sunt satul si orasul.

Satul a fost primul tip de asezare de sine-statatoare. Aparut înca din preistorie, el s-a

constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din sfera

pastoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de construngerile cadrului natural si

stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de productie. Prima delimitare, marcând

excluderea naturii din spatiul construit a fost aparenta, zidul, fortificatia – de utilitate strict

defensiva – constituind simbolul desprinderii, izolarii de natura.

Ca si tip de asezare, satul se caracterizeaza prin:

- numar relativ mic de locuitori

- suprafata redusa a vetrei (centrului) asezarii

- ocuparea extensiva a acesteia

- înzestrarea modesta cu obiective de interes obstesc

- prezenta sporadica a dotarilor tehnico-edilitare.

Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea

locuitorilor satelor în numeroase privinte, printre care dimensiunea asezarii si numarul de

locuitori. Eventualele cresteri excesive ale numarului de locuitori au fost „debusate” în teritoriile

din împrejurimi, luând astfel nastere noi asezari, de acelasi tip si cu aceeasi structura,

configuratia nou aparuta fiind una dispersata, formata din mici localitati. Treptat s-a impus

largirea capacitatilor de productie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la

relatii de colaborare, cooperare în cadrul carora se urmarea obtinerea de avantaje reciproce; a

urmat, fireste, o accentuata „ridicare”, înflorire a unora dintre acestea, ele impunându-si

suprematia, dominatia asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele viitoarelor orase.

Orasul este cel care a preluat rolul de conducator în reteaua rurala, polarizând capacitati

si interese, produse si energii, atragând aceste elemente de pe raze de influenta tot mai extinse.

Satul devine, în timp, subordonat orasului din punct de vedere economic, social, cultural.

Locuitorii satelor ramân legati de ciclul anotimpurilor- prin natura ocupatiilor lor – dar si de

obiceiurile si traditiile locurilor lor dee bastina.

În ceea ce priveste factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localitatilor

si la mentinerea pozitiei „privilegiate”, dominatoare a orasului s-au emis mai multe ipoteze:

1. Teoria apararii (emisa de germanii Ludwig Maurer - istoric si Karl Bucher –

economist), conform careia geneza oraselor este legata de necesitatea apararii

locuitorilor de navalitori, cetatile fortificate devenind nucleele marilor orase

(exemplu: Roma antica).

2. Teoria conditiilor geoclimatice – elaborata de geografi – considera ca principali

factori de formare si dezvoltare a oraselor conditiile geoclimatice, configuratia

terenului, mediul natural favorabil – în general (Wolf Schneider sustine ca

primele orase au aparut în zone cu conditii geoclimatice favorabile, cu terenuri

agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India).

3. Teoria deciziei administrative, emisa de istoricii germani G. Bellow (1858-1927),

K. Hegel (1813-1909) si de istoricul englez Th. Wright (1810-1877), considera ca

orasele au luat nastere prin actul de decizie al unei puteri de stat, factorul

determinant fiind organizarea politico-juridica.

4. Teoria schimbului de marfuri sustine ca principalul factor de dezvoltare al

centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersectia unor drumuri – terestre

sau maritime – care au favorizat schimbul de marfuri (polis-urile grecesti sau

orasele-porturi).

5. Teoria oraselor-necropola, în acceptiunea careia „orasul celor morti a precedat

orasului celor vii”, exemplificând cu prezenta numeroaselor orase din Egipt,

China sau Grecia în apropierea marilor necropole si complexe religioase:

Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.

Toate aceste teorii au fost sustinute cu argumente istorice, dar fiecare a preluat doar

secvential fenomenul urban care – dupa cum s-a mai aratat – este unul extrem de complex.

Factorii luati în considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au actionat diferit, în momente

istorice diferite: permanent, accidental, dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitente etc.

Certa este însa interferenta lor permanenta si combinarea lor de maniera de care au dat imaginea

orasului si semnificatia lui actuala15


2. Principalele etape istorice în evolutia oraselor

2.1. PERIOADA ARHAICA.

Arheologia si antropologia nu au putut oferii date certe privitoare la primele asezari cu

caracter urban, dar au capatat aceasta denumire primele cetati datate din mileniile VII-VI î.Chr.,

pozitionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în bazinele maritime. În lipsa izvoarelor

iconografice (scrise, desenate, pictate) studierea constructiilor ramâne singura dovada certa a

istoriei.

Epoca primitiva – caracterizata prin elemente contradictorii – acopera o perioada

îndelungata de timp, despre care se cunoaste extrem de putin, dar se fac presupuneri

„generoase”, uneori chiar fanteziste. Aceasta a fost – teoretic – ordonata în doua epoci, având ca

si criteriu de diviziune considerente tehnologice (respectiv materialul din care erau confectionate

uneltele, descoperite ulterior): epoca pietrei (împartita, la rândul ei, în paleolitic si neolitic) si

epoca metalelor (cu cele doua perioade: bronz si fier).

Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de retinut doua aspecte: unul este

cel care vizeaza locuirea oamenilor în comunitati mici, în adaposturi naturale – pesteri, sau

construite – colibe, dispuse pe o suprafata restrânsa, criteriul unei astfel de grupari fiind

posibilitatea asigurarii securitatii. Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenta – mai mult decât

incitanta pentru cei care le studiaza – a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea

generica de „megalitice”. Cu toate ca originea, rolul, modul de realizare si semnificatia lor ramân

îngropate în negura timpului, presupunerile si speculatiile vehiculate merg de la ipoteza scopului

lor religios pâna la cea a observatoarelor astronomice complicate, a rampelor de lansare pentru

nave extraterestre, ceasuri solare etc. Fie ca sunt menhire (pietre mari asezate vertical, izolat sau

în grup), dolmene (pietre mari asezate trilitic) sau cromlehuri (incinte), construirea lor a presupus

mijloace tehnice si motivatii sentimentale sau religioase greu de imaginat. Cel mai elocvent

exemplu – si cel mai cunoscut – este ansamblul de la Stonehenge (incinta neolitica – cromleh,

Anglia)16

Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemanare, din punct de vedere a alcatuirii

acestora, indiferent de pozitia lor geografica. Asezarile edificate sunt bine structurate în jurul

intersectiei a doua cai principale, având directiile N-S, E-V, iar zonele erau locuite având la baza

ierarhizarea dupa pozitia sociala a celor care le ocupau.

O alta caracteristica a tuturor acestor asezari a fost aceea ca ele nu s-au constituit ca si

simple aglomerari de elemente materiale ordonate dupa criterii exclusiv functionale, ci

„însufletite”, cu o încarcatura filozofica, mistica si religioasa extrem de bogata. Semnificatiile

spirituale erau mult mai importante decât constructiile însesi, existând o comuniune a

materialului cu spiritualul, care se face simtita si astazi în preajma monumentelor din acea

perioada. Orasul este un organism viu, nu o alcatuire arbitrala si neutra.

2.2. ORASUL ANTIC.

Avântul economic, dezvoltarea fortelor de productie, aparitia mestesugurilor au avut ca si

consecinta diversificarea tipurilor de organizare a cadrului material. Orasele capata functiuni

complexe: economice, mestesugaresti, administrative, religioase si culturale.

Primele orase s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mica, Asia Centrala,

India si China. În nordul si verstul Europei civilizatia urbana a aparut mai târziu, mai ales

datorita expansiunii romane.

Polii de interes al lumii antice au ramas cele doua lumi, cele doua imperii: cel grecesc si

cel roman.

Grecia. Daca pâna în secolul VI î.Chr. trasatura caracterisitica pentru alcatuirea oraselor

a fost dominanta simbolistica, mistico-religioasa, începând cu secolele VI-V î.Chr. se

cristalizeaza o stiinta a constructiei oraselor, în care un loc central va fi ocupat de Grecia antica.

„Polis-ul” (orasul grecesc) reprezinta un model de alcatuire rationala si echilibrata, în care se

îmbina armonios viata spirituala – foarte activia – cu necesitatile impuse de igiena, aparare si alte

exigente functionale.

Spatiul urban elen raspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului european,

atributelor de spatiu: functional si frumos alcatuit, constituind „spatiul ideal” (se si face afirmatia

„o frumusete, o simetrie perfecta, ca si în arta greaca). Despre cultura elena Edouard Herriot

spunea ca „a dat spiritului echilibrul si armonia unui templu”, iar Octavian Paler – în lucrarea sa

„Mitologii subiective” – afirma ca „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la

spiritul ei”.

Istoria Greciei antice cunoaste o periodizare, cu trasaturi specifice ale fiecarei etape

reflectate si în aspectul oraselor.

2.2.1. Perioada homerica (arhaica) – numita astfel pentru ca atunci au aparut epopeile

homerice, este cuprinsa între secolele XII-VIII (dupa unii VI) î.Chr. si se caracterizeaza prin

aparitia polis-urilor (orase cetati), a vietii comerciale, politice, culturale, precum si a „acropolei”

(fiecare oras avea acropolea sa; locul – un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, initial el

având functie de aparare si pe care s-a construit un numar însemnat de temple. Spre acest loc se

ajungea printr-o frumoasa intrare triunfala, numita Propilee)17

Daca exista elemente emblematice pentru Grecia antica, acestea sunt daua: coloala si

oraşul. Coloana este o regflectare a spiritului Greciei, oglinda a timpului. Orasele Greciei antice

prezinta doua zone definitorii care cuprin doua tipuri majore de preocupari: religioase – în partea

cela mai înalta a orasului – Acropolea, cu zone care adaposteau templele, respectiv civile, cu

zone delimitate în jurul agorei (element nou cu functii tipice unei piete publice) care, cu timpul,

va polariza mai multe programe18

2.2.2. Perioada clasica este cuprinsa între secolele VI-V î.Chr., fiind marcata de o

impresionanta dezvoltare a arhitecturii si sculpturii care fac pasi repezi spre perfectionare.

Specifica este aparitia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic, a carui denumirea vine de

la numele arhitectului Hippodamos din Milet); se executa lucrari tehnico-edilitare: alimentarea

cu apa, evacuarea apelor uzate etc. Apar, tot acum, programe de arhitectura pentru cladiri publice

cu functii social-culturale: stadioane, gimnazii, cladiri comerciale care se integreaza în oras.

17 Cea mai frumoasa acropole este cea a Atenei, iar Partenonul este constructia cea mai frumoasa de pe Acropolea

Atenei si una dintre cele mai frumoase care s-au pastrat din lumea antica. Constructia, extrem de bine proportionata

si cu un remarcabil echilibru al partilor, a fost închinata zeitei Athena Parthenos (Atenei Fecioara, protectoarea

orasului). Lucrarile au fost supravegheate si finalizate de un unul dintre cei mai mari artisti, sculptor, arhitect si

pictor desavârsit – Fidias (pentru alte amanunte, a se vedea Marin Nicolau- Golfin, ISTORIA ARTEI, Editura

Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, pp. 53 – 66.

2.2.3. Perioada elenistica – cuprinsa între anii 323 – 31 î.Chr. – (precedata de cea elena

– secolul V î.Chr.) este numita fie „epoca de aur”, fie „secolul lui Fidias”, fie „secolul lui

Pericle”, datorita operelor de o imensa valoare artisitica create de genialul Fidias, sprijinit de

conducatorul Atenei – Pericle. Etapa se caracterizeaza printr-o impresionanta activitate din

domeniul constructiei oraselor, fiind încetinit ritmul constructiilor religioase. Orasul elenistic

este un organism complex, raspunzând unor necesitati practice, fundamentat stiintific si rational,

influentat de conceptiile filosofice si politice privind relatia dintre alcatuirea orasului si viata

materiala si spirituala a grupului social – ca întreg si a fiecarui locuitor – ca parte a acestui

întreg.

De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau comedii,

reprezentatiile având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite amfiteatre, care

foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca si trepte pentru spectatori, având

forma de semicerc. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din banci, din ce în ce mai

sus plasate, sa poata vedea jocul actorilor de pe scena. Spectacolul se desfasura pe o suprafata

plana, tot în forma de semicerc, numita scena, dinaintea careia era un loc mai adâncit numit

orchestra. Arhitectii au cautat – de cele mai multe ori – sa construieasca astfel de amfiteatre pe o

panta lina de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate acestea au fost ridicate

amfiteatre si pe câmpii, fara ajutorul povârnisurilor. Pentru spectacolele muzicale au fost

amenajate teatre mai mici, numite odeoane, cu o acustica speciala, majoritatea folosint ca

material piatra calcaroasa.

Importanta acestei perioade istorice consta nu numai în nivelul surprinzator de ridicat

pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitara (drumuri,

alimentare cu apa, canalizare etc.) a polis-urilor grecesti cât, mai ales, prin modul cum au fost

puse si solutionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. Stiinta si întelepciunea acelui

timp constituie un reper, un punct de referinta – neperisabil – pentru azi.

Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romana fiind

doar epigonul celei grecesti”.

Imperiul roman. Antichitatea romana a folosit în mod creator experienta predecesorilor,

aplicând în realizarile urbanistice norme si reguli valabile, din punct de vedere stiintific, si în

zilele noastre.

Elementul „cheie” pentru succesul multor încercari la care „s-au angajat” romanii au fost

drumurile, cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu, în scopul administrarii,

exploatarii si mentinerii acestuia. Pe reteaua de drumuri, poduri, cai de acces care legau asezarile

romane s-a dezvoltat, mai târziu, cea mai mare parte a retelei urbane contemporane.

Cele mai semnificative caracteristici ale oraselor romane erau:

- apartenenta lor la un sistem de localitati distribuite în teritoriu, ierarhizate ca

importanta si dimensiune si, de asemeni, diversificate ca functiuni prioritare:

o orase cu functiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris); Londinium

(Londra); Vindobonai (Viena);

o orase comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;

o orase administrative: Roma; Atena; Efes;

o orase balneare si de odihna: pompei; Herculamun; Neapole;

- structura oraselor se baza pe o retea ortogonala de strazi care limitau cvartale

denumite „insulae”, având ca axe ordonatoare „cardo maximus” pe directia N-S si

„decumanus maximus” pe directia E-V, doua artere perpendiculate deosebite de

celelalte strazi prin dimensiunile lor. La intersectia acestora se afla piata sau forumul,

în care erau amplasate templul închinat zeului protector al orasului, bazilica,

constructiile comerciale;

- dotarea tehnico-edilitara, atât la orase cât si în teritoriul, corespunde unor utilizari

complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc si azi prin rezistenta lor. În

interiorul oraselor, profilul transversal al strazilor prevede separarea circulatiei

vehiculelor de circulatia pietonala, prospectul atingând 20-30-35 m. Pe întinderea

întregului imperiu au fost construite poduri, tunele, apeducte (jgheaburi mari din

piatra, având lungimea de câtiva km., sustinute de stâlpi grosi, legati între ei cu

arcade), canalizari, cisterne (rezervoare de apa), instalatii portuare. Igiena si

salubrizarea în oras erau asigurate printr-o retea de canalizare care permitea

evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apa facându-se prin conducte care aduceau apa

– de multe ori – de la mare distanta;

- organizarea oraselor s-a bazat – înca din perioada de constituire a statului – pe o serie

de regulamente care se refereau la:

¦ probleme de proprietate (limitari în interesul colectivitatii);

¦ clasificarea strazilor, indicându-se latimi minimale obligatorii (Via – pentru

vehicule, Iter – pentru pietoni, Actus – pentru animale);

¦ norme privind distanta dintre cladiri si înaltimea la cornisa a acestora;

¦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice si de buna gospodarire;

¦ probleme speciale de igiena. La acest punct nu putem omite termele – ca si

constructii publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând sali de

baie, biblioteci, sali de muzica, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau si

locuri de întâlnire a cetatenilor care voiau sa discute despre probleme publice sau

afaceri. Astfel s-au pastrat Termele lui Caracala – care adapostesc astazi

stagiunile de concerte de opera pe durata verii si Termele lui Diocletian – azi

muzeu national de arheologie antica. Demne de mentional mai sunt – ca si

elemente de arhitectura – circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele si

columnele (cele mai cunoascute fiind cea a lui Traian si cea a lui Marc Aureliu).

2.3. ORASUL MEDIEVAL.

Perioada feudala a debutat printr-o actiune distrcutiva. Pe de o parte navalirile popoarelor

migratoare, iar pe de alta raspîndirea crestinismului – dornic de la înlatura urmele

„pagânismului” si de a instaura o lume noua – au avut ca urmare depopularea si ruinarea

centrelor urbane antice ( Roma de la o populatie de un milion ajunge, dupa anul 476, la 1000 de

locuitori). Populatia se reaseaza în localitati de tipuri noi având un rol prioritar de aparare,

adevarate asezari fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile si cu o suprafata a incintei

limitata.

Câteva dintre caracteristicile asezarilor medievate se concretizeaza în:

¦ numar restrâns de locuitori (10.000 – 40.000 de locuitori)

¦ prezenta unor ziduri înconjuratoare (fortificatii)

¦ densitate mare a constructiilor si a populatiei

¦ constructii si trasee ale strazilor adaptate configuratiei terenului

¦ retelele stradale inelar-radiale convergeau catre piata centrala, în care erau

amplasate cladirile religioase – în general supradimensionate – si cladirile publice (de exemplu

primarile)

¦ lipsa preocuparii privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuintelor) si

dotarea tehnico-edilitara

Secolele XI-XII marcheaza o revitalizare a vietii urbane, multi locuitori revenind la

vetrele asezarilor antice, care se revigoreaza si îsi recâstiga treptat influenta în teritoriu.

Urbanismul medieval prezinta interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne

pastreaza nuclee pe baza carora s-au dezvoltat, nuclee care prezinta importanta istorica si care

trebuie protejate prin politici urbane speciale.

2.4. ORASUL ÎN RENASTERE.

Putem vorbi despre orasul modern înca din secolele XV-XVI când afirmarea burgheziei,

înflorirea comertului, a productiei de marfuri, acumularile de capital creaza conditiile dezvoltarii

oraselor. Orasele Renasterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale, dar preocuparile

pentru o noua calitate a vietii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: largirea

strazilor, construirea de noi piete, preocuparea aparte pentru compozitia volumetrica si

arhitecturala, prin rezolvarea echiparilor tehnico-edilitare.

Aceste premise au stimulat o noua orientare stiintifica, filosofica, estetica: curentul numit

Renastere, care va avea o puternica înrâurire asupra artelor. Este zdruncinata autoritatea

dogmelor religioase care furnizau explicatii eronate asupra realitatii: oamenii Renasterii vor sa

cunoasca viata, sunt adeptii progresului tehnic care are la baza dezvoltarea stiintelor. Din

dogmatica, aservita religiei, stiinta devine inductiva, pornind de la fapte si experiente concrete.

Stiintele pozitive, bazate pe matematica, progreseaza rapid; noile descoperiri geografice largesc

orizonturile, ofera noi perspective stimulând progresul societatii sub toate aspectele ei. Piata

mondiala în Evul Mediu îsi muta polul de interes din Mediterana – controlata de turci - în

Atlantic.

Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor stiintei si tehnicii, marile descoperiri geografice

ale timpului îsi pun amprenta asupra operelor maestrilor Renasterii. Numerosi artisti au fost ei

însisi oameni de stiinta, savanti renumiti, literati, filosofi si tehnicieni. Cunoscatori ai artei antice

grecesti si romane (prin aprofundarea rezultatelor cercetarilor arheologice si cunoasterea

documentelor antice), ei au creat o arta noua. Multi arhitecti, pictori si sculptori au fost cunoscuti

sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti), Leonardo (Da Vinci), Tizian

(Vecellio).

Parintele Renasterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a conceput cupola în

opt ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din Florenta), primul monument renascentist.

Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renasterea a promovat nu doar ctitorul

(finantatorul), ci si artistul.

„Perspectiva” este cuvântul „cheie” al Renasterii atât în artele plastice (exemplu

constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fuga în lucrarea lui Leonardo Da Vinci

„Cina cea de taina”), cât si în urbanism (palatul Versailles din Franta fiind un reprezentant de

seama al curentului în arhitectura)19

Cîteva dintre ideile privind constructia oraselor sunt:

¦ stabilirea formei incintei conform exigentelor impuse de tehnicile de aparare

¦ castelele burghezilot (din a caror constructie au fost eliminate fortificatiile) au fost

integrate în urbanistica noua, fiind vizibile numai din strada, la care prezinta fatade atragatoare

cu numeroase si mari deschideri, având câte 2-3 etaje

¦ amplasarea constructiilor în zone functionale

¦ ierarhizarea strazilor si a pietelor dupa destinatia lor

¦ amplasarea în zone izolate a atelierelor producatoare de noxe

¦ prezenta unei legaturi facile între zonele productive si spatiile comerciale

¦ promovarea constructiei pe nivele diferite a cailor de circulatie pentru vehicule si

pentru pietoni

¦ preocuparea pentru confortul edilitar si igiena publica

Chiar daca teoriile epocii au fost mai îndraznete decât posibilitatile oferite de conditiile

sociale si tehnice, gândirea urbanistica vizionara a contribuit, în mod cert, prin noile idei la

evolutia stiintei constructiei oraselor.

2.5 ORASUL EREI INDUSTRIALE (sec. XIX – XX )

Revolutia industriala a determinat schinbari fundamentale în dezvoltarea centrelor urbane

si a declansat criza pe care orasul contemporan nu a reusit sa o depaseasca. Din punct de vedrere

cantitativ, revolutia industriala este urmata de o crestere a presiunii demografice în orase, de o

drenare a populatiei satelor în folosul unei dezvoltari urbane fara precedent. Aparitia acestui

fenomen si amploarea lui sunt corelate cu ordinea si nivelul industrializarii tarilor respective.

Marea Britanie este cel dintai teatru al acestei miscari, simtita de la recensamintele din 1801- în

Europa; îi urmeaza Franta si Germania, începând cu anii 183020

Succint, factorii care au generat aceste mari schimbari au fost:

- dezvoltarea exploziva a manufacturilor si industriilor amplasate în centrele urbane;

- cresterea numarului de locuitori prin atragerea populatiei rurale pauperizate;

- apar probleme noi, fara precedent:

. necesitatea spatiilor de cazare pentru o populatie numeroasa

. asigurarea igienei publice: alimentare cu apa, canalizare, salubruizare

. necesitatea destinarii unor edificii procesului educational: scoli, activitati

culturale etc.

. punerea la dispozitia populatiei a spatiilor institutiilor si altor mijloace de

petrecere a timpului liber.

Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraselor”, iar studiul acestora îmbraca – în

aceasta perioada – doua aspecte foarte diferite.

Într-unul din cazuri, el este descriptiv; faptele sunt observate cu datasare si se încearca

ordonarea lor într-un mod cantitativ. Statistica este anexata sociologiei pe care de a se naste.

Cercetatorii în domeniu cauta sa înteleaga mai cu seama fenomenul urbanificarii si sa-l plaseze

într-o retea de cauze si efecte; ei se mai straduiesc si sa risipeasca un numar de prejudecati care,

în ciuda eforturilor lor, vor persista pâna în zilele noastre si care privesc mai ales incidentele

vietii urbane asupra dezvoltarii fizice, nivelului mental si moralitatii locuitorilor.

În celalalt caz, avem de-a face cu o polemica care – la rândul ei – este purtata de doua

grupari cu orientari diferite. O grupare este animata de sentimente umanitare, fiind formata din

functionari municipali, oameni ai Bisericii, mai ales medici si igienisti, care denunta – bazânduse

pe fapte si cifre – starea de decadere fizica si morala în care traieste proletariatul urban. Seriile

de articole publicate în ziare si reviste, mai ales în Anglia unde situatia era acuta, au stat la baza

numirii celebrelor Comisii regale de ancheta asupra igienei, ale caror lucrari, publicate sub forma

de Rapoarte catre Parlament, au furnizat o seama de informatii extrem de utile (pretioase) despre

marile orase ale epocii si au contribuit la crearea legislatiei engleze a muncii si handicapului. Cea

de-a doua grupare este constituita din gânditori politici care furnizeaza adesea informatii de o

remarcabila amploare si precizie. Fr. Engels, mai ales, poate fi considerat ca unul dintre

fondatorii sociologiei urbane. În lucrarea sa „Situatia clasei muncitoare din Anglia” (aparuta la

Leipzig, în 1845), în cadrul anchetelor prezentate, el foloseste sistematic si stiintific toate

marturiile disponibile: rapoarte ale politiei, articole de jurnal, lucrari savante, precum si

rapoartele Comisiilor regale. Sunt facute publice astfel igiena fizica deplorabila întâlnita în

marile orase industriale, habitatul muncitoresc insalubru – comparat adeseori cu o vizuina,

distantele epuizante care despart locuinta de locul de munca, drumurile fetide si lipsa gradinilor

publice din cartierele populare, la toate acestea adaugându-se igiena morala precara21

Probleme majore ridica trasportul urban, care trebuie nu numai sa se dezvolte, dar sa fie

si accesibil ca pret (ieftin). Începând cu a doua jumatate a secolului XIX, în marile orase ale

lumii apar trenul cu aburi, tramvaiul electri, omnibuzele. Aceste mijloace au permis populatiei sa

descongestioneze centrele urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane.

Începutul secolului XX aduce schimbari majore în domeniul transportului: la Londra –

spre exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au aparut trenuri electrice de

suprafata, s-a largit reteaua liniilor de tramvai astfel încât (între 1890 si 1939) aproape toate

marile zone urbane au suferit procese de modificare a zonarii populatiei, respectiv a migrarii

acesteia spre zonele periurbane, care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, dar în mod haotic,

necontrolat.

Arhitectii secolului XIX nu si-au asumat dezvoltarea tehnologica datorita incapacitatii si

refuzului lor de a asimila noile cunostinte teoretice în domeniul structural. Cei care vor produce

schimbari fundamentale în activitatile de proiectare, constructie, morfologie arhitecturala,

folosint „noutatea” care era betonul armat sunt arhitectii Miscarii moderne. La începutul

secolului XX, materialul care face posibila si determina aparitia noilor forme structurale (grinzi,

arce, cochilii, membrane etc.) este betonul armat, folosit pentru prima data corect în 1861 de

catre Francois Coignet22

În aceasta perioada este postulata „lizibilitatea structurala ca un atribut al expresivitatii

arhitecturale” . . . . .

O astfel de situatie a impus luarea unor masuri de natura administrativa, sociala si

urbanistica.

Masuri administrative

- au fost emise legi de sistematizare urbana (în anul 1909 apare prima Lege a

sistematizarii urbane, în Anglia);

- s-au constituit comisii de analiza si prognoza (1947 – Comisia Barlow, Anglia);

- s-au înfiintat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbana, ministere si

departamente ale sistematizarii urbane si teritoriale, ale mediului etc.

Masuri de natura sociala

- au aparut miscari sociale pentru reforma sanitara si urbana;

- s-au constituit societati în vederea promovarii comunitatilor industriale complet

sistematizate, complet si complex construite si dotate.

Masuri arhitectural-urbanistice

- urbanistul englez Ebenzer Howard elaboreaza celebrul proiect al „orasului –gradina”,

care a influentat mulr gândirea urbanistica contemporana. Faimosul model era

prevazut pentru o populatie limitata la 30.000 de locuitori, plus 2.000 de proprietari

agricoli, dorindu-si sa îmbine avantajele vietii de oras (locuri de munca, afirmare

sociala) cu binefacerile vietii de la tara: mediu sanatos, contact cu natura etc.,

eliminând dezavantajele ambelor feluri de viata. Acest tip de orase (izolate, prin

definitie, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi – eventual –grupate la periferia

unui oras central (aflat la o distanta cuprinsa între 5 si 32 de km.), a carui populatie nu

ar fi trebuit sa depaseasca 58.000 de locuitori23

- Se constituie Congresele Internationale de Arhitectura Moderna (CIAM).

În anul 1933, CIAM a adoptat un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier,

având ca tema orasul funcţional (La Ville Radieuse) si ramas cunoscut în continuare sub

denumirea „Carta de la Atena”, document de referinta pentru urbanismul modern. El reprezinta

prima încercare de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraselor.

Câteva dintre propunerile din Carta au fost cele legate de:

• împartirea orasului în zone functionale, izolate prin ample spatii verzi;

• rezolvarea problemei locuintei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor spatii

verzi, cu multe apartamente, care sa asigure o mare densitate;

• desfiintarea strazilor „coridor” prin interzicerea construirii de cladiri de-a lungul

arterelor de circulatie;

• separarea stricta a cailor de circulatie si diferentierea lor pe categorii: circulatie

pietonala, de automobile, cai pentru traficul intens etc.

• amenajarea unei ample retele de spati verzi pentru recreere si sport; integrarea padurii în

oras; apararea naturii si a peisajului etc.

• salvarea patrimoniului arhitectural.

Fara a fi utopice, ideile promovate de Carta nu au putut, evident, raspunde la toate

problemele aparute în marile centre urbane. Principiile generoase ale documentului au constituit

însa instrumente importante si eficiente pentru orasele reconstruite si construite dupa cel de-al

doilea razboi mondial. Deceniile VII si VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei

oraselor, situatie care a impus noi masuri, noi idei, noi remodelari.

Continuitatea – trasatura fundamentala a evolutiei asezarilor umane – a atras dupa sine,

fireste, coexistenta vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit o problema grea si delicata în

procesul de dirijare a dezvoltarii cadrului material; grea si delicata pentru ca este dificl de

rezolvat contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit si

rezistent fizic) si continutul acestuia (viata pe care o adaposteste), caracterizat printr-o evolutie

dinamica.


CHESTIONAR DE EVALUARE

1. Ce este urbanismul?

2. Care sunt caracteristicile satului?

3. Prin ce se caracterizeaza orasele?

4. Descrieti orasul antic.

5. Care sunt trasaturile caracteristice ale asezarilor medievale?

6. Descrieti orasul erei industriale.

7. Enuntati câteva dintre principiile cuprinse în “Carta de la Atena” referitoare la sistematizarea oraselor.




Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 904
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved