Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


ARISTOTEL (384-322 i. Hr.)

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




ARISTOTEL (384-322 i. Hr.)

Sistemul lui Aristotel reprezinta o culme, dar o culme de un fel total diferit de opera lui Platon. Aceasta din urma domina gandirea filosofica prin intensitate si profunzime. Reflectia pe care ea o reclama favorizeaza rodirea spiritului in toate directiile.





La Aristotel intalnim una dintre cele trei mari sinteze realizate in gandirea filosofica in decursul istoriei sale. In Antichitate, in Evul Mediu, in epoca moderna a existat cate un filosof care a incercat sa unifice intr-un sistem intreaga cunoastere din vremea sa: Aristotel, Toma de Aquino, Hegel. Operele lor reprezinta cele trei sisteme de maxima cuprindere ale gandirii europene.

Nu trebuie inteles gresit: nici una din aceste sinteze nu reprezinta o simpla suma de cunostinte, nici chiar o simpla punere in ordine a cunoastererii inauntrul sistemului. Un sistem este altceva, este un concept destul de greu de conturat in filosofie. Spiritul filosofic se naste din unitatea unei persoane, el este marturia unui proces de gandire. Semnul exterior al unitatii spirituale a unui subiect este tocmai forma unitara pe care o da produselor gandirii sale. Aceasta unitate pe care ne-o infatiseaza este tocmai sistemul sau. Un sistem este inventia, crearea unei forme. Pentru un ganditor sistematic, intreaga cunoastere din epoca sa, pe care o organizeaza intr-un sistem, este aidoma materialului de care se serveste un artist. El ii confera forma prin sistem, care este totodata interpretarea data de el materialului. Mai mult decat atat, forma sistematica impregneaza in profunzime cu sensul sau toata materia pe care o cuprinde.

Aristotel a fost un maestru al gandirii rationale, ocupandu-se de logica, de categorii, de idei generale, de silogisme. In acelasi timp, s-a preocupat cu pasiune de concret, de particular, de lucruri empirice individuale, de tot ceea ce intalnim in experienta. Aceasta polaritate exterioara se face simtita pretutindeni in opera sa. Ea a pus in miscare curente de gandire prin mirarea pe care o starneste problema raportului dintre fiinta concreta singulara si conceptul general. Aici nu este vorba de un dualism asemeni celui intalnit la Platon. La Platon avem lucrurile sensibile, care exista gratie participarii la Idei, si, pe de alta parte, lumea Ideilor. Intre cele doua, intr-o situatie dramatica, omul. E ceea ce se cheama dualismul platonician. Pentru el se pune problema conditiei umane, intre lucrurile sensibile si Idei. Nu aceasi este situatia la Aristotel, unde se afirma o dualitate diferita: singularul (individualul) si universalul, concretul si generalul, adica abstractul. Aceasta dualitate devine deosebit de eficace si de puternica in gandirea sa.

Noi concepte

Pe urmele lui Aristotel, oamenii de stiinta au studiat cantitatea si calitatea a ceea ce exista, recurgand la categoriile de care ne servim astazi pentru a gandi. Aceste „categorii“ sunt concepte care au fost, intr-o masura insemnata, introduse de Aristotel in limbajul tehnic al filosofiei.

Stiintele se ocupa de cantitatile si calitatile lucrurilor cu ajutorul categoriilor, in timp ce filosofia vrea sa fie stiinta cauzelor prime si a stiintei ca stiinta. Ce inseamna „cauze prime“? Un exemplu: stiinta cerceteaza cauza dilatarii materialelor. Ea raspunde: este caldura. Care este cauza caldurii? Focul. Si asa mai departe: poti continua sa urci seria cauzelor la infinit, nici una nefiind cauza prima. Dar care este cauza intregii serii? O asemenea intrebare privitoare la o cauza nu se poate pune: nu exista cauza decat intr-o serie prin derivare.

Totusi, dupa Aristotel, exista o cauza prima, nu pentru stiinta, ci pentru filosofie: cauza prima este fiinta ca fiinta. Cum sa intelegem asta? Noi nu cunoastem fiinta decat in chip de „acesta“ sau „aceea“. N-am intalnit niciodata fiinta ca fiinta. N-am intalnit-o decat in chip de cutare fiinta existenta: un om, un animal, o pasare, obiecte, idei etc.

Filosofia, pretinde Aristotel, trebuie sa se intrebe cu privire la «fiinta-ca-fiinta». Sesizam aici extrema incordare a acestei gandiri intre interesul pasionat pentru realitatile concrete, singulare, si exigenta ei filosofica: trebuie cunoscuta cauza prima, fiinta-ca-fiinta.

Fiinta in sine sau fiinta-ca-fiinta Aristotel o numeste substanta. Deja scoala din Milet se servea de acesata notiune, la fel si Parmenide. Aristotel insa pune intrebarea cu o noua acuitate. Substanta, fiinta-ca-fiinta, care face ca ceva sa fie va fi considerata in ea insasi. Filosofia devine incercare de cunoastere a substante deci, in mod esential, ontologie.

Stiinta are ca obiect de studiu ceea ce e in miscare, ceea ce trece, ceea ce e perceptibil prin simturi. Filosofia, in schimb, in calitate de ontologie, de metafizica (aici cele doua cuvinte sunt aproape sinonime) vizeaza fiinta, care este imuabila. Imuabila nu in sensul ca ar exclude orice devenire si orice corupere, ci in sensul ca, de-a lungul tuturor schimbarilor, ea ramane fiinta. Acestea nu ating fiinta. Fiinta „poarta“ schimbarile, face ca lucrurile care se schimba sa fie, ea fiind insa imuabila, intrucat este fiinta si nimic altceva.



Pe de alta parte, cauza prima despre care vorbeste Aristotel nu trebuie inteleasa ca „inceput“ al lumii. Este vorba, de fapt, de cauza prima fundamentala, cara face ca tot restul sa fiinteze.

Cateva din conceptele aristotelice sunt indispensabile pentru intelegerea sistemului de gandirea al Stagiritului. Primul dintre ele il reprezinta perechea materie si forma.

1. Materia, spune Aristotel este fiinta in potenta. Ce inseamna asta? Materia sau fiinta in potenta este fiinta intrucat nu si-a dobandit inca intreaga sa determinatie de „fiinta asta“ sau „fiinta aceea“; este fiinta in starea de nedeterminare, care inca poate deveni „aceasta“ sau „aceea“. Sa luam un exemplu: un bloc de marmura din atelierul unui sculptor. Cata vreme nu l-a atins inca dalta sculptorului, acest bloc ar putea sa se transforme in lespezi pentru o curte sau intr-o statuie reprezentand o fata, un animal sau un ostean calare. Virtual, toate aceste figuri sunt in el. Ca bloc de marmura, el este determinat (nu este de granit etc); este insa nedeterminat sub aspectul a ceea ce va face din el dalta sculptorului. In aceasta privinta, el este inca o materie nedeterminata, contine tot felul de virtualitati, dintre care numai una va deveni actuala, excluzandu-le pe celelalte prin noile sale determinatii. In acest sens trebuie inteleasa materia ca fiind, prin nedeterminarea sa, «fiinta in potenta». Astfel, materia este, am putea spune, un nivel al fiintei, care este numai ca posibilitate, „in potenta“.

2. Forma, dimpotriva, este ceea ce determina materia, ceea ce ii confera determinatia, gratie careia va trece de la „fiinta in potenta“ la „fiinta in act“. A trece de la materie la forma inseamna a reduce potentialitatea materiei prin determinatia formei. Dar inseamna totodata a spori actualitatea, fiinta in act. Acestia sunt – am putea spune – cei doi „poli“ ai fiintei la Aristotel. Materia este fiinta in potenta; forma este fiinta in act, in sensul de actualizat, de actualizant (sau „realitate eficace“).

Dupa Aristotel tot ceea ce poseda «fiinta in potenta» tinde sa treaca la «fiinta in act». Tot ceea ce implica virtualitati tinde sa si le actualizeze. Totul se straduieste sa cuprinda in sine mai putina nedeterminare (materie) si mai multa actualizare (forma). Toate fiintele se orienteaza spre mai multa actualitate, determinare, fiinta in act, forma.

Sa ne intoarcem la conceptul de cauza, concept central in gandirea lui Aristotel. Termenul „cauza“ in sens sau modern se aplica la o serie coerenta, unde fiecare termen este un efect al termenului precedent si cauza a termenului urmator. La Aristotel, cuvantul are un sens diferit. Ceea ce el numeste cauza a ceva este in fond una din conditiile de realitate ale lucrului respectiv. Toate conditiile realitatii unui lucru se cheama cauze.

Aristotel distinge patru cauze: cauza materiala, cauza formala, cauza eficienta si, cea care pentru el e cea mai importanta, cauza finala.

Reluam exemplul de mai sus, cu blocul de marmura si cu statuia ecvestra.

Care este cauza ei materiala (adica materia care-i conditioneaza realitatea)? Conditia materiala a realitatii sale este marmura. In acest sens (aristotelic), marmura este una din cauzele statuii, cea materiala.

A doua cauza este cea formala, care face din aceasta marmura o anume statuie ecvestra; forma a pus stapanire pe materie si i-a dat determinatiile unei statui ecvestre, excluzand toate celelalte posibilitati ale cauzei materiale, tot ce ar mai fi putut ea sa devina. Forma a redus potentialitatile marmurei, a actualizat-o intr-o statuie ecvestra.



Ce este insa cauza eficienta? Este ceea ce, prin actiunea sa, face ca forma sa patrunda efectiv in materie, este munca depusa de sculptor, care incarneaza forma in materie si care astfel actualizeaza marmura in statuie ecvestra. (Cauza eficienta este cea care se apropie cel mai mult de sensul modern dat conceptului de cauza.)

In sfarsit, cauza finala: cuvantul „final“ nu insemna aici ca un proces se termina, ca ajunge la sfarsit, ci ca are un scop si deci un sens. Pentru Aristotel, scopul (tinta) este cauza intregului proces, fiindca fara el acesta n-ar fi avul loc. Scopul este deci, si el, o conditie de realitate a statuii; in fapt, cauza decisiva a existentei acesteia.

Astazi sociologii ar situa la inceputul intregului proces motivatia, in sensul unui dat psihologic. Demersul lor este regresiv, reductiv. El nu coincide cu cauza finala a lui Aristotel, pentru care, aceasta cauza nu priveste doar actiunile oamenilor: ea se regaseste in structura lumii si a fiintei insesi. Cele patru cauze sunt, intr-un fel, ontologic constitutive fiintei.

La Aristotel forma se cheama eidos – acelasi cuvant care la Platon desemneaza Ideea. Exista, intr-adevar, o anumita inrudire intre forma aristotelica si Ideea lui Platon. Dar exista si o deosebire fundamentala, frapanta: ambele notiuni desemneaza o esenta (ousia), un principiu inteligibil. La Platon insa, e eterna, imuabila, transcendenta, ea exista oarecum in sine, pe cand eidos-ul lui Aristotel poseda o semnificatie functionala, dinamica in procesul de actulizare.     

La Aristotel forma este imanenta, adica ea actioneaza inauntrul materiei, se imprima in aceasta. Ideea lui Platon, dimpotriva, este separata de materie, transcendenta, lucrurile sensibile neputand decat sa „participe“ la perfectiunea ei. Aceasta deosebire are consecinte importante, pana la nivelul conditiei umane. Astfel, la Platon problema raportului dintre suflet si corp este greu de rezolvat. Sufletul si corpul isi sunt prin esenta straine. Corpul este o temnita pentru suflet. La Aristotel, aceasta relatie se prezinta cu totul altfel, caci, forma fiind imanenta, el dezvolta o teorie a unitatii dintre suflet si corp: sufletul este „forma“ corpului.

§§

Aristotel dezvolta o conceptie dinamica si finalista despre natura. Natura nazuieste spre…, doreste…, este insufletita de Eros. Eros inseamna iubire, dorinta. In natura lucreaza un fel de arta, un fel de capacitate tehnica, orientata, finalizata, care modeleaza materia dinauntru. Natura apartine aceluiasi ordin de realitati ca inteligenta. Intre natura si inteligenta nu exista ruptura.

Ne aflam aici in fata unui model de gandire foarte diferit de cel al lui Platon. Daca Platon s-a inspirat din vreun model, el a facut-o din cel al matematicilor, cu imuabila lor perfectiune. Egalitatea perfecta a ecuatiilor matematice corespunde perfectiunii Ideii. Modelul de gandire aristotelic corespunde, mai degraba, celui al biologiei, al stiintei vietii, unde domnesc dorinta si finalitatea.

Daca la Platon avem un dualism dat de cele doua niveluri ale fiintei, la Aristotel gasim o scara a existentelor, o interpretare ierarhica a naturii: materia inerta – materia organica – organismul viu –organele. Gratie formei, organele alcatuiesc unitatea unei fiinte vii. Aceasta forma este cea pe care Aristotel o numeste suflet, termen care nu este luat in sensul sau spiritual uman, ci el desemneaza principiul de viata care creeaza unitatea corpului viu.

De-a lungul intregii ierarhii a fiintelor vii, gasim pe fiecare treapta ascendenta tot mai multa fiinta in act si tot mai putina fiinta in potenta. Aceasta scara este deci dotata cu o finalitate indreptata catre o autonomie crescanda. Cu cat este mai inalt gradul de organizare – asadar, cu cat este mai mare unitatea pluralitatii –, cu atat sufletul actioneaza cu mai multa forta. Forma pune stapanire pe materie, refuleaza nedeterminarea.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 684
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site