Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


De la romanizare la etnogeneza Romanilor

Istorie



+ Font mai mare | - Font mai mic



De la romanizare la etnogeneza Romanilor

Cercetarea izvoarelor privitoare la demografia Daciei romane a pus in evidenta pe de o parte (predominant; reprezentat prin colonistii veniti ex toto Orbe Romano stratul roman), pe de alta parte substratul autohton (geto-dacic).



Colonistii veniti in chip individual (in aceasta categorie includem si pe cei veniti cu propria familie) erau (sau aveau sa devina in scurta vreme) vorbitori ai limbii latine; lor li se adauga periodic un numar important de veterani ai legiunilor si trupelor auxiliare. Se cunosc totodata grupuri compacte colonizate in provincie: reamintim pe Asiani (la Napoca), Galatae (Napoca, Germisara), Ponto-Bithyni (Apulum) (vorbitori, cei mai multi, ai limbii grecesti; grupuri marunte, de cateva zeci de persoane), mineri dalmatini, sirieni (inclusiv palmirenieni) si nord-africani, indeosebi militari (care vorbesc, cel putin o vreme, limbile sau idiomurile lor nationale). Dar niciunul din aceste grupuri nu se ridica, in privinta numarului, la importanta elementului autohton; asa se face ca acesti straini nu au transmis in limba romana vreun element lexical mai important. Cercul vorbitorilor acestor idiomuri era cu totul restrans (cateva zeci de persoane). Astfel, colonistii au fost primii care au suferit procesul de integrare lingvistica.

Cat priveste elementul asutohton, continuitatea lui este atestata din plin prin toponimia si hidronimia traco-dacica (in parte transmisa apoi romanilor), documentele epigrafice si cercetarile arheologice, precum si prin prezenta in limba romna a unui numar apreciabil de cuvinte de origine dacica. Dacii foloseau limba lor de sorginte tracica in cadrul comunitatilor lor rurale, insusindu-si intr-o prima faza rudimente (absolut necesare) de limba latina (in primull rand substantive). La a doua sau a treia generatie, ei ajung la stadiul de bilingvism: adica folosesc in continuare limba proprie in cadrul comunitatilor lor (rurale), iar latina in comunicatia cu autoritatile romane si colonistii. Elementul autohton trebuie sa fi fost apreciabil din punct de vedere numeric, daca a putut introduce in latina provinciala din Dacia (de unde au fost transmise in limba romna) un numar important de cuvinte (circa 160-170, dupa calculele lingvistilor). Din pacate, aceste cuvinte sunt unicate (in general substantive), neizbutind sa creeze familii de cuvinte; cele mai multe au ramas astfel izolate sau cu circulatie locala, fiind din acest motiv eliminate treptat. Cum sublinia un reputat lingvist si romanist, ale carui observatii le-am urmat indeaproape, acest proces lent de invatare a limbii latine de catre bastinasi si de uitare treptata a limbii autohtione inseamna romanizare (lingvistica). Se poate astfel admite ca, la data parasirii Daciei, substratul autohton era romanizat sau in curs de romanizare; gradul diferit de romanizare va facilita de altfel dupa 268-271 contactul autohtonilor daco-romani cu elementele dacice si carpice patrunse pe teritoriul fostei provincii.

Se pune problema in ce masura a persistat aceasta romanitate dupa abandonarea provinciei. Descoperirile arheologice au pus in evidenta prezenta (continuitatea) indubitabila a unor elemente romanice (indeosebi in aria fostelor orase si castre romane), reprezentand o proportie inca greu de apreciat in demografia Daciei post-aureliene; acesti romani duc o existenta modesta, lipsita de stralucirea de altadata. Totodata, se constata prezenta unei numeroase populatii pasnice, traind in mediul rural, dar greu de definit din puct de vedere etnic. Cel mai usor pot fi recunoscute elementele alogene, indeosebi prin elemente de suprastructura si mai putin prin aspecte ale vietii cotidiene.

In consolidarea acestei romanitati, un loc deloc neglijabil este reprezentsat de numerosii captivi romani luati de barbari in cursul deselor incursiuni peste limes. Unii se aflau in zona nord-pontica inca din timpul invaziilor neamurilor scitice (238-270). Izvoarele antice abunda in relatari privind existenta unor prizonieri, precum si fugari (Mauricius, Strategikon 31: ÿefogoi) in tinuturile stapanite pe rand de goti, huni, slavi, avari. Se poate astfel vorbi de o veritabil1 noua colonizare, oricum de o continua populare a tinuturilor e la nordul Dunarii cu populatia romanica.

Fara indoiala, un rol important in persisteta romanitatii nord-dunarene l-a avut prezenta militara romana aproape neintrerupta la Dunarea de mijloc si de jos, pana la inceputul secolului al VII-lea. Trebuie subliniat totodata rolul crestinismului, gratie mai cu seama unei adevarate organizari eclesiastice; credinta (lex: legea!) reprezenta de altfel singurul element de coeziune al celor aflati in mijlocul lumii barbare.

Dupa primul impact violent, barbarii sufera si ei, treptat, acelasi fenomen de integrare: mai intai economica, apoi militara (federati si mercenari), in sfarsit religioasa (prin patrunderea crestinismului ); din dusmani ai Imperiului, ei devin cu timpul aparatori ai civilizatiei europene in fata barbarilor veniti din stepele asiatice. Invers, rezistenta la integrare se manifesta prin respingerea crestinismului (de exemplu, prigoana anticrestina a lui Athanaric) sau prin adoptarea arianismului (si perseverarea gotilor in erezia monofizita.

In acest adevarat turn Babel lingvistic (mai cu seama dupa venirea hunilor), latina reprezenta unicul mijloc de comunicare - atat intre barbari si populatia romanica (din Dacia sau de la sud de Dunare), cat si intre semintiile barbare. Proportia populatiei latinofone este astfel in crestere, devenind preponderenta in secolele V-VI; numai astfel se poate explica faptul ca romanitatea carpato-dunareana a rezistat etnic si lingvistic primului val al migratiei slave (secolul al VI-lea) . Prabusirea limes-ului (inceputul secolului al VII-lea) si asezarea slavilor la sudul Dunarii a insemnat ruperea legaturilor romanitatii nord-dunarene cu Imperiul si lumea civilizata. Dar, totodata, prin revarsarea maselor slave (sapte triburi) peste Dunare, presiunea asupra romanitatii nord-dunarene diminuiaza considerabil, deschizand calea asimilarii resturilor migratoare din Dacia .

Interesant ar fi de stiut cum a evoluat in acest rastimp latina dunareana ; in orice caz, ea se inscrie in evolutia generala a latinei provinciale (populare), cel putin atat timp cat unitatea lumii romane a fost o realitate (chiar si dupa impartirea Imperiului, in 395). Unitatea latinei a fost grav afectata abia dupa prabusirtea limes-ului si patrunderea slavilor in Peninsula Balcanica; totodata, avarii erau stapani in Pannonia. De acum, legaturile dintre romanitatea occidentala si cea orientala sunt practic intrerupte. Treeptat, latina dunareana incepe a se diferentia - atat in raport cu limba anterioara, cat si cu cea vorbita in partile occidentale ale fostului Imperiu .

Cu aceasta incepe o noua faza in evolutia limbii vorbite de populatia romanica din teritoriile fostelor provincii ale Daciei si Moesiei, desemnata cu termenul de straromana (sec. VII-VIII). Din secolul al IX-lea dateaza deja prima informatie referitoare la romanii sud-dunareni: o notita de la manastirea Castramonitou (de la Muntele Athos) vorbind despre vlahii de pe valea raului Rhynchos (Blaxorhxnoi . Catre sfarsitul aceluiasi secol, Geografia lui Moise Chorenati mentioneaza o tara a lui Balak la nordul Dunarii; prima atestare sigura a romanilor dateaza insa din anul 976: vlahii calatori (Blxoi ditai), mentionati de Kedrenos. De retinut, in acest context, ca din anul 842 dateaza primul document scris intr-o limba romanica (in speta, in franceza: juramantul de la Strasbourg).

Astfel, dupa aproximativ trei secole, romanitatea dunareana isi capatase propria individualitate, atat in raport cu romanitatea occidentala (din punct de vedere lingvistic), cat si cu Imperiul Romeilor (roman numai cu numele, dar grecesc prin structurile si limba locuitorilor sai).



Adeseori, episcopii romani sunt priviti cu teama si respect chiar si de barbarii pagani si salbatici; astfel, scriind despre Theotimus din Tomis, Sozomenos (Istoria bisericeasca, VII 26,6-8) spune ca barbarii huni din jurul Istrului il numerau zeul romanilor.

Se exagereaza mult importanta elementului slav; in realitate, cum scrie Procopius (De bellis VII 14,21): locuiesc in colibe jalnice, razletiti mult unii de altii si mereu se muta dintr-un loc in altul; aceasta informatie concorda si cu afirmatia lui Iordanes (Getica 34), anume ca se intindeau per imensa spatia. Interesanta este si afirmatia lui Maurikios (inceputul secolului al VII-lea), care scrie ca au in frunte regi (XI 4,30: pollÿhgn). Daca autorul (care scrie in limba greaca) a tinut sa redea termenul in limba latina, inseamna ca asa isi numeau slavii conducatorii (reges); termenul nu putea fi imprumutat decat de la populatia daco-romana cu care slavii erau in contact. Pe de alta parte, in limba romana intalnim o serie de termeni (geografici), transmisi prin filiera slava: Vlasca, Vlasia, Blahnita, Blaj, care fac referire la o populatie romanica; acesti termeni dateaza din prima faza de contact (secolul al VI-lea), caci dreiva din termenul vlah, cu care slavii (sudici) si grecii desemnau pe romani; in graiul slavilor estici (al doilea val al migratiei slave), romanii sunt denumiti volohi.

Unii istorici si lingvisti vorbesc despre o perioada de simbioza intre autohtoni si slavi, apoi de asimilarea acestora din urma de catre populatia romanica. Slavii par totusi a fi deosebit de persistenti, ca dovada ca la venirea ungurilor ei gasesc in Pannonia (dupa informatia din cronica lui Anonymus), pe Sclavi, Bulgari, Blachi ac pastores Romanorum; cand patrund in Transilvania, ei lupta cu slavii si volohii care locuiau in aceste parti (Cronica lui Nestor); de asemenea, cand lupta cu Gelu, intalnesc pe Blasii et Sclavi. Slavii existau deci ca etnie separata, intre ei si (proto)romani fiind desigur influente reciproce (inclusiv lingvistice). Slavii si diferite elemente etnice turanice (pecenegi, cumani) vor fi asimilati, in Pannonia si in Transilvania, mai degraba de elementul maghiar cuceritor.

Pentru evolutia latinei dunarene, deosebit de interesante sunt inscriptiile din provinciile de la sud de Dunare din perioada tarzie. Chiar daca lapicizii se straduiesc inca sa scrie intr-o latina cat mai corecta, sunt destule cazuri cand apar forme ce sugereaza o evolutie in directia limbii romane; astfel, cinque in loc de quinque (cinci), zies in loc de dies (zi), mesa in loc de mensam (masa; fara n si cu pierderea terminatiei de acuzativ) - exemple mai concludente decat cele intalnite in Appendix Probi (datat larg in secolele IV-VII; vezi I. Fischer, Latina dunareana, p. 54-55). Interesanta este si evolutia unor toponime (cele mai multe intalnite la Procopius, De aedificiis): Sucidiva, Recidiva, Pulpudeva (Plovdiv) etc. (remarcabila trecerea de la dava la deva-diva; vezi C. C. Petolescu, AO (s.n.) 9, 1994, p. 43-45); Dierna devine Zernes (cf. Cerna), iar Diana - Zanes (cf. zana). Tot la Procopius intalnim toponimul Gemellomoûnte; este evidenta, in partea a doua, evolutia spre forma munte (transcrioere cu diftongul ou si terminatia greaca); vezi si Theophilactus Symocattes ne relateaza cum trupele romane coboara de pe Haemus la Calvomunte (pì Kalbomoûnte; curand dupa aceasta este redat episodul cu torna, torna!; anul 587). Tot asa, se poate observa trecerea de la termenul militar clausura la kleisoura (romanescul clisura), asa cum pronuntau soldatii de la Dunare in graiul stramosesc (iarasi patrfonñ; Theophylactus Simocattes, VII 14).

In descrierea unei ambasade romane la Attila, Priscus Panites ne relateaza despre existenta unei populatii pasnice pe cuprinsul Banatului de azi. El omite sa-i mentioneze originea etnica; o singura data, vorbind despre o bautura primita de la localnici, mentioneaza: mdo pixwrw kaloûmeno, numita mied in graiul local; este vorba medus (mied), cuvant latinesc, dar cu circulatie restransa. Pentru Priscus, grec din Panion (Thracia), care cunostea latina literara, graiul localnicilor din Banat devinise de nein(eles; era probabil un fel de rustica Romana lingua (dupa expresia din recomandarile conciliului de la Tours din anul 813; vezi I. Fischer, Latina dunareana, p. 208-209). Latina este insa, pentru Priscus Panites, doar limba ausonilor!



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1951
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved