CHINA SI JAPONIA IN PERIOADA INTERBELICA

CHINA SI JAPONIA IN PERIOADA INTERBELICA

China

Cea mai mare tara asiatica, China, cu o suprafata de 9.650.000 km², avea la sfarsitul primului razboi mondial o populatie apreciata la 440.000.000 locuitori. Capitalurile straine (indeosebi britanice, japoneze, franceze si americane), care impartisera tara in sfere de influenta, in loc sa stimuleze dezvoltarea economiei, dimpotriva franau evolutia industriei nationale chineze. Monopolistii occidentali beneficiau de sprijinul unor clici feudalo-militariste, care detineau puterea reala in diferite regiuni ale tarii. Cea mai importanta dintre ele era in acea vreme clica projaponeza An-Fu, condusa de Tuan Chi-Jui, in nordul Chinei, sub controlul careia s-a aflat pana la mijlocul anului 1920 chiar si guvernul central de la Beijing.

Conferinta de pace de la Paris a respins cererile indreptatite ale delegatiei chineze, hotarand la 30 aprilie 1919 cedarea catre Japonia a concesiunilor germane din China (peninsula Shantung). De asemenea, forul international de la Paris a refuzat sa ia in dezbatere anularea tratatelor inegale, inrobitoare, privind teritoriile arondate marilor puteri, precum si regimul capitulatiilor. Drept urmare, un val de indignare a cuprins opinia publica din tara, iar la 4 mai 1919 studentii universitatii din Beijing au fost primii care au manifestat pe strazile capitalei, impotriva respingerii cererilor legitime ale delegatilor chinezi. "Miscarea de la 4 mai", care marcheaza inceputul unei noi revolutii burghezo-democratice, s-a extins rapid in principalele orase ale tarii, luand un caracter antiimperialist, de unitate si afirmare nationala (mai-iunie 1919). In atari imprejurari, la 28 iunie 1919 delegatia chineza refuza sa semneze Tratatul de Pace de la Versailles.

Pe plan politic intern, de la sfarsitul anului 1919 are loc o regrupare a fortelor. Astfel, la 10 noiembrie se reorganizeaza Partidul Gomindan sub numele de Partidul National Chinez. In mai 1920 se constituie, la Shanghai, primul grup comunist din China, iar in zilele de 1-4 iulie 1921 are loc, tot aici, in conditii conspirative, Congresul de intemeiere a partidului comunist. Dar in timp ce clicile militariste se razboiau intre ele, Sun Yat-Sen, care incercase fara succes sa unifice China, s-a apropiat - sub influenta evolutiei evenimentelor revolutionare - de partidul comunist. Revenit in fruntea guvernului din Canton (1 ianuarie 1923), Sun Yat-Sen, impreuna cu alti lideri ai Gomindanului, a dat posibilitatea PCC si sindicatelor sa-si desfasoare activitatea in mod legal pe teritoriul aflat sub controlul guvernului sau. In iunie 1923, au avut loc la Canton lucrarile celui de-al III-lea Congres al PCC, care a hotarat sa creeze un front unic revolutionar al intregii natiuni si, in acest scop, sa se alieze cu Gomindanul. Intre timp, cu sprijinul comunistului rus Mihail Borodin, Sun Yat-Sen a trecut la reorganizarea Gomindanului, care - in primul sau Congres national de la Canton (ianuarie 1924) - a adoptat un nou program si a acceptat intrarea comunistilor, in mod individual, in partid. De precizat faptul ca ei continuau sa ramana membri ai partidului comunist, care isi mentinea independenta organizatorica si politica.

Noul program al Gomindanului, bazat pe cele "trei principii" ale poporului enuntate de Sun Yat-Sen: nationalism (adica lupta impotriva imperialismului); democratie (adica puterea poporului pentru popor); progres social (adica solutionarea chestiunii agrare, astfel incat "fiecare taran sa-si aiba lotul sau") prevedea asigurarea libertatilor democratice, egalizarea proprietatilor funciare (dar nu nationalizarea fara compensatii), trecerea intreprinderilor monopoliste straine si chineze in proprietatea statului, abolirea tratatelor inegale si desfiintarea concesiunilor, abolirea dreptului de extrateritorialitate si a celorlalte privilegii de care beneficiau de multa vreme Anglia, Franta, Germania, SUA s.a. In mai 1924, Sun Yat-Sen, in colaborare cu conducerea PCC, a infiintat la Vampu (Huanpu) o Academie militara, pentru pregatirea cadrelor de comanda ale Armatei nationale revolutionare.

Curand, ingrijorata de masurile democratice ale guvernului din Canton, burghezia compradora chineza din provincia Kwangtung a incercat sa-l rastoarne printr-o rebeliune armata (10-15 octombrie 1924), condusa de rezidentul britanic din Hong Kong, dar a fost infranta de detasamentele muncitoresti si de elevii Academiei militare. Acest eveniment a avut un ecou in intreaga tara, declansand numeroase manifestari si demonstratii de solidaritate. Drept urmare, guvernul revolutionar din Canton s-a proclamat la 1 iunie 1925 guvern national al Republcii Chineze. Dar, in urma mortii lui Sun Yat-Sen (12 martie 1925), aripa dreapta a Gomindanului - cautand sa limiteze influenta comunistilor - a desfasurat o activitate scizionista. Astfel, chiar in martie 1926, preetextand existenta unui "complot" al comunistilor impotriva guvernului, Cian Kai Si a arestat pe ofiterii revolutionari si activistii comunisti din Academia militara de la Vampu si a dezarmat pichetele muncitoresti. Insa guvernul national revolutionar a reactionat prompt, dispunand eliberarea celor arestati. Ba mai mult, a mobilizat toate fortele militare de care dispunea pentru lichidarea gruparilor militariste care detineau puterea in diferite regiuni, in scopul unificarii Chinei. Astfel, mai intai, in lunile septembrie-noiembrie 1925, armata nationala revolutionara infrange complet trupele reactionarului Cen Tziun-Min, consolidand baza revolutionara din sud.

In iulie 1926, armata nationala revolutionara, comandata de Cian Kai Si, avand consilier pe generalul sovietic Vasili K. Blcher, a declansat o ampla campanie impotriva clicilor feudalo-militariste. Ea a zdrobit trupele principalilor sefi militari si a eliberat o vasta regiune din provincia Hunau, precum si doua importante centre: Hankou (la 6 septembrie) si Uhan (10 octombrie). In atari imprejurari, guvernul national si-a transferat sediul de la Canton la Uhan, care la 1 ianuarie 1927 a fost proclamat drept capitala a Chinei revolutionare.

Continuandu-si inaintarea spre Shanghai, in sprijinul armatei nationale revolutionare se declanseaza in oras la 21 martie 1927 o puternica greva generala, urmata de o rascoala armata. O zi mai tarziu, armata nationala revolutionara intra in Shanghai, eliberat de locuitorii sai, iar la 24 martie ocupa si Nankinul. Aici, insa, Cian Kai Si - impreuna cu elementele de dreapta din Gomindan si in intelegere cu reprezentantii marilor puteri - a constituit (la 18 aprilie) un nou guvern, pe care l-a proclamat "national".

Astfel, in acea vreme, in China fiintau trei guverne: guvernul national-revolutionar de la Uhan (remaniat cu personalitati din aripa de stanga a Gomindanului si comunisti), cel de la Beijing (al unei clici feudalo-militariste projaponeze) si cel de la Nankin (al aripei drepte a Gomindanului sub conducerea lui Cian Kai Si). De precizat faptul ca trupele de sub comanda lui Cian Kai Si au dezarmat detasamentele muncitoresti din Shanghai si Nankin, au asasinat numerosi activisti revolutionari si au instaurat un regim de teroare in regiunile aflate sub controlul lor.

In iulie 1927, pe fondul unor sovaieli ale liderilor de stanga din Gomindan, coroborate cu atitudinile capitularde ale unor militanti comunisti in frunte cu Cen Tu-Hsiu, care au slabit fortele revolutionare, au permis insa unor elemente de dreapta sa dea o lovitura de stat contrarevolutionara la Uhan, sa rastoarne guvernul si sa preia puterea. In aceste imprejurari, burghezia nationala - prin Cian Kai Si si aderentii sai - a creat o bresa in frontul national-revolutionar impotriva clicilor feudalo-militariste interne si a imperialismului extern.

Drept urmare, prin rascoala armatei nationale revolutionare de la Nancian din 1 august 1927 condusa de comunisti in frunte cu Ciu De si Ciu En Lai, incepe cel de-al doilea razboi civil revolutionar din China. Astfel, in lunile anului august-decembrie 1927, partidul comunist a condus fortele revolutionare la un veritabil asalt impotriva regimului reactionar al Gomindanului. Taranimea din provinciile Hunan, Kiangsi, Hopei, Kwangtung s-a rasculat in perioada "secerisului de toamna". Si in fruntea acestora s-au aflat numerosi militanti comunisti, printre care chiar Mao Zedong, purtand lupte grele. Detasamentele taranesti s-au unit apoi cu unitatile militare de la Nancian si au pus inceputurile bazelor revolutionare in provincia Kiangsi, avand capitala in orasul Juitin (1929-1931). In zilele de 11-13 decembrie 1927 a izbucnit o rascoala armata in Kwangtung, cunoscuta sub denumirea de Comuna din Canton, reprimata in sange de Cian Kai Si. In urma operatiunilor de represiune ale Gomindanului, au fost ucisi in perioada aprilie 1927-iulie 1928 circa 340.000 de revolutionari. Dar teroarea s-a extins asupra intregii populatii: drepturile si libertatile democratice au fost suprimate, sindicatele si uniunile taranesti dizolvate, grevele si adunarile interzise.

In aceste imprejurari, data fiind ascensiunea politico-militara a Gomindanului, partidul comunist infiinteaza in mod oficial (la 4 mai 1928) Armata Rosie chineza la baza revolutionara din muntii Tzingan. Intre timp, Cian Kai Si - aflat in fruntea guvernului de la Nankin - a concentrat toata puterea in mainile sale, indreptandu-si apoi principalele forte militare impotriva Beijingului, pe care il ocupa la 5 iunie, transferand ulterior capitala Chinei la Nankin. O luna mai tarziu, guvernul prezidat de Cian Kai Si a fost recunoscut de SUA si de alte mari puteri. Pe de alta parte, razboiul civil - care a antrenat in numeroase conflicte fortele armate ale guvernului de la Nankin, deopotriva, cu gruparile militariste de la Huan (primavara anului 1929), cu sefii militari din nord-vestul Chinei (august 1929-mai 1930), si din nou impotriva gruparilor militariste de la Huan, rasculate (la inceputul anului 1931) - a dat castig de cauza lui Cian Kai Si, dar s-a impletit cu actiunile marilor puteri pentru consolidarea pozitiilor lor in China. De mentionat faptul ca, la 10 octombrie 1928, Comitetul executiv central al Gomindanului publicase o lege organica temporara, care prevedea infiintarea unui Consiliu de stat, condus de un presedinte numit, ca si ceilalti membri, de conducerea partidului. Aceasta insemna instaurarea fatisa a unui regim autoritar al blocului burghezo-mosieresc, reprezentat de Gomindan. In mai 1931 a fost adoptata o constitutie provizorie, ramasa in vigoare pana la rasturnarea regimului lui Cian Kai Si, in 1949.

Intre timp, sporindu-si mereu randurile cu numerosi aderenti din randurile muncitorilor si taranilor, armata populara revolutionara condusa de comunisti isi crease (in noiembrie 1929) noi baze operationale, la Jiangyi, Fujiang si Zheijiang. Intrucat din anul 1930 fortele militare comuniste controlau teritoriul al 11 provincii (indeosebi in China Centrala si de Sud), au luat fiinta 15 tinuturi, nu prea intinse si cu o economie predominant agrara, in care puterea apartinea Consiliilor de deputati ai muncitorilor si taranilor. Cea dintai conferinta a delegatilor acestor tinuturi, care a avut loc la 30 mai 1930, a hotarat sa convoace primul Congres al Consiliilor de deputati si a adoptat mai multe acte cu caracter de lege privind reforma agrara si normele de munca.

Punand in aplicare rezolutia Conferintei, la 7 noiembrie 1931 se intruneste, la Juitin (in sud-estul Chinei), primul congres al Consiliilor de deputati, care a proclamat infiintarea Republicii Chineze a Consiliilor de deputati, a propus constitutia si a desemnat (la 27 noiembrie) un guvern central, prezidat de Mao Zedong. In timpul desfasurarii acestor activitati, initiate de comunisti, Gomindanul a inceput sa organizeze campanii militare impotriva tinuturilor carmuite de reprezentantii fortelor populare si impotriva unitatilor Armatei Rosii chineze. Cea dintai campanie de acest fel a fost declansata inca in septembrie 1930, urmata de alte trei in 1931, toate fiind respinse cu mari pierderi din randurile atacatorilor.

Din nefericire pentru soarta Chinei, la 18 septembrie 1931 trupele japoneze au invadat nord-estul tarii, dezarmand unitatile chineze intalnite in cale si ocupand mai multe orase, intre care Mukden si Andun. Urmatorul obiectiv urmarit de agresorii niponi a fost orasul Shanghai, care insa a fost aparat cu eroism in timpul asediului (28 ianuarie-3 martie 1932), impiedicandu-i pe agresori sa-si infaptuiasca planul de a cuceri China Centrala. In operatiunile militare de aparare a Shanghaiului s-a realizat o remarcabila cooperare intre unitatile Armatei Rosii si Armata 19, condusa de ofiteri burghezi patrioti. Pentru a-si consolida stapanirea in nord-estul Chinei, invadatorii au proclamat Manciuria, la 3 martie 1932, ca stat independent sub "protectia Japoniei", sub numele de Manchuko, in frunte cu Pu Yi, ultimul reprezentant al dinastiei manciuriene Tin. Cotropind nord-estul Chinei, fiind avida de resurse de materii prime, Japonia a pus astfel stapanire pe 30% din extractia de carbune a tarii, pe 71% din minereul de fier, pe 47% din productia de ciment etc. La 5 mai 1932 se incheie o conventie de armistitiu chino-japoneza la Shanghai, urmata un an mai tarziu (31 mai 1933) de un acord capitulant chino-japonez la Tanga (Tanku), in avantajul net al agresorilor.

In acest timp, fortele Armatei Rosii crescusera simtitor, ridicandu-se in 1933 la aproximativ 300.000 de combatanti. Dupa semnarea acordului de la Tanga, guvernul lui Cian Kai Si si-a retras fortele din fata japonezilor, organizand in octombrie 1933 cea de-a cincia campanie impotriva tinuturilor aflate sub controlul Consiliilor de deputati ai muncitorilor si taranilor.

In cadrul armatei gomindaniste, cu un efectiv de peste 700.000 de soldati si ofiteri, intarita cu avioane americane, se aflau numerosi consilieri germani. Cian Kai Si isi fixase in aceasta campanie ca principal obiectiv distrugerea fortelor comuniste din tinutul central al provinciei Kiangsi. Insa liderul gomindanist primeste o lovitura neasteptata chiar din partea Armatei 19, care se rascoala la 20 noiembrie 1933 si determina mai apoi constituirea unui guvern popular-revolutionar antijaponez la Futzian. Rascoala Armatei a 19-a a fost sustinuta de Armata Rosie, dar in ianuarie 1934 - cu sprijinul navelor japoneze de razboi - trupele gomindaniste reusesc sa infranga rezistenta armatei rebele, complicand si situatia Armatei Rosii.

In contextul acestor evenimente, liderii comunisti au decis sa transfere fortele principale ale Armatei Rosii din sud-est in regiuni mai sigure din nord-vest. Drept urmare, incepand din 16 octombrie 1934 (pana in noiembrie 1936) se desfasoara Marsul cel lung al Armatei Rosii, care a marcat un punct de cotitura in revolutia chineza. In cei aproximativ 12.000 km strabatuti de unitatile Armatei Rosii, prin cercul inamic, au fost invinse imense greutati si s-au purtat numeroase batalii cu trupele gomindaniste. In timpul marsului, in ianuarie 1935, a avut loc la Tsun-yi Plenara CC al PCC, care a inlaturat elementele stangiste si a ales o noua conducere in frunte cu Mao Zedong. In octombrie 1935, unitatile principale ale Frontului I al Armatei Rosii reusesc sa ajunga in provincia Shensi din nord-vestul Chinei, stabilindu-si mai multe baze in Yenan. Spre aceste baze s-au indreptat si celelalte unitati ale Fronturilor II si IV, care au ajuns in septembrie 1936, cand a luat sfarsit Marsul cel lung.

Intre timp, manifestatiile antijaponeze s-au intensificat, antrenand cele mai diverse segmente ale populatiei chineze. In acest sens, miscarea studenteasca de la 9 decembrie 1935 din Beijing a avut cel mai larg rasunet, silindu-l pe Cian Kai Si sa declare - la Plenara a II-a a Comitetului executiv central al Gomindanului (1936) - ca guvernul nu va incheia nici un fel de acorduri care ar afecta suveranitatea teritoriala a Chinei.

Incepand din ianuarie 1936, sub conducerea comunistilor, unitatile de partizani din Manciuria s-au unit, formand o redutabila armata antijaponeza (constituita din 11 corpuri). Din acest moment, lupta impotriva ocupantilor a luat un nou avant. Pe plan politic, PCC si-a fixat ca obiectiv imediat constituirea unui larg front national antijaponez. Totodata, in tinuturile administrate de Consiliile de deputati ai muncitorilor si taranilor, din anul 1936 nu s-au mai confiscat pamanturi mosieresti, dar s-au micsorat arenzile si dobanzile impuse taranilor.

La 25 august 1936 conducerea partidului comunist s-a adresat din nou Gomindanului, propunandu-i incetarea razboiului civil si constituirea unui front comun antijaponez. Dar Cian Kai Si a respins propunerea comunistilor si a ordonat generalului Csang Hsuch-Liang, comandantul trupelor cantonate la Sian (in apropiere de Yenan), sa declanseze - in prima decada a lunii decembrie - operatii militare impotriva Armatei Rosii. Trupele de la Sian au refuzat insa sa execute ordinul. In aceste imprejurari, pentru a aduce la ascultare unitatile gomindaniste rasculate, Cian Kai Si a plecat cu avionul la Sian, unde a fost arestat la 12 decembrie 1936 de un grup de ofiteri patrioti. El va fi eliberat abia in urma interventiei de mediere a conducerii partidului comunist, in urma careia Cian Kai Si a acceptat sa incheie o conventie de incetare a razboiului civil in vederea participarii in comun la lupta impotriva ocupantilor japonezi. Dar Japonia, sporindu-si considerabil potentialul militar, considera ca a sosit timpul sa incheie "socotelile" cu China, dezlantuind ofensiva generala impotriva acestei tari la 7 iulie 1937. Ofensiva debuteaza cu atacarea unitatilor chineze stationate langa podul Lugontiao (Marco Polo) la sud-vest de Beijing ("Incidentul de la podul Marco Polo"). Dupa lupte crancene, la 28 iulie trupele japoneze au reusit sa ocupe orasul Beijing. Intrucat trupele gomindaniste au aplicat in prima etapa a razboiului o tactica de defensiva pasiva, in fata invadatorilor au actionat doar unitatile Armatei Rosii, care au fost reorganizate la 22 august 1937 in Armata 8-a chineza, iar bazele revolutionare comuniste au fost unite intr-o Regiune a Republicii Chineze, unde s-a mentinut sistemul de conducere prin Consiliile de deputati ai muncitorilor si taranilor.

Bazandu-se in continuare pe inactivitatea fortelor militare gomindaniste, unitatile nipone au ocupat pana in octombrie 1938 intreg teritoriul Chinei de nord, importante regiuni din China Centrala, inclusiv orasele Nankin si Uhan, precum si unele tinuturi de-a lungul tarmului marii cu orasul Canton. De precizat faptul ca, a doua zi dupa ce trupele nipone au ocupat Nankinul, la 14 decembrie 1937 s-a format aici un "guvern central chinez" (projaponez); la 30 ianuarie 1938 guvernul regional din Hebei oriental fuzioneaza cu acesta. Intrucat in aceasta etapa singurele forte care opuneau rezistenta impotriva invadatorilor erau doar cele comuniste, unitati ale armatei a 8-a au fost indreptate spre teritoriile din nordul Chinei ocupate de japonezi, pentru a porni razboiul de partizani. Astfel, in ianuarie 1938, din detasamentele de partizani care actionau in Nord, s-a constituit o noua armata, a 4-a. Ambele armate ( a 8-a si a 4-a) in cooperare cu bazele de partizani, i-au hartuit continuu pe japonezi, impiedicandu-i sa-si consolideze stapanirea in teritoriile invadate din China. Cea de-a doua etapa a razboiului de eliberare national, inceputa in octombrie 1938, cand - pe baza unei noi intelegeri cu Gomindanul - se va realiza frontul comun de lupta antijaponez, va fi incorporata in operatiunile militare ale celui de-al doilea razboi mondial si se va incheia odata cu capitularea Japoniei (2 septembrie 1945).

Japonia militarista

Prin tratatul de pace semnat de aliati cu Germania la Versailles, in 1919, Japonia (avand o suprafata de 381.250 km² si o populatie de 59.736.000 locuitori in 1925) obtine concesiunile germane din China si mandat de administrare a insulelor foste colonii germane din partea de sud a Oceanului Pacific.

Conform constitutiei din 1889, ramasa in vigoare pana in 1947, imparatul (mikadoul) detinea largi puteri executive si legislative. Drept urmare, parlamentul bicameral, alcatuit din Camera pairilor (printii de coroana, varfuri ale nobilimii si alte persoane, toti desemnati de imparat) era la cheremul suveranului, fiind lipsit de putere. In anii primului razboi mondial, cercurile conducatoare nipone au speculat cu abilitate imprejurarile favorabile externe pentru a cuceri noi teritorii in China si in Oceanul Pacific, precum si noi piete de desfacere. Dupa razboi, insa, balanta comerciala a redevenit pasiva. Criza economica inceputa in 1920 a inregistrat forme grave in 1921 si 1922, cand numarul somerilor a crescut vertiginos, atingand cifra de 128.300. Pe plan extern, guvernul japonez a fost silit in octombrie 1922 sa-si retraga trupele interventioniste din Extremul Orient sovietic, iar in 1925 si din Sahalinul de nord.

Prin introducerea votului universal pentru barbatii in varsta de peste 25 de ani (30 martie 1925), se invioreaza intrucatva viata politica interna, se intemeiaza noi formatiuni social-politice, iar miscarea sindicala se revigoreaza prin crearea Consiliului Sindicatelor din Japonia la 25 mai 1925. In acelasi an, insa, s-a adoptat si o lege politieneasca terorista, cunoscuta sub numele de legea despre "gandurile periculoase", care a servit ca baza juridica pentru fabricarea de procese impotriva aderentilor la miscarea progresista si revolutionara.

Moartea imparatului Yoshihito (Taisho Tenno) la 25 decembrie 1926 a ridicat pe tronul imperial pe fiul acestuia, printul regent Hirohito. In lunile urmatoare, baronul Tanaka Gchi, lider al partidului conservator al marii finante Seiyukai, prim-ministru si ministru de externe (aprilie 1927 - iulie 1929), a elaborat un memorandum adresat imparatului cu planurile agresive ale militarilor pentru instaurarea dominatiei nipone in Asia de Sud-Est si in bazinul Oceanului Pacific prin sange si f punand in aplicare aceste planuri agresive, armatele japoneze au invadat provincia Shantung (in doua randuri, in mai 1927 si in aprilie-mai 1928), inaugurand astfel asa-zisa politica "pozitiva" fata de China, adica de interventii fatise. Dar boicotul marfurilor japoneze in China si viguroasa miscare antinipona au silit guvernul Tanaka sa-si retraga fortele de ocupatie. In vara anului urmator contigente nipone s-au indreptat si spre granita sovieto-chineza, insa Armata Rosie a respins provocarile militaristilor japonezi.

Asadar, inceputurile traducerii in viata a memorandumului privind expansiunea Japoniei in Asia de Sud-Est au fost sortite esecului, determinand in final caderea guvernului Tanaka si formarea unui nou cabinet al partidului Minseito (noua denumire a partidului Kenseikai, din 1927).

Criza economica de supraproductie, care a cuprins Japonia in 1930, a afectat grav toate domeniile vietii economice: productia industriala a inregistrat in anii 1930-1931 o scadere de aproape 40%, iar comertul exterior s-a redus cu 30% in 1930, fata de 1929, si cu inca 20% in 1931, comparativ cu 1930. In momentul de varf al crizei (1931), numarul somerilor a ajuns la cifra de 3.000.000. Pentru a iesi cat mai grabnic din criza, cercurile dominante nipone au cautat motive pentru declansarea unui nou conflict militar, mai ales ca in arhipelag activau numeroase societati care cultivau teorii xenofobe, axate pe cultul fata de imparat si de reinviere a unor vechi mituri si practici medievale. Cateva din aceste societati au ales fatis calea terorismului, cum a fost, de pilda, asociatia Keitsumeidan (Fratia de sange), care a asasinat in 1931 pe ministrul de finante si pe conducatorului concernului Mitsui. In randurile armatei a proliferat influenta organizatiei ultranationaliste Shina Ronin, care promova o politica agresiva, in primul rand impotriva Chinei, si ale carei idei fusesera incorporate in memorandumul Tanaka.

Drept urmare, la 18 septembrie 1931 are loc celebrul "incident de la Mukden", cand armata japoneza ataca prin surprindere armata chineza, dezlantuind agresiunea impotriva Chinei. Trupele nipone, dotate cu o tehnica de lupta superioara, au ocupat rapid orasul Mukden si, de acolo, au extins agresiunea, ocupand Changchun si alte orase din Manciuria de sud apoi si din partea nordica a acestei provincii, apropiindu-se de granita cu URSS. In ianuarie 1932, paralel cu operatiile militare din Manciuria, flota japoneza aflata in rada portului Shanghai, dupa un incident, pus la cale, aidoma celui de la Mukden, a trecut la bombardarea unor puncte strategice si a debarcat trupe in vederea ocuparii orasului. De aceasta data fortele interventioniste japoneze au intampinat o rezistenta indarjita din partea populatiei, ceea ce a ingaduit Armatei 19 chineze sa intervina. Infrante, trupele japoneze au fost silite sa sisteze operatiile militare (martie 1932), iar mai apoi - dupa incheierea unui armistitiu - sa se retraga, in mai 1932. Intre timp, in Manciuria, unde japonezii si-au consolidat dominatia, au instalat o carmuire in frunte cu Pu-Yi, fostul "imparat copil" al Chinei si au proclamat la 3 martie 1932 crearea unui nou stat, Manciuko, sub protectia si controlul deplin al Japoniei.

In viata politica interna, Japonia a fost zguduita in mai 1932 de asasinarea de catre un grup de ofiteri extremisti a prim-ministrului Inukai-ki, in urma careia noul guvern s-a format in afara partidelor, dar sub influenta mult sporita a gruparilor militariste agresive. In paralel, pe continent, trupele nipone au ocupat provincia Jehol din Mongolia Interioara la granita cu Manciuria, pe care au alipit-o la statul marioneta Manciuko. A urmat apoi o incursiune militara in nordul Chinei, in urma careia trupele japoneze s-au apropiat amenintator de Beijing, obligand guvernul chinez condus de Cian Kai-Si sa cedeze, iar prin conventia de la Tangu (mai 1933) sa renunte la suveranitatea sa asupra unei largi fasii (la sud de Marele Zid) din provincia Hopei, transformata in zona demilitarizata si intrata astfel sub dominatia japoneza.

Din 1934 politica externa a Japoniei devine tot mai belicoasa, starnind oprobiul puterilor occidentale. Astfel, inca in aprilie 1934, Amau, reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe nipon, a declarat ca tara sa, fiind "principala forta" in Asia de Est, isi asuma raspunderea "mentinerii ordinei si pacii" in aceasta zona geografica, instituind un protectorat asupra relatiilor Chinei cu puterile vestice. In aceste imprejurari, "Declaratia Amau" reprezenta un avertisment dat Occidentului despre intentia militaristilor japonezi de a instaura controlul lor deplin asupra intregii Chine. Drept urmare, s-au agravat contradictiile nipono-americane si nipono-britanice, mai ales ca Japonia a inaugurat totodata un vast program de modernizare a armatei, armamentului si echipamentului militar, sporindu-si considerabil si flota de razboi. In 1937 aproape 50% din totalul bugetului era destinat fortelor armate, fata de 27% in 1931. In paralel, ca si in Germania nazista, pregatirile militare au fost insotite de o desantata propaganda xenofoba si rasista, despre superioritatea "rasei galbene", rolul civilizator al Japoniei in Asia, necesitatea de "spatiu vital", intrucat natiunea nipona se afla in pericol de a fi strangulata economiceste. In acest sens, cele mai active au fost organizatia terorista Seisanto, al carei program si ideologie se apropiau de acelea ale hitleristilor si asociatia Kokuyukai (Dragonul negru), care penetrase adanc si in randurile cadrelor armatei.

In vara anului 1935 militaristii niponi au trecut la infaptuirea unui plan prin care urmareau desprinderea a cinci provincii din China de Nord, a le declara "autonome" si a le ingloba apoi intr-o federatie cu Manciuko. La 28 octombrie 1935 prin cele trei puncte ale lui Hirota (ministrul de externe in cabinetul nipon), era enuntata o noua politica fata de China. Aceasta politica prevedea: a) stabilirea unui bloc politic intre Japonia, China si Manciuko (ceea ce insemna practic recunoasterea statului Manciuko de catre China si dreptul de penetratie economica neingradita a Japoniei in China); b) inlaturarea oricaror actiuni antijaponeze in China (adica suprimarea luptelor de eliberare nationala conduse de partidul comunist, instaurarea monopolului Japoniei asupra Chinei); c) organizarea unui front comun al Japoniei, Chinei si Manciuko-ului de lupta impotriva comunistilor (ceea ce presupunea folosirea Chinei impotriva Uniunii Sovietice si dreptul Japoniei de a ocupa orice parte a teritoriului chinez). Cum era si firesc, declaratia lui Hirota Koki a declansat in China un urias val de proteste, obligandu-i pe japonezi sa renunte la planul lor de "autonomizare" a provinciilor din China de Nord si sa se multumeasca doar cu infiintarea unui "consiliu autonom pentru Hopei de Est" (25 noiembrie 1935).

Cu prilejul alegerilor parlamentare din 20 februarie 1936, partidul Minseito al marii burghezii, care isi dovedise ostilitatea fata de clica militarista condusa de generalul Araki Sadao, a avut castig de cauza fata de partidul Seiyukai, recastigandu-si locul de frunte in Dieta (de la 146 mandate la 205). Dar cateva zile mai tarziu, la 26 februarie 1936, un grup de tineri ofiteri declanseaza o rebeliune cu scopul instaurarii dictaturii militare. Au fost asasinati doi fosti prim-ministri si alte persoane influente si au fost ocupate o serie de institutii centrale. In cele din urma, pucistii au fost nevoiti sa se predea. S-a format un nou guvern, dominat de generali, prezidat de Hiroka Koki, care a sporit considerabil bugetul armatei. Pe plan extern Japonia de apropie si mai mult de Germania, cu care incheie la 25 noiembrie 1936 Pactul anticomintern, la care adera si Italia (6 noiembrie 1937), creandu-se astfel Axa Berlin-Roma-Tokyo.

In ianuarie 1937 generalul Hayashi Sejuro formeaza un nou guvern, care - in luna mai - a organizat alegerile parlamentare. In urma acestora la carma Japoniei a fost instalat un cabinet de uniune nationala, condus de printul Konoye (pana la 4 ianuarie 1939). Cateva saptamani mai tarziu, la 7 iulie 1937, trupele japoneze ataca unitatile chineze stationate la podul Lugontiao (Marco Polo) de la sud-vest de Beijing ("incidentul de pe podul Marco Polo"), reluandu-se astfel ostilitatile militare cu scopul de a ocupa intreaga China. Dar rezistenta inversunata a poporului chinez, dezvoltarea luptelor de partizani in regiunile ocupate de japonezi, au obligat cabinetul nipon sa adopte legea "Cu privire la mobilizarea generala a natiunii" si sa introduca masuri dictatoriale in intreaga viata economica (26 martie 1938). Debarcand noi forte militare, trupele japoneze reusesc la 28 iulie 1938 sa ocupe Beijingul.

In vara aceluiasi an (29 iulie-11 august), militaristii niponi organizeaza o noua agresiune impotriva URSS, in regiunea lacului Hasan, langa Vladivostok, incheiata insa cu un esec total. Abandonand definitiv intentiile sale agresive impotriva URSS, Japonia isi concentreaza de acum eforturile pentru desavarsirea cuceririi Chinei. In acest scop, guvernul Konoye a publicat, la 22 decembrie 1938, conditiile de pace oferite Chinei. "Noua ordine in Asia de Sud-Est", preconizata de Tokyo, asigura militaristilor niponi controlul deplin asupra acestei tari. Din 4 ianuarie 1939 guvernului Konoye ii succede cabinetul condus de baronul Hiranuma Kjiro, care a extins razboiul in China, amenintand si pozitiile anglo-americane. Ba, mai mult, in mai 1939 japonezii au dezlantuit o noua agresiune pe continent, de aceasta data la granita dintre R. P. Mongola si Manciuko. Timp de aproape 4 luni (11 mai - 31 august 1939), fortele nipone, prevazute cu tancuri, artilerie si aviatie, au incercat sa inainteze pe teritoriul mongol, dar au fost mereu respinse de trupele mongole si sovietice si, in cele din urma, obligate sa se retraga cu mari pierderi (cifrele oficiale japoneze indica 18.000 de morti).