Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Implementarea si consolidarea economiei sociale de piata in Germania Occidentala

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic



Implementarea si consolidarea economiei sociale de piata in Germania Occidentala

Calea parcursa de economia sociala de piata de la teorie la un sistem economic in zonele de ocupatie vestice este bine definit din punct de vedere istoric. Inceputurile economiei sociale de piata sunt strins legate de formarea Bizonei in 1946 si de inlesnirea de catre aliati a sistemului de autoadministrare germana sub supraveghere aliata, reprezentat de Consiliul Administrativ. Desi conceptia teoretica a economiei sociale de piata a fost pur germana, primul pas spre instituirea ei a fost realizat la presiunea aliatilor, moment dupa care a fost nevoie de actiunea unei personalitati controversate a politicii postbelice, Ludwig Erhard, seful Administratiei Economice, pentru ca economia sociala de piata sa-si inceapa marsul triumfal in societatea vest-germana. Ludwig Erhard, reprezinta pentru cei mai multi economisti si politicieni promotorul economiei sociale de piata in Germania, o minoritate il considera un profitor al momentului care s-a lasat pur si simplu manevrat de o inlantuire a evenimentelor. Masurile concrete care au facut din Germania o “minune economica” sunt urmatoarele:




Constituirea      BdL (Bank deutscher Länder, Banca Landurilor Germane) la 2 martie 1948 si transformarea in Deutsche Bundesbank (Banca Federala Germana) in 1957;

Reforma Monetara (Währungsgesetz) din 20 iunie 1948;

Reforma Economica prin Legea asupra Principiilor de Administrare Economica si Politica de Preturi dupa Reforma Monetara (Gesetz über Leitsätze für die Bewirtschaftung und Preispolitik nach der Geldreform) realizata dupa Reforma Monetara din 24 iunie 1948;

Constitutia (Grundgesetz) din 24 mai 1949;

Legea impotriva Limitarii Concurentei (Gesetz gegen Wettbewerbs­beschränkungen)      din 1957;

Politica Sociala;

Legea Dreptului la Codecizie in Intreprinderi (Betriebsverfassungsgesetz, BVG) din 1952;

Legea Stabilitatii (Gesetz zur Förderung der Stabilität und des Wachstums der Wirtschaft, StabG) din 1967;

Rolul Comertului Exterior.

Aceste masurile au contribuit fundamental la instaurarea economiei sociale de piata in Germania ca ordine economica. Influenta pozitiva a altor elemente cum ar fi: climatul politic, obiectivele strategice ale SUA, integrarea europeana, s.a. nu pot fi negate, dar ele nu au determinat cadrul concret de desfasurare a economiei sociale de piata din anii `50, ci au avut o influenta generala asupra dezvoltarii societatii germane de dupa razboi. Economia sociala de piata nu este un sistem economic rigid, care odata constituit nu mai evolueaza; dezvoltarea acestuia la nivelul anului 2000 a insemnat un proces de lunga durata in care masurile de politica economica pozitive si cele mai putin pozitive au alternat, pastrandu-se totusi intacta tendinta dezvoltarii unei economii puternice si a unei societati moderne cu un inalt nivel de trai si in ciuda tuturor contradictiilor vadite sau fatise. Masurile initiale enumerate mai sus constituie de fapt esenta tranzitiei Germaniei Occidentale la un alt sistem economic, economia sociala de piata.

Infiintarea BdL si transformarea acesteia in Deutsche Bundesbank

La 2 martie 1948, se infiinteaza prin ordinul guvernatorilor militari ai zonelor britanice si americane Banca Landurilor Germane (Bank deutscher Länder, BdL) cu sediul in Frankfurt ca institutie independenta fata de Administratia Bizonei. La 16 martie 1948, landurile din zona franceza se alatura acestei institutii despre care se poate afirma ca a fost prima institutie comuna a celor trei zone de ocupatie vestice. Pina la aceasta data problemele monetare ale Germaniei erau tratate si rezolvate in zonele de ocupatie vestica la nivel zonal, de catre bancile centrale ale landurilor si guvernele militare. Desi BdL a fost infiintata la inceputul lui martie 1948 ea isi incepe activitatea odata cu reforma monetara din 20 iunie 1948 in baza Legii de Emisiune (Emissionsgesetz) din aceeasi zi, care conferea BdL dreptul exclusiv de emisiune monetara si continea obligatia de a asigura stabilitatea monetara in cele trei zone vestice. Prin aceasta lege, masa monetara a fost limitata la 10 miliarde DM; orice emisiune ulterioara peste aceasta suma nu putea sa depaseasca 1 miliard DM. Prin intermediul rezervelor minime impuse bancilor comerciale, BdL a reusit sa promoveze cu succes o politica de limitare sau degajare de credit, prima actiune in acest sens fiind declansata in decembrie 1948 prin ridicarea rezervelor bancare minime de la 10% la 15%.

BdL a fost infiintata de puterile aliate ca instrument al reformei monetare si cu sarcina ulterioara de colaborare la administrarea fondurilor financiare pentru Germania din Planul Marshall; aliatii nu s-au gindit nicidecum ca, dupa infiintarea statului vest-german, BdL v-a continua sa existe si se va reorganiza in Banca Federala Germana (Deutsche Bundesbank).

De la bun inceput BdL, a beneficiat atit de caracterul de banca centrala a Trizonei, cat si de independenta institutionala si organizarea federala. Comitetul BdL care avea sarcina de a hotari asupra politicii monetare era constituit din presedintii bancilor centrale ale land-urilor, presedintele BdL si presedintele Comitetului BdL. Din pacate activitatea BdL si ceea a bancilor centrale ale land-urilor nu au fost clar separate si bine definite, activitatea BdL fiind greoaie si o stavila in calea dezvoltarii economice, fapt care a condus in anii `50 la reorganizarea acesteia in Deutsche Bundesbank, bancile land-urilor devenind astfel filiale ale acesteia. Cu toate acestea, pina la reorganizare, BdL va contribui la avintul economiei germane reusind datorita reformei monetare si a altor masuri de politica economica a guvernului sa mentina o circulatie monetara stabila si o rata a inflatiei anuale medii in jurul a 2,7%, un succes deosebit      comparativ cu toate celalalte tari vest-europene.

In anii `50 are loc o dezbatere controversata asupra rolului BdL in politica economica si a caracterului sau institutional independent. Foarte multi politicieni, dar si economisti doreau transformarea BdL intr-o institutie guvernamentala asigurand in acest fel controlul guvernului asupra politicii monetare. Cu toate acestea, in 1957 s-a adoptat legea Bancii Federale Germane (Bundesbankgesetz) care prevedea transformarea BdL in Deutsche Bundesbank si asigura in continuare independenta institutionala fata de guvern si politica partidului aflat la guvernare. Deutsche Bundesbank este considerata una dintre cele mai progresiste si mai stabile banci centrale din lumea occidentala, aceasta servind drept model si la crearea Bancii Centrale Europene (Europäischer Zentralbank, EZB).

Obiectivele Deutsche Bundesbank sunt in principal asigurarea stabilitatii monetare si obligativitatea de a sprijini, in cadrul sarcinilor sale concrete, politica economica generala a guvernului. Acest ultim obiectiv se realizeaza prin participarea indirecta a Deutsche Bundesbank la asigurarea continua a cresterii economice, ocuparea completa a fortei de munca si asigurarea echilibrului relatiilor economice externe. Cele trei obiective mentionate nu sunt concret definite in legea bancii centrale, acestea rezulta indirect din sprijinul pe care Deutsche Bundesbank il acorda guvernului federal.

Sarcinile Deutsche Bundesbank sunt, in afara reglementarii circulatiei monetare si a alimentarii cu credite a economiei, asigurarea derularii platilor la intern si extern precum si consultanta pe probleme monetare majore. Pe linga acestea, Deutsche Bundesbank poseda dreptul exclusiv de emisiune monetara. Indeplinirea acestor obiective se realizeaza prin instrumentele bine cunoscute ale politicii monetare. Cursul de schimb al monedei nationale este hotarit de guvern la recomandarile emise de Deutsche Bundesbank.

Comitetul Deutsche Bundesbank (Zentralbankrat) este singurul organ indreptatit sa hotareasca asupra politicii monetare si de credit fiind alcatuit dintr-un directorat – din care fac parte presedintele, vicepresedintele si max 6 alti membrii - precum si din presedintii bancilor centrale ale land-urilor.

Reforma monetara din 20 iunie 1948

O mare piedica in calea procesului de insanatosire economica a celor trei zone de ocupatie vestice o reprezenta degradarea monedei germane. Guvernul national-socialist se folosise din plin de presa de bani pentru finantarea razboiului, aruncind in acest fel pe piata o mare cantitate de Reichsmark (RM). Consecintele acestei politici se manifestau printr-un proces inflationar si degradarea relatiei dintre circulatia monetara, productia si oferta de bunuri si servicii care vor apare imediat dupa terminarea razboiului; prin masurile naziste de control a preturilor si economia de comanda se crease o valoare iluzorie a monedei germane. Pe aceasta baza creste si volumul economiilor cetatenilor de la 15 miliarde RM in 1936 la peste 80 miliarde RM in 1944. Regimul nazist ruinase stabila moneda germana care isi pierde astfel functiile sale specifice; volumul monetar crescuse de la 56,4 miliarde RM in 1938 la 298 miliarde RM in 1945, valoare reala reprezentind numai o infima parte a valorii nominale. La aceasta masa monetara se adaugau 398 miliarde RM credite ale statului din care peste 120 miliarde RM sub forma de cambii detinute de bancile comerciale. Pentru derularea platilor intre autoritatile germane si cele aliate, guvernatorii militari introduc din august 1946 o moneda speciala, asa-numita marca de ocupatie; aceasta moneda speciala nu putea fi schimbata in Reichsmark. Cel mai important mijloc de plata pe piata erau tigarile si bunuri asemanatoare; o mare parte a comertului se efectua in natura, prin schimb marfa contra marfa.

In conditiile in care se dorea reintoarcerea la o economie de piata, pastrarea monedei Reichmark (RM) ar fi determinat o inflatie pe masura celei din perioada interbelica. Singura solutie era realizarea unei reforme monetare prin care cantitatea de bani aflata in circulatie sa fie adaptata la oferta de marfuri, deci stocul mare de Reichsmark care se gasea la cetateni sau in conturile bancilor si caselor de economii trebuia eliminat si inlocuit de o noua moneda emisa intr-o cantitate redusa si care sa corespunda cat de cat ofertei reduse de marfuri. Pe de alta parte exista problema politica a unitatii economice si politice a Germaniei care se afla la discretia URSS, aceasta neavind niciun interes intr-o reforma monetara rapida. O reforma monetara care nu se realiza concomitent si in aceeasi forma in toate zonele de ocupatie ar fi avut urmari fatale la nivelul tuturor zonelor de ocupatie. Dupa indelungi negocieri cu partea sovietica, soldate cu un rezultat negativ, aliatii vestici au decis realizarea reformei monetare numai in zonele lor de ocupatie. Aceasta decizie a condus la masuri corespunzatoare, dar pripite in zona de sovietica, altfel moneda fara valoare Reichsmark ar fi inundat zona estica producind o inflatie fara precedent. Se poate spune ca reforma monetara a reprezentat primul pas spre divizarea de lunga durata a Germaniei. In faza initiala Berlinul fusese exclus de la reforma, pina la gasirea unei solutii comune cu sovieticii, care includeau intregul Berlin in planul propriu de reforma monetara pe motiv ca acesta se gaseste in intregime in zona sovietica; prin ordonanta maresalului Sokolovski din 23 iunie 1948 se interzice folosirea altei monede decat ceea permisa in zona de ocupatie sovietica. La 24 iunie 1948, prin ordinul guvernatorilor militari ai sectoarelor vestice, se introduce noua moneda si in Vest-Berlin, dar nu ca unic mijloc de plata. Alimentele, chiriile, taxele postale, curentul electric, gazul si transportul in comun puteau fi platite atit in marca vestica cat si in ceea estica, o parte a salariilor era inca platita in marca estica. In sectoarele vestice aveau valabilitate cele doua monede, pe cind in sectorul sovietic marca occidentala era interzisa.     

In iulie 1947, Consiliul Economic al Bizonei a hotarit formarea unei comisii care sa se ocupe de reforma monetara. Sub conducerea lui Ludwig Erhard o comisie de experti isi incepe activitatea in octombrie 1947, la Bad Homburg. Reforma monetara a fost o masura a aliatilor vestici, contributia germana urmind sa fie una simbolica, de opinie, pentru a nu rani sentimentele nationale. Decizia asupra realizarii reformei monetare a fost luata odata cu infiintarea BdL, deci in martie 1948, noile bancnote fiind deja tiparite in octombrie 1947 si se aflau depozitate in SUA. Autoritatile germane au fost mai mult invitate sa se pronunte asupra detaliilor tehnice. Expertii comisiei germane au fost imbarcati la 20 aprilie 1948 intr-un autocar cu geamuri fumurii si dusi intr-un loc conspirativ unde vor conferi cu expertii aliatilor. Partea germana a crezut pina in ultimul moment ca va putea dezbate, formula si impune principiile reformei monetare pe baza Planului de la Homburg, activitatea lor s-a restrins insa efectiv la traducerea textului legilor si decretelor deja pregatite, elaborarea de formulare si servicii asemanatoare. Reforma avea sa se concretizeze pe baza planului Colm-Dodge-Goldsmith, pe care americanii au stiut sa il impuna cu consecventa, in Legea Monetara (Währungsgesetz) din 20 iunie 1948.

Pe 20 iunie 1948, americani au adus 500 tone de bancnote noi in valoare totala de 5,7 miliarde DM destinate sa intre in circulatie prin intermediul BdL si a sistemului bancar german in cele trei zone de ocupatie. Odata cu eliminarea Reichsmark s-au stins si toate datoriile statului. Raportul de schimb intre vechea RM si noua DM a fost stabilit la 10:1. In plus s-a platit o “prima pe cap” pentru toti cetatenii, intr-o prima etapa de 40 DM, iar in a doua etapa in august-septembrie inca 20 DM. Salariile, chiriile, pensiile, arendele au fost schimbate in relatie de 1:1; intreprinderile au primit pentru fiecare salariat 60 DM.      In acest fel s-a reusit retragerea din circulatie a 93,5% din volumul monetar vechi. Nu se poate vorbi de o reforma corecta, caci in timp ce economiile la banci si case de economii au suferit o devalorizare in proportie de 10:1, averile productive si imobiliare nu au fost afectate, o mare parte a efectelor sociale negative a favorizarii posesorilor de averi corporale au fost ameliorate prin Legea Ajutorului Imediat (Soforthilfegesetz) din august 1949 si Legea Compensatiei (Lastenausgleichsgesetz) din august 1952.



Odata cu legea monetara din 20 iunie 1948 a fost promulgata si Legea Emisiunii Monetare (Emissionsgesetz) care conferea BdL dreptul exclusiv de emisiune, volumul monetar a fost stabilit la 10 miliarde DM. Prin Legea Reconversiei (Umstellungsgesetz) din 27 iunie 1948 au fost convertite in DM toate disponibilitatile si datoriile. In timp ce disponibilitatile bancilor, postei, cailor ferate, ale statului si altor institutii asemanatoare au fost pur si simplu radiate, restul disponibilitatilor au fost transformate in DM in aceeasi relatie de 10:1 ca si creditele. Numai jumatate din disponibilitatile in DM au fost eliberate catre populatie, restul fiind blocat pe conturi speciale. Pentru finantarea disponibilitatilor deblocate bancile comerciale au primit bonuri de credit: 15,00 DM pentru 100,00 DM depozite la vedere si 7,50 DM pentru 100,00 DM depozite de economii si la termen. Restul obligatiilor au fost acoperite de catre stat prin asa-numitele creante de compensatie. Legea Conturilor Blocate (Festkontengesetz) din 4 octombrie 1948 prevedea ca 7/10 din disponibilitatile in DM blocate conform Legii de Reconversie sa fie radiate, 2/10 eliberate si 1/10 utilizate numai sub forma de plasamente in valori mobiliare. Raportul de schimb final s-a situat astfel in jur de 6,5:1, in timp ce pentru creante acesta a fost in general de 10:1.

Prin Legea Bilantului (DM-Bilanzgesetz) din august 1949 toate intreprinderile au fost obligate la reevaluarea mijloacelor de productie si bilantarea pe baza noii monede. Prin prevederile acestei legi s-a permis agentilor economici supraevaluarea patrimoniului in scopul cresterii artificiale a amortizarilor si sustinerea in acest fel a autofinantarii investitiilor. Marea majoritate a investitiilor realizate dupa razboi s-au efectuat prin autofinantare, datorita lipsei acute de capital. Tot in scopul sprijinirii activitatilor de autofinantarii s-a adoptat si Legea Ajutorului Investitional (Investitionshilfegesetz) din 1952 care permitea societatilor o amortizare speciala de pina la 50%, in conditiile in care suma rezultata se folosea la randul ei pentru investitii. Legea Organizarii Provizorii a Fiscalitatii (Gesetz zur vorläufigen Neuordnung von Steuern) din 22 iunie 1948 punea bazele fiscalitatii in contextul noii monezi.

Efectul psihologic al reformei monetare a fost urias, marfurile “dosite” din cauza lipsei de valoare a banilor au fost scoase la vinzare, piata neagra a disparut instataneu, moralul fortei de munca a crescut, caci noua moneda merita munca, iar productia de marfuri a fost impulsionata. Prin reforma monetara a fost introdusa o moneda al carei caracter limitat a fost determinant pentru recistigarea increderii populatiei in propria moneda.

Reforma Economica

Inca de la terminarea razboiului aliatii au mentinut in mare parte sistemul economiei de comanda mostenit de la regimul national-socialist care insa nu functiona si nu a putut rezolva criza economica si sociala in care se afla Germania postbelica. Ordinele si directivele care recurgeau din aplicarea metodelor national-socialiste au dereglat economia, au promovat comertul la negru, indisciplina, coruptia si dezinteresul fata de munca. Datorita acestei situatii, diviziunea muncii in procesul productiv incepe sa dispara odata cu disparitia premiselor acesteia, ceea ce a condus la scaderea alarmanta a productivitatii muncii si trecerea populatiei la autoaprovizionare. Criza ameninta sa se transforme in haos, puterile aliate fiind obligate sa ia decizia realizarii reformei monetare, care insa nu era cuplata la o reforma economica in directia unei economii de piata organizate. In acest moment de rascruce al reformei monetare intervine spiritul de initiativa sau geniul lui Ludwig Erhard, Directorul Administratiei Economice a Bizonei. Daca reforma monetara a fost meritul aliatilor vestici si in special al SUA, meritul reformei economice revine partii germane.

Erhard a pornit de la combinatia intre reforma monetara si trecerea la o decentralizare a proceselor economice ca premisa a unei economii de piata. Cererea monetara excedentara fusese inlaturata prin devalorizarea RM si limitarea masei monetare. In acest fel masurile de inghetare a preturilor pentru o serie intreaga de bunuri si servicii deveneau inutile, preturile trebuiau liberalizate restabilindu-se treptat functiile pietei. Pentru Erhard era foarte important ca reforma economica sa intre in vigoare in aceeasi zi cu reforma monetara.

Reforma economica a fost reglementata intr-o forma foarte scurta de Legea asupra Principiilor de Administrare Economica si Politica de Preturi dupa Reforma Monetara (Gesetz über Leitsätze für die Bewirtschaftung und Preispolitik nach der Geldreform)      din 24 iunie 1948. Principalele masuri economice prevazute de aceasta lege erau:

Liberalizarea treptata a rationalizarii bunurilor de consum, cu exceptia alimentelor si a materiilor prime;

Liberalizarea preturilor, cu exceptia preturilor la bunurile alimentare de baza, materii prime, chirii, si taxe de transport. Totodata se introduceau controale de stat si pedepse penale pentru cei care speculau prin preturi exagerate raportul labil cerere-oferta;

Trecerea de la economia de comanda la un sistem economic bazat pe principiile concurentei precum si inlaturarea (respectiv supravegherea) monopolurilor de catre stat;

Un control rigid al politicii monetare si de credit;

Anularea inghetarii salariilor, ca urmare a liberalizarii preturilor.

La toate acestea se adauga acordarea de imputerniciri suplimentare Directorului Administratiei Economice a Bizonei, Ludwig Erhard, in scopul impuneriirapide a acestor masuri. Profitind de aceste imputerniciri, Erhard a ridicat in mod demonstrativ chiar in prima zi a reformei monetare rationalizarea anumitor bunuri pentru a sublinia perspectivele viitoare ale economiei germane. Dupa 20 iunie 1948, Erhard a anulat directivele de rationalizare si stabilire a preturilor, insa bunuri precum carbune, otel, ingraseminte si carburanti au ramas in continuare rationalizate, iar pentru alimentele de baza si chirii au fost mentinute preturile fixe. Rationalizarea cartofilor a fost ridicata in octombrie 1948, cea a zaharului de-abia in aprilie 1950 in timp ce carburantii au ramas rationalizati pina in 1951, iar carbunii pina in 1952. La 3 noiembrie 1948 a fost abrogata inghetarea salariilor care era in vigoare inca din timpul razboiului. In 1950 a urmat liberalizarea comertului exterior si destinderea monetara in cadrul OEEC. Totusi importante parti ale economiei vest-germane au ramas o mare perioada de timp sub controlul statului.

Prin masurile de diminuare si eliminare a dirijarii productiei si distributiei prin intermediul statului s-au creat premizele trecerii treptate la economia de piata. Inceputurile acestui experiment nu au fost deloc pozitive pentru marea masa a populatiei, foarfeca dintre preturi si salarii deschizindu-se larg in dezavantajul salariatilor. Jocul dintre cerere si oferta in conditiile puterii de cumparare din primele zile de dupa 20 iunie 1948 a fost mult prea brusc pentru populatie. Odata cu epuizarea marfurilor din magazine si cu cresterea preturilor se inmulteau vocile care cereau oprirea experimentului si inlaturarea incapabilului politician Erhard; preturile crescusera in 4 luni cu ca. 14%, iar somajul ameninta marea masa a salariatilor ajungind in iarna anilor 1949/1950 la 12%. Actiunile de protest si grevele, incurajate si de partidul social-democrat, erau la ordinea zilei; la 12 noiembrie 1948, 9 milioane de salariati din Bizona au luat parte la o greva de 24 de ore indreptata impotriva politicii lui Ludwig Erhard. Sindicatele elaboreaza un program in care cere printre altele: declararea starii de urgenta economica, numirea unui imputernicit pentru preturi si promulgarea unei legi a controlului preturilor, pedepse pentru evaziunea fiscala, reintroducerea rationalizarii complete a bunurilor alimentare, introducerea planificarii si reglementarii centrale a economiei, socializarea industriei grele si a institutelor bancare, confiscarea averilor comerciantilor care doseau marfuri sau le comercializau la preturi foarte mari, sporirea influentei sindicatelor in procesele de decizie economice si politice, etc. Odata cu scaderea nivelului preturilor la inceputul lui 1949 actiunile protestatare se reduc in intensitate, iar popularitatea lui Erhard creste din nou.

Constitutia din 24 mai 1949

Odata cu promulgarea si intrarea in vigoare a Legii Fundamentale (Grundgesetz) a RFG la 24 mai 1949 s-a pus bazele unei societati democratice si a unui stat de drept in zonele germane vestice. Totodata constitutia a reprezentat si punctul de pornire in edificarea unui nou sistem economic, chiar daca aceasta nu contine nici-o prevedere referitoare la economia sociala de piata ca obiectiv de stat. Constitutia RFG este neutrala din punct de vedere al sistemului economic, dar reglementeaza domenii importante fara de care economia sociala de piata nu ar putea exista si functiona. Prin prevederile relevante de drept economic, constitutia RFG capata si caracterul unei “constitutii economice” a statului vest-german. Avind in vedere ca la data promulgarii, sistemul economic german nu era inca definit, constitutia nu include o optiune expresa pentru un anume tip de economie, dar stabileste cadrul de desfasurare al acesteia. Libertatile economice, garantia proprietatii private si a dreptului la mostenire, precum si posibilitatile de socializarea a anumitor bunuri economice prin despagubire sunt bine ancorate in constitutie si exclude orice model economic bazat pe economia de comanda. Prevederile constitutiei germane acorda anumite posibilitati de decizie politica pentru dezvoltarea ordinii economice. Realizarea politica a economiei sociale de piata in Germania a avut caracterul unui proces; pe baza constitutiei au fost adoptate o serie de acte legislative care au reglementat procesele economice si au pus bazele a ceea ce astazi se numeste economia sociala de piata.

Elementele principale ale “constitutiei economice” rezultate prin Constitutia din 24 mai 1949 sunt:

Libertatea de de actiune (inclusiv pe teren economic), libertatea contractuala, libertatea concurentei si libertatea antreprenoriala;

Garantia proprietatii private si a succesiunii; constitutia garantind nu numai un drept subiectiv ci protejeaza proprietatea in calitate de institutie a ordinii de drept si sociale;

Garantia proprietatii si succesiuni nu este limitata numai la individ, aceasta protejeaza in aceeasi masura si proprietatea economica. Garantia proprietatii nu este insa nelimitata, aceasta se subordoneaza legilor specifice si ipotecii sociale asupra proprietatii (proprietatea obliga si utilizarea ei trebuie sa serveasca nu numai posesorului ci si prosperitatii intregii comunitati).

O alta limitare a proprietatii este reprezentata de clauza socializarii si exproprierii anumitor forme de proprietate. Aceasta clauza nu reprezinta insa un obiectiv constitutional ci numai o imputernicire a statului in acest sens. Orice socializare se poate realiza insa numai pe baze compensatorii;

Libera circulatie a cetatenilor pe intreg teritoriul, ceea ce implica si latura economica a acestei libertati, sub forma liberei exercitari a profesiei in intreaga Germanie;

Libertatea de asociere, de coalizare si autonomia tarifara. Libertatea de asociere este fundamentul infiintarii de societati comerciale, iar libertatea de coalizare sta la baza miscarii sindicale si patronale. Libertatea de coalizare este in primul rand un drept democratic, dar si o garantie institutionala care include in sens largit si autonomia tarifara.

Principiul statului social. Statul este obligat prin constitutie sa asigure dreptatea sociala in cadrul ordinii economice.



Economia sociala de piata in forma ei actuala este o ordine economica posibila si conforma constitutiei germane. Odata cu unirea celor doua Germanii s-a pus problema elaborarii unei noi constitutii sau modificarii constitutiei actuale si definirea sistemului economiei sociale de piata ca obiectiv de stat. Temerea unora ca actuala constitutie nu ar respecta drepturile cetatenilor fostei RDG sau ca trecutul socialist al RDG ar putea influenta in viitor ordinea economica a intregii Germanii s-au dovedit nefondate.

Legea impotriva limitarii concurentei din 1957

Libera concurenta pe piata este o caracteristica fundamentala a economiei sociale de piata. Libera concurenta nu este numai o necesitate teoretica proclamata de fondatorii conceptiei economice ci si o realitate ancorata in Constitutia din 1949 care asigura libertatea de actiune atit ca libertate indiviuduala cat si ca libertate economica. O ordine concurentiala nu se poate realiza numai prin inlaturarea privilegiilor, introducerea libertatii de profesie, a libertatii antreprenoriale si contractuale si evitarea interventiei statului in procesele de piata. La toate acestea este necesara o politica concurentiala activa si consecventa care sa apere libertatea de actiune economica individuala, aceasta fiind conditia de baza a succesului economic.

Dupa terminarea razboiului puterile aliate si in principal SUA au cautat sa reglementeze economia germana dominata de monopoluri si carteluri in directia unei economii libere de piata. La inceput intentiile aliatilor erau de sorginte pur politica si se subintelegeau ca o manifestare de represalii economice impotriva tari invinse in razboi. Odata cu tendinta de constituire a unui stat vest-german, intentiile aliatilor capata ratiuni economice si devin compatibile cu principiile economiei sociale de piata. Urmatoarele masuri pentru asigurarea accesului liber pe piata au fost impuse de catre aliati:

Pentru industria montana (carbonifera si de prelucrare a fierului si otelului), chimica, marile banci si societatea cinematografica Ufa a fost impusa dezmembrarea acestora in mai multe societati. Din pacate aceasta masura nu a avut, cu exceptia industriei chimice (prin dezmembrarea IG Farben) rezultate notabile, dezmembrarile fiind mai tirziu revocate, iar fuzionarea chiar intensificata;

In zona americana se introdusese in 1947 interdictia de formare si functionare a cartelurilor. Aceasta masura trebuia sa serveasca alaturi de dezmembrarile de societati la interdictia cartelurilor orizontale si verticale. Cartelurile orizontale erau interzise per-se, in timp ce pentru cele verticale se aplica asa-numita Rule-of-Reason. Principiul interdictiei formarii si functionarii cartelurilor constituie pina in ziua de astazi fundamentul politicii concurentiale germane;

Puterile aliate au influentat pina in 1955 pregatirile unei legi germane a concurentei.

Inceputul tranzitiei la economia de piata a inceput odata cu reforma monetara la 20 iunie 1948, primele dezbateri pe tema unei legi germane a cartelurilor au demarat de-abia in primavara lui 1949 sub conducerea Administratiei Economice conduse de Erhard. In toamna aceluiasi an a fost prezentat proiectul Josten considerat insa neaplicabil in conditiile economice de atunci. Numai ideea pietei si a liberei concurente a fost preluata in proiectul de lege al guvernului din 1952, care stipula libertatea concurentei, dar prevedea in acelasi timp numeroase posibilitati de “incalcare legala” a acesteia. Doi ani mai tirziu, in 1955,      a fost prezentat si un al doilea proiect de lege care cuprindea si prevederi de control al fuziunilor. Proiectele de lege au fost foarte controversate in discutia politica a anilor `50-`60 si au intimpinat o opozitie puternica din partea asociatiilor economice care au reusit sa-si impuna punctul de vedere in anumite chestiuni importante. De abia in 1958 intra in vigoare Legea impotriva limitarii Concurentei (Gesetz gegen Wettbewerbs­beschränkungen, GWB).

Legea impotriva limitarii Concurentei (GWB) a fost adoptata la 27 iulie 1957 si este considerata o lege fundamentala a ordinii economice in RF Germania, reprezentind instrumentul de mentinere si protectie a concurentei. Aceasta lege a fost modificata in timp de cinci ori (1965, 1973, 1978, 1980 si 1989).

Conform § 1 GWB toate contractele si intelegerile intre firme menite sa influenteze productia si relatiile pe piata prin limitarea concurentei sunt nule si fara efect. Aceasta prevedere pronunta de facto o interdictie generala a cartelurilor. La aceasta interdictie s-au introdus o serie de exceptii, reglementate de § 98 - § 103, si anume: agricultura, energia, transporturile, sistemul bancar, asigurarile si casele de economii pentru constructii cu conditia de autorizare prealabila a oricaror contracte si intelegeri care au ca subiect influentarea pietei. Autorizarea si supravegheate acestor exceptii este realizata de institutiile statului.

Un mare numar de carteluri au fost exceptate de la interdictie; acestea sunt carteluri care devin efective odata cu inregistrarea in registrul de cartel de la Oficiul Federal de Control al Cartelurilor (Bundeskartellamt) si carteluri care devin efective pe baza unei autorizatii emise de acest oficiu sau de Ministerul Economiei. Din prima grupa fac parte printre altele: carteluri pentru norme si standarde, pentru proceduri de calcul, pentru export, pentru stabilirea conditiilor de afaceri, pentru rabate, carteluri de specializare si intre IMM-uri. In a doua grupa se numara: carteluri pentru crize structurale, pentru rationalizari, pentru import, pentru crize conjuncturale.

Posibilitatile oferite in cadrul GWB de a stabili prin contracte si intelegeri de cartel o cooperare economica pe orizontala intre societati independente reprezinta o incalcare “legala” a principiului interdictiei cartelurilor si o limitare a libertatii concurentiale. In plus, GWB nu contine nici o prevedere care sa interzica cumularea de carteluri, deci fiecare societate poate incheia o serie de contracte de cartel.

Conform GWB sunt interzise si intelegerile pe verticala menite sa limiteze libera concurenta (§ 16) si in special cele referitoare la preturi si conditii de afaceri. De la aceasta regula sunt exceptate: produsele editoriale, produsele de marca, animale de prasila si semintele. In 1973 au fost interzise si acordurile verticale de preturi pentru produsele de marca. Societatilor le este insa permisa elaborarea unor preturi de referinta pe verticala (fara caracter obligatoriu) care nu sunt supuse controlului statului.

In ciuda nenumaratelor proteste ale economistilor care cereau si reglementarea fuziunilor in cadrul GWB, aceasta a putut fi realizata abia odata cu modificarea GWB din 1973 cind s-a introdus si o interdictie de fuziune in cazurile in care prin fuziunea a doua sau mai multe societati se creeaza o pozitie de dominatie pe piata. De la aceasta interdictie sunt exceptate fuziunile prin care societatea rezultata are o cifra de afaceri sub 500 milioane DM, detine sub 20% din piata sau are sub 10.000 de salariati. De asemenea sunt exceptate si fuziunile care sunt considerate de importanta minora in interiorul RF Germania. Ministerului Economiei i se acorda imputernicirea de a autoriza o fuziune interzisa de Oficiul Federal de Control al Cartelurilor. Prin aceasta ultima reglementare se ridica de fapt interdictia de fuziune impusa prin lege.

GWB contine si prevederi (§ 22) de control a puterii de piata deja constituite (carteluri, concerne, etc.). La baza acestor prevederi sta principiul interdictiei abuzului, Oficiul Federal fiind imputernicit, in baza anumitor criterii, sa interzica abuzul pe piata si sa declare nule si fara efect contracte sau intelegeri care concretizeaza acest abuz.

GWB a fost si este subiectul unor nenumarate critici din partea teoreticienilor economisti, fiind considerata o tradare a principiilor ordoliberale ale economiei sociale de piata. Intre practica politicii concurentiale si pretentiile teoretice exista insa o mare discrepanta care se acutizeaza si pe masura integrarii europene si armonizarii legislatiilor concurentiale. Se constata o crestere a intelegerilor reciproce intre societatile comerciale in cadru concurential ca un instrument al cresterii eficientei economice in detrimentul caracterului concurentei de purtator si garant al libertatii economice.

Politica Sociala

Economia sociala de piata este in conceptia teoreticienilor ei o sinteza intre libertatea economica exprimata intr-o politica a liberei concurente si integrarea sociala a membrilor societatii printr-o politica sociala adecvata. Dupa cum se poate observa din denumirea, din definitiea si din teoria ei, una din componentele fundamentale ale economiei sociale de piata este latura sociala care la nivel de stat se exprima prin politica sociala a statului.

Imperativul social de la Freiburg nu este un element nou in istoria si politica Germaniei, avind in vedere traditia sociala inaugurata inca pe vremea lui Bismark intr-un moment in care “capitalismul salbatic” domina “lumea civilizata”; acest imperativ reprezinta de fapt o continuare a idealurilor sociale ale Republicii de la Weimar si constientizarea traumei national-socialiste. Din punct de vedere social, Germania a reprezentat de-a lungul modernitatii un caz aparte in cadrul economiilor capitaliste. Ceea ce este deosebit de remarcat in conceptia si realizarea practica a economiei sociale de piata este nu atit traditia ci rolul pe care elementul social il ocupa in politica statului, un stat de drept, democratic. Prin constitutia din 1949 principiul social este ridicat la rang de politica de stat indiferent de culoarea acesteia, statul vest-german este obligat principiului social. Prin neutralitatea acestei obligatii principiul social se orienteaza la situatia actuala a societatii germane. Constitutia nu stabileste un catalog concret de sarcini statale, continutul principiului social este determinat de situatia social-politica si legislativa la momentul respectiv. In conceptia teoreticienilor ordoliberali si a parintilor constitutiei germane principiul social la care se obliga statul are caracter evolutiv si nu este ad ante definit. In cadrul Republicii de la Weimar principiul social nu a avut un caracter obligatoriu ci mai degraba unul orientativ ceea ce a condus la o serie de experimente sociale; sub regimul nazist principul social a capatat un caracter partizan, alternind intre a fi obligatoriu, orientativ sau nesemnificativ, in functie de principiile national-socialiste. Postulatul social al statului vest-german a facut din acesta nu numai o minune economica ci si una sociala. La ora actuala multi economisti si politicieni isi pun intrebarea indreptatita daca nu cumva principiul social german a degenerat devenind din obligativ, paternal.

Ceea ce pare atit de simplu din punct de vedere teoretic se dovedeste greu de realizat in practica, caci problemele structurii sociale in cadrul unui stat democratic sunt numeroase si nu in ultimul rand greu de rezolvat. Este vorba atit de posibilitatile economice, de interdependenta activitatilor de politica economica si de politica sociala cat si de integrarea politicii sociale in societate. Cu atit mai greu a fost in RF Germania introducerea unui sistem de politici combinate cu obiectiv social, caci dupa terminarea razboiului cerintelor sociale indreptatite li se opunea un stat falimentar, lipsit de mijloacele necesare de transformare a dorintele in realitate. Constituirea sistemului social vest-german in elementele sale de baza s-a realizat intr-un proces de lunga durata in anii `50-`60.

Situatia la terminarea razboiului si in perioada imediat urmatoare a fost catastrofala: peste 4 milioane de victime de razboi dintre care 1,2 milioane invalizi de razboi, 1,3 milioane orfani si 0,9 milioane vaduve si peste 9 milioane de refugiati (ca. 20% din populatia vest-germana) care cautau munca, alimente si locuinte. Locuintele erau in proportie de 20% complet distruse, iar peste 5% grav avariate asa incat pentru 15,4 milioane de familii stateau la dispozitie numai 9,5 milioane de locuinte. Intre 3 si 4 milioane de familii pierdusera in razboi locuinta si bunurile personale si sperau sa primeasca ajutor din partea statului. Soldatii intorsi de pe front sau din prizonierat trebuiau integrati in societate si aveau nevoie de locuri de munca. Victimele regimului nazist cereau despagubiri si reparatii, evacuatii doreau sa se intoarca acasa. In cele din urma mai existau si peste un milion de muncitori straini din cei 10 milioane de muncitori deportati in Germania din tarile ocupate. Posibilitatile de ajutor statal erau minimale sau lipseau cu desavirsire in conditiile in care o putere centrala germana nu mai exista, pentru orice activitate de politica sociala era necesar acordul aliatilor, iar resursele financiare erau limitate. Politica sociala de dupa 1945 trebuia sa rezolve sarcini mult mai mari si mai costisitoare decat in conditii normale, iar datorita mizeriei generale sa se transforme intr-un sistem atotcuprinzator la nivelul intregii societati si nu numai pentru anumite grupuri sociale.

Principalele legi sociale menite sa inlature urmarile provocate de razboi pentru anumitor paturi sociale au fost:

Legea Federala de Protectie (Bundesversorgungsgesetz, BVgG) din 1950 a reglementat asigurarea sociala a tuturor persoanelor care au suferit daune de sanatate din cauza razboiului, serviciului militar sau prizonieratului si a urmasilor acestora. In 1950 s-au acordat prestatii sociale in valoare de 2,14 miliarde DM pentru 3,94 milioane persoane. In 1960 prestatiile sociale au crescut la 3,90 miliarde DM de care au beneficiat 3,25 milioane persoane. Numarul celor care avea dreptul la prestatii sociale in baza acestei legi s-a redus continuu in conditiile in care prestatiile sociale au continuat sa creasca ca valoare. Principalele prestatii sociale in cadrul BVgG au fost: tratamente medicale pentru recuperarea sanatatii, asistenta sociala, promovarea in munca si profesie pentru integrarea in munca si acordarea de pensii. In privinta pensiilor acordate BVgG a realizat o combinatie intre o pensie de baza care depindea de gradul capacitatii fizice sau phisice de munca (principiul solidar) cu o pensie compensativa in functie de veniturile realizate (principiul subsidiar).

Legea compensatorie (Lastenausgleichgesetz, LAgG) din 1952 a reprezentat un proiect de compensatie sociala de mare anvergura, la nivelul intregii societati germane. Ideea de baza a Legii Compensatiilor a pornit de la cerinta de solidaritate a      celor care nu au suferit sau au suferit numai in mica masura daune materiale sau financiare datorate razboiului cu cei care au pierdut totul sau aproape totul datorita razboiului, refugierii sau reformei monetare. Controversele asupra modalitatilor de realizare a acestei legi s-au intins de la solutii minimale pina la solutia de reimpartire a intregii averi nationale.

La baza LAgG s-au aflat reglementarile din 1948 menite sa amelioreze situatia unor grupuri sociale creata in urma reformei monetare. Legea Ajutorului Imediat (Soforthilfegesetz, SHG) din 1948 prevedea impunerea unei datorii de 3% asupra tuturor averilor, platibila din venitul realizat de averea respectiva, in acest fel evitindu-se erodarea substantei averii. LAgG a impus un catalog de prestatii diferentiat, printr-o combinatie intre ajutoare de reintegrare si compensatii pentru pierderile suferite, la baza caruia s-a situat principiul finantarii din venituri si nu din substanta. Averile existente au fost impuse cu o datorie de 50% din valoarea averii, datorie rambursabila si capitalizata pe parcursul mai multor ani. Statul a participat la realizarea practica a legii prin infiintarea, sprijinirea si finantarea autoritatilor prevazute de lege precum si prin reducerea datoriilor sau prin disponibilizarea de mijloace fiscale in cazul in care platitorii isi achitau partea cuvenita inainte de termen. Legea compensatiilor se va incheia abia in anul 2015 cu prestatii rulate in valoare de 130-140 miliarde DM.



Legile Constructiei de Locuinte (Wohnungsbaugesetz, WhBG) din 1950 si 1956 a caror obiectiv l-a reprezentat ameliorarea situatiei locuintelor si incurajarea constructiei de locuinte. Legea din 1950 a reglementat in primul rand contributia statului la constructia de locuinte sociale prin reduceri fiscale si subventii, iar in al doilea rand a acordat ajutoare speciale anumitor grupuri sociale. In perioada      pina in 1956 s-a realizat si o usoara liberalizare a protectiei chiriasilor, s-a introdus alocatia pentru locuinta ca instrument social si a inceput sa se acorde prioritate constructiei de locuinte proprii fata de locuintele cu chirie, prin acordarea de prime din partea statului. A doua lege din 1956 a condus la incurajarea constructiei de locuinte proprii prin acordarea de nenumarate avantaje fiscale, in special pentru familii cu copii. In anii de dupa razboi s-au construit in R.F. Germania intre 500.000 si 600.000 de locuinte pe an.

Asigurarea de sanatate realizata in 1883, asigurarea contra accidentelor de munca din 1884 si asigurarea de batrinete si invaliditate din 1889 au constituit dintotdeauna pilonii asigurarii sociale din Germania, conceputa pe baza principiului de contributie si prestatie. La acestea se adauga in 1927 asigurarea contra somajului, iar in 1995 asigurarea de infirmitate. Pentru cei care nu puteau sa plateasca contributiile in cadrul sistemului social si deci nu erau indreptatiti la prestatii sociale s-a organizat o retea comunala si oraseneasca de ajutor care va fi ulterior reformata si care din 1961 se numeste ajutor social. Asigurarea sociala a functionarilor de stat si militarilor este reglementata de un sistem social diferit. Asigurarea sociala a fost organizata ca institutie autonoma a salariatilor si patronilor platitori de contributii, cu participare statala. Contributiile sunt platite in proportie egala de catre salariati si patroni. Acest sistem structurat a fost preluat si de noua republica, iar pe parcursul anilor imbunatatit si reformat.

Ceea mai importanta reforma in cadrul asigurarilor sociale a reprezentat-o reforma pensiilor din 1957 care devenise absolut necesara datorita faptului ca pensiile ramasesera cu mult in urma cresterii veniturilor. Reforma pensiilor a realizat doua obiective: ridicarea nivelului pensiilor in medie cu ca. 60-70% si dinamizarea acestora in timp. Principiul dinamizarii pensiilor nu inseamna altceva decat cuplarea majorarii anuale a pensiilor la cresterea veniturilor din munca si deci la cresterea anuala a salariilor brute. Reforma pensiilor a imbunatatit pe de-o parte situatia economica a pensionarilor, iar pe de alta parte a introdus participarea acestora la rezultatele dezvoltarii economice.

O alta importanta masura politica in cadrul consolidarii economiei sociale de piata in R.F. Germania a reprezentat-o redistribuirea veniturilor prin politica de sprijin a economiilor private, concretizaza in Legea Stimularii Economiilor (Sparförderungs­gesetz, SFöG) din 1959 care recompenseaza cu prime din partea statului pe cei care economiseau anumite sume de bani si in Legea Constituirii de Avere pentru Salariati (Vermögens­bildungsgesetz, VgBG) din 1961 care permite, in limita anumitor sume anuale si in functie de veniturile realizate, plata unei subventii rezultata din scutirea la impozit pentru partea destinata constituirii de avere (sub forma de actiuni, fonduri de investitii sau contracte de economie pentru constructii)      alocate de patron pentru salariati (in anul 19661 suma anuala a fost de 312 DM pe salariat).

In 1961 a fost promulgata si Legea Federala a Ajutorului Social (Bundes­sozialhilfegesetz, BSoHG) care a reglementat plata de ajutoare sociale in situatii critice pentru cei afectati, fara ca acestia sa fi platit contributii, dar numai in masura in care nu se pot ajuta singuri. Oficiile sociale acorda ajutoare materiale sau financiare de subzistenta sau pentru situatii speciale. BSoHG a largit spectrul prestatiilor sociale si a ancorat pretentia de drept a celor afectati.

In sprijinul politicii de sustinere a familiilor s-a introdus in 1954 prin Legea Alocatiei (Kindergeldgesetz, KGG) alocatia pentru copiii incepind cu al treilea copil, iar din 1961 incepind cu al doilea copil. Plata alocatiei a fost finantata pina in 1964 de catre patroni dupa modelul francez, din acest an plata alocatiei a fost preluata de cate stat datorita unei noi legi federale (Bundeskindergeldgesetz, BKGG).

Dreptul la codecizie in intreprinderi

Dreptul la codecizie a salariatilor din societatile comerciale este considerat de unii economisti un element constitutiv al economiei sociale de piata, alti economisti il considera o frina in calea dezvoltarii economice. Cert este ca dreptul la codecizie a fost introdus sub presiunea sindicala in zona britanica de catre autoritatile militare si a fost preluat de noul stat reprezentind un fel de compensatie acordata de americani guvernului britanic pentru cedarea acestuia in problema socializarii intreprinderilor. Nu se poate nega insa caracterul istoric al dreptului (limitat) la codecizie care dateaza din anii Republicii de la Weimar.

In 1952 a fost adoptata Legea Regulamentelor Interne din Intreprinderi (Betriebs­verfassungsgesetz, BVG) care a reglementat drepturile de codecizie a salariatilor prin intermediul comitetelor de intreprindere alese (Betriebsrat). Prin BVG comitetului de intreprindere i se acorda dreptul de a fi informat la timp si in atotcuprinzator in toate problemele care privesc personalul intreprinderii. Toate aspectele organizarii locului de munca, a procesului de munca si a sarcinilor de munca trebuiesc aduse la cunostiinta comitetului inaintea aplicarii acestora; comitetul de intreprindere nu are insa dreptul sa influenteze decizia conducerii intreprinderii. In problemele politicii de personal si in special la angajare, transfer si concediere comitetul de intreprindere trebuie informat si consultat, opozitia acestuia poate conduce in cazurile reglementate de lege la anularea deciziei conducerii. Drepturi substantiale de codecizie poseda comitetul in probleme de salarizare si reglementarea programului de lucru. BVG confera comitetului si dreptul de a da in judecata patronatul, costurile acestei proceduri fiind preluate in marea lor majoritate de catre patronat. Comitetul de intreprindere este obligat sa functioneze in interesul intreprinderii si sa coopereze pe baza principiului increderii reciproce cu conducerea firmei. Comitetului ii este interzis sa organizeze sau sa instige la conflicte de munca. Micile intreprinderi (sub 5 angajati) sunt excluse de la constituirea de comitete, care in principiu nu sunt obligatorii. Comitetele se formeaza prin libera initiativa a salariatilor, dar odata formate intra sub incidenta BVG care le acorda drepturile si protectia necesara.

Pentru industria montana s-a introdus deja in 1951 o reglementare si mai drastica a dreptului la codecizie, consiliul de control fiind alcatuit paritar din reprezentanti ai patronatului si salariatilor. Pentru evitarea incapacitatii de decizie, prin situatii de pat, consiliul de administratie poate numi un membru suplimentar, dar neutru. In consiliul de administratie este obligatorie alegerea unui Director insarcinat cu problemele muncii care nu poate fi ales sau demis fara acordul comitetului de intreprindere. Prin BVG din 1952 s-a introdus obligatia participarii salariatilor la comitetul de control (numai in proportie de o treime) si pentru toate intreprinderile cu mai mult de 2.000 de angajati, cele organizate ca societati personale sau in nume propriu sunt excluse de la aceasta prevedere.

Dreptul la codecizie al salariatilor a devenit pe parcursul anilor un element de baza al ordinii economice si sociale in R.F. Germania si fara echivalent in alte tari. Dreptul la codecizie confera salariatilor protectie fata de masurile abuzive ale conducerii si posibilitatea de participare la dezvoltarea firmei in care lucreaza. Avind in vedere ca aceste comitete sunt institutii de reprezentare se intimpla nu de putine ori, si in special in intreprinderile mici si mijlocii, ca acestea sa serveasca unor interese personale ale membrilor comitetului, care, de cele mai multe ori, frineaza dezvoltarea echilibrata a intreprinderii. Prin formalismul de care dau dovada, comitetele contribuie si la formarea si intretinerea unei birocratii inutile in intreprinderi. In conditiile integrarii europene se pune problema viitorului acestei institutii, patronatul dorind cel putin restringerea competentelor, iar sindicatele introducerea acesteia la nivelul tuturor tarilor membre UE.

Legea stabilitatii din 1967

La mijlocul anilor `60 economia sociala de piata se confrunta in R.F. Germania cu o noua experienta: recesiunea economica. In aceasta faza este pentru prima data in istoria noului stat cind economia inregistreaza o crestere negativa absoluta a PSB, iar somajul creste de la 0,7% in 1966 la 2,1% in 1967 in conditiile scaderii ratei inflatiei de la 3,5% la 1,7%. Mitul dezvoltarii economice neintrerupte va suferi in recesiunea din 1965-1967 prima pata negativa si va ridica problema solutiilor de politica economica necesare rezolvarii unei asemenea situatii.

Desi la mijlocul anilor `60 tranzitia la economia sociala de piata se poate considera incheiata, sistemul economic vest-german aflindu-se in plina consolidare si dezvoltare, problema stabilitatii economice concretizata in Legea Promovarii Stabilitatii si Cresterii Economice (Gesetz zur Förderung der Stabilität und des Wachstums der Wirtschaft, StabG) din 1967 este o caracteristica principala a economiei sociale de piata si un obiectiv de stat, chiar daca acesta nu s-a realizat in faza tranzitiei - din lipsa experientei concrete - ci abia in faza consolidarii economiei sociale de piata.

Primele semne ale unui dezechilibru economic s-au facut simtite deja in anii 1960-1961 printr-o crestere accentuata a preturilor. Multi economisti considera ca inflatia acestor ani se datoreaza politicii de destindere duse de Ludwig Erhard si care se baza in principiu pe instrumentele politicii de credit sustinute de banca centrala Bundesbank. Solutia impusa de Erhard pentru depasirea acestei usoare crize a constat intr-o usoara revalorizare a monedei germane cu 5% in ciuda opozitiei industriei si a propriului partid, inclusiv a cancelarului Adenauer. Primul pas spre recunoasterea oficiala a pozitionarii stabilitatii economice ca obiectiv de stat l-a constituit formarea Comisiei de Experti pentru Analiza Dezvoltarii Macroeconomice (Sachverständigenrat zur Begutachtung der gesamtwirtschaftlichen Entwicklung) care a capatat in 1963 putere de lege. Prin crearea acestei comisii, guvernul si-a asigurat o acoperire stiintifica a actiunilor politice, chiar daca raportul anual al acestei comisii avea numai caracter orientativ; guvernul nu poate trece pur si simplu peste opiniile acestei comisii formata din economisti renumiti fara argumente plauzibile.

In procesul de depasire a recesiunii economice guvernul federal s-a vazut nevoit sa acorde o importanta marita obiectivului stabilitatii economice exprimat teoretic prin careul magic: ocuparea completa a fortei de munca, crestere economica corespunzatoare, stabilitatea preturilor si echilibrul balantei de plati. Pina in 1967 nu a existat o reglementare legala care sa oblige statul la un comportament anticiclic in politica bugetara; prin constitutie statul este obligat formal, in §110, numai la elaborarea unui buget echilibrat. Odata cu adoptarea StabG in 1967 s-au creat nu numai instrumente de politica fiscala de natura keynesiana ci si conditiile legale de coordonare a politici fiscale a guvernului central cu guvernele land-urilor si obligativitatea unei politici bugetara care sa corespunda echilibrului macroeconomic si obiectivelor careului magic. Guvernul central este obligat sa promoveze o politica bugetara anticiclica.

Instrumentele prevazute de StabG pentru realizarea echilibrului economic sunt urmatoarele:

Variatia cheltuielilor bugetare prin adaptarea acestora atit in volum cat si in structura la prognoza conjuncturala;     

Variatia veniturilor bugetare prin cresterea sau scaderea impozitelor cu +/- 10% pe o perioada de cel mult 1 an sau modificarea ratelor de amortizare pentru bunurile economice;

Excedentele bugetare realizate prin reducerea cheltuielilor sau cresterea veniturilor trebuiesc depuse la Bundesbank avind caracter de rezerva conjuncturala ce poate servi la acoperirea deficitelor bugetare      in faze de recesiune;

Imbunatatirea asa-numitilor stabilizatori conjuncturali care pot crea efecte stabilizatoare, de ex.: societatile de asigurari de pensii si cele contra somajului sunt obligate sa depuna o parte a rezervelor constituite la Bundesbank contra dobinda;

Limitarea posibilitatilor de creditare a institutiilor statului in caz de dezechilibru macroeconomic;

Actiunea concertata a tuturor institutiilor de stat centrale sau federale pentru realizarea obiectivelor stabilitatii macroeconomice.

Instrumentele puse la dispozitie de Legea Stabilitatii au fost folosite si la depasirea recesiunii din 1967, iar din 1969 la ameliorarea conjuncturala. Eficacitatea instrumentelor StabG este contradictorie, in marea lor majoritate, economistii sunt sceptici fata de rezultatele obtinute. In acelasi timp nu se poate nega contributia acesteia la depasirea primei recesiuni economice dupa crearea statului vest-german.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 788
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site