Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Principalele momente si faze din desfasurarea primei conflagratii mondiale

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Principalele momente si faze din desfasurarea primei conflagratii mondiale

Secolul al XX-lea s-a deschis cu un razboi purtat intre doua mari puteri, Rusia si Japonia, in anii 1904-1905, care prin amploare si consecinte s-a incadrat in tipul de conflict local dar si cu o serie de crize politico-militare care au polarizat lumea din punct de vedere al intereselor si aliantelor.




Astfel ca pe continentul european, incepand cu primele decenii ale secolului al XX-lea, apar doua forte: Tripla Alianta si Tripla Intelegere. Pentru inceput acestea s-au confruntat pentru suprematie si dominatie politica si economica in lumea europeana dar mai ales in afara ei. Prima ciocnire a fost generata de „criza bosniaca“ din 1908, izbucnita ca urmare a anexarii de catre Viena a provinciei Bosnia-Hertegovina. Germania a sprijinit actul de forta al Dublei Monarhii, astfel ca protestele Rusiei si revolta Serbiei au ramas fara ecou. Viena a refuzat sa paraseasca teritoriile ocupate. Tripla Alianta nu era inca pregatita din punct de vedere militar pentru o confruntare si, in consecinta, Anglia si Franta au sfatuit Rusia „ofensata“ sa propuna Serbiei recunoasterea faptului implinit

In 1911 a fost randul Germaniei sa provoace Franta in cea de-a doua criza marocana*. In martie 1911 triburile marocane s-au rasculat impotriva sultanului si au asediat orasul Fes. Trupele franceze au intervenit, infrangand pe rasculati sub pretextul apararii rezidentilor francezi din orasul Fes. Germania a considerat ca Franta a incalcat acordul care a pus capat primei crize marocane si a ocupat porturile Agadir si Magador. Daca Marea Britanie si-a sustinut foarte puternic aliatul francez, nu acelasi lucru l-a facut Austro-Ungaria care n-a dorit sa-si riste supravietuirea ca stat de dragul unei aventuri africane. Din incheierea „afacerii marocane castigurile germane au fost modeste , avand in vedere ca au obtinut doar 275. 000 km2 din Congo-ul francez, iar imperiul avea pretentii mondiale. Ziarul german „Berliner Tageblatt“ scria in 3 noiembrie 1911: „Practic am riscat un razboi mondial pentru cateva mlastini din Congo“

In urmatorii ani, pe masura ce se vor intari din punct de vedere militar, marile puteri din cele doua blocuri politico-militare isi vor asuma niveluri de risc nefiresti in raport cu interesele lor nationale si strategice, astfel ca in 1914 razboiul mondial n-a mai putut fi evitat, cu toate ca cele doua tabere au stat „departe“ de razboaiele balcanice (1912-1913).

Scanteia care a aprins „butoiul cu pulbere“ din Balcani si a condus la prima mare conflagratie mondiala a fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, mostenitorul tronului austro-ungar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de catre bosniacul Gavrilo Princip, membru al unei organizatii teroriste secrete. Atentatul a produs o vie emotie in intreaga Europa. El a oferit Austro–Ungariei prilejul de a „regla conturile“ cu Serbia. Imparatul Franz-Iosef a trimis imparatului Wilhelm al II-lea o scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei in rezolvarea „problemei Balcanilor“. La 5 iulie monarhul german a raspuns fara echivoc: „Nici o taraganare in aceasta actiune impotriva Serbiei“.Incurajari i-au fost date ambasadorului austriac trimisului special, contele Hoyos, de catre cancelarul Germaniei Bethmann-Hollweg

La 10/23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a raspuns pozitiv la toate cererile mai putin la cele de la punctul 6 care cerea participarea functionarilor austrieci la ancheta desfasurata in Serbia pentru a determina responsabilitatile asupra atentatului. A doua zi o circulara a guvernului german catre ambasadorii sai din strainatate dezvolta o teza care sa influenteze pozitia Frantei si a Rusiei in Balcani: „conflictul sirbo-austro-ungar este o afacere locala, care trebuie reglata exclusiv intre Austro-Ungaria si Serbia. Orice interventie a unei alte puteri, data fiind diversitatea obligatiilor de alianta, va antrena consecinte incalculabile“

Confirmandu-si palmaresul de tara care a inteles de fiecare data pe dos psihologia potentialilor adversari, Germania a crezut ca Franta si Rusia vor proceda si de data aceasta intocmai ca la „criza bosniaca“ din 1908. Analizand situatia, oamenii politici din cele doua capitale europene au spus cu prea multa usurinta: „De aceasta data este razboi“. Antanta a acceptat confruntarea „cu o promptitudine de care insusi adversarul a fost surprins“

A urmat o avalansa de declaratii reciproce de razboi: Germania a declarat razboi Rusiei (19 iulie/1 august), Frantei ( 2 iulie/3 august), Belgiei (22 iulie/4 august); Marea Britanie si dominioanele sale, Germaniei (22 iulie/4 august); Muntenegrul, Austro-Ungariei (22 iulie/4 august); Franta si Marea Britanie, Austro-Ungariei (29 iulie/11 august si 30 iulie/12 august); Japonia, Germaniei (10/23 august).

Cine are responsabilitatea declansarii conflictului? In mediile politice din preajma si din timpul conflictului, vinovatiile au fost aruncate dintr-o tabara in alta, iar acuzatiile au fost reciproce. Isto­riografia primei conflagratii mondiale este si ea nuantata, in functie de pozitia si blocul politico-militar din care a facut parte tara in care au aparut lucrarile respective. Opinia potrivit careia responsabilitatea revine in egala masura celor doua blocuri politico-militare pare sa fie cea mai plauzibila si mai acceptata astazi

In momentul in care au inceput ostilitatile militare, beligerantii ambelor tabere au trait iluzia razboiului scurt. Statele majore ale principalilor actori, – Franta, Germania si Rusia –, au actionat in conformitate cu planurile elaborate din timp de pace sub zodia „blitz-krieg-ului“. Planul german „Schlieffen“ prevedea infrangerea Frantei prin batalii nimicitoare in 6 saptamani, inainte ca Rusia sa-si fi putut mobiliza potentialul, ca apoi armata germana sa zdrobeasca armatele tariste. Planul de campanie francez prevedea si el o ofensiva fulger in Alsacia si Lorena si ruperea armatei germane in doua si nimicirea pe parti. Planul de campanie rus avea in vedere operatii militare simultane impotriva Germaniei si a Austro-Ungariei.

In pofida calculelor statelor majore, a iluziilor nutrite, in general, ca razboiul in epoca industriala se va termina repede, razboiul din 1914 s-a dovedit a fi o succesiune de campanii pustiitoare, pline de neprevazut, cu uriase sfortari materiale si umane: dupa campania surprizelor din 1914, au urmat cele din 1915 si 1916, dominate de „strategia epuizarii“

Ostilitatile militare s-au derulat in principal pe uscat, dar si pe apa unde s-a purtat un adevarat razboi naval. In august 1914 au fost deschise in Europa trei mari teatre de operatiuni militare: Frontul de vest de la frontiera elvetiana pana la Marea Nordului, pe care s-au infruntat armatele germane cu cele franceze, belgiene si britanice; Frontul de est, intre Carpati si Marea Baltica, pe care au luptat trupele ruse impotriva celor germane si austro-ungare, si Frontul balcanic de la Dunare si Sava unde fortele sirbo-muntenegrene le-au infruntat pe cele austro-ungare



Pe Frontul de Vest armata germana declanseaza o ofensiva puternica, intra in Belgia, invadeaza Nordul Frantei, pentru ca ulterior sa se indrepte spre Paris. Dupa 37 de zile de ofensiva, trupele germane au fost oprite si apoi obligate sa se retraga pana la l’Aisne. Miracolul de pe Marna (august-septembrie 1914) a salvat Franta. Neputand nici unul strapunge frontul, cei doi adversari au incercat fiecare o incercuire prin vest. A rezultat ceea ce in literatura militara s-a numit „cursa spre mare“, o succesiune de operatiuni militare, incheiate cu batalia din Champagne (decembrie 1914). Nici unul din adversari n-a obtinut insa decizia. Frontul s-a stabilizat de la Marea Nordului la frontiera elvetiana. Odata cu aceasta a murit si iluzia razboiului fulger

Pe Frontul de est, rusii au declansat ofensiva la 4/7 august 1914, insa a fost opriti de trupele germane in doua mari batalii: Tannenberg (13/20 – 17/30 august) si lacurile Mazuriene (24 august/6 septembrie – 2/15 septembrie). Armatele germane conduse de generalii Hindenburg si Ludendorff au trecut la contraofensiva producand mari infrangeri trupelor rusesti in Galitia, care au fost si obligate sa se retraga. La sfarsitul anului 1914 si pe acest front se instalase „razboiul de pozitie“.

Pe Frontul balcanic s-au desfasurat o suita de actiuni ofensive si defensive care au demonstrat ca Austro-Ungaria era incapabila, singura, sa infranga Serbia, care va rezista pana in anul 1915. Asadar, desfasurarile militare din vara si toamna anului 1914, cum remarca in amintirile sale generalul Erich Ludendorff, „au facut complet incerta data terminarii razboiului“

Anul 1915 a fost marcat de intrarea in razboi a Italiei (10/23 mai), alaturi de Antanta, si a Bulgariei (23 septembrie – 11 octombrie) de partea Puterilor Centrale. Stabilitatea fronturilor a determinat cautarea de noi solutii pentru obtinerea victoriei. Incercarile trupelor anglo-franceze de a obtine avantaj strategic au esuat in Artois si Champagne.

Modificarea conceptiilor strategice de la batalia de „ruptura“ la cea de „uzura“ nu numai ca n-a adus beligerantilor victoria, dar razboiul a devenit un adevarat mecanism de masacrare a milioane de vieti. Batalia de la Verdun (ianuarie-iunie 1916), care a durat sase luni, a „produs“ un milion de morti in ambele tabere. Ofensiva rusa din Orient ca si intrarea Romaniei in razboi n-au modificat datele problemei

Anii 1914-1916 au fost marcati si de importante confruntari in afara Europei. In Africa, pana in 1916, fortele franco-britanice le-au infrant pe cele germane in Togo, Camerun, Africa Germana de Sud-Vest si Africa Germana de Est. Actiuni importante s-au desfasurat in nordul Africii si Caucaz.

Pe mare, in acest timp, confruntarile au fost la fel de inversunate. In august 1914 flota britanica a infrant-o pe cea germana la Helgoland. La sfarsitul anului 1914, flota germana din Pacific a fost distrusa de britanici la Falkland. La inceputul anului 1915 Germania a declansat razboiul total submarin, insa, pe ansamblu, cu unele rezultate fortele navale ale Antantei ramaneau superioare

Anul 1917 este cel „al oboselii popoarelor“ in fata unui conflict ce parea interminabil. Aceasta stare va cuprinde atat soldatii, cat si spatele frontului. Mizeria si foamea erau la fel de mari si pe front si in spatele sau. Impasul militar si deteriorarea conditiilor sociale au condus la cresterea curentului pacifist. Toate tarile aflate in razboi au cunoscut crize. Cea mai profunda s-a produs in Rusia, unde, sub presiunea nemultumirilor sociale, regimul tarist s-a prabusit. Manifestari de indisciplina ale trupelor se produc si in Franta si Germania. A fost si o tentativa „de mars“ catre Paris a doua regimente din Soisson. Flota germana a fost cuprinsa de un val de agitatie datorita hranei proaste si a privatiunilor. Pe langa aceste manifestari de indisciplina pe front, in spate, tarile beligerante au fost cuprinse de miscari sociale.

Evenimentul cel mai important al anului „marii crize“ – 1917 l-a constituit intrarea SUA in razboi alaturi de Antanta. Aceasta a modificat radical raportul de forte pe uscat si pe mare in favoarea Antantei. Esuarea ofensivei franceze dintre l’Oise si Reinnes, condusa de generalul Nivelle a facut ca centrul de greutate al operatiunilor militare in vest sa cada pe seama britanicilor. Germanii si-au schimbat planul si au mutat centrul de greutate pe frontul de est. Actiunile si planurile lor au fost date peste cap de armata romana in „triunghiul mortii“ – Marasti-Marasti-Oituz – din vara anului 1917

In sfarsit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea presedintelui american, Wilson, din ianuarie 1917, de a se pune capat razboiului, au raspuns Carol I, succesor al imparatului Franz-Joseph la coroana austro-ungara, iar cancelarul german Bethmann-Hollweg a insarcinat pe consilieri sa studieze clauzele unui eventual tratat. In august, papa Benedict al XV-lea lanseaza un apel de compromis intre beligeranti. Toate incercarile au fost sortite esecului, deoarece nici una dintre marile puteri n-a renuntat la obiectivele pentru care a intrat in razboi. O situatie aparte a fost cu Rusia. Datorita radicalizarii revolutiei, guvernul sovietic a semnat armistitiul in decembie 1917

La inceputul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau sperante in privinta obtinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forte in Est prin iesirea Rusiei din razboi. Se parea ca pana la 1918 germanii n-au avut „…conditii atat de favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental“



Germanii aveau superioritate in numarul diviziilor pe frontul occidental. Insa,pana la sfarsitul anului, superioritatea va fi anulata datorita aportului de efective ale coloniilor franco-britanice si datorita superioritatii Antantei in tancuri, aviatie si alte materiale de lupta.

Desfasurarea operatiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental, in anul 1918, va demonstra insa, inca odata, ca avertismentul generalului Vernois, potrivit caruia in razboi doi plus doi nu fac intotdeauna patru, era justificat. In fapt, proiectele germane pentru campania din anul 1918 au fost „calcule de aventurieri“ , deoarece Anatanta, cu ajutorul SUA, era capabila sa obtina victoria, iar germanii si-au supraevaluat capacitatea militara. Timp de trei luni, Puterile Centrale au castigat numeroase batalii de ordin tactic, dar nu si razboiul.

In martie a inceput „batalia Kaizerului“ de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia sa fie ultima pe frontul de vest, insa a fost stopata la 5 aprilie 1918 si a costat armata germana nu mai putin de 160. 000 morti. A doua ofensiva declansata imediat in sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea mai mult succes. Pe Frontul de est, datorita iesirii Rusiei din razboi, situatia era sub controlul armatelor Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adanc pe teritoriul Imperiului Tarist, aflat in descompunere, si pareau ca se indreapta spre victorie.

Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au aratat Antantei ca problema unui comandament unic era de importanta vitala pentru coordonarea actiunilor militare. Presedintele Clemenceau a reusit sa-l impuna, la conferinta anglo-franceza din 25 martie 1918, pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat

Pe de alta parte, participarea americanilor la razboi a devenit efectiva si, in iulie 1918, 20 de divizii – ce insumau peste un milion de oameni – comandate de generalul Pershing au fost gata sa intre in actiune. In aceste conditii, a doua batalie de pe Marna (iulie 1918) marcheaza o cotitura in desfasurarea razboiului. Ofensiva comandata de Foch a fost prima mare intamplare „urata“, care, asa cum recunostea si Ludendorff, a deschis drumul infrangerilor germanilor si al victoriilor pentru Antanta . Incepand cu 8 august 1918 Foch – devenit intre timp maresal – a declansat o serie de atacuri care au respins trupele germane pana pe „linia Siegfried“.

La sfarsitul lunii septembrie, pe Frontul balcanic se produce o catastrofa pentru germani. Bulgaria a semnat armistitiul si trupele aliate ajung la Dunare. Acest eveniment a ridicat probleme grave germanilor si aliatilor lor pentru ca punea sub semnul intrebarii si perspectiva pe celelalte fronturi. Totusi, in luna octombrie trupele germane au reusit sa evite o catastrofa militara rezistand atacurilor aliate, mai ales in Flandra si Aragonne, dar nu pot, totusi, sa pastreze „linia Seigfried“, asa ca      se retrag pe pozitii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungara pe frontul italian unde a suferit o grava infrangere la Piave, din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria isi traia ultimele zile. Peste putin timp, ca si Turcia de altfel, urmand exemplul Bulgariei, Austro-Ungaria a semnat armistitiul.

La 5 noiembrie, germanii, la capatul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin Antuerpen-Bruxelles-Charleroi-Mezieres. Aliatii erau pe cale de a declansa noi atacuri, printre care o ofensiva in Lorena. Germanii insa isi epuizasera resursele umane si materiale, nu mai aveau forte capabile sa opuna o rezistenta serioasa inamicilor lor . In acest timp, Germania se gasea si in pragul prabusirii economice datorita lipsurilor si dezorganizarii productiei . Lipsita de aliati, Germania nu mai avea alternativa, fiind imperios necesar sa ceara Antantei armistitiul si sa accepte conditiile acesteia.

La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger s-a deplasat „inarmat“ cu un steag alb, la Compiègne, pentru a semna armistitiul. Imparatul Wilhelm II se adreseaza presedintelui SUA, Wilson, cerand un acord pe baza celor paisprezece puncte. Insa presedintele american a cerut Kaiserului sa constituie mai intai un guvern pe baze parlamentare. In fata acestei situatii, Wilhelm l-a insarcinat pe printul Max de Bade sa formeze un guvern compus din reprezentantii tuturor partidelor. Doua zile mai tarziu (9 noiembrie) a izbucnit revolutia la Berlin, care proclama republica. Printul Max de Bade preda puterea socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, in timp ce Kaiserul se refugiaza in Olanda, guvernul noii Republici germane a semnat armistitiul. Obtine, totusi, din partea aliatilor, permisiunea ca armata germana sa se retraga in Germania, pentru a lupta impotriva amenintarii revolutiei comuniste. Pentru a parcurge drumul pana la Marna si inapoi, armatei germane i-au fost necesare 51 de luni de zile si pierderi umane si materiale uriase, fara nici un cistig politic.



Mircea N.Popa Primul razboi mondial 1914-1918, Bucuresti, 1979, p. 23.

Prima a avut loc in 1905.

Henry Kissinger, Diplomatia, traducere din limba engleza Mircea Stefanescu, Radu Paraschivescu, Bucuresti, 1998, p.175.

Mircea N.Popa, op. cit., p. 153



Ibidem, p. 156.

Jacqnes Droz, Les causes de la premiéere querre mondiale. Essai d’historiographie, Paris, 1973, p. 112.

Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfarsitul lumii europene. (1900-1945), traducere Marius Ioan, Bucuresti, 1998, pp. 67-68.

Romania in anii primului razboi mondial, vol. I, Bucuresti, 1987, pp. 126-127

Hard Lidell B. H., Stratégie, Wiesbaden (f.a.), 1978, p. 203

Mircea N.Popa, op. cit., passim.

Ibidem.

Erich Ludendorff, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922, p.100.

Mircea N.Popa, op. cit., p. 87.

Romania in anii primului razboi mondial, vol. I, pp. 143-144.

Ibidem, p. 193-199.

Mircea N.Popa, op. cit., pp. 392-394

Pierre Renouvin , La crise européenne et la premiere guerre mondiale, (1904-1918), Paris, p. 534.

Mircea N.Popa, op. cit., p. 397.

Ibidem, p. 404.

Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, Comunicare.ro, Bucuresti, 2003, p. 18

Erich Ludendorff, op., cit., p. 164

Mircea N.Popa, op. cit., p. 412.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1415
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site