Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Sistemul defensiv si de comunicatii al Daciei

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Dacii liberi si relatiile lor cu Imperiul Roman
Organizarea limes-ului moesic in secolele I-III p.Chr.
FRONTUL SECRET IN PERIOADA PREMERGATORE PRIMULUI RAZBOI MONDIAL
Razboiul din anii 101-102
ACTIVITATEA INFORMATIVA A PUTERILOR CENTRALE PE TERITORIUL ROMANIEI IN PERIOADA NEUTRALITATII (august 1914 - august 1916)
Sistemul defensiv si de comunicatii al Daciei
Izoarele istorice privitoare la razboaiele dacice
Daco-romani si barbari in Dacia

Sistemul defensiv si de comunicatii al Daciei



Principalul element constitutiv al sistemului defensiv al provinciilor Daciei romane il reprezinta castrele. Importanta castrului in viata armatei romane este admirabil pusa in evidenta de Titus Livius (Ab Urbe condita XLIV 39), in discursul rostit de (atribuit lui) Aemilius Paulus, in ajunul bataliei de la Pydna (anul 168 a. Chr.): Stramosii nostri considerau ca un castru fortificat este aidoma unui port la mare, in care o ostire se poate misca in orice imprejurare, de unde poate sa iasa la lupta si unde sa se poata retrage din lupta, atunci cand este zguduita de furtuna. De aceea, strabunii nostri, dupa ce isi inconjurau castrul cu fortificatii, il intareau si cu o paza puternica, deoarece oastea care era alungata din tabara sa era socotita invinsa chiar daca ar fi izbandit in lupta data pe campul de bataie. O tabara este locul de primire a armatei biruitoare, de refugiu pentru cea invinsaCastrul este salas vremelnic, este a doua patrie a ostasului, parapetele castrului sunt zidurile cetatii, cortul sau reprezinta casa si penatii sai”.

Cele mai importante date despre castrul roman in epoca republicana le detinem din ampla digresiune asupra constitutiei si organizarii militare romane din Istoriile lui Polybios (VI 27-32). Pentru epoca imperiala, o descriere amanuntita a castrului intalnim in scrierile principalilor autori militari: Hyginus, De munitionibus castrorum, si Vegetius, Epitome rei militaris. Cercetarile arheologice confirma sau completeaza cu elemente noi datele oferite de izvoarele scrise.

Desi intre principalele scrieri (Polybios, Hyginus) s-au scurs aproape trei secole de istorie, elementele esentiale ale castrametatiei romane au ramas aceleasi, diferentele fiind determinate de evolutia organizarii militare in epoca imperiului. Permanentizarea operatiunilor militare, ca si inceputul organizarii granitei militare (limes) determina diversificarea modalitatilor de ridicare a unui lagar. Intalnim astfel castra aestiva si castra hiberna, care permanentizandu-se (indeosebi cele de granita) devin castra stativa; aceste castre au intaritura fie din pamant, fie din piatra sau caramida.

Trebuie mentionat ca insasi denumirea fortificatiei militare a provocat anumite discutii. In literatura arheologica moderna (indeosebi cea germana) exista tendinta de a denumi castra numai fortificatiile legiunilor, pentru cele ale trupelor auxiliare preferandu-se denumirea de castellum. Dar inscriptiile (ne referim la cele din Dacia) desemneaza castra si fortificatiile unor trupe auxiliare, precum cele de la Bumbesti (unde stationa cohors I Aurelia Brittonum milliaria; anul 201) si Copaceni-Praetorium (garnizoana unui numerus burgariorum et veredariorum; anul 140). Dimensiunile castrelor variaza: de la cele mai mici, acoperind o suprafata de circa 1 ha, pana la marile castre de legiuni; astfel castrul legiunii V Macedonica de la Potaissa masoara 23,37 ha (573 408 m), cel de la Berzobis aproximativ 20 ha (490 410 m), iar cel de la Schela Cladovei (langa Drobeta; mentionat de cercetari mai vechi) 37,44 ha (650 576 m).

Trasarea unui castru era facuta in acelasi fel cu a unui oras si se efectua de topometrii militari (metatores, agrimensores). Locul era ales cu grija - pentru a imbina calitatile strategice cu cele gospodaresti (asigurarea aprovizionarii cu apa, alimente si furaje).

In epoca republicana, castrul roman (cel descris de Polybios) avea forma patrata, cu fata orientata spre rasarit. Sub imperiu predomina tipul de castra tertiata, in care raportul dintre laturi este 2/3. In topografia castrului, decumanus maximus primeste, pentru portiunea lui din fata pretoriului, denumirea de via praetoria (ducand spre porta praetoria); portiunea de drum din spatele comandamentului poarta denumirea de via decumana si conducea spre porta decumana (deobicei spre nord). Cardo maximus devine via principalis, avand la capete porta principalis dextra si porta principalis sinistra. Orientarea era pur teoretica, deoarece realitatile din teren (directia posibila de atac a inamicului, posibilitatile de aprovizionare cu apa, directia drumurilor exterioare) impuneau adeseori o orientare diferita. Via principalis impartea castrul in doua parti: pars antica sau praetentura - 1/3 din suprafata, intre acest drum si latura pe care era situata porta praetoria; pars postica, cuprinzand 2/3 din suprafata, impartita si ea in doua de via quintana (paralela cu via principalis).

Dupa trasarea castrului, prima grija era construirea intariturii. Se incepea cu saparea santului (fossa): aceasta putea avea o latime de pana la 10 m, fiind adanc de 2-3 m; profilul era in forma de V sau usor albiat. La o distanta de acesta se sapa uneori al doilea sant, de dimensiuni mai reduse si chiar un al treilea - in functie de natura solului. Pamantul scos din (primul) sant era depus pe portiunea interioara, servind la ridicarea intariturii; aceasta era consolidata pe dinafara cu un fel de palisada de pari - valli, de unde si denumirea intariturii, vallum. Uneori valul era construit din doua siruri paralele de trunchiuri de copaci, departate la circa 3 m, intre care se aseza pamantul batut; in literatura arheologica (germana), acest sistem de constructie poarta denumirea de Holzerdemauer” (este atestat arheologic in Dacia, la Malaiesti, Hoghiz, Rasnov, Bologa, Buciumi, Micia). Alteori, intaritura era realizata din glii - cespites, motiv pentru care poarta denumirea de murus cespiticius (atestat arheologic la Malaiesti, la Rucar, iar la Bumbesti deopotriva arheologic si epigrafic). Cu timpul, pe masura organizarii temeinice a sistemului defensiv roman, valul de pamant era inlocuit cu un zid de piatra.

Valul (zidul) era sprijinit pe interior de agger - care servea (in partea superioara) ca drum de rond; de-a lungul agger-ului se intalneste un drum circular”, via sagularis, marginit de rigole servind la drenarea apelor din interiorul castrului.

Accesul in castru se facea prin cele patru porti (v. mai sus); acestea erau flancate de turnuri; la castrele de legiuni aveau etaj, cu platforma pentru masinile de razboi.

In portiunea dintre via principalis si via quintana se afla cladirea comandamentului - principia; in literatura arheologica mai veche, acest edificiu este adesea confundat cu praetorium ­- casa comandantului. Din inertie, in literatura de specialitate cele doua suprafete din dreapta si stanga comandamentului (principia) sunt denumite inca latera praetorii (dextrum, rerspectiv sinistrum). Intr-un latus se afla horreum - magazia de cereale (provizii); podeaua hambarului se sprijinea pe doua sau trei siruri de piloni (din piatra, caramida sau chiar lemn), iar zidul era prevazut cu deschideri pentru aerisire. Uneori intalnim chiar doua horrea (precum la Drobeta), cate unu in fiecare latus. In castrele mari, in latera praetorii (mai corect: latera principiorum) se aflau si alte edificii, a caror destinatie nu este totdeauna bine cunoscuta. Din diferite surse (indeosebi epigrafice) cunoastem quaestorium (sediul lui praefectus castrorum, intendentul lagarului unei legiuni), valetudinarium (spitalul, infirmeria), veterinarium (locul de izolare a animalelor bolnave), carcer (carcera), precum si sediile unor asociatii militare (schola, collegium).



Locuintele soldatilor (denumite in bibliografia romaneasca baraci”) ocupau o parte insemnata din suprafata castrului; ele erau situate atat in portiunea din fata cladirii comandamentului (praetentura), cat si in portiunea din spate (retentura, intre via quintana si latura cu porta decumana); in aceasta suprafata erau si grajdurile pentru caii cavaleristilor. Intr-un castru de legiune se aflau 64 de baraci; fiecare erau destinata cate unei centurii (numele antic al baracii era, din aceasta cauza, centuria) si se impartea in contubernia (fiecare contubernium adapostea cate 10 oameni). Cercetarea baracilor prezinta interes deosebit din punct de vedere arheologic, datorita materialului descoperit in cursul sapaturilor. La Potaissa, in cursul sapaturilor, au fost identificate in latus praetorii sinistrum baracile a doua cohortes quingenariae. Fiecare cohorta dispunea in total de 6 baraci, dispuse in trei grupuri; un grup de doua baraci de la Potaissa ocupa 65,90 28,40 m; o baraca se compunea din 10 incaperi, aproximativ egale ca marime - 4,80 (5,70) 6,80 (7,10) m, in fiecare locuind 10 soldati (8 incaperi 10 = 80 soldati: doua camere erau destinate centurionilor).

De asemenea, scriitorul militar Vegetius (II 23) mentioneaza existenta unei constructii militare (basilica exercitatoria), menita antrenamentului soldatilor din zone cu clima rece ori torida; detinem in aceasta privinta doar cateva atestari epigrafice (dintre care trei din Dacia: de la Potaissa, Micia si Slaveni).

Legate de viata castrului, sunt de retinut alte doua edificii, situate in afara acestuia:

Baile castrului (thermae, balneum) erau construite la o mica distanta de castru (chiar si in interior la castrele mari). Aproape ca nu exista castru (chiar si cele mici) care sa nu aiba alaturi asemenea edificiu. Cercetarile arheologice din baile militare ne aduc date interesante despre sistemul de constructie roman si viata cotidiana a soldatilor.

In apropierea castrelor functionau amfiteatrele militare, destinate exercitiilor si jocurilor soldatilor. In Dacia cunoastem (pe cale epigrafica si arheologica) un amfiteatru la Porolissum (construit initial din lemn, refacut din piatra pe timpul lui Antoninus Pius), precum si un mic amphitheatrum castrense la Micia; de asemenea, Columna reproduce imaginea unui amfiteatru la Drobeta (scena C = 100).

Complexele de castre ridicate in cursul razboaielor de cucerire in Banat (Berzovia, Zavoi) si chiar in zona cetatilor dacice din munti, cele din nordul Olteniei (de la Drobeta la Bumbesti), precum si pe drumurile ori in fata trecatorilor din Carpatii meridionali (si chiar in cei rasariteni), aveau ca scop a strange in cleste regatul lui Decebalus. Dupa cucerirea Daciei, aceste castre, ramase intra provinciam (cum se exprima sugestiv papirul Hunt), nu mai aveau de indeplinit vreun rol militar, cele mai multe dintre ele fiind abandonate.

Organizarea noii provincii - proces complex, in care conceperea retelei de drumuri si stabilirea garnizoanei trupelor reprezinta elemente esentiale - marcheaza in fapt inceputul construirii sistemului defensiv al Daciei romane; el a fost initiat chiar de imparatul Traian si realizat in liniile sale generale sub urmasul sau. Intr-adevar, sub Hadrian a avut loc reorganizarea provinciilor Daciei si crearea celor trei armate (exercitus) provinciale; trupele isi fixeaza temeinic garnizoanele, pentru o lunga perioada de timp (unele vor ramane neschimbate pana la sfarsitul stapanirii romane in Dacia). La inceput, cele mai multe castre erau construite cu val de pamant, iar edificiile importante din interior se ridica treptat din piatra (aflam astfel dintr-o inscriptie ca in anul 143 se ridica principia castrului de la Gherla, iar in 165 acelasi edificiu din castrul de la Tibiscum); abia mai tarziu, spre sfarsitul sec. II - inceputul sec. III, are loc refacerea radicala a fortificatiilor, greu incercate (sau chiar distruse) in cursul razboaielor marcomanice.

O prima caracteristica a orientarii liniilor de castre ale Daciei consta in faptul ca, in buna parte, sunt situate pe principalele artere rutiere ale provinciei: atat cele de pe marele drum din vestul provinciei (de la Dunare, prin Ulpia Traiana si Apulum, pana la Porolissum), cat si cele din Dacia Inferioara (indeosebi pe Olt si limes transalutanus). De asemenea, se poate remarca instalarea unor fortificatii pe artere care faceau legatura cu imperiul, dar trecand prin zone doar controlate de romani (pe valea Muresului; prin trecatoarea Bretcu si sudul Moldovei, spre Dobrogea). Ca o caracteristica generala, remarcam amplasarea acestor castre in functie de configuratia geografica a provinciei, spre a bara (dar de data aceasta dinspre interior, in cazul Transilvaniei) caile de acces in provincie, la trecatori si pe vaile raurilor.

Primul drum (in sens cronologic, fiind mentionat chiar de un izvor) este cel urmat de insusi imparatul Traian in cursul primului razboi dacic (Priscianus: Traianus in I Dacicorum: inde Berzobim, deinde Aizi processimus) si este marcat de Tabula Peutingeriana (VII 2-4): Lederata-Apus flumen-Arcidava-Centum Putei-Berzobis-Aizis-Caput Bubali-Tibiscum; pe acest drum, in prima jumatate a sec. III, mai era probabil in functie doar castrul de la Arcidava (dupa plecarea legiunii IIII Flavia, pe locul marelui castru de la Berzovia s-a intemeiat o asezare civila). In estul Banatului, alt drum pornea de la Dierna si ajungea tot la Tibiscum, fiind marcat intre altele de castrele de la Mehadia (Praetorium) si Teregova (Ad Pannonios). De la Tibiscum, drumul trecea prin Zavoi (dar castrul de aici dateaza tot din epoca razboaielor de cucerire, fiind curand abandonat) spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa, iar apoi urca pe raul Strei, prin Aquae, spre raul Mures. Nu departe, pe Valea Orastiei, la Orastioara de Sus (intre acest sat si Bucium) se afla un castru (pazit de numerus exploratorum Germanicianorum).

Pe Muresul inferior, pe malul stang al acestuia, au existat, pe timpul lui Traian, o serie de fortificatii (la Cenad, Aradul Nou, Bulci), pazite de detasamente din legiunile IIII Flavia si XIII Gemina; dar au fost ulterior, se pare, abandonate. In continuare, prima fortificatie importanta, situata la inceputul vaii Muresului, tot pe malul stang al acestuia, era la Vetel (Micia), unde au stationat la un moment dat, concomitent, trei unitati militare (ala I Hispanorum Campagonum, cohors II Flavia Commagenorum si numerus Maurorum Miciensium). Apoi, dupa ce drumul de pe Mures si cel venind de la Ulpia Traiana - Aquae se unesc, intalnim la Cigmau, pe malul drept al Muresului, alt castru (unde stationau pedites singulares Britannici, organizati ulterior intr-un numerus). Drumul roman continua spre Apulum (castrul legiunii XIII Gemina) si urca pe Mures (la Razboieni-Cetate isi avea garnizoana ala I Batavorum milliaria), apoi, prin Potaissa (de pe la 168 aici stationa legiunea V Macedonica) si Napoca (drumul dintre aceste doua localitati a fost construit in anul 108 de catre cohors I Flavia Ulpia Hispanorum milliaria civium Romanorum equitata), ajungea la Porolissum.

Constatam ca in portiunea dintre Micia (pe Mures) si Bologa (pe Crisul Repede, unde incepea apararea Daciei Porolissensis), la vest de marele drum imperial, in special in zona miniera, se aflau o serie de asezari, a caror protectie era asigurata prin fortificatii mai mici (la Ampelum este atestat epigrafic un numerus Maurorum Hisp.) si posturi de beneficiarii; se poate presupune ca granita de vest a provinciei trecea pe o linie imaginara la vest de Micia si Alburnus Maior, apoi pe culmea Muntilor Apuseni pana atingea Crisul Repede. Acest sistem avea in centru castrele celor doua legiuni, de la Apulum si Potaissa, de la care porneau spre vest, in forma de evantai, o serie de drumuri pazite de fortificatii mai mici si turnuri de observatie.

Apararea Daciei Porolissensis incepea prin urmare la Bologa (pe Crisul Repede), continuand cu o serie de castre aflate la poalele Muntilor Mesesului: la Buciumi, Romanasi, Romita, Porolissum (doua castre, pe dealurile Citera si Pomat). Centrul militar de la Porolissum bloca intrarea in fata unei trecatori (la Portile Mesesului”; pe buna dreptate este considerat cheia de bolta” a sistemului de aparare al provinciei celei mai nordice a Daciei (ceea ce justifica denumirea de Porolissensis ce i-a fost data de imparatul Hadrian). In fata acestor castre, pe culmea Muntilor Mesesului, se aflau o serie de turnuri de supraveghere, care comunicau intre ele si puteau transmite semnale (luminoase si acustice) catre castrele din vale. De asemenea, complexul militar defensiv de la Porolissum este completat prin doua linii de aparare (clausurae), constand din val de pamant si (pe o portiune) zid de piatra, pazite de burgi de pamant si turnuri de supraveghere. Aceste castre (indeosebi cele de la Porolissum) erau intesate de un numar important de trupe auxiliare (de remarcat ca in Dacia Porolissensis stationeaza cel mai mare numar de cohortes milliariae).




De la Tihau, limes-ul Daciei Porolissensis continua (pe o portiune pe Somes) cu castrele de la Casei (Samus), Ilisua, Orheiul Bistritei, pana la Brancovenesti pe Mures (dar care apartinea se pare Daciei Superior). In interior se afla alte castre, pazite de trupe de cavalerie: la Gilau (ala Siliana), Gherla (ala II Gallorum et Pannoniorum) si Zutor (Optatiana, unde stationa se pare un numerus de mauri).

De la Brancovenesti, apararea revenea trupelor Daciei Superioare, trecand pe la poalele muntilor vulcanici: Calugareni, Sarateni (pe Tarnava Mica), Inlaceni, Odorhei (pe Tarnava Mare) si Sanpaul (pe Homorodul Mare).

Apararea coltului de sud-est al Transilvaniei revenea armatei Daciei Inferioare. Trecatoarea Oituz (Angustiae) era pazita de castrul de la Bretcu (ala Asturum). Alte fortificatii continua pe Oltul transilvanean (pe malul drept) apartinand aceleiasi provincii: Olteni, Hoghiz, Feldioara, Cincsor, Boita (Caput Stenarum). Castrele din zona carpatica a Oltului se afla insa pe malul stang al raului: la Caineni (Pons Vetus), Racovita, Copaceni, Calimanesti-Bivolari (Arutela), Jiblea; pe o linie paralela cu ultimele patru, la est de masivul Cozia, se afla castrele de la Titesti, Radacinesti si Sambotin (Castra Traiana). De la iesirea Oltului din munti si pana la varsarea in Dunare, sunt cunoscute o serie de alte castre (de data aceasta pe malul drept al Oltului): la Stolniceni (Buridava), Ionestii Govorii (Pons Aluti), Momotesti (Rusidava), Enosesti (Acidava), Resca (Romula), Slaveni, Tia Mare, Islaz.

In Oltenia, un drum mai urca de la Drobeta, pe sub zona de dealuri ale Mehedintilor si Gorjului, pana la Bumbesti, de unde, traversand Jiul, prin Porceni, ducea, trecand prin pasul Valcan, spre Transilvania. Alt drum, mentionat de Tabula Peutingeriana, pornea de la Drobeta si taia Oltenia prin Admutrium (toponim atestat de Ptolemeu), Pelendova, Castra Nova, ajungand la Romula (cele trei toponime din interiorul acestui segment nu sunt inca identificate sigur); pe acest drum se afla desigur si importantul castru de la Racari, pazit de un numerus de mauri.

Mai retinem faptul ca Geograful din Ravenna (IV 5) mentioneaza un numar de civitates aflate pe un drum care incepea la Tyras; acesta continua desigur prin sudul Moldovei si prin pasul Oituz, apoi prin cateva localitati neidentificate (numele corupte:Tirepsum, Iscina, Capora, Alincum, Ermerium, Urgum, Sturum, Congri; ultimele doua pot fi castrele alelor I Asturum de la Bretcu si I Tungrorum Frontoniana de la Ilisua) si ajungea la Porolissum. Drumul trecea probabil mai departe in tara iazigilor; de la Cassius Dio (LXXI 19,2) aflam ca imparatul Marcus le-a ingaduit (iazigilor) sa faca negot cu roxolanii, prin teritoriul Daciei, ori de cate ori guvernatorul acestei provincii le va da voie”.

Probleme deosebite pune insa linia de fortificatii din vestul Munteniei, cunoscuta in literatura de specialitate sub numele de limes transalutanus; el se intinde de la Dunare pana in fata pasului Bran, pe o lungime de circa 235 km, la o departare de 10-50 km de Olt. Acest veritabil limes consta dintr-un sir de castre, legate printr-un drum si protejate dinspre rasarit de un val de pamant (numit popular Troianul). Castrele de pe acest val sunt urmatoarele, pornind de la Dunare: Flamanda, Putinei, Baneasa (2), Rosiori-de-Vede (Troianul), Gresia, Ghioca (Crampoia), Urluieni (2), Falfani (Izbasesti), Sapata-de-Jos (2), Albota, Purcareni, Campulung (Jidova) (2); cu exceptia castrelor (mari) de la Urluieni si Sapata (cu zid de caramida) si Jidova (din piatra), celelalte sunt cu val de pamant.

Traseul acestui val (numit la inceput limes Valachicus sau limes cisalutanus) a fost precizat inca din anul 1885 de C. Schuchhardt si descris in amanuntime de Gr. Tocilescu si mai cu seama de P. Polonic; in secolul XX, a fost cercetat de o serie de arheologi, precum C. S. Nicolaescu-Plopsor, D. Tudor, R. Vulpe, Cr. M. Vladescu si indeosebi Ioana Bogdan Cataniciu.

Dupa unii arheologi, valul s-ar intinde pana la nord de orasul Campulung-Muscel de azi, prelungindu-se chiar in Transilvania. Alti cercetatori (mai ales din generatia mai noua) sunt mai reticenti, indoindu-se de prezenta lui efectiva in zona de dealuri si munte. Adevarul este ca traseul Troianului nu se mai observa azi la fel de bine ca acum o suta de ani; prin urmare, este greu a contrazice observatiile arheologice, de atatea ori confirmate, ale lui P. Polonic.

Cercetarea limes-ului transalutan ridica unele intrebari, la care nu s-a dat totdeauna un raspuns potrivit: traseul Troianului, modul de realizare si mai ales datarea acestuia; cel mai adesea parerile exprimate s-au bazat doar pe cercetari de suprafata, desi nici cercetarile mai noi nu au condus inca la rezultate multumitoare.

Problema cea mai dificila, care a generat aprige dispute intre istorici (arheologi), se refera la data constituirii acestui limes.

Dupa parerea lui Tocilescu, aceasta linie fortificata dateaza de la sfarsitul sec. II - inceputul sec. III ( Cette muraille en terre brullée on peut la considérer comme une ligne de postes avancés se trouvant avec le limes alutanus dans le même rapport que le premier vallum de Bretagne au second”). Tot astfel, Zangemeister si Kornemann il considerau un limes dublu al Oltului; deoarece inscriptiile castrelor din zona montana (carpatica) a Oltului dateaza din timpul lui Hadrian, castrele de pe limes-ul din vestul Munteniei ar data din timpul lui Antoninus Pius. Barthel respingea ideea existentei simultane a unui limes dublu, deoarece lipsesc dovezi arheologice si epigrafice in acest sens. Parerea lui a fost insusita si de Fabricius, care explica noul limes ca o largire a zonei de aparare pentru asezarile care se dezvoltasera pe Olt.

De asemenea, V. Christescu, in urma studierii tezaurului monetar descoperit in castrul de la Sapata-de-Jos (44 de piese, care se intind de la Septimiu Sever la Gordian III), dateaza si el acest limes abia la inceputul secolului al III-lea.

Argumente foarte importante privind incadrarea cronologica a acestui limes aducea D. Tudor: Modeste sunt si descoperirile de material arheologic marunt in interiorul acestor castre, ceea ce formeaza iarasi o buna dovada despre o stapanire romana scurta. Constatam, de asemenea, ca in vecinatatea castrelor nu apar asezari civile dezvoltate (obisnuitele canabae), cu urme de viata romane. Un alt fapt important este ca, intre cursul Oltului si acest limes, intr-o zona ocupata si supusa colonizarii, nu se constata asezari rurale de seama, purtand pecetea vietii civile romane”. D. Tudor conchidea ca limes-ul transalutan a fost realizat la inceputul secolului al III-lea (probabil sub Septimiu Sever) si evacuat in timpul lui Filip Arabul.



Cum se vede, cu putine exceptii (sapaturile lui Gh. Cantacuzino la Baneasa, cele ale lui V. Christescu la Sapata-de-Jos), ipotezele au precedat cercetarile de amploare.

Abia in anul 1962 au inceput sapaturi sistematice in castrul de la Campulung-Jidova (Institutul de Arheologie din Bucuresti; la inceput in colaborare cu Muzeul din Campulung-Muscel, iar din 1964 si pana in prezent in colaborare cu Muzeul judetean Arges). De asemenea, Ioana Bogdan Cataniciu a efectuat cercetari in mai multe castre (Flamanda, Putineiu, Urluieni); cu aceasta ocazie, a urmarit pe anumite portiuni valul transalutan” si a identificat cateva turnuri de supraveghere. Trebuie mentionate apoi sapaturile efectuate de Muzeul Militar National: la Falfani-Izbasesti (1995; in colaborare cu muzeul din Pitesti), Gresia (1996; in colaborare cu muzeul din Alexandria) si Ghioca-Crampoia (1999).

Despre alte castre, cunostintele au ramas, din pacate, la masuratorile in pasi transmise de P. Polonic (Rosiori: 66 64 pasi; Albota: 108 95 pasi). In unele cazuri, cercetarea viitoare pare definitiv compromisa, datorita distrugerilor provocate de factori naturali (Purcareni) sau umani (Albota).

Aceste cercetari au permis unor istorici-arheologi a repune in discutie data de inceput a limes-ului transalutan; cele mai importante ipoteze provin de la cei care au facut sapaturi in castrele de pe acest limes. Voi mentiona mai intai pe Emilian Popescu, care remarca mai multe niveluri de locuire in castrul de piatra de la Jidova, exprimandu-se prudent ca ridicarea acestui castru ar putea data din timpul lui Antoninus Pius. De asemenea, Ioana Bogdan Cataniciu, autoarea unei importante teze despre Muntenia in sistemul defernsiv roman, sustine cu ardoare teza ridicarii acestei linii de fortificatii inca de pe timpul lui Hadrian.

Cum chiar si ipotezele trebuie sa se bazeze pe elemente cat de cat certe, sa vedem care sunt argumentele pe baza carora poate fi luata in considerare incadrarea cronologica a acestor castre.

1. Din pacate, trebuie aratat dintru inceput ca in niciunul din castrele de pe limes transalutanus nu s-a descoperit vreo inscriptie care sa asigure datarea inceputului acestor situri; se mentioneaza doar un mic fragment de altar din castrul de la Sapata-de-Jos (care ar fi inceput cu literele IMP) si o dedicatie pentru Eroul cavaler. Nu se pune problema lipsei pietrei pentru scris, deoarece in apropiere de Campulung se afla cariera de la Albesti, exploatata inca din antichitate (dovada numeroasele pietre de constructie si chiar fragmente arhitectonice descoperite in castrul de la Jidova). Totusi, gratie descoperirilor arheologice din ultimii ani, cunoastem acum trupa care a stationat in castrul de la Jidova: cohors I Flavia Commagenorum.

2. Nu exista materiale arheologice databile in chip sigur din secolul II p. Chr.; lipsesc, de exemplu, cu desavarsire fragmentele de terra sigillata (care circula din plin in Dacia in sec. II si inceputul sec. III); opaitele descoperite nu sunt concludente, la fel fibulele - ele avand o existenta mai indelungata.

3. Monedele descoperite pana acum dateaza aproape in totalitate incepand cu Severii. Astfel, la Baneasa, Cezar Bolliac, care a rascolit castrul, a gasit monede de la Caracalla, iar G. Cantacuzino doua piese de argint de la acelasi imparat. La Gresia a aparut un denar (usor tocit) de la Commodus. La Urluieni, in castrul B (cel cu zid de caramida), Ioana Bogdan Cataniciu a descoperit (pe berma, in fata portii) un sestert de la Traian (care ar constitui, dupa autoare, un reper pentru datarea fazei de lemn si pamant). La Sapata-de-Jos au aparut 4 piese de argint (de la Severus Alexander) si 5 de bronz (doar una descifrata, de la Iulia Mammaea) (izolat s-au mai descoperit: 2 piese de argint - de la Commodus si Severus Alexander; 1 bronz de la Iulia Mammaea); de mentionat si micul tezaur continand 44 de piese, intinzandu-se de la Septimiu Sever la Gordian III. In castrul de la Jidova au aparut un numar important de monede, cele mai multe datand de la Septimiu Sever la Gordian III; printre exceptii, se citeaza un bronz de la Commodus si un antoninian de la Philippus Caesar.

4. Amintim ca majoritatea acestor castre au val inconjurator de pamant; doar cele de Urluieni si Sapata-de-Jos aveau zid de caramida, cel de la Baneasa de chirpic (?), iar cel de la Campulung-Jidova era construit din piatra. Ne punem intrebarea cum ar fi putut ramane in functie, timp de un veac si jumatate, castrele cu val de pamant din vestul Munteniei; avem in vedere si faptul ca unele castre cu val de pamant din Dacia sudica (Bumbesti, Slaveni) au fost reconstruite pe timpul lui Septimiu Sever (cu ziduri de piatra). De asemenea, cercetarea baracilor militare din aceste castre indica o existenta scurta, fara faze de refacere. Castrele sfarsesc printr-un violent incendiu, datorat se pare atacului carpic din 245 (cum au aratat indeosebi cercetarile si descoperirile de monede din castrele de la Sapata-de-Jos si Campulung-Jidova).

5. Mai observam ca linia de fortificatii din vestul Munteniei nu apare in Tabula Peutingeriana. Lipsa ne pune pe ganduri, caci incepand cu secolulu al III-lea, limes-ul de est al Daciei si cel de la Dunarea de jos sunt cele mai vizate de atacurile barbare. Explicatia ar fi ca imaginea Daciei in Tabula este mai veche (cel mai tarziu de la sfarsitul sec. II), iar limes-ul transalutan ulterior realizarii acesteia.

In sfarsit, daca ne reste permisa si noua o ipoteza, am lega constituirea acestei linii de fortificatii de prezenta imparatului Caracalla in Dacia, in anul 214, eveniment consemnat de Cassius Dio (LXXVII 16,7 si LXXVIII 27,5) si Historia Augusta (Ant. Car. 5,4: dein ad Orientem profectionem parans, omisso itinere in Daciam resedit). Mai mult chiar, imparatul a intreprins in acest timp o actiune militara in zona de la limanul fluviului Nistru (Tyras). Drumul imparatului pare sa se reflecte in Itinerarium Antonini, care urmeaza linia Dunarii de Jos, apoi coboara de-a lungul litoralului pontic pana la Bizant.

In aceste imprejurari, intuind pericolul pentru Dacia Malvensis, imparatul a ridicat castrul de la Pietroasele - intr-un loc important de trecere dinspre Moldova spre provincia romana. Abia acum, dupa anul 214, au putut fi ridicate castrele care formeaza o adevarata linie fortificata in vestul Munteniei (asa-numitul limes transalutanus). De aceasta opera de fortificare a lui Caracalla in Dacia se leaga si ridicarea sau refacerea unor castre din sud-estul Transilvaniei.

Existenta acestor castre pare a fi fost de scurta durata (trei-patru decenii). Aceasta ar explica in parte urmele nesemnificative de viata civila pe langa castrele de pe limes transalutanus.

Prin urmare, sistemul defensiv al Daciei reprezinta o unitate indisolubila intre linia de castre si drumul (via) care le uneste; paza si intretinerea acestora erau incredintate trupelor din sectoarele respective de limes, iar in zonele de munte chiar unor trupe speciale (de exemplu, numerus burgariorum et veredariorum Daciae Inferioris:garnizoana castrului de la Copaceni-Praetorium). Mai remarcam prezenta a doua linii paralele de fortificatii in Banat (Dacia Superioara), la fel in Dacia Inferior (Malvensis) (pe Olt si limes transalutanus), care au functionat (cel putin un timp) concomitent; explicatia consta in pericolul permanent reprezentat de sarmatii iazigi din campia pannonica, precum si de fratii lor roxolani din partea de rasarit. Am mai remarca faptul ca, desi cele trei armate (exercitus) provinciale depind de comandamente separate, sistemul defensiv al Daciei ne apare unitar si perfect inchegat; sudura a devenit si mai puternica dupa reorganizarea administrativa infaptuita de imparatul Marcus Aurelius.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 807
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site