Regimuri politice in perioada interbelica: statele cu regimuri democratice

Regimuri politice in perioada interbelica: statele cu regimuri democratice

Consideratii generale

In perioada interbelica, regimul politic s-a interferat cu aparitia ideologiilor. Atat dreapta conservatoare, traditionalista si nationalista cat si stanga comunista s-au combatut intens una pe cealalta, una definindu-se ca reactie la aparitia celeilalte. In disputa dintre dreapta si stanga, intre albi si rosii, rezida limitele regimului politic interbelic in care extremele si-au amplificat influenta iar statele cu regimuri liberale au cunoscut un recul. Din sanul stangii politice, altadata unita in aspiratia de a concura regimul liberal, burghez, cum il denumea peiorativ, s-au desprins doua mari curente politice care au traversat epoca contemporana: comunismul si social-democratia. Fractura din cadrul stangii a dat posibilitatea, in multe randuri, dreptei politice, oarecum mai omogene, sa gaseasca caile de combatere a comunismului, asa cum s-a intamplat, de pilda, in Italia, Portugalia, Bulgaria, Polonia, Germania, Tarile Baltice. Regimurile de extrema dreapta au degenerat adesea in formule dictatoriale, ca in Italia, sau Germania unde lozinci ca "Ducele are intotdeauna dreptate" au apropiat acest tip de regim de regimul comunist unde partidul nu dadea gres niciodata, in realitate partidul fiind incarnat in persoana conducatorului.

Regimurile democratice, desi intr-un evident regres, criticate pentru ineficienta lor reala sau imaginata, lovite de criza economica - ce le-a fortat, adesea, sa aduca corecturi liberalismului economic - si-au mentinut puternice pozitii atat in Europa (Franta, Marea Britanie, Cehoslovacia, Tarile Scandinave, Finlanda, Belgia, Olanda), cat si in afara continentului (unde S.U.A. erau deja un model, iar dominioanele britanice isi largeau sfera democratica a regimului lor politic).

Chiar termenul de democratie a cunoscut o raspandire tot mai mare, insa sub doua forme care se contraziceau: democratia clasica, liberala, axata pe concurenta libera pe piata, alegeri libere, separarea puterilor in stat si "democratia populara", ale carei principale jaloane erau constituite din proprietatea statului asupra productiei, existenta partidului unic, terorismul statului asupra individului, birocratia de partid ca o coloana vertebrala prin care se transmiteau deciziile centrului, formalizarea alegerilor si disparitia competitiei electorale reale.

Spre deosebire de aceasta din urma forma autoafirmata de democratie, subversiva, chiar prin crearea unui echivoc semantic asupra termenului, dreapta repudia deschis democratia pe care o acuza de toate relele si, in primul rand, de lipsa de eficienta a institutiilor sale, indeosebi a parlamentului, de cosmopolitism, de discutii sterile nedublate de fapte concrete, de introducerea unor elemente dizolvante in sanul natiunii. Umberto Eco, care si-a petrecut anii copilariei in Italia lui Mussolini, spunea chiar ca oriunde aude pe cineva vorbind de ineficienta Parlamentului banuieste un promotor al ideologiei de dreapta. In locul regimului democratic, dreapta aducea un regim autoritar in care parlamentul, in cazul in care mai era mentinut, nu mai juca nici un rol; se punea accent pe cultul conducatorului - duce, fhrer, capitan -, pe omogenitatea nationala. In locul luptei de clasa era afirmata ideea coeziunii sociale, eventual se punea accent pe crearea unor structuri corporative, pe armonizarea intereselor capitalului si muncii cu sprijinul statului, pe exacerbarea nationalismului si pe programele de inarmare si incurajarea unui spirit militar activ, dinamic. Lupta si razboiul, crearea omului nou in urma purificarii natiunii prin lupta, reprezentau elemente esentiale ale viziunii de extrema dreapta.

Nici unul dintre aceste tipuri de regimuri politice nu au fost lipsite de nuante si particularitati. Regimul liberal a permis ca in fruntea statului sa ajunga atat liberalii propriu zisi cat si conservatorii si social-democratii. In unele regimuri, ca de pilda in Tarile Scandinave si Finlanda, social-democratii au guvernat chiar un timp indelungat punand la punct formula asa numitului stat al bunastarii sociale - welfare state.

In cadrul regimurilor de extrema dreapta diferentele sunt chiar mai mari. De pilda, national-socialismul era ateu, uneori pagan, fascismul combina ateismul lui Mussolini cu catolicismul unei bune parti a membrilor de partid, iar legionarismul era o miscare care punea accent pe ortodoxismul romanilor. In schimb, comunismul - care in perioada interbelica a reusit sa se impuna numai in doua state, in U.R.S.S. si Mongolia - desi a cunoscut unele nuantari, in linii mari a avut mai multe trasaturi comune afirmate sub controlul Internationalei a III-a comunista fondata in 1919.

A. Statele Unite ale Americii

Politicile americane in perioada postbelica au fost anticipate de alegerile parlamentare din anul 1918. In cadrul acestor alegeri, presedintele Woodrow Wilson le-a cerut votantilor sa aleaga un congres democrat "daca aprobati conducerea mea si doriti sa continui a fi purtatorul de cuvant (al americanilor, nota noastra) in tara si in strainatate." Partidul Democrat a pierdut insa atat in Camera cat si in Senat ceea ce le-a prilejuit adversarilor lui Wilson sa traga concluzia ca electoratul ii respingea politicile. In realitate insa miza alegerilor nu a fost legata de controversa de politica externa, ci de politica interna precum, de pilda, chestiunea pretului bumbacului.

La doar doua saptamani dupa alegeri Wilson a anuntat ca va participa la conferinta de pace de la Paris. Aceasta reprezenta o ruptura serioasa a traditiei care a alimentat criticile republicanilor. Acestea si-au reinnoit cand s-a auzit numele delegatilor: Wilson, Robert Lansing, colonelul House, generalul Tasker Bliss, expert militar si un singur diplomat de meserie, totodata membru al Partidului Republican: Henry White. Refrectar delegarii puterilor si criticii, Wilson a omis includerea in delegatie a lui Henry Cabot Lodge, senator republicat de Massachusetts, care se opusese celor 14 puncte si care va deveni presedintele Comitetului pentru Relatii Externe al Senatului, precum nici pe Elihu Root sau pe fostul presedinte Taft, ambii internationalisti entuziasti.

Wilson a fost primit excelent in Anglia, Franta si Italia. Pe Champs-Elysee doua milioane de oameni i-au facut o primire fastuoasa presedintelui american. Aceasta l-a determinat pe pe Wilson sa aiba si mai multa incredere ca viziunile sale erau impartasite si de opinia publica europeana. Cu toate acestea, presedintele american a observat curand ca era nevoit sa faca o serie de concesii ideilor sale vizand autodeterminarea nationala, reducerea tensiunilor internationale si formarea Ligii Natiunilor:

S-au creat noi natiuni independente - precum Cehoslovacia si Polonia - care contineau un grup etnic german numeros, partial violand principiul natiunilor;

S-au impartit coloniile germane din Asia si Africa;

In locul unei paci fara victoriosi si infranti, Germania a fost obligata sa accepte responsibilitatea razboiului si i s-au cerut reparatii imense;

Nu s-a facut nici o mentiune la dezarmare, comert liber, libertatea marilor;

In locul negocierilor la vedere s-a negociat in spatele usilor inchise.

Wilson a reusit insa sa elimine cateva dintre dorintele cele mai radicale ale aliatilor sai si sa-si impuna cateva dintre intentiile sale politice.

In februarie 1919 Wilson s-a intors in America 33 de guvernatori il sprijineau iar majoritatea populatiei sustinea Ligii Natiunilor. Exista insa o puternica opozitia care se manifesta in Congres. Pe data de 5 martie senatorul Lodge prezenta un document semnat de 37 de senatori ce specifica ca semnatarii nu vor vota pactul fara amendamente. Treptat, in cadrul Senatului s-au constituit mai multe grupari care se impotriveau Ligii Natiunilor (de altfel, din cei 96 de senatori, 49 erau republicani):

14 republicani, condusi de William Borah din Idaho, care erau irenconciliabil opusi Ligii. Borah declara: "Daca Mantuitorul omului va reveni pe Pamant si se va declara pentru o Liga a Natiunilor, eu ma voi opune acestuia."

Frank B. Kellogg din Minnesota conducea un grup de 20 de senatori "rezervati, intr-o oarecare masura", care acceptau pactul Ligii Natiunilor dar doreau introducerea catorva modificari care nu l-ar fi slabit esential;

Lodge conducea gruparea celor care manifestau o rezerva dura si care cuprindea 23 de senatori;

Patru senatori democrati care se opuneau pactului.

Confruntat cu acesti opozanti, Wilson a decis sa nu incerce un compromis - care era foarte posibil atunci - ci sa faca apel la populatie in sprijinul ideilor sale. La inceputul lunii septembrie acesta a traversat Vestul Mijlociu, fara a destepta mari simpatii, dar a fost ovationat pe coasta Pacificului. La Pueblo, Colorado, a tinut unul dintre cele mai importante discursuri ale sale, dar in aceeasi noapte s-a imbolnavit grav nemaifiind ulterior capabil sa-si exercite conducerea la intreaga sa capacitate. Timp de sapte luni Wilson nu a convocat cabinetul. Cand Lansing a facut acest lucru, Wilson i-a solicitat demisia.

La data de 6 noiembrie Lodge a facut raportul asupra tratatului si a cerut modificarea articolului 10, cheie a tratatului in opinia lui Wilson. La 19 noiembrie aceasta varianta a fost respinsa de Senat cu 39 de voturi pentru si 55 impotriva, democratii, la indemnul lui Wilson, votand impotriva. O motiune vizand adoptarea pactului in integralitatea sa a fost de asemenea respinsa. Desi se mai spera intr-un compromis, la 19 martie pactul a fost respins inca o data.

Desi Wilson ar mai fi vrut sa candideze pentru un nou mandat, Partidul Democrat a refuzat acest lucru si l-au nominalizat pe guvernatorul de Ohio, James Cox, alaturi de Franklin Roosevelt, asistent al Secretarului Marinei, ca vicepresedinte. Wilson chema cu acest prilej la "un mare si solemn referendum". Republicanii l-au desemnat pe senatorul de Ohio Warren Harding. Acesta a castigat cu 61% din voturi (16,1 milioane de voturi), in vreme ce Cox a primit numai 9,1 milioane si Eugene Debs, socialist, 1 milion. Si la votul electoral castigatorul detasat a fost Harding ce a devenit noul presedinte al S.U.A.

Fara un tratat de pace, Statele Unite ramaneau tehnic in razboi. In iulie 1921 Congresul a aprobat o rezolutie ce punea capat razboiului. Sfarsitul conflagratiei a avut consecinte ample asupra americanilor care-l considerau inutil, alimentand uciderile fara cauza si sacrificiile fara beneficii. Cartile, teatrele, filmele rememorau si criticau razboiul: "Adio, arme!" a lui Hemingway, "Trei soldati" a lui John Dos Passos, "Care este pretul gloriei" de Laurence Stallings si Maxwell Anderson. Razboiul stricase spiritul umanitar, progresist al primilor ani ai secolului. Progresismul a reinviat in anii 1920 dar el nu a mai avut niciodata forta de convingere de altadata si puternicul sprijin popular.

Tensiunile dintre lumea urbana si cea rurala au tinut capul de afis al politicilor americane din anii 1920. In aparenta, a fost o decada republicana (1921-1933). Republicanii au detinut majoritati in Congres (1918-1930). Cu toate acestea, in acest rastimp, desi divizati intre aripa rurala si cea urbana, democratii au reusit sa castige tot mai multi simpatizanti.

Pentru a marca deosebirea fata de Wilson, Harding promitea sa fie "vindecator, nu eroic, normal, restaurator si nu revolutionar." Noul presedinte reflecta calitatile si defectele micilor orase americane. Desi foarte inteligent, lui Harding ii lipsea capacitatea de a guverna si, in consecinta, ca presedinte, a preferat sa delege puterea. El a facut alegeri fericite: Charles Evans Hughes a fost numit secretar de stat, iar Herbert Hoover secretar al comertului. Cu toate acestea, Harding a numit in functii importante si doua persoane care s-au dovedit corupte: generalul Harry Daugherty si secretarul de la interne Albert Fall. Primul a demisionat in urma unor afaceri dubioase. Fall a fost descoperit ca fiind implicat intr-o afacere cu petrol naval pentru care primise o mita de 400.000 de dolari - echivalentul a 4 milioane de dolari in anul 2000 (afacerea Teapot Dome). Afacerea a primit o acoperire foarte intensiva in presa. Intre timp, in 1923 presedintele Harding murise. Vicepresedintele Calvin Coolidge a devenit noul presedinte cu sarcina de a-i reasigura pe americani.

Coolidge, originar din Vermont, era un om onest si integru. Fost guvernator de Massachusetts, Coolidge incuraja virtutile antreprenoriale ale americanilor. Acesta afirma "omul care construieste o fabrica, construieste un templu, iar cine munceste acolo, de fapt se roaga acolo." Coolidge a reusit sa castige si alegerile din 1924 cu 15,7 milioane de voturi (382 la colegiul electoral), fiind urmat de democratul John Davis (8,3 milioane de voturi si 136 la colegiul electoral) si, surprinzator, de progresistul Robert La Follette (4,8 milioane de voturi). Deoarece Coolidge a refuzat sa mai candideze la alegerile din 1928, in locul sau a fost ales candidat republican Herbert Hoover.

Hoover condensa mitul american al omului autodidact. Orfan de mic, Hoover a muncit si a reusit sa absolve Universitatea din Stanford. A castigat bogatie si faima ca inginer miner. A coordonar Food Relief in timpul Primului Razboi Mondial. Sobru, inteligent, capabil de un volum imens de munca, Hoover reprezenta expresia credintei nationale in individualism si libera initiativa. Ca secretar al comertului ajutase firmele americane sa-si extinda afacerile peste oceane. Considera guvernarea si afacerile partenere, nu antagonice. Optimist, Hoover declara in 1928 ca "noi in America suntem mai aproape de triumful final asupra saraciei ca niciodata in istorie." La alegerile prezidentiale, Hoover a reusit sa obtina o victorie clara impotriva candidatului democrat de origine mixta irlandezo-germana Alfred Smith, un personaj atipic, agramat, lipsit de educatie, dar popular (21,3 milioane de voturi la 15 milioane). In marile orase insa Smith fusese invingatorul.

Termenul de normalitate, lansat de Harding in 1920, a devenit tema favorita a republicanilor in anii 1920. Convinsi ca americanii erau satui de presedintii reformatori precum Theodore Roosevelt si Woodrow Wilson, Harding si succesorii sai s-au intors la politicile traditionale republicane. Rezultatul a fost o mixtura de traditionalism si progresism. S-au ridicat taxele vamale asupra importurilor. Prin noul buget adoptat in 1921 cheltuielile guvernamentale au fost reduse de la 18 miliarde la 3 miliarde pana in 1925. Taxa pe venit a fost fixata la 20%. Astfel, la sfarsitul anilor 1920 guvernul percepea cu o treime mai putine taxe decat in 1921.

Prohibitia

In decembrie 1917 Congresul a adoptat cel de-al 18-lea amendament care interzicea fabricarea si vanzarea bauturilor alcoolice. Peste un an statul Nebraska a ratificat amendamentul care a devenit lege. Asa cum s-a implementat prin Volstead Act, de la 16 ianuarie 1920 a devenit prohibita fabricarea, vanzarea si transportul oricarei bauturi care continea mai mult de 1% alcool. Prohibitia a fost rezultatul eforturilor intreprinse de in lumea rurala de Liga Impotriva Carciumilor, sustinuta de baptisti si de metodisti, dar si a noului progresism urban care sublinia implicatiile sociale dezastruoase ale bauturii, mai ales in randul muncitorilor din centrele urbane. Odata adoptata, dificultatea consta in implementarea acesteia in conditiile in care in marile orase rezidau numeroase grupuri etnice, precum germanii si irlandezii, opusi aplicarii acesteia. Prohibitia nu a prohibit total consumul de alcool, dar l-a micsorat: americanii consumau de circa 20 de ori mai putin alcool decat anterior. Zonele rurale au devenit "curate" din acest punct de vedere. In schimb, clasele mijlocii si cei bogati erau fascinati de achizitia de produse alcoolice. Contrabandistii vindeau whiskey care a inlocuit rapid berea si vinul ca principala bautura de pe piata neagra. Alcoolul era adus ilicit din strainatate sau produs in America. Anumite produse exotice puteau fi fatale sanatatii. Americanii consumau circa 150 de milioane de litri pe an, in valoare de 2 miliarde de dolari (2% din produsul national brut).

Rezistenta oraselor la prohibitia a determinat inlaturarea sa in 1933. Intre timp, multi americani s-au obisnuit sa nu mai respecte legile. In orase, politia tolera vizibil traficul cu bautura, iar judecatorii au creat un sistem de licente dand amenzi simbolice. Aceasta a fost epoca lui Al Capone, celebrul mafiot din Chicago.

Ku Klux Klan

Cea mai amenintatoare expresie a protestului impotriva noii culturi urbane din perioada interbelica a luat forma Ku Klux Klanului. Noapte, la data cand se sarbatorea Ziua Recunostintei, in 1915, in Muntii Stancosi din statul Georgia, Colonelul William Simmons si 34 dintre adeptii sai au fondat aceasta organizatie. La Imperiul Invizibil al Cavalerilor din Ku Klux Klan li se permitea sa adere numai americanilor nativi, albi, protestanti, nationalisti. Numarul membrilor acestuia a crescut lent in timpul razboiului, dar mult mai rapid dupa 1920 datorita temerilor postbelice si a propagandei subtile. O popularitate deosebita a fost castigata in sud si vest, mai ales in sate si orasele, dar si in orasele mai mari. Aceasta demonstra anxietatea oamenilor cu privire la o societate in rapida schimbare care se exprima prin imbratisarea unor ritualuri ciudate, dar si prin ura aratata negrilor, strainilor, evreilor si catolicilor. De altfel, Klanul din 1920, spre deosebire de calaretii negri de dupa Razboiul Civil, nu actionau numai impotriva negrilor. Amenintarea la adresa culturii americane, asa cum o percepeau membrii Klanului, venea de la straini: italieni si rusi, evrei si catolici, imigranti vorbind limbi straine, rugandu-se in biserici ciudate, locuind in orase indepartate, amenintatoare etc. Acestora li se atribuiau tensiunile din societate. Oamenii Klanului ii pedepseau pe negrii care nu-si cunosteau locul in societate, pe femeile care practicau o noua moralitate, pe strainii ce refuzau sa se conformeze normelor americane. Bataia, ciomageala, arderea cu acid, chiar crima erau mijloacele de combatere a adversarilor. Au fost, de asemenea, elaborate coduri de comportament in societate. KKK a intrat si in politica. A reusit sa castige controlul legislativelor din Texas, Oklahoma, Oregon si Indiana. La mijlocul anilor 1920 avea 5 milioane de membri.

Protestantii au gasit in klanurile locale reasigurarea ce le lipsea in bisericile lor. Oamenii saraci si ignoranti au devenit incantati de titlurile pe care le puteau obtine, precum cel de Vrajitor Imperial sau cel de Marele Dragon. Litera k era rituala. Fiecare klan avea propriul calendar, mergea la conclavul sau saptamanal si urma reguli din Kloran, cartea de capatai a Klanului. Membrii acestuia gaseau un sens comun al identitatii in activitatile de grup: picnicuri pasnice, parade cu pelerine albe, focuri aprinse noaptea. Desi era o organizatie masculina, Klanul avea si un Ordin Feminin, Ordinul Juniorilor pentru baieti si Tri-K Klub pentru fete. Protestantii imigranti puteau adera la Ordinul Cruciatilor. Era insa strict interzisa aderarea negrilor, catolicilor, evreilor si prostituatelor.

Klanul s-a prabusit curand dupa ce a aparut. Activitatile sale violente precum rapirile de copii, linsarile, arderea sinagogilor si a bisericilor catolice, uciderea unui preot au contribuit la indepartarea simpatizantilor. Abuzurile in administrarea fondurilor Klanului si scandalurile sexuale ale liderilor, mai ales in Indiana, i-au indepartat si pe cei mai entuziasti. Politicienii au criticat si ei activitatea Klanului. La sfarsitul anilor 1920 acesta si-a incetat practic activitatea.

Problematica imigratiei

In perioada interbelica multi americani ajunsesera sa vorbeasca despre "hoardele barbare" care se revarsau asupra Americii. Pana an 1914 circa un milion de imigranti soseau in Statele Unite. Numarul acestora a scazut in conditiile razboiului la 110.000 si a urcat din nou la 810.000 in 1920. Reactia multor americani, tematori de noua concurenta, au facut ca in 1921 sa fie adoptata o lege asupra imigratiei. Prin intermediul acestei legi era introdus un nou sistem prin care se restrangea imigratia din Europa la doar 3% din numarul nationalilor din fiecare tara care locuiau in S.U.A. in 1910. Noua lege a permis totusi ca peste 500.000 de europeni sa vina in S.U.A. in anul 1923, aproape jumatate din estul si sud-estul Europei. Aceasta ii va alarma pe multi americani, scriitorul Madison Grant afirmandu-si temerea ca S.U.A. vor primi gene inferioare care nu adopta religia americana si care "nu inteleg idealurile sale." In 1924 Congresul a adoptat Actul asupra cotei dupa originea nationala. Prin acesta, au fost alocati pentru Europa circa 150.000 de imigranti, cele mai multe locuri fiind atribuite celor provenind din Marea Britanie, Irlanda, Germania, Scandinavia. Era interzisa imigratia din Orient. Aceasta masura legislativa a trecut prin Congres cu un puternic suport rural. Nici marile corporatii nu au protestat. Masina incepea sa-l inlocuiasca pe om in procesul de productie. Totusi, multi mexicani continuau sa treaca Rio Grande pentru a completa nevoia continua de muncitori necalificati (circa 100.000 pe an).

Noua cultura urbana

Orasul a inlocuit satul ca punct focal al vietii americane in anii 1920. Recensamantul din 1920 a relevat ca, pentru prima data, mai mult de jumatate din populatie locuia in orase (asezari cu peste 2.500 de locuitori). Ariile metropolitane au crescut rapid, albii si negrii din zonele rurale asezandu-se la oras pentru a lucra in noile industrii de consum. Intre 1920-1930 orasele cu o populatie de peste 250.000 de locuitori si-au adaugat 8 milioane de locuitori in suburbii. Populatia New Yorkului a crescut cu 25%. Detroitul si-a dublat populatia. Asa cum remarca un observator francez, "Zgarie-norii din New York sunt cea mai frapanta manifestare a triumfului numarului." Data fiind cresterea preturilor pamantului constructorii s-au orientat spre constructia pe verticala creand un stil arhitectonic american distinct. New Yorkul a dat tonul cu infloritoare constructie Woolworth (1913). In 1930 a fost cea care multi ani va fi cea mai inalta constructie din lume: Empire State Building, care avea 102 etaje. In 1929 deja 377 cladiri aveau peste 20 de etaje.

Zgarie-norii simbolizau noua cultura urbana. In metropele viata era diferita decat in orasele mai mici sau in mediul rural. Legatura vechii comunitati cu casa, biserica, scoala era pierduta, dar se pusesera bazele unor noi idealuri, unei noi creativitati, unor noi perspective.

A doua revolutie industriala

In anul 1908 Henry Ford a creat modelul T, marcand astfel primul pas spre productia de masa si inceputul suprematiei industriale americane. In ajunul Primului Razboi Mondial, Ford a inceput sa cumpere teren de-a lungul Rouge River, la sud-est de Detroit, Michigan. "Totul trebuie sa se miste", afirma Ford la mijlocul anilor 1920. Ford a inceput sa-si realizeze noua filozofie incepand cu anul 1919. Materia prima era transformata in tractor in 28 de ore, apoi si mai repede. In 1926 se aflau in executie 43.000 de masini. Vizitatorii observau o mare congestionare a fabricii, dar expertii realizau imediat ca "treaba mergea si totusi oamenii stau." In mai 1927, dupa ce a produs peste 15 milioane de masini din modelul Ts, Ford a trecut langa River Rouge la productia modelului A, a carui productie a inceput in noiembrie. Aceasta il va determina pe istoricul Geoffrey Perrett sa exclame: "Ford a strans alaturi totul intr-un singur loc si pe o scara la care nimeni nu a mai ajuns vreodata. Uzina Rouge a devenit pentru o generatie de ingineri mai mult decat o fabrica. A fost un monument."

Linia de asamblare Ford presupunea uniformitate, viteza, precizie si coordonare, transforma muncitorii in rotite ale unui imens ansamblu, adevarati roboti. Erau inlaturate ultimele vestigii ale maiestriei. Aceasta a fost copiata si de alte intreprinderi. Rezultatul era profituri mari pentru fabricanti si preturi mici pentru cumparatori. La mijlocul anilor 1920 costul modelului T a scazut de la 950 de dolari la 290 de dolari. Productia de automobile americane a crescut de la 2 milioane de unitati la 5 milioane de unitati pe an in 1929.

Productia de masa a determinat o revolutie a bunurilor de consum. Fabricile americane se intreceau in realizarea de automobile si aparate electrice care trebuiau sa faca viata americanilor mai confortabila. Rezultatul a fost crearea unei noi Americi in care individualismul a fost sacrificat conformismului ca pret platit pentru o noua era a abundentei.

Prima era a abundentei a catapultat la sfarsitul secolului al XIX-lea in randul celor mai bogate si mai dezvoltate natiuni ale lumii. Odata cu aparitia noilor industrii de bunuri de consum, poporul american s-a bucurat in anii 1920 de cel mai inalt standard de viata dintre toate natiunile. Dupa o mica recesiune postbelica, anul 1922 a marcat inceputul unui mare boom economic care a atins punctul cel mai inalt in 1927 si a continuat pana in 1929. In aceasta scurta perioada volumul industriei americane aproape ca s-a dublat iar produsul national brut a crescut cu 40%. Cea mai mare crestere s-a inregistrat in industriile producatoare de bunuri de consum: automobile, mobila, aparate electrocasnice, textile. Venitul pe cap de locuitor a crescut cu 30%. Muncitorii americani au devenit cel mai bine platiti din lume si au avut, astfel, capacitatea sa achizitioneze noile produse.

Industria electrica a cunoscut si ea un spor considerabil. Nu mai putin de doua treimi din americani se bucurau de electricitate cheltuind sume consistente de bani pentru masini de spalat, frigidere etc. Aparatele de radio si industria cinematografica, centrata la Hollywood, au cunoscut o deosebita amploare. In anul 1929 NBC a realizat prima retea radiofonica. Cinematografele au sporit considerabil ajungand si la circa 4.000 de locuri. 100 de milioane de americani frecventau saptamanal cinematografele.

Corporatiile au continuat sa domine economia americana. Acestea aveau sute de mii de actionari si obtineau profituri uriase. Aceasta determina cresterea si expansiunea interna eliberand corporatiile de sub tutela bancilor. 200 de mari corporatii detineau in 1928 50% din bogatia corporativa a Americii.

Cu toate acestea, Noua Era a avut slabiciunile sale. Agricultura a fost subfinantata. Caile ferate au avut parte de un management prost. Industria de carbuni si cea textila au intrat in declin. Salariul in industrie a crescut prea lent (cu circa 11%) pentru a putea oferi mai multor muncitori posibilitatea de a achizitiona noile produse americane. Organizatiile sindicale au fost prea slabe pentru a sprijini muncitorii: numarul sindicalistilor a scazut de la 5 milioane la 3 milioane (1929). Astfel, distribuirea inegala a bogatiei, saturarea pietei de bunuri de consum, cresterea speculatiilor bursiere au generat instabilitate economica.

Criza economica

Efectele cele mai dramatice s-au inregistrat in sectorul social. Falimentul a numeroase intreprinderi si restrangerea capacitatilor productive au determinat o crestere spectaculoasa a numarului de someri; in martie 1933, numarul acestora era de 17 milioane. Cei care n-au fost concediati au suportat reduceri ale salariilor intre 30% si 40%. Conform unor aprecieri, 34 milioane de americani, ceea ce insemna 28% din populatia SUA, nu aveau nici un venit. Numeroase scoli s-au inchis, iar numarul celor care s-au inscris la cursurile invatamantului superior a scazut cu o treime.

Presedintele Hoover a organizat in cursul lunii noiembrie 1929 conferinte cu mari proprietari din industrie, carora le-a solicitat sa nu reduca salariile, promisiune respectata pana in anul 1932. Administratia a luat masuri de reducere a impozitelor, au crescut cheltuielile guvernamentale. Ca parte a unui program de interventie a statului a creat Corporatia Financiara de Reconstructie (RFC), prin intermediul careia s-au dirijat banii federali spre economie. In anul 1932 capitalul RFC era de 3,8 miliarde dolari. S-au deschis importante santiere publice. Criza a provocat in plan politic unele manifestari ale extremismului, aparand "mai multi demagogi", cum au fost H. Long, guvernatorul Louisianei, A. Smith, conducatorul "Camasilor Kaki", modelata dupa fascismul lui Mussolini, si W. D. Pelley, conducatorul "Camasilor Argintii".

Masurile interventioniste au prelungit criza. Faza finala a venit cand politica protectionista a SUA s-a intors impotriva lor. "Tariful Smoot-Hawley" a marit taxele de import, ceea ce a provocat criza sistemului bancar in unele state din Europa. S-a pierdut increderea in dolar, iar sistemul bancar american a ajuns intr-un adevarat impas.

Anul 1932 a fost an electoral. Conventia Partidului Republican i-a acordat presedintelui Hoover sansa de a candida pentru un nou mandat. Partidul Democrat s-a orientat, la Conventia din vara anului 1932, asupra lui Franklin Delano Roosevelt, guvernator al statului New York. Se dovedise un administrator activ, luptator pentru diminuarea efectelor crizei in plan social prin programe de ajutorare a somerilor. In discursul de acceptare rostit in fata delegatilor la Conventia partidului, desfasurata la 2 iulie 1932, i-a asigurat pe cei prezenti ca va infaptui programul democrat, anuntand ca va promova o noua orientare politica pe care a denumit-o "New Deal". Americanii au fost de acord sa realizeze "o noua impartire a cartilor", sa realizeze o noua ordine a competentei si curajului. Sintagma s-a impus si a definit programul de reforme initiat de F.D. Roosevelt. Pe timpul campaniei electorale acesta a pledat pentru interventia statului in economie, pentru ajutorarea americanului de rand si recastigarea increderii in institutiile SUA. Nemultumiti de efectele crizei, de politica presedintelui Hoover, influentati si de critica facuta administratiei republicane de democrati, 22,8 milioane de alegatori au votat pentru F.D. Roosevelt. Candidatul Partidului Republican a primit 15,7 milioane de voturi. Majoritatea in Congres a revenit, de asemenea, democratilor.

Administratia Franklin Delano Roosevelt[1] (1933-1945)

In ziua preluarii mandatului, la 4 martie 1933, presedintele F.D. Roosevelt s-a adresat tarii cu un mesaj de incredere: "Aceasta mare natiune va supravietui cum a supravietuit intotdeauna, va renaste si va gasi prosperitatea. Astfel, inainte de toate, permiteti-mi sa-mi exprim certitudinea ferma ca unicul lucru de care noi trebuie sa ne temem este insasi teama".

Presedintele a initiat pe timpul primelor "o suta de zile" (9 martie - 16 iunie) o bogata activitate legislativa. Congresul a lucrat intens si a adoptat mai multe acte normative decat o facuse pe perioada mandatului presedintelui Hoover. Anumite acte normative au fost realizate si aprobate intr-o singura zi. Noile pachete de legi au modificat radical obiceiurile, traditiile si structurile societatii, economiei si politicii americane. Prima masura decisiva luata de F.D. Roosevelt dupa preluarea presedintiei a vizat reformarea sectorului bancar si deblocarea canalelor financiare. Bancile au fost inchise, s-au suspendat tranzactiile si exporturile de aur. S-a adoptat o noua lege pentru reluarea activitatii bancare. Incepand cu 9 martie 1934 s-a autorizat redeschiderea acelor banci care, in urma controlului, erau recunoscute ca desfasoara o activitate profitabila. Acestea primeau imprumuturi prin RFC. Cele 5.000 de banci care si-au reluat activitatea au primit imprumuturi de circa doua miliarde dolari cu dobanda redusa. S-a facut, de asemenea, distinctie intre bancile de depozitare care au fost autorizate sa faca imprumuturi pe termen scurt si bancile de afaceri care puteau acorda credite pe perioade mai lungi. Pentru a stimula exporturile, dolarul a fost devalorizat cu 41%.

O sarcina uriasa a celor "o suta de zile" a fost aceea a somajului de masa si a stoparii degradarii vietii zilnice a milioane de americani. Administratia centrala a pus la dispozitia statelor 13,2 miliarde dolari pentru lucrari publice precum amenajarea de aeroporturi, constructia de scoli, efectuarea de lucrari de canalizare, obiective care au creat milioane de locuri de munca ce au absorbit un important procent de someri. S-au construit 122.000 cladiri publice, 77.000 poduri noi, 285 aeroporturi, 1.065.000 de km sosele, 24.000 canale de scurgere, parcuri, terenuri dejoaca s.a., in care au fost implicati pana la 8,5 milioane oameni. Amenajarea vaii raului Tennessee pentru electrificare si programul de impaduriri au fost exemple de proiecte realizate care au adus sperante si incredere in randul somerilor care si-au gasit locuri de munca.

Obiectivele imediate ale Administratiei Roosevelt in cadrul primului program de reforme al "New Deal"-ului au fost sa puna in miscare sectorul productiv, sa stimuleze cererea de produse, sa asigure cresterea puterii de cumparare prin crearea de noi locuri de munca. Presedintele a fost preocupat, de asemenea, sa insufle americanilor increderea in institutii si banci. A initiat asa-numitele "convorbiri la gura sobei", adresandu-se prin intermediul radioului, simplu, pe intelesul americanilor de rand, sfatuindu-i pe ascultatori sa nu-si mai tina economiile in casa, ci sa si le plaseze in banci. A doua zi dupa prima "discutie la gura sobei", tinuta la 12 martie 1933, depunerile la bancile redeschise au depasit numarul retragerilor, iar la 15 martie, bancile ce controlau noua zecimi din resursele bancare ale natiunii erau din nou deschise. Doua institutii federale, National Recovery Administration (NRA) si Agricultural Adjustement Administration (A.A.A.), au devenit centrele vitale ale primului New Deal cu sarcini privind gasirea solutiilor optime pentru depasirea crizei din cele doua ramuri de baza ale economiei americane. In conformitate cu politica A.A.A., Legea pentru reglementarea agriculturii, votata la 12 mai 1933, a stimulat reducerea si distrugerea productiei agrare pentru redresarea preturilor. A.A.A. a acordat despagubiri pentru fermierii care au acceptat sa-si distruga stocurile de grau, porumb, bumbac, orez, tutun, carne si lapte. De asemenea, s-au acordat sume compensatoare fermierilor care-si reduceau suprafetele cultivate. O masura salutara permisa de lege a fost asigurarea de imprumuturi pe termen lung cu dobanzi mici si reducerea datoriilor.

National Industrial Recovery Act (NIRA), creat in baza Legii din 16 mai, aproba "codurile concurentei cinstite" stabilite pe ramuri. Aceste coduri fixau cotele de productie, preturile minimale, durata programului saptamanal de lucru la 35-40 de ore si zonele comerciale unde puteau fi valorificate produsele, salariile minimale, existenta sindicatelor si dreptul muncitorilor de a negocia cu patronatul prin delegati contractele colective de munca. Pentru a stimula intreprinderile sa semneze contracte de munca, statul le acorda facilitati financiare.

In urma aplicarii primului program "New Deal", economia americana si-a modificat structura. Prin interventia statului s-a ingustat campul de aplicare a liberalismului. De aceea, "New Deal"-ul a avut si partizani infocati, dar si adversari, indeosebi din randul unor patroni nemultumiti ca statul sprijina revendicarile salariatilor, ale republicanilor, chiar si ale unor membri ai democratilor, ale unor juristi care au sustinut neconstitutionalitatea "New Deal"-ului. In mai 1935 si ianuarie 1936, Curtea Suprema de Justitie a declarat neconstitutionale NIRA, respectiv A.A.A., institutiile fiind lichidate.

In mesajul anual catre Congres, tinut la 4 ianuarie 1935, Roosevelt a lansat al doilea "New Deal" care a vizat, in principal, obiective sociale: o mai judicioasa folosire a resurselor pentru asigurarea mijloacelor de trai, imbunatatirea sistemului de asigurari sociale pentru somaj, batranete, boala si invaliditate, realizarea unui program de constructii de locuinte. In aprilie 1935 s-a creat Work Progress Administration (WPA), caruia i s-a alocat suma de peste 4,8 miliarde dolari, ce a coordonat programele de ajutorare a somerilor. Prin National Youth Administration s-au oferit locuri de munca unui numar de 800.000 absolventi ai invatamantului superior. Prin legea senatorului R.F. Wagner intitulata Legea nationala privitoare la raporturile de munca, promulgata la 5 iulie 1935, se reglementau raporturile de munca si organizarea sindicala. Patronatului ii era interzis sa se organizeze in sindicate, sa se amestece in activitatea sindicala a salariatilor si sa respinga tratativele pentru incheierea contractului colectiv de munca. Actul normativ a avut efecte benefice asupra miscarii sindicale. Aceasta s-a extins in sectoare ale industriei, care pana atunci fusesera de neatins. Numarul salariatilor sindicalizati a crescut de la 3,5 milioane la 9 milioane. Pentru reglementarea unor probleme locative s-a creat "Serviciul locativ" al SUA. Cu sumele alocate s-au construit 161.000 apartamente de care a beneficiat in principal populatia de culoare. Intre realizarile importante ale celui de-al doilea program "New Deal" s-a inscris si Legea asigurarilor sociale (Social Security Act) prin care s-au creat sistemul federal de asigurari sociale pentru batranete, asigurarile sociale pentru somaj, dar numai pentru salariatii din industrie. Actul normativ a permis alocarea de subventii federale tuturor statelor componente ale SUA pentru ajutorarea persoanelor cu handicap; in fine, Legea veniturilor (Revenue Act) a sporit fiscalitatea pentru veniturile mari, iar prin Legea de impozitare a averilor s-a creat o institutie pentru supravegherea averilor.

Desi a fost criticat cu vehementa, F.D. Roosevelt a obtinut in toamna anului 1936 o victorie zdrobitoare in alegerile pentru acordarea unui nou mandat. Senatul si Camera Reprezentantilor au fost, de asemenea, dominate de democrati, ce au detinut o majoritate zdrobitoare. Cum s-a concluzionat, rezultatele demonstrau ca "tara aproba New Deal". Primul an al noului mandat a adus, incepand cu luna aprilie a anului 1937, scaderea brusca a productiei in industria usoara, urmata in lunile urmatoare de acelasi fenomen si in celelalte ramuri; in economie s-a instalat o perioada de recesiune, care in plan social a insemnat aruncarea in somaj a doua milioane de salariati. Numarul grevelor cu ocuparea locului de munca, pentru a impiedica patronii sa introduca spargatori de greva, s-a extins, in 1937 s-au produs aproape 500 de greve cu ocuparea locului de munca.

Administratia Roosevelt a adoptat, sub influenta economistului Keynes, noi masuri de relansare economica. Creditele pentru limitarea somajului au crescut. Impozitele asupra veniturilor ce depaseau 50.000 de dolari anual au fost sporite. S-a adoptat o noua lege agricola si s-a interzis folosirea muncii copiilor in anumite intreprinderi. In anul 1938, "New Deal"-ul s-a incheiat. Bilantul de ansamblu arata mai mult o stabilizare a economiei decat o crestere spectaculoasa. Venitul national nu atinsese in anul 1939 nivelul anului 1929, iar somajul se cifra la 9 milioane. Infrastructura tarii s-a imbunatatit prin lucrarile publice realizate, iar productivitatea a crescut cu 22%. Reformele sociale au fost castigul cel mai mare al programelor.

F.D. Roosevelt a fost preocupat si de politica externa. Asistat de secretarul de stat Cordell Hull, presedintele a imprimat politicii externe personalitatea sa. In noiembrie 1933 s-au restabilit relatiile cu URSS. Presedintele a schimbat linia politica in relatiile cu tarile Americii Latine, inaugurand raporturi de buna vecinatate. In anul 1933 au fost retrase trupele din Nicaragua. A fost abrogat, in 1934, amendamentul Platt care fixase in 1901 un protectorat asupra Cubei.

Administratia Roosevelt a urmarit si evenimentele de pe alte continente, indeosebi din Europa si Asia. Desi consecintele unor evenimente erau ingrijoratoare, opinia publica americana s-a pronuntat net impotriva intrarii SUA intr-o viitoare conflagratie, in aceasta atmosfera, Congresul a adoptat cu o larga majoritate, in luna august 1935, Legea de neutralitate ce a interzis exportul armelor si materialelor de razboi catre tari aflate in conflict armat. Atacarea Etiopiei de catre Italia, ocuparea zonei demilitarizate renane, razboiul civil din Spania si implicarea unor state europene, constituirea axei Berlin-Roma-Tokyo, invadarea Chinei de catre trupele japoneze au impus presedintelui Roosevelt adoptarea unor noi masuri. In octombrie 1935 a fost data dispozitia ca marfurile germane sa fie supuse la tarife vamale maxime. De asemenea, a impus un embargo moral asupra exportului de avioane americane in Japonia.

Roosevelt era ingrijorat de evenimentele din Europa. Intr-un discurs rostit la Chicago, la 5 octombrie 1937, presedintele le-a spus raspicat americanilor ca "politica de izolare sau neutralitate nu este o salvare". S-a apreciat ca acest discurs, numit si "discursul carantinei", a deschis o noua etapa in analiza realista a consecintelor politicii traditionale americane. A fost si prima sa declaratie publica in care afirma ca este posibil ca America sa fie nevoita sa-si asume responsabilitati cu privire la acest pericol al politicii provocatoare a dictatorilor. Dupa alegerile din anul 1938 pentru cel de-al 76-lea Congres, Administratia Roosevelt a orientat politica externa a SUA pe linia respingerii energice si hotarate a agresiunii statelor fasciste. Acordul de la Mnchen a fost un moment important, un punct de cotitura care l-a obligat pe Roosevelt sa alinieze America democratiilor europene, la inceput politic, insa treptat si practic. La 14 aprilie 1939, presedintele SUA a cerut Germaniei si Italiei sa dea asigurari ca nu vor ataca 31 de state din Europa si Asia. A fost o manevra diplomatica subtila, intrucat Hitler a luat in deradere nota lui Roosevelt, dar cei doi dictatori au fost fixati ca agresori. In luna aprilie 1939, SUA si Marea Britanie au incheiat un acord de cooperare militara. Marina britanica putea sa-si concentreze toate fortele in Atlantic, iar SUA in Pacific.

Izbucnirea razboiului in Europa a impus presedintelui Roosevelt luarea unei pozitii publice, intr-o cuvantare rostita la radio in 3 septembrie 1939. Roosevelt s-a pronuntat cu convingere pentru ca SUA sa ramana neutre, angajandu-se sa depuna toate eforturile pentru realizarea acestui obiectiv, dand astfel satisfactie majoritatii americane; in acelasi timp, a actionat cu rapiditate pentru modificarea legii neutralitatii. La 4 noiembrie 1939, asa-numita a patra Lege a neutralitatii autoriza exportul de armament al producatorilor americani, cu conditia ca beneficiarii sa plateasca in numerar si sa asigurare transportul cu nave proprii sau inchiriate (cash and carry), amendament ce a permis, datorita blocadei marinei britanice, numai Marii Britanii si Frantei sa se aprovizioneze. Pe linia sprijinirii Marii Britanii si intaririi apararii SUA, in septembrie 1940, presedintele a aprobat cedarea a 50 de distrugatoare vechi pentru care britanicii au acordat americanilor dreptul de a utiliza opt din posesiunile lor din Atlantic pentru crearea de baze americane.

Dupa prabusirea Frantei la 10 iunie 1940, SUA s-au angajat prin vocea presedintelui sa sprijine orice tara se opunea Germaniei. S-au luat, de asemenea, noi masuri pentru intarirea capacitatii de aparare. Bugetul militar a fost sporit, iar in vara anului 1941, in timp de pace, s-a reintrodus serviciul militar obligatoriu.

In toamna anului 1940 trebuiau organizate alegeri prezidentiale. Roosevelt s-a adresat Conventiei nationale a Partidului Democrat, reunita la Chicago, la 15 iulie 1940, printr-o scrisoare in care a precizat ca nu mai doreste un nou mandat. Sprijinitorii sai, care detineau controlul Conventiei, l-au desemnat insa pentru un nou mandat. Pentru functia de vicepresedinte a fost numit ministrul agriculturii, Henry A. Walace. Conventia Partidului Republican l-a nominalizat pe Wendel L. Wilkie la fotoliul de presedinte. Programele electorale au fost destul de apropiate. Ambii candidati se angajau sa ajute Marea Britanie, dar sa mentina neutralitatea SUA. Pentru prima data in istoria SUA un presedinte a obtinut al treilea mandat la Casa Alba, cu 55% din voturile populare si 84% din cele ale electorilor. Democratii si-au pastrat majoritatea si in cel de-al 77-lea Congres.

Dupa noua victorie in alegeri, administratia a eliminat cea de-a patra Lege a neutralitatii. Un nou act normativ, Legea de imprumut si inchiriere a armamentului (Land and Lease Act), "dadea presedintelui autoritatea discretionara de a imprumuta, a concesiona, a vinde sau a da in schimb, in orice conditii considera el ca este potrivit, orice articol defensiv guvernului oricarei tari era considerat de presedinte vital pentru apararea Statelor Unite". Incheind un acord cu ministrul Danemarcei la Washington, trupele americane au ocupat Groenlanda, iar trei luni mai tarziu, Islanda. Acestor intelegeri le-a urmat decizia ca navele americane sa patruleze la vest de Islanda, iar trupele britanice din aceasta insula sa fie retrase.

Dupa atacarea Uniunii Sovietice, SUA au infiintat o sectie speciala pentru aplicarea legii de imprumut si inchiriere, presedintele Roosevelt aproband ca o delegatie sovietica sa vina la Washington pentru aplicarea acordului. Au fost deblocate depozitele Uniunii Sovietice din SUA care se ridicau la 40 milioane de dolari, embargoul asupra materialului de razboi nu se mai aplica sovieticilor. La 21 iulie, din ordinul presedintelui au fost expediate mari cantitati de masini-unelte catre Uniunea Sovietica. Preocupat de asigurarea securitatii Atlanticului si de colaborarea cu Uniunea Sovietica, Harry Hopkins, consilierul principal al presedintelui, investit cu aplicarea legii de imprumut si inchiriere, a fost trimis intr-o misiune la Londra si Moscova. La 24 iulie 1941, Hopkins a avut in capitala Marii Britanii discutii cu premierul W. Churchill si sefii de state majore ai armatei britanice. S-au analizat probleme legate de ajutorul acordat Marii Britanii, situatia militara pe teatrele de operatii. Hopkins a transmis premierului W. Churchill invitatia de a se intalni cu F.D. Roosevelt la 9 august 1941, la baza militara "Argentia" din arhipelagul Newfoundland. Premierul britanic a acceptat atat data, cat si locul. La Moscova, consilierul american a avut doua intalniri cu Stalin in 30 si 31 iulie 1941. La prima intalnire s-au analizat cererile sovieticilor de tehnica de razboi, constand in tunuri antiaeriene, tunuri de mare calibru pentru apararea oraselor, pusti, avioane, benzina si aluminiu. La 31 iulie, Hopkins s-a intalnit mai intai cu V.M. Molotov pentru a analiza situatia din Extremul Orient si apoi cu Stalin. in urma misiunii, Hopkins a redactat un raport in trei parti, in prima parte erau analizate situatia de pe frontul sovieto-german si modalitatile de colaborare americano-sovietice. A doua parte a raportului a analizat modalitatile de angajare a Statelor Unite si Marii Britanii in ajutorarea Uniunii Sovietice, Hopkins apreciind ca se impunea organizarea unei conferinte la nivel inalt. Cea de-a treia parte a raportului continea propunerea lui Stalin ca SUA sa se angajeze in razboi contra Germaniei, iar presedintele "sa dea o declaratie publica precum ca intentioneaza sa intre in razboi impotriva lui Hitler". La 9 august 1941, presedintele F.D. Roosevelt si premierul Churchill s-au intalnit la bordul crucisatorului Augusta. Ulterior, la bordul navei "Potomac", a fost semnata "Carta Atlanticului". Nu a fost o declaratie de razboi, "ci proiectul unei lumi cu totul noi, purtand amprenta Americii". Dupa torpilarea, la 4 septembrie 1941, a distrugatorului "Greer', presedintele Roosevelt a ordonat scufundarea submarinelor germane si italiene descoperite la vest de Islanda, ceea ce insemna "de facto" ca SUA se angajasera in razboi pe mane cu Axa.

Dupa ce Japonia a ocupat Indochina, SUA au abrogat tratatul comercial pe care-l avea cu aceasta tara si au cerut renuntarea la cuceririle facute. Japonia nu s-a conformat. Tratativele americano-japoneze duse pana la inceperea ostilitatilor intre cele doua tari nu au avansat, iar atacarea bazei navale americane de la Pearl Harbour, din Pacific, i-a oferit presedintelui cassus belli. A doua zi, la 8 decembrie 1941, Congresul, cu un singur vot impotriva, a aprobat declaratia de razboi impotriva Japoniei, in mesajul sau catre poporul american, Roosevelt a caracterizat atacul impotriva bazei de la Pearl Harbour o "zi a infamiei". Pentru obiectivele politice internationale urmarite de presedintele F.D. Roosevelt, atacul Japoniei i-a facut acestuia un mare serviciu. Inamicul a fost cel care a impins SUA sa intre in razboi. A inceput o noua etapa in istoria SUA, deosebit de complexa, dar decisiva pentru transformarea tarii, la finalul ostilitatilor, in cea mai, mare putere economica a lumii, cu o pozitie militara mondiala.

B. Marea Britanie

Dupa razboi, Marea Britanie si-a mentinut regimul politic liberal-democratic. Marea Britanie continua sa fie o monarhie constitutionala in care institutia cea mai importanta era Parlamentul bicameral, format din Camera Comunelor si Camera Lorzilor. O noua lege elaborata si votata dupa razboi a acordat drept de vot atat tuturor barbatilor cat si femeilor de peste 30 de ani. Legea a ridicat corpul electoral la 21 milioane de oameni.

In fruntea statului se afla in continuare dinastia de Saxa-Coburg-Gotha care, din 17 iulie 1917, si-a luat numele de Windsor. Intre 1910-1936 seful statului englez a fost regele George al V-lea, apoi o scurta perioada de timp, Eduard al VIII-lea (20 ianuarie - 20 decembrie 1936) si, in fine, George al VI-lea (1936-1952). In cadrul dinastiei au existat unele animozitati, in special legate de legatura regelui Eduard al VIII-lea cu o americanca divortata, Simpson, care, implinita intr-un mariaj, era considerata o mezalianta si o dovada de imoralitate din partea monarhica. Clasa politica engleza a reactionat prompt si i-a impus lui Eduard alegerea dintre datorie si pasiune. In consecinta, monarhul a abdicat si a lasat in sarcina lui George al VI-lea sa restabileasca prestigiul Coroanei britanice.

Situatia Marii Britanii de dupa razboi era dificila, criza manifestata fiind de natura structurala. Ea era provocata de imbatranirea tehnologica a industriei, scaderea productiei de carbune, insuficienta concentrare din unele sectoare, costul ridicat al mainii de lucru si de lipsa de dinamism a patronatului. Aceasta a permis ca in competitia politica engleza sa se petreaca o schimbare importanta. Transformarile politice, sociale si ideologice au facut ca locul Partidului Liberal ca al doilea partid de guvernamant sa fie luat de Partidul Laburist. Aceasta a alternat la putere cu Partidul Conservator. Partidul Liberal a continuat sa se mentina ca al treilea partid din punct de vedere electoral, ajutand la formarea unor coalitii majoritare.

In perioada 1918-1922 guvernul britanic l-a avut in frunte pe David Lloyd George. Acest guvern s-a evidentiat prin rolul avut la Conferinta de Pace de la Versailles si prin acordarea statutului de dominion al Irlandei in februarie 1921. In anii 1922-1924 au urmat guvernele conservatoare Andrew Bonar Law si Stanley Baldwin care au trebuit sa faca fata unor probleme importante precum reintegrarea in societate a fostilor combatanti, redresarea economiei si a finantelor etc. La 22 ianuarie 1924 s-a petrecut un eveniment politic important in Marea Britanie: accederea la putere a primului guvern laburist avandu-l in frunte pe Ramsay Mac Donald. Guvernarea sa a fost scurta, pana la 4 noiembrie 1924, iar principala masura adoptata a fost una de politica externa: restabilirea relatiilor diplomatice cu Rusia. In august 1924 s-a incheiat chiar si un acord anglo-sovietic referitor la problemele politice si comerciale. S-au facut promisiuni de prietenie care au avut ca urmare o criza politica interna cauzata de retragerea sprijinului liberal acordat guvernului minoritar laburist.

In perioada 4 noiembrie 1924 - 4 iunie 1929 in fruntea guvernului britanic a revenit Stanley Baldwin, conducand un guvern conservator in care departamentul finantelor a fost incredintat lui Winston Churchill, iar politica externa lui Austin Chamberlain. Acest guvern a retras recunoasterea diplomatica acordata Rusiei Sovietice si a reusit sa traverseze cu bine greva generala din 1926. Tot in 1926 regimul politic a castigat noi participanti la jocul democratic ca urmare a elaborarii unei noi legi electorale prin care votul universal era coborat la varsta de 21 de ani. In 1929 la putere a revenit Partidul Laburist, castigator al alegerilor parlamentare.

Criza economica pe care Imperiul Britanic o traversa incepand din 1920 a continuat pana in 1931, aceasta fiind combinata de la sfarsitul anilor `20 si cu criza economica mondiala inceputa prin Crahul bursei de la New York de la sfarsitul anului 1929. Criza a fost partial depasita in intervalul 1931 -1935. Esecul guvernului laburist in rezolvarea problemelor ridicate de criza economica, inmultirea numarului de someri pana la a depasi un milion au creat premisele infrangerii Partidului Laburist in alegerile desfasurate in octombrie 1931. Conservatorii, castigatori ai alegerilor, au optat pentru crearea unui guvern de uniune nationala care s-a aflat la conducerea statului intre 1931 si 1935. Bancile britanice ajunse intr-o situatie disperata au facut apel la Banca Angliei care, pentru a salva lira, a fost nevoita sa ceara ajutorul american si al Bancii Frantei. Astfel, s-a constituit baza necesara pentru redresarea industriei britanice. Anglia a fost nevoita insa sa renunte la mentinerea valorii de aur a lirei si sa incheie un sistem economic preferential intre tarile Commonwealthului, stabilit in urma Conferintei de la Ottawa din 1932.

In 1931 a fost elaborat al doilea statut de la Westminster prin care Parlamentul britanic si-a pierdut dreptul de a mai legifera pentru dominioane, inclusiv dreptul de a hotari in probleme precum declararea razboiului sau incheierea pacii. Regele Angliei se mentinea practic ca singurul liant al Imperiului Britanic.

Reusitele incontestabile ale lui Ramsay Mac Donald ca prim ministru si cele ale lui Neville Chamberlain ca ministru de finante au facut ca guvernul din 1931-1935, un guvern de compromis, sa-si realizeze o buna parte din obiectivele pe care si le-a propus. Ramsay Mac Donald a ramas sa-l conduca chiar si dupa ce o buna parte dintre laburisti l-au dezavuat, parand chiar ca-si sacrifica viitorul politic pe altarul interesului national.

In 1935 s-a revenit la un guvern conservator in frunte cu batranul Stanley Baldwin in care pozitia dominanta era detinuta de Neville Chamberlain, pentru ca la 28 mai 1937 acesta din urma sa ajunga prim sfetnic al regelui pana la 10 mai 1940. Guvernul Chamberlain a fost cel care a trebuit sa faca fata revizionismului german si amenintarii pe care Berlinul o reprezenta la adresa intereselor strategice ale imperiului. Lipsa de preocupare a guvernelor interbelice fata de inarmare l-a pus pe Neville Chamberlain intr-o situatie de inferioritate fata de Germania lui Hitler. Pornind de la doctrina politicii externe britanice de a nu trece niciodata la amenintari pana nu exista siguranta ca aceste amenintari vor fi duse la bun sfarsit, Chamberlain a optat pentru o politica de impaciuire - appeasement -, sperand ca prin acceptarea unora dintre revendicarile statelor revizioniste va opri pornirile belicoase ale acestora si va castiga timpul necesar pentru reinarmarea Marii Britanii.

Regimul politic britanic interbelic s-a mentinut in registrul democratic clasic. Totusi, criza economica a determinat interventii ale statului in sferele productiei si a muncii, uneori in scopul mentinerii sau intaririi capitalului sau prosperitatii. Desi au fost aduse modificari actiunii democratice, exercitarea puterii a ramas pe mai departe sa se desfasoare in cadrul vechilor canoane ale practicii democratice. Institutiile fundamentale ale democratiei au ramas neschimbate, desi democratia participativa s-a intarit puternic prin accederea unor noi categorii sociale la procesul de luare a deciziilor. Integrarea unor noi categorii sociale si generatii in viata politica a reprezentat o reusita a democratiei britanice interbelice, ca si integrarea si importanta crescanda a laburistilor in viata politica britanica. De asemenea, tendinta spre compromis a clasei politice si a societatii civile, manifestata prin constituirea guvernului de uniune nationala in 1931 si mentinerea sa la putere pana in 1935, si ajungerea la o solutie de comun acord pentru a pune capat grevei generale din mai 1926, au reprezentat o dovada a fortei pe care democratia poate sa o dea regimului politic acolo unde ea este indreptata spre rezolvarea problemelor sociale.

Politica de appeasement

In urma alegerilor din 1931 si 1935, Marea Britanie era dominata de o vasta majoritate conservatoare. Totusi, cu citeva exceptii, cum ar fi Winston Churchill, indepartat de la putere, Robert Vansittart, ori lordul Amery, care vedeau clar pericolul nazist si cautau sa intareasca legaturile cu Franta, principalii conservatori au fost appeasers (conciliatori). Din diverse motive, acestia erau neincrezatori in Franta si favorabili unei revizuiri a tratatelor in favoarea Germaniei, pe care se incapatanau, chiar in epoca nazista, s-o considere slaba si avand nevoie de ajutor. Aceasta este teza pe care o sustineau constant Geoffrey Dawson, directorul ziarului Times intre cele doua razboaie, lordul si lady Astor, proprietarii acestui ziar, care ii primeau pe appeasers la proprietatea lor din Cliveden, Baldwin, primul-ministru intre anii 1935-1937, sefii succesivi ai Foreign Office, John Simon, Samuel Hoare, lordul Halifax si, mai ales, doctrinarul concesiilor facute Germaniei, Neville Chamberlain, prim-ministru din mai 1937 pina in 1940, si omul sau de incredere, Horace Wilson. Incapatanarea britanica in a ceda in fata lui Hitler, care avea la baza si realitati de putere, inclusiv neinarmarea britanica, in ideea ca o revizuire a tratatelor se putea face fara razboi, va dura pana in martie 1939.

C. Franta

Cu 1,4 milioane de morti (un mort la 29 de locuitori), cu 740.000 de mutilati, zece departamente devastate si cheltuieli de razboi de 143 de miliarde de franci, Franta a incheiat razboiul ca o tara in care problemele economice si sociale erau unele dintre cele mai grave din Europa. Acordarea de ajutoare familiilor ramase fara sprijin si reintegrarea soldatilor in viata civila reprezentau principalele prioritati ale statului francez. Problema demobilizarii a tinut capul de afis pana la sfarsitul lunii noiembrie 1919. Franta, desi victorioasa in razboi, nu a crezut in victoria sa. Cu alte cuvinte, Franta traia drama si dilemele unei stari de asteptare a unei previzibile revanse germane. Parisul incerca sa-si construiasca aliante gandind ca Germania, oricum, va redeveni o mare putere europeana. Istoricii francezi considerau chiar ca temerea Frantei nu era lipsita de logica, in conditiile in care potentialul uman si economic al Germaniei, ca si indicii demografici, acordau credit mai mare statului german. Franta si-a inceput istoria interbelica intr-o natura poluata de falii sociale profunde, de raspandirea ideologiei comuniste, de aparitia curentelor de extrema dreapta, de greve si miscari ale demobilizatilor, de revendicari materiale si sociale. Anii 1921-1922 au fost si anii unei crize economice greu depasite, mai cu seama dupa ce, in 1919, fusese votata ziua de munca de 8 ore.

In Franta, ca si in alte state europene de dupa razboi, a fost decretat votul universal. Pe baza aceasta au avut loc, la 16 noiembrie 1919, primele alegeri postbelice bazate pe o reprezentare proportionala. Particularitatea sistemului electoral francez inlesnea gruparea pe o lista comuna a partidelor politice inrudite doctrinar. Franta continua sa fie o republica parlamentara in care rolul cel mai important il detinea parlamentul. Functiona principiul separarii puterii in stat: executiva (presedintele si ministrii), legislativa (parlamentul bicameral si presedintele) si judiciara.

Viata politica franceza, reflectand mutatiile survenite ca urmare a razboiului mondial, a fost una agitata, marcata de functionarea in perioada noiembrie 1917 - martie 1940 a nu mai putin de 33 de guverne, de lupte politice dure si de afirmarea ideologiilor. In 1920 s-a creat Partidul Comunist Francez in care un loc aparte ii revine lui Maurice Thorez. De asemenea, in atmosfera de teama, de instabilitate, de confuzie - urmare a razboiului -, se gaseste si formarea unui partid de extrema dreapta denumit Actiunea Franceza.

O particularitate a perioadei interbelice a constituit-o alegerea ca presedinte al republicii a unor candidati cu personalitate politica stearsa in dauna unor prezidentiabili cu o capacitate politica dovedita. Astfel, in ianuarie 1920, cand Raymond Poincare si-a terminat mandatul de presedinte, si-au anuntat candidatura in fata parlamentului Georges Clemenceau si Deschanel. Cu toate meritele batranului si experimentatului Clemenceau, parlamentarii au votat in majoritate pentru Deschanel. Cauza acestei alegeri se regaseste in mentinerea rupturii legaturilor diplomatice ale Frantei cu Vaticanul din 1905, in vreme ce in Alsacia si in Lorena biserica continua sa fie institutie de stat. Clemenceau, vechi anticlerical, nu dorea reluarea legaturilor cu Vaticanul, in timp ce Deschanel, marsand pe integrarea Alsaciei si Lorenei in statul francez, a promis restabilirea relatiilor cu Vaticanul. Alte alegeri la presedintie mult discutate au fost cele din 1924 in care Gaston Dumergue a fost ales in dauna lui Painleve sustinut de stanga. Dar cele mai controversate alegeri prezidentiale au fost cele din mai 1931 cand omul politic de anvergura mondiala Aristide Briand a pierdut in fata lui Paul Doumer.

La alegerile parlamentare deja amintite, ce au avut loc in 1919, s-au infruntat o coalitie mai larga intre partidele de dreapta si centru si de stanga, denumita sugestiv Blocul National, republicanii radicali care erau scindati, socialistii si Actiunea Franceza. Alegerile dominate de spaima de bolsevism au avut o tenta conservatoare. Blocul National a inregistrat un enorm succes. S-a format asa-numita "Camera albastru-deschis", printre alesi numarandu-se fosti combatanti si multi catolici activi. Presedinte al Consiliului de Ministri a devenit Alexander Millerand, fostul Inalt Comisar in Alsacia si Lorena. Socialistul Millerand a trebuit sa faca fata incercarii de greva generala a socialistilor radicali care, in vara anului 1920, in urma Congresului de la Tours, aderasera la Internationala a III-a. Datorita imbolnavirii lui Deschanel, Millerand a fost ales ca presedinte si a incercat sa depaseasca cadrul constitutional printr-o guvernare personala.

In ianuarie 1921 Aristide Briand a fost desemnat prim-ministru. Acesta era un partizan al apropierii de Germania si al reconcilierii istorice intre cele doua tari,. Mai exista un motiv de natura economica care explica atitudinea lui Briand: Germania fusese obligata sa plateasca reparatii de razboi 132 miliarde de marci aur, din care Frantei ii reveneau 52%. Briand considera ca numai o Germanie puternica ar fi putut plati aceste sume. La un an de la numirea sa in fruntea guvernului, in timp ce se afla la conferinta de la Cannes, unde incerca sa-si materializeze politica de reconciliere cu Germania, Briand a fost chemat la Paris unde i s-a anuntat demiterea din fruntea executivului francez. Locul sau a fost luat de Raymond Poincare. Consecinta a fost semnarea tratatului germano-sovietic de la Rapallo.

Poincare poseda o mare capacitate de lucru, probitate si claritate in idei. Politica sa fata de Germania a fost una ferma. In ianuarie 1920 a ocupat regiunea Ruhr pentru a-i forta pe germani sa plateasca. Sustinut numai de Italia lui Mussolini, dezavuat insa de Anglia si S.U.A., Poincare a avut un mandat greu.

La 11 mai 1924 electoratul si-a dat verdictul asupra politicii lui Poincare si a Blocului National. Intre timp, radicalii se separasera de Blocul National si se aliasera cu socialistii formand Cartelul Stangii. Alegerile au dat castig de cauza acestei noi aliante politice. Seful guvernului radical, Edouard Herriot, a format noul guvern sustinut de socialistii lui Leon Blum. Politica lui Herriot a fost una anticlericala, fidela Ligii Natiunilor si adepta a rezolvarii conflictului cu Germania. Guvernul Herriot a stabilit relatii oficiale cu Rusia Sovietica. La 10 aprilie 1925 Senatul a indepartat acest guvern.

Dupa o serie de guverne efemere, s-a constituit si primul guvern francez mai durabil avandu-l in frunte pe Poincare (1926-1929). Guvernul Poincare a primit depline puteri pe timp de sase luni pentru stabilizarea monedei nationale. Printr-o politica de economii, de credit ieftin si imprumuturi pe termen lung, Poincare a stabilizat francul la 1/5 din valoarea sa antebelica. In 1927 s-a revenit la scrutinul de arondament. In anul urmator noile alegeri, bazate pe acest sistem, i-au dat castig de cauza lui Poincare si Uniunii Nationale care-l sprijinea, electoratul dandu-i astfel un bonus primului ministru pentru reusita sa in depasirea crizei de dupa razboi. Guvernul Poincare, care-l avea la Departamentul de Razboi pe Paul Painleve, a acreditat ideea unei linii de aparare la granita cu Germania, fortificatie denumita, dupa numele succesorului lui Painleve, linia Maginot. Succese au fost obtinute si in politica externa prin aplanarea diferendelor cu Germania in urma integrarii acestui stat in Liga Natiunilor in 1926 si prin semnarea Pactului Briand-Kellogg in 1928.

Dupa destramarea Uniunii Nationale, Poincare si-a reconstituit guvernul la 11 noiembrie 1928, pastrandu-l pe Briand la externe. In iulie 1929, din motive de sanatate, Poincare s-a retras iar Briand i-a urmat la presedintia consiliului pentru cateva luni. Ulterior, acesta s-a intors la conducerea politicii externe. La 30 mai 1930 el a lansat apelul privind constituirea Uniunii Europene. In 1932, in plina criza economica, care a afectat puternic si Franta prin somaj, falimente bancare si industriale, coruptie au avut loc noi alegeri in care castigatoare a fost Uniunea Stangii.

Anul 1932 a fost tragic in istoria Frantei prin asasinarea presedintelui Doumerc la 6 mai. Guvernele care s-au format - Herriot, Paul Boncour, Edouard Daladier - au fost vremelnice, acestea avand de facut fata crizei economice, izbucnirii unor scandaluri de coruptie (cea mai celebra a fost afacerea Stavisky) si ascensiunii extremei drepte.

In ianuarie 1934 s-a format un nou guvern Daladier. O luna mai tarziu, la 6 februarie 1934, sa desfasurat o mare manifestatie a extremei drepte care a ocupat Place de Concorde. Principalul partid implicat in organizarea manifestatiei a fost Crucile de Foc. Acesta fusese format in 1927 si era condus de colonelul de la Rouque. Manifestatia s-a desfasurat sub deviza "Jos hotii!". In momentul in care s-a inaintat spre Palatul Bourbon s-a facut uz de arme fiind inregistrati 11 morti si 300 de raniti. Daladier a reusit sa obtina votul de incredere al Camerei Deputatilor ca o compensatie pentru faptul ca consilierii Parisului se aflasera in fruntea demonstratiei din 6 februarie. La randul lor, comunistii au organizat o contrademonstratie la 9 februarie, ceea ce a demonstrat ascensiunea celor doua extreme in viata publica franceza. Pentru a demonstra sustinerea de care se bucura inca liberalismul, la 12 februarie a avut loc o manifestatie republicana.

Cabinetele care au urmat nu au reusit sa reziste mult timp. Crima si-a facut din nou prezenta in Franta la 9 noiembrie 1934 cand, alaturi de regele Alexandru al Iugoslaviei, a fost ucis si ministrul de externe Louis Barthou. Aparitia pe scena politica germana a guvernului Hitler a provocat in Franta tensiuni suplimentare in viata politica. Vechile dispute ideologice s-au acutizat, iar viata politica franceza a fost fragmentata, fara a se gasi resursele unui consens national in vreun domeniu anume. Franta si-a intensificat prezenta politica in rasarit, incercand sa prinda Germania intre doua fronturi militare si sa o oblige la retinere. La 2 mai 1935 a fost semnat in aceasta directie pactul franco-sovietic de asistenta mutuala.

Stanga si-a grupat randurile pentru a face fata pericolelor provenind de la extrema dreapta. La 14 iulie 1935 a fost constituit Frontul Popular din care faceau parte comunistii, socialistii si radicalii. Deviza frontului era: "Paine, pace, libertate!" Frontul Popular ataca in programele sale cele 200 de familii din Franta care controlau legislativul. Socialistii lui Blum au castigat alegerile, urmati fiind de radicali si comunisti. Invingator in alegeri, frontul a format guvernul promitand marirea salariilor, contracte de munca, saptamana de lucru de 40 de ore, concedii platite. Guvernul Blum (15 august 1936 - 20 iunie 1937), neobtinand deplinele puteri cerute Senatului, a demisionat dupa nici un an de la instalare. Efemeritatea guvernelor franceze a continuat pana la formarea guvernului Daladier in 1938.

Intre timp, problemele cauzate de criza economica, care dusesera intre 1931 si 1935 la scaderea cu 1/3 a valorii productiei, cu 60% a comertului exterior, la existenta a 1,5 milioane de someri in 1934 si la scaderea cu 30% a salariilor au fost depasite. Franta a avut in perioada interbelica o situatie dificila datorata faliei existente intre statul major republican si elita natiunii, pe de o parte, si intre elita si natiune, pe de alta parte. Actiunea Franceza a influentat o mare parte din clasele conducatoare franceze iar Frontul Popular de la jumatatea anilor 1930 o buna parte a populatiei. Senatul a fost o institutie conservatoare formata in general din persoane in varsta din clasele superioare. Aceasta explica lipsa spiritului progresist din viata politica franceza din perioada interbelica. De asemenea, surprinde preferinta pentru mediocritate, observabila in alegerea presedintilor francezi. Limitele regimului parlamentar s-au manifestat si in Franta prin preferinta executivului pentru decretele legi, pentru obtinerea unor puteri exceptionale si pentru ocolirea Parlamentului.

Tarile Europei de Vest au cunoscut transformari radicale in perioada interbelica. In Franta si Marea Britanie fortele politice pentru a depasi situatiile de criza au apelat tot mai des la guverne de coalitie, alcatuite din repezentantii mai multor partide, fapt ce a permis blocarea accesului fortelor extremiste la guvernare, astfel traditiile democratice fiind salvate, chiar daca au existat si momente dificile. In alte tari precum Italia, Germania, Spania urmarim ascensiunea fortelor extremiste de dreapta care reusesc sa cucereasca puterea si sa impuna regimuri dictatoriale: regimul fascist in Italia, nazistii in Germania si regimul lui Franco in Spania. Toate aceste regimuri au aparut in urma unor profunde crize politice si incapacitatii guvernelor de a le solutiona. Politica de conciliere promovata de state precum Franta si Marea Britanie sau cea de neinterventie a SUA a permis pe de o parte consolidarea acestor regimuri, iar pe de alta parte la transformarea acestora in focare de razboi care ameninta securitatea europeana.

D. Tarile Europei Centrale si de Sud-Est in anii 1918-1939: consideratii generale

In urma disparitiei celor patru mari imperii pe harta politica a Europei Centrale si de Sud-Est au aparut noi state care au fost create in urma aplicarii principiului nationalitatilor iar altele au reusit sa-si reintregeasca teritoriile sale. In perioada urmatoare noile state se vor implica activ in crearea unor sisteme politice democratice, dupa modelul francez. Antrenandu-se in aceasta misiune dificila aceste state vor urma un parcurs plin de obstacole, care a scos la suprafata si unele trasaturi care reprezentau fragilitatea sistemului democratic, astfel permitand altor forte sa obtina controlul si instaurarea unor regimuri dictatoriale. In continuare vom evoca unele dintre aceste transformari ce s-au produs in aceasta zona a Europei care si-au lasat amprenta asupra evolutiei ulterioare a acestor state.

1. Albania

Albania era stat independent din 1912, iar dupa primul razboi mondial continua sa fie ocupata de Italia. La 21 ianuarie 1920, Congresul National de la Lushvija a adoptat textul unei noi Constitutii, ce prevedea mentinerea monarhiei, dar cu conditia inlaturarii printului Wied si constituirea unei Regente. In august 1920, italienii au fost obligati sa-si retraga trupele de pe teritoriul Albaniei, cu exceptia insulei Sazan. Conferinta reprezentantilor Marii Britanii, Frantei, Italiei si Japoniei de la Paris, la 9 octombrie 1921 a recunoscut independenta statului albanez si a fixat granitele lui (au ramas cele din 1913).

Primul ministru, Ahmed Zogu, la 22 decembrie 1922, a instaurat in tara un regim dictatorial. In urma unei insurectii din perioada 25 mai-10 iunie 1924, ce urmarea rasturnarea dictaturii, Zogu a fugit in Regatul sarbo-croato-sloven. S-a constituit un guvern democrat, condus de Fan S. Noli. Spijinit de anumite cercuri din tara, Ahmed Zogu s-a intors la Tirana la 21 ianuarie 1925 si a proclamat Albania republica, fiind ales in calitate de presedinte. In noua sa calitate el s-a orientat spre Italia lui Mussolini, fapt ce a dus la cresterea influentei economice si politice a acestei tari in Albania. Pe plan intern Ahmed Zogu era preocupat de consolidarea puterii pe care o detinea. El a convocat la 14 iunie 1928 o a doua Adunare Constituanta in cadrul careia s-a adoptat decizia ca Albania sa devina monarhie. In calitate de rege a fost proclamat Ahmed Zogu sub numele de Zogu I. La 1 decembrie 1928 a fost adopatata o noua Constitutie conform careia Albania devenea o monarhie democratica, parlamentara si ereditara, cu un Parlament unicameral. Zogu I a condus Albania pana in 1939, mentinand un regim dictatorial ce apara interesele unei elite nu prea numeroasa.

2. Bulgaria

Bulgaria dupa primul razboi mondial facea parte din randul tarilor invinse. Tarul Ferdinad a fost obligat sa abdice in favoarea fiului sau Boris a III-lea, la 4 octombrie 1918. Bulgaria era o monarhie constitutionala, in care puterea legislativa revenea Adunarii Nationale, puterea executiva tarului si Consiliului de Ministri, iar puterea judecatoreasca tribunalelor. Constitutia adoptata in 1879, a fost completata cu unele amendamente in 1893, 1911 si 1920 si a functionat in Bulgaria pana in 1934.

In august 1919 au loc alegeri pentru Adunarea nationala, castigate de Uniunea Populara Agrariana Bulgara. Formarea guvernului a fost incerdintata lui Alexandar Stamboliiski, unul dintre liderii Uniunii, care la 21 mai 1920 a devenit prim-ministru. Politica cabinetului agrarian a avut consecinte nefavorabile atat asupra economiei cat si asupra partidului. Politica externa a lui Stamboliiski era orientata spre mentinerea de bune relatii cu Marea Britanie, SUA, Franta si Italia. O idee originala a guvernului a fost crearea unor trupe de munca, o modalitate de evitare a clauzelor militare a Tratatului de la Neuilly, care limita mentinerea unei armate regulate in Bulgaria.

La 9 iunie 1923, Alianta Militara, o organizatie formata in 1919 din ofiteri, a organizat o lovitura de stat. Guvernul Stamboliiski a fost inlaturat iar premierul omorat. A fost format un nou guvern din reprezentanti ai Intelegerii Populare, in frunte cu profesorul Alexandar Tankov. Principala sarcina a noii puteri era normalizarea vietii politice si economice a tarii. Puterea se bucura de un larg sprijin social ceea a contribuit la crearea Intelegerii Democratice, formatiune in care s-au contopit unele partide traditionale - Intelegerea Populara si Alianta Militara. Schimbarea fortata a puterii de la 9 iunie 1923 si rascoala ce a urmat si-au pus amprenta asupra vietii sociale din Bulgaria. In 1924 a fost adoptata o lege privind protectia statului, ce a ramas in vigoare pana la 9 septembrie 1944, care limita libertatile civice.

Dupa guvernarea lui Tankov, urmeaza un al doilea cabinet al partidului Intelegerea Democratica (1926-1931), condus de Andrei Liapcev si alte doua guverne ale Blocului Popular (1931-1934) in frunte cu Alexandar Malinov si Nikola Musanov, asigurand o liniste relativa in tara. In domeniul politicii externe diplomatia bulgara urmarea revizuirea Tratatului de la Neuilly- sur- Seine.

Criza economica mondiala de la sfarsitul anilor '20 a lasat urme adanci asupra viatii economice si politice a Bulgariei. Depresiunea economica a polarizat societatea bulgara. Se manifesta Miscarea Social-Populara, de dreapta, a profesorului Alexandar Tankov si cercul politic "Zveno" (Veriga). Adeptii schimbarilor radicale s-au orientat spre impunerea unei guvernari autoritare. Inceputul a fost dat de lovitura de stat din 19 mai 1934, realizata de Alianta Militara si "Zveno". Prim-ministru devine Kimon Gheorghiev. Noul guvern a promovat o politica de apropiere de Franta si Marea Britanie.

Teama de a-si pierde coroana a intensificat activitatea politica a lui Boris al III-lea. Capatand o experienta considerabila ca monarh si dorind sa guverneze, el a reusit sa-i indeparteze pe miltari de la putere, dupa un an si jumatate. Regele a inceput sa desemneze guverne si sa instaureze un regim personal in tara. Bulgaria s-a transformat intr-o monarhie autoritara. Noul premier desemnat, Gheorghi Kioseivanov, in noiembrie 1935, a guvernat Bulgaria pana la inceputul lui 1940. Indiferent de schimbarea cabinetelor, actele guvernelor anterioare - suspendarea Constitutiei, dizolvarea Adunarii Nationale, interzicerea activitatii partidelor politice, care mai sunt reprezentate doar de liderii lor si de cei mai cunoscuti membri, lichidarea activitatii sindicale independente, ce au dus la distrugerea regimului parlamentar-constitutional din tara - n-au fost abrogate.

Bulgaria a inceput sa intretina intense relatii economice cu al Treilea Reich. In ajunul celui de al Doilea Razboi Mondial, Bulgaria s-a orientat deschis spre Germania, avand un interes comun - revizuirea statu-quo-ului si a tratatelor din 1919 si modificarea granitelor.

3. Cehoslovacia

Cehii si slovacii se inscriu in randul popoarelor care in timpul primul razboi mondial au luptat pentru eliberare nationala si crearea unui stat independent. Consiliul National Cehoslovac, infiintat la Paris in anul 1914, de Thomas Masaryk, Eduard Benes si Milan Stefanik, pleda pentru independenta fata de Imperiul Habsburgic. In iulie 1918, pe fondul tulburarilor sociale tot mai pronuntate, gruparile politice cehe de la Praga s-au reunit, formand un Consiliu National intern, sub conducerea lui Kramar. In octombrie 1918, Consiliul National s-a proclamat guvern provizoriu al Republicii Cenoslovace, in numele careia Comitetul National Praghez a preluat puterea la 28 octombrie. In conditiile destramarii Imperiului Austro-Ungar, la finele primului razboi mondial, la 28 octombrie 1918, a fost proclamata la Praga Republica Ceha Independenta, care se s-a unit la 30 octombrie 1918 cu Slovacia.

Noii lideri de la Praga s-au orientat spre formarea unui sistem politic propriu. La mijlocul lunii noiembrie 1918 a fost reunit un organism legislativ national, care s-a declarat drept Adunare Constituanta. Thomas Masaryk a fost ales presedinte iar Kramar - prim-ministru. A fost elaborata o Constitutie provizorie. Cehoslovacia a continuat sa fie un stat democratic in toata perioada interbelica.

Cu exceptia anului 1921, Cehoslovacia a cunoscut o dezvoltare stabila. Criza economica mondiala a afectat si economia Cehoslovaciei, fiind inregistrati peste un milion de someri. In anii crizei s-au activizat elementele extremei drepte, indeosebi in regiunea muntilor Sudeti, care sustineau unirea Sudetilor cu Germania.

Politica externa a Cehoslovaciei in perioada interbelica era orientata spre aliante cu statele vecine, Franta si Marea Britanie. Impreuna cu Romania si Iugoslavia a fost constituita in 1921 Mica Intelegere. Prin Acordul de la Mnchen, incheiat de Germania, Italia, Franta si Marea Britanie (29-30 septembrie 1938), Germania anexeaza regiunea Sudeta. La 1 octombrie 1938, Polonia ocupa regiunea Teschen, iar in urma "primului arbitraj de la Viena" (2 noiembrie 1938), Ungaria anexeaza Slovacia meridionala si Sudul Ucrainei Subcarpatice. Slovacia isi proclama la 14 martie 1939 independenta, devenind un stat satelit al Germaniei naziste, Ungaria anexeaza intreaga Ucraina Subcarpatica, iar la 15 martie 1939 Cehia este ocupata de trupele germane, (Protectoratul Boemiei si Moraviei). In 1940 se constituie la Londra un guvern cehoslovac in exil.

4. Grecia in perioada interbelica

Grecia, la sfarsitul razboiului, facea parte din tabara Antantei. In perioada 1919-1922 a fost antrenata intr-un razboi cu Turcia, care se incheie cu un esec dramatic pentru greci: circa 1,5 milioane de greci fiind nevoiti sa se refugieze din Asia Mica.

Sistemul politic interbelic a evoluat de la monarhie constitutionala la republica, apoi iarasi la monarhie, care in cele din urma se transforma in regim autoritar. Pana in anul 1924, Grecia era o monarhie constitutionala. La 19 decembrie 1923, regele George al II-lea a fost silit sa abdice, Grecia proclamandu-se republica la 25 mai 1924. Urmeaza o perioada de instabilitate politica, instaurarea unor guverne de coalitie. Este promulgata o noua Constitutie la 2 iulie 1927.

In octombrie 1935, regimul republican a fost inlaturat in urma unei lovituri de stat, noul premier Georgios Kondylis asumandu-si si titlul de regent. A fost organizat un referendum, unde 97,8 % din populatie s-a pronuntat pentru restaurarea monarhiei. La 24 noiembrie 1935, regele George al II-lea si-a reocupat tronul. La 4 august 1936 a avut loc o noua lovitura de stat, generalul monarhist Ioannis Metaxas instituind un regim dictatorial, care s-a mentinut pana in 1941. A fost introdusa starea de asediu, dizolvat Parlamentul, desfiintate partidele politice, suspendate unele articole din Constitutie, introdus un control strict asupra cetatenilor.

In domeniul politicii externe Grecia a fost adepta securitatii colective si regionale; ea urmarea mentinerea integritatii teritoriale, fiind amenintata de politica revizionista a statelor vecine, Turcia si Bulgaria. In anul 1934 a fost printre statele care au infiintat Intelegerea Balcanica. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial si-a declarat neutralitatea, dar a fost atactata de trupele italiene, la 28 octombrie 1940, pe care a reusit sa le respinga, fiind insa obligata sa capituleze in fata trupelor germane la 23 aprilie 1941.

5. Iugoslavia

Popoarele slave din Balcani, in anii primului razboi mondial, si-au intensificat lupta pentru independenta. La Londra a fost creat un Comitet al Slavilor de Sud, in frunte cu A.Trumbi, care pleda pentru emancipartea slavilor din Imperiul austro-ungar si unirea lor cu Serbia si Muntenegru. In iulie 1917, pe insula Corfu, a fost semnata o declaratie de catre A. Trumbi si premierul sarb, Nicolas Pasi, prin care se recunostea unitatea nationala a sarbilor, croatilor si slovenilor. La 1 decembrie 1918, a fost proclamat Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, in frunte cu reprezentantul dinastiei sarbe Karagheorghevici, printul Alexandru I. Regatul cuprindea Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croatia, Dalmatia, Vojvodina si Bosnia-Hertegovina. Nivelul de dezvoltare al acestor regiuni era foarte diferit, fapt se s-a rasfrant negativ asupra situatiei interne a tarii. In viata politica a tarii rolul principal pana in ianuarie 1929 l-a avut Partidul Radical - promotor al nationalismului sarb. Au existat forte care au criticat caracterul centralizat al regimului si dominatia politica a sarbilor in timpul domniei lui Alexandru I. In calitate de lider al opozitiei antisarbe s-a afirmat Ante Pavelic, membru al Parlalmentului, care a condus miscarea terorista a ustasilor, dupa ce s-a refugiat in Italia in 1929.

La 6 ianuarie 1929, regele Alexandru I a anulat Constitutia, a dizolvat parlamentul (Scupstina Populara), a interzis activitatea partidelor si a organizatiilor politice. El a concentrat in mainile sale puterea legislativa si executiva. Guvernul condus de Petor Zivkovii era subordonat direct regelui. In septembrie 1931, a fost promulgata o noua Constitutie ce prevedea instituirea unui parlament bicameral.

La fel ca si alte state din zona, Iugoslavia a fost afectata puternic de criza economica mondiala, fiind o tara cu o economie preponderent agrara.

In perioada interbelica politica externa a Iugoslaviei era axata pe mentinerea statu-quo-ului teritorial, consolidarea sistemului bazat pe securitatea colectiva. Tara era adepta politicii securitatii regionale. Iugoslavia a fost una dintre statele care au constituit Mica Intelegere in 1921 alaturi de Romania si Cehoslovacia. In 1934 participa la crearea Intelegerii Balcanice, alaturi de Turcia, Grecia si Romania. In octombrie 1934, la Marsilia, a fost asasinat regele Iugoslaviei, Alexandru I, impreuna cu ministrul francez al afacerilor externe, Louis Barthou de membrii ai miscarii teroriste a ustasilor. Rege a devenit fiul minor, Petru al II, instituindu-se astfel un Consiliu de Regenta in frunte cu printul Paul. Intervin unele schimbari si in domeniul politicii externe. Noul guvern condus de Milan Stojadinovi (1935-1939) s-a orientat spre colaborare cu Germania si Italia. In 1937 a fost semnat la Roma un tratat de prietenie cu Italia, fapt ce a contribuit la slabirea Intelegerii Balcanice

6. Polonia in perioada interbelica

Statul polonez disparuse ca entitate organizatorica din 1795. Polonezii erau divizati in cadrul Imperiului austro-ungar, rus si cel german. In secolul al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea, propaganda poloneza pentru emancipare nationala era deosebit de activa. De altfel, punctul 13 dintre Declaratia presedintelui american stipula necesitatea infiintarii unui stat polonez cu iesire la mare. Astfel erau recunoscute drepturile polonezilor de a-si crea un stat national independent. Primii au reusit sa se elibereze polonezii din componenta fostului Imperiu rus, dupa disparitia acestuia. La 15 octombrie 1918, deputatii polonezi din Parlamentul de la Viena au declarat ca polonezii inceteaza sa se mai considere cetateni ai Imperiului habsburgic.

La 6 noiembrie 1918, a fost constituit un Guvern provizoriu, iar la 18 noiembrie a fost proclamata Republica Polona independenta, in frunte cu generalui Jsef Pilsudski. La 20 februarie 1919, a fost adoptat primul act al Poloniei independente, Mica Constitutie. La 17 martie 1921 a fost votata noua Constitutie a Poloniei, care garanta noua forma de stat - republica prezidentiala, presedintele fiind ales pe un termen de sapte ani. Puterea legislativa apartinea Seimului si Senatului, cea executiva presedintelui si ministrilor. Constitutia oferea largi drepturi si libertati democratice cetatenilor tarii.

Primul presedinte al tarii, Jsef Pilsudski, s-a retras in 1922 de la putere ca sa revina in mai 1926, instaurand un regim autoritar, pe care il mentine pana in 1935, cand a incetat din viata. Noul regim politic, intitulat Sanacja, urmarea redresarea tarii (asanare morala). Dupa preluarea puterii, Pilsudski a afirmat ca nu dorea introducerea in Polonia a unei dictaturi. El intentiona sa tina armata departe de mainile politicienilor, sa stabilizeze economia, sa puna capat nedreptatilor sociale, sa-i uneasca pe toti cetatenii polonezi sub semnul respectului fata de stat si sa faca din Polonia o mare putere europeana. La 2 august 1926, a fost aprobata o noua Constitutie, ce consacra regimul autoritar, presedintele fiind investit cu drepturi sporite.

Politica externa a Poloniei, in perioada interbelica, era orientata spre alianta cu Franta. Intre cele doua tari au fost semnate doua acorduri militare in 1921 si 1925. La 3 martie 1921, a fost semnat un tratat cu Romania, care a refuzat sa faca parte din Mica Intelegere. Polonia s-a apropiat de tarile baltice, urmarind crearea unor aliante regionale in care sa joace un rol predominant dar din cauza disputelor pe care le avea cu Lituania nu si-a atins scopul propus. Pilsudski a participat activ la elaborarea politicii externe poloneze, alaturi de Jsef Beck, ministrul de externe. Fata de Germania si U.R.S.S., cei "doi dusmani " ai Poloniei, Pilsudski era adeptul unor relatii bune, dar nu aliante cu ele. Doctrina nu excludea, insa, pacte de neagresiune, primul fiind incheiat cu U.R.S.S. in 1932. Cu Germania a fost semnat un asemenea pact dupa venirea lui Hitler la putere, in ianuarie 1934. Pactul cu Hitler a avut consecinte pozitive pe termen scurt, permitand rezolvarea catorva dintre disensiunile existente intre cele doua state, reducerea temporara a presiunilor germane asupra Danzigului si coridorului polonez. Dezavantajele aveau sa se vada ceva mai tarziu.

In noiembrie 1938, Polonia a ocupat regiunea Teschen a Cehoslovaciei, fiind sprijinita de Germania si Ungaria. Presiunile sporite ale Germaniei au determinat Polonia sa se reorienteze iarasi spre Franta si Marea Britanie. La 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacata de Germania nazista, iar la 17 septembrie de catre U.R.S.S., teritoriul ei fiind impartit pentru a patra oara intre cele doua state.

7. Ungaria

Dupa infrangerea si destramarea Imperiului Habsburgic, la 16 noiembrie 1918, a fost proclamata Republica Ungara. Puterea politica a fost preluata de un Consiliul National, alcatuit din liberali si conservatori, in frunte cu Mihly Kroly. A fost introdus dreptul de vot universal, s-a proclamat libertatea adunarilor, au fost luate unele masuri de improprietarire a taranilor.

La inceputul anului 1919, noua conducere a Ungariei a cunoscut o criza politica. Social-democratii au apelat la ajutorul comunistilor unguri, partid creat in noiembrie 1918, in frunte cu Bla Kun, pentru a forma un guvern de coalitie. La 21 martie 1919, a fost proclamata Republica Ungara a Sfaturilor, in frunte cu Sndor Garbai. Liderul comunist, Bela Kun, a fost numit ministru de externe. Treptat, comunistii si-au extins autoritatea si au proclamat Republica Sovietica Ungara, mizand pe sprijinul promis de Lenin. In iunie 1919, Ungaria a fost proclamata Republica Sovietica Unionala, unita cu Rusia sovietica. Republica Ungara a Sfaturilor a existat timp de 133 de zile. Existenta ei a fost curmata de interventia externa, dar si a fortelor interne. Un rol important in inlaturarea comunistilor de la putere si infrangerea Republicii Sfaturilor l-au jucat trupele romane.

La 16 noiembrie 1919, Budapesta a fost ocupata de trupele conduse de amiralul Miklos Horthy, care a restaurat regimul monarhic. Parlamentul a lichidat republica in ianuarie 1920, iar Miklos Horthy a fost ales regent. El a instaurat un regim autoritar in Ungaria ce s-a mentinut in perioada 1920-1944. Conducerea Ungariei in perioada interbelica a depus eforturi diplomatice considerabile in vederea revizuirii Tratatului de la Trianon. Din 4 iunie 1920, Ungaria s-a apropiat de statele care contestau sistemul de la Versailles - Germania nazista si Italia fascista. Ungaria a fost admisa in Societatea Natiunilor in 1923. In anii 1929-1933, a depus unele eforturi in vederea scindarii Micii Intelegeri. A incercat sa atraga de partea sa Romania si Iugoslavia, oferindu-le sprijin in cazul unui conflict, mai ales Romaniei in caz de atac din partea U.R.S.S..

Dupa venirea lui Hitler la putere, Ungaria a intarit relatiile cu Germania, semnand la Roma un Protocol intre Ungaria, Italia si Austria, indreptat impotriva Micii Intelegeri si Intelegerii Balcanice. Ungaria a sustinut planurile anexioniste germane, felicitand-o pentru anexarea Austriei in martie 1938. Ungaria a participat la dezintegrarea Cehoslovaciei, obtinand unele teritorii din Sudul Slovaciei. In vara anului 1940, a obtinut un alt succes in politica revizionista cand, prin Dictatul de la Viena, a reusit sa reanexeze Nord-Vestul Transilvaniei, teritoriu romanesc. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial Ungaria facea partea din tabara aliatilor Germaniei naziste. A participat alaturi de armata germana la invadarea Iugoslaviei, anexand Vojvodina de Vest.