Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic




ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE

I.1. APARITIA SI EVOLUTIA O.N.U.




Organizatia Natiunilor Unite este cea mai importanta organizatie internationala din lume. Denumirea de Natiunile Unite a fost folosita pentru prima oara in ”Declaration by United Nation” de la 1 ianuarie 1942, cand reprezentantii a 26 de natiuni au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta impreuna impotriva Puterilor Axei

In 1945, reprezentantii a 50 de tari s-au intalnit la San Francisco pentru a elabora Carta Natiunilor Unite. Delegatii au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentantii Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii si Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA) in perioada august – octombrie 1944.

Carta ONU a fost semnata la 26 iunie 1945 de reprezentantii celor 50 de tari.

ONU a inceput sa existe oficial la 24 octombrie 1945, cand Carta a fost ratificata de China, Franta, Uniunea Sovietica, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii si de o majoritate a celorlalti semnatari. Ziua ONU este sarbatorita la 24 octombrie a fiecarui an.

ONU are misiunea de a asigura pacea mondiala, respectarea drepturilor omului, cooperarea internationala si respectarea dreptului international.

Era succesoarea Ligii Natiunilor, care esuase in contracararea eficienta a agresiunilor din anii 1930 – Japonia pur si simplu s-a retras cand Liga a condamnat agresiunea ei impotriva Chinei. Ca si in cazul Ligii, ONU a fost fondata pentru a intari ordinea mondiala si prevalenta legii si pentru a impiedica un nou razboi mondial.

Exista de mult o anumita tensiune intre ONU si Statele Unite, in calitate de cel mai puternic stat al lumii. Statele Unite nu aderasera la Liga, iar sediul ONU a fost stabilit la New York si pentru a asigura interesele americane. ONU constrange, intr-un anumit fel, SUA, creand singura coalitie care poate rivaliza cu puterea americana – una a tuturor statelor. O anumita tendinta izolationista din politica externa a SUA se opune conceptului ONU. Cu toate acestea, ONU amplifica puterea americana deoarece Statele Unite conduc coalitia globala a ONU. Statele Unite nu sunt suficient de bogate sau puternice pentru a pastra singure ordinea in lume. Si, in calitate de mare putere comerciala, Statele Unite beneficiaza de stabilitatea si ordinea la care contribuie ONU.

In anii ’50 si ’60, numarul membrilor ONU a trecut de dublul cifrei initiale, cand coloniile din Asia si Africa si-au castigat independenta. Aceasta extindere a schimbat caracterul Adunarii Generale, in care fiecare stat are un vot, indiferent de dimensiunea sa. Noii membri aveau alte preocupari fata de tarile occidentale industrializate si adesea aveau resentimente fata de occidentalii care ii colonizasera. Multe state din Sud considerau ca Statele Unite aveau prea mare putere in ONU. Au observat ca ONU este de regula eficienta in problemele de securitate internationala doar daca in fruntea acestor eforturi se gaseau Statele Unite (ceea ce se intampla cand sunt in joc interesele Americii).

Astfel, cresterea numarului de membri a modificat modul de votare in ONU. In primele doua decenii de existenta a ONU, Adunarea Generala a luat in mod regulat partea Statelor Unite, iar Uniunea Sovietica a fost marea putere care si-a folosit dreptul de veto in Consiliul de Securitate pentru a contracara aceasta tendinta. Dar pe masura ce noile state independente au inceput sa predomine, Statele Unite s-au gasit in minoritate in multe probleme, iar in anii ’70 si ’80 devenise principalul utilizator al dreptului de veto.

Pana in 1971, locul Chinei in Consiliul de Securitate (si in Adunarea Generala) a fost ocupat de catre guvernul nationalist din Taiwan, care pierduse puterea in partea continentala a Chinei in 1949. Excluderea Chinei comuniste a fost exceptie de la principiul ONU al universalitatii membrilor sai, iar in 1971, locul Chinei le-a fost luat nationalistilor si oferit guvernului comunist. Astazi, guvernul din Taiwan – care functioneaza autonom in multe probleme internationale in ciuda statutului sau formal de provincie chineza – nu este membru al ONU.

De-a lungul Razboiului Rece, ONU a inregistrat putine succese in privinta securitatii internationale deoarece conflictul SUA-Uniunea Sovietica impiedica ajungerea la un consens. ONU parea oarecum irelevanta intr-o ordine mondiala structurata de doua blocuri de aliante in opozitie. Existau o serie de exceptii notabile, precum apararea Coreii de Sud in timpul razboiului din Coreea si acorduri de a stationa forte de mentinere a pacii in Orientul Mijlociu, dar ONU nu a jucat un rol central in rezolvarea conflictelor internationale. Adunarea Generala, unde predominau statele lumii a treia, isi concentra atentia asupra problemelor economice si sociale ale tarilor sarace, care au devenit principala preocupare a ONU.

Si statele din Sud au folosit ONU drept forum pentru a critica tarile bogate in general si Statele Unite in special. In anii ’80, Guvernul SUA si-a manifestat dezaprobarea fata de aceasta tendinta si nu a mai varsat cotizatia sa la ONU( mai mult de un miliard de dolari), retragandu-se de asemenea dintr-una din agentiile ONU,UNESCO.

Dupa Razboiul Rece, marile puteri au putut cadea de acord asupra unor masuri privind securitatea internationala. In acest context, ONU a preluat rolul central in privinta problemelor de securitate internationala. ONU a inregistrat o serie de succese majore in partea a doua a anilor ’80, punand capat unor violente conflicte regionale (in America Centrala si in razboiul dintre Iran si Irak) si stationand forte de mentinere a pacii pentru a monitoriza incetarea focului. In Namibia, o forta a ONU a supravegheat independenta fata de Africa de Sud si primele alegeri libere ale acestei natiuni. In 1990, ONU era deja cel mai important instrument mondial de rezolvare a conflictelor internationale.

Totusi, noile misiuni au intampinat probleme serioase. Finantarea necorespunzatoare a subminat eforturile de mentinere a pacii. In Angola, ONU a trimis doar cativa militari din fortele de mentinere a pacii, iar cand guvernul a castigat alegerile supravegheate la nivel international din 1992, rebelii au pus mana pe arme, iar razboiul civil a fost reluat. Intre timp, in Somalia, ONU s-a pozitionat impotriva unui conducator de factiune, dar nu l-a putut invinge si a fost nevoita sa se retraga. In Cambodgia, factiunea Khmerilor Rosii a refuzat sa predea armele conform planului de pace al ONU pe care-l semnase; ulterior, o lovitura de stat a intrerupt tranzitia Cambodgiei catre democratie.

Astfel de probleme au fost dramatice mai ales in fosta Iugoslavie, unde ONU a desfasurat, intre 1993 si 1995, cea mai mare misiune de mentinere a pacii, cu aproape 40.000 de trupe straine, cu costuri anuale care depaseau un miliard de dolari. Misiunea a fost puternic marcata de o neconcordanta dintre tipurile de forte trimise (dotate cu armament usor, echipate mai degraba pentru operatiuni umanitare) si situatia de fapt (agresiune teritoriala din partea unor forte inarmate). Aceasta combinatie nefericita s-a numit „mentinerea pacii fara sa existe o pace de mentinut.

In contextul acestor probleme (si al refuzului SUA de a-si plati cotizatia), ONU a redus operatiunile de mentinere a pacii in 1995-1997 (de la 78.000 la 19.000 de militari) si a procedat la reduceri si reforme in cadrul Secretariatului ONU si al programelor ONU. Aceste schimbari au rezultat dintr-o criza financiara de la jumatatea anilor ’90, care l-a determinat pe Secretarul General Boutros-Ghali sa declare la cea de-a cincizecea aniversare a ONU ca „practic Organizatia Natiunilor Unite este falimentara”. Supravegherea reformelor si reducerilor a fost o preocupare a succesorului sau, Kofi Annan, care a preluat functia in 1997.

Timp de mai multi, Statele Unite nu si-au platit datoriile, chiar daca noul Secretar General a redus bugetul si posturile, cum cerusera Statele Unite. Totusi, o campanie de lobby de mare amploare din 1999, desfasurata de suporterii americani ai ONU, sustineau ca „marile natiuni trebuie sa-si plateasca”. Aliatii apropiati ai SUA au criticat pe fata faptul ca acestea nu isi respecta angajamentele internationale. In final, Statele Unite au fost de acord sa plateasca, dar in conditii renegociate pentru viitor. Atacurile teroriste din 2001 au marit participarea SUA la ONU, unde o coalitie decisiva de state membre au sprijinit initial pozitia SUA in privinta terorismului in Afganistan.

Razboiul din Irak din 2003 a scos la iveala noi si serioase diferente de opinie intre marile puteri din cadrul ONU. Dupa ce ajunsese la un consens in ceea ce priveste dezarmarea Irakului si retrimiterea inspectorilor ONU pentru armament, Consiliul de Securitate s-a impartit in doua tabere cand a fost vorba de autorizarea utilizarii fortei impotriva Irakului – Statele Unite si Marea Britanie erau pentru, Franta, Rusia si China erau impotriva. Cand Franta a amenintat cu utilizarea dreptului de veto impotriva unei rezolutii ONU care autoriza razboiul, coalitia SUA-Marea Britanie a rasturnat guvernul irakian fara sprijinul explicit al ONU. Annan a numit ulterior acest razboi ilegal. ONU a trimis o echipa in Irak pentru a ajuta la reconstructie, dar atentatorii sinucigasi au distrus-o, ucigand seful misiunii si zeci de alte persoane. Un alt atentator cu bomba a distrus sediul Crucii Rosii din Bagdad. ONU si-a retras personalul din Irak in 2003 si a ramas in mare parte pe margine in cel mai important conflict international.

Ca sa mai agraveze tensiunile dintre SUA si ONU, documentele recuperate in timpul razboiului din Irak sugerau ca inaltii demnitari ai ONU, din Franta, China si Rusia (precum si companii petroliere americane), au profitat ilegal de programul „petrol pentru hrana” destinat Irakului, care trebuia sa reduca suferintele civililor provocate de sanctiunile economice din anii ’90 O companie elvetiana cercetata pentru frauda in programul irakian amintit s-a dovedit ca ii platea mii de dolari pe luna fiului lui Annan, creand ceea ce Annan insusi a recunoscut ca era o problema de perceptie. Raportul initial al unei cercetari independente din martie 2005 l-a scutit pe Annan de orice vina personala, dar a criticat ONU pentru proasta administrare si supravegherea slaba a programului.

In unele privinte, ONU abia a inceput sa lucreze asa cum a fost planificat la inceput, printr-un acord al marilor puteri si recunoasterea universala a Cartei. Totusi, atunci cand statele au inceput sa se adreseze din ce in ce mai mult Natiunilor Unite, marimea si resursele modeste ale acesteia au fost serios supraincarcate, ceea ce a dus la o reducere a misiunilor si fondurilor. In ziua de azi, ONU este mai importanta ca niciodata, desi inca in pericol de a esua. In urmatorii ani, ONU trebuie sa continue sa faca fata sfidarilor rolului sau in dezvoltare intr-o lume unipolara, limitelor bugetului sau si intaririi suveranitatii statelor.

I.2. STRUCTURA O.N.U.

Structura ONU graviteaza in jurul Adunarii Generale a ONU, in care reprezentantii tuturor statelor stau impreuna intr-o incapere enorma, asculta discursuri si adopta rezolutii. Adunarea Generala coordoneaza o serie intreaga de programe de dezvoltare si alte agentii autonome prin Consiliul Economic si Social (ECOSOC).

Adunarea Generala este alcatuita din toate statele membre ale ONU, fiecare avand cate un vot. Ea se intruneste de obicei in fiecare an, de la sfarsitul lunii septembrie pana in ianuarie, in sesiune plenara. Sefii de stat sau ministrii de Externe, inclusiv presedintele SUA, vin in general unul cate unul la aceasta adunare. Sedintele Adunarii, precum si cele mai multe dezbateri sunt traduse simultan in zeci de limbi, in asa fel incat delegatii de pe tot globul sa poata desfasura o singura conversatie. Aceasta administratie globala este o institutie unica si le da statelor un mijloc puternic pentru a-si promova ideile si argumentele. Este prezidata de o presedintie aleasa de Adunare, o pozitie fara multa putere.

Adunarea convine asupra unor sedinte speciale o data la cativa, pe teme generale precum cooperarea economica. Sedinta speciala a ONU asupra dezarmarii din iunie 1982 a constituit prilejul celor mai mari demonstratii din istoria Statelor Unite, cu o prezenta de un milion de oameni la New York. Adunarea s-a intrunit in sedinte de urgenta in trecut pentru a examina amenintarile imediate la adresa pacii si securitatii internationale, dar acest lucru s-a intamplat numai de noua ori si in prezent a devenit foarte rar.

Adunarea Generala are puterea de a acredita delegatiile nationale in calitate de membri ai Natiunilor Unite (prin Comitetul sau de Acreditare). De exemplu, in 1971, Republica Populara Chineza a primit un loc in ONU (inclusiv unul la Consiliul de Securitate) in locul nationalistilor din Taiwan. Timp de decenii, nici Coreea de Nord si nici Coreea de Sud nu puteau fi membre ale Natiunilor Unite (intrucat ambele revendicau intreaga Coree), dar in sfarsit ele au primit locuri ca delegatii separate in 1991. Unele entitati care nu ajung la statutul etatic trimit misiuni permanente de observatori la ONU. Aceste misiuni participa fara drept de vot la Adunarea Generala. Este cazul Vaticanului si al Organizatiei pentru eliberarea Palestinei.

Cea mai mare putere a Adunarii Generale este controlul financiar asupra programelor si operatiunilor ONU, inclusiv asupra acelora de mentinere a pacii. Ea poate de asemenea sa adopte rezolutii pe diferite teme, dar ele au numai caracter consultativ si deseori au servit pentru a da frau liber frustrarilor tarilor sarace. Adunarea, de asemenea, alege membrii agentiilor si programelor. In sfarsit, Adunarea coordoneaza programele si agentiile ONU prin propriul sistem de comitete, comisii si consilii.

Adunarea coordoneaza programele si agentiile ONU prin Consiliul Economic si Social (ECOSOC), compus din 54 de state membre alese de Adunarea Generala pe o perioada de trei ani. ECOSOC coordoneaza activitatea unui mare numar de programe si agentii. Agentiile regionale ale acestuia supravegheaza functionarea in ansamblu a programelor ONU intr-o anumita regiune; comisiile sale functionale trateaza probleme globale precum cresterea populatiei, traficul de droguri, drepturile omului, statutul femeii; organele experte ale ECOSOC lucreaza asupra unor probleme tehnice care intereseaza mai multe programe ONU in domenii precum prevenirea criminalitatii si finantele publice. ECOSOC initiaza studii si analize privind economia mondiala, problematica sociala, culturala, educatia si sanatatea la nivel international si face recomandari in legatura cu aceste probleme Adunarii Generale, membrilor ONU si agentiilor specializate. In afara de ECOSOC, Adunarea Generala coordoneaza multe alte comitete specializate. Comitetele permanente usureaza activitatea Adunarii in domenii precum decolonizarea, problemele juridice sau dezarmarea.

Multe dintre activitatile asociate Natiunilor Unite nu au loc sub controlul strict al Adunarii Generale sau al Consiliului de Securitate, ci in cadrul unor agentii si programe functionale cu diverse grade de autonomie fata de controlul ONU.

Consiliul de Securitate este raspunzator pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, precum si pentru restaurarea pacii cand aceasta a fost incalcata. Consiliul de Securitate are o putere enorma in definirea existentei si naturii amenintarii la adresa securitatii, in structurarea raspunsului la aceasta amenintare si in aplicarea deciziilor sale prin directive obligatorii catre membrii ONU (cum ar fi sistarea comertului cu un agresor).

In 57 de ani, Consiliul de Securitate a aprobat peste 1.500 de rezolutii si aproba rezolutii noi in fiecare saptamana. Aceste rezolutii reprezinta programele marilor puteri pentru rezolvarea diverselor dispute de securitate ale lumii, mai ales conflictele regionale. (Datorita dreptului de veto, Consiliul evita conflictele intre marile puteri, ca, de exemplu, controlul armamentelor.) Rezolutiile reflecta aria de consens intre marile puteri.

Cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate – Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Rusia si China – sunt cei mai importanti. Consiliul are si membri nepermanenti care, prin rotatie, fac parte din Consiliu timp de doi ani. Membrii nepermanenti sunt alesi (cinci in fiecare an) de catre Adunarea Generala dintr-o lista pregatita de comitetele informale regionale. De obicei sunt desemnate state de marimi diferite si din regiuni diferite, desi nu este o formula stricta. Presedintia Consiliului trece lunar prin rotatie la fiecare membru al Consiliului. Acest lucru are uneori importanta. In 1990, Statele Unite au facut presiuni pentru o actiune impotriva Irakului inainte ca presedintia sa treaca de la Statele Unite la Yemen, care se opunea pozitiei americane.



Rezolutiile esentiale ale Consiliului de Securitate necesita noua voturi de la 15 membri. Dar un vot negativ de la oricare membru permanent respinge rezolutia, ceea ce constituie dreptul de veto. Multe rezolutii au primit vetoul de la membrii permanenti, iar altele nu au fost propuse niciodata, intrucat ar fi facut obiectul unui veto. Totusi, de la jumatatea anilor ’90, folosirea acestui drept a scazut vertiginos, la aproximativ o data. Dintre cele noua vetouri din perioada 2000-2004, opt au fost exercitate de SUA.

Membrii se pot abtine la votarea unei rezolutii, o optiune pe care unii membri permanenti o folosesc pentru a-si exprima indoielile asupra ei, dar fara a o respinge. China se abtine cu regularitate, pentru ca de obicei isi rezerva dreptul de veto pentru probleme care ii afecteaza direct propria securitate. Vetoul exercitat in 1997 intr-o rezolutie privitoare la Guatemala a fost primul ei veto in aproape 25 de ani. Ca putere cu interese mai degraba regionale decat globale, China evita sa provoace nemultumirea altor mari puteri prin blocarea actiunilor lor in locuri indepartate de pe glob. Statele Unite s-au abtinut de mai multe ori, ca sa arate o pozitie de mijloc in cazul unor rezolutii critice fata de Israel.

Consiliul de Securitate se intruneste fara regularitate (la sediul ONU din New York) la cererea unui membru al ONU – de obicei un stat care are o plangere privitoare la actiunile altui stat. Cand Kuweitul a fost invadat si Bosnia era ocupata, victimele s-au adresat Consiliului de Securitate – un fel de „112” al lumii (dar fara un serviciu de politie). Deoarece securitatea internationala continua sa fie problematica in multe regiuni si pentru ca aceste probleme dureaza deseori luni sau ani, intrunirile Consiliului sunt frecvente.

Consiliul de Securitate are o putere limitata in doua aspecte majore, ambele reflectand forta suveranitatii statale in sistemul international. In primul rand, deciziile Consiliului de Securitate depind in intregime de interesele statelor membre. Ambasadorii care reprezinta acele state nu pot modifica o rezolutie a Consiliului fara o autorizatie din partea guvernelor lor. In al doilea rand, desi rezolutiile Consiliului de Securitate sunt, in teorie, obligatorii pentru toti membrii ONU, in practica, statele membre incearca deseori sa evite sau sa imblanzeasca efectul acestora. O rezolutie a Consiliului de Securitate poate fi aplicata numai daca statele destul de puternice sunt interesate.

Consiliul de Securitate are un mecanism formal pentru coordonarea actiunii militare multilaterale drept raspuns la o agresiune, numit Comitet de Stat-Major Militar. Este compus din ofiteri ai membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate. Totusi, Statele Unite refuza sa-si subordoneze trupele unor comandanti neamericani, astfel incat comitetul nu a functionat niciodata.

In schimb, fortele militare care raspund la o agresiune sub auspiciile rezolutiile Consiliului de Securitate au ramas sub comandament national. De exemplu, nici fortele SUA in Razboiul din Golf, insarcinate cu aplicarea rezolutiei ONU, nici soldatii americani trimisi in Somalia la sfarsitul anului 1992 pentru reluarea asistentei umanitare intrerupte de razboiul civil nu au purtat insemnele sau steagul Natiunilor Unite. In mod asemanator, fortele NATO in fosta Iugoslavie, fortele conduse de Australia in Timorul de Est si fortele conduse de Marea Britanie in Afganistan, toate opereaza sub steagurile lor nationale, dar misiunile lor au fost autorizate de rezolutii ale Natiunilor Unite.

Chiar atunci cand Consiiul de Securitate nu poate ajunge la un acord cu privire la mijloacele de aplicare, rezolutiile sale induc maniera de abordare a disputelor si in cele din urma cea de rezolvare.

Dupa sfarsitul Razboiului Rece, prestigiul Consiliului de Securitate a crescut, iar organismul a devenit mai activ ca inainte. Prima intalnire la varf a membrilor Consiliului din 1992 i-a asezat pentru prima data la masa discutiilor pe liderii „celor cinci”. Totusi, in cea de-a doua jumatate a anilor ’90, Consiliul a pierdut din influenta sau a fost marginalizat in puncte fierbinti precum Irakul (inspectiile de armament au fost blocate), Angola (razboiul a reinceput si ONU s-a retras), Macedonia (veto din partea Chinei) si razboiul dintre Etiopia si Eritreia (lasat in seama Organizatiei Unitatii Africane). Campania de bombardament a NATO din 1999 impotriva Serbiei a avut loc fara autorizarea Consiliului de Securitate. (Apoi, Consiliul de Securitate a autorizat o forta internationala pentru Kosovo, intrucat Serbia isi exprimase acordul). Mai important, atunci cand Consiliul de Securitate a ajuns la un blocaj despre cum trebuie rezolvata problema legata de Saddam Hussein in Irak, in 2003, coalitia americano-britanica a retras proiectul de rezolutie si a pornit razboiul fara a avea ceea ce Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a numit legitimitate unica, pe care ar fi conferit-o aprobarea din partea Natiunilor Unite.

Consiliul de Tutela este compus din reprezentantii membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate al ONU si reprezentantii alesi de Adunarea generala, pentru un mandat de trei ani. Conform unei interpretari juridice supuse atentiei de catre Secretarul General al ONU, Consiliul de Tutela este compus din reprezentantii tarilor care administreaza teritoriile aflate sub tutela si reprezentantii statelor membre permanente in Consiliul de Securitate neimplicate in administrarea teritoriilor aflate sub tutela.

Consiliul de Tutela examineaza rapoartele supuse atentiei de autoritatile administrative ale teritoriilor aflate sub tutela; accepta petitii si le examineaza in consultare cu autoritatile administrative; organizeaza vizite periodice in teritoriile aflate sub tutela; intreprinde alte activitati in conformitate cu acordul de tutela.

Pana in 1994, toate teritoriile isi obtinusera auto-guvernarea sau independenta, fie ca state separate, fie prin alaturarea la state vecine independente. Ultimul care a facut acest lucru a fost Teritoriul sub Tutela al Insulelor Pacifice – Palau – care era administrat de SUA si a devenit al 185-lea membru ONU.

In 1994, Secretarul General a recomandat in raportul sau anual asupra activitatii Organizatiei, ca Adunarea generala sa treaca la eliminarea treptata a acestui organism, in conformitate cu articolul 108 din Carta ONU.

Indeplinindu-si astfel misiunea, Consiliul de Tutela este alcatuit astazi din cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Si-a amendat regulile de procedura astfel incat sa se poata intruni doar cand ocazia ar cere-o.

Curtea Internationala de Justitie, cunoscuta si sub numele de Curtea Mondiala, este principalul organism judiciar al ONU. Este formata din  15 magistrati alesi in mod independent de Adunarea generala si Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot independent si simultan.

Ea are competenta contencioasa si competenta consultativa.

Competenta contencioasa poate fi privita din doua perspective :

ratione personae – numai statele pot fi parti in cauzele supuse Curtii (atat statele membre ONU, cat si cele nemembre, dar care au devenit parti la Statutul Curtii in conditiile fixate de Adunarea generala la recomandarea Consiliului de Securitate) ;

ratione materiae – asupra a doua categorii de cauze : cele pe care i le supun partile si « toate chestiunile prevazute in mod special in Carta Natiunilor Unite sau in tratatele si conventiile in vigoare » (art. 36 alin. 1 din Statut).

Curtea este imputernicita sa emita avize consultative care pot fi cerute pentru orice problema juridica de Adunarea generala si Consiliul de Securitate, precum si de alte organe ONU autorizate de Adunarea generala  si de institutiile specializate, in probleme juridice care privesc sfera lor de activitate.

Secretariatul General al ONU se apropie cel mai mult de imaginea unui „presedinte al lumii”. El reprezinta statele membre, nu populatia globala de sase miliarde de oameni. Unul dintre Secretarii Generali anteriori, Boutros Boutros Ghali, a ajuns sa se autointituleze servitorul umil al statelor membre. Luand in considerare neputinta lui de a determina Consiliul de Securitate sa-i urmeze politicile in materie de mentinere a pacii, umilinta sa pare a fi intemeiata. Atunci cand nu exista consens, este greu ca Secretarul General sa ia vreo hotarare.

Secretarul General este nominalizat de Consiliul de Securitate, iar nominalizarea necesita consimtamantul tuturor celor cinci membri permanenti si aprobarea Adunarii Generale. Perioada mandatului este de cinci ani si poate fi prelungita. Boutros-Ghali s-a luptat in 1996 pentru un al doilea mandat, dar Statele Unite s-au opus, impunandu-si pozitia.

Secretarul General trebuie sa fie in aceeasi masura diplomat si promotor, functionar public si administrator. Aceasta functie este un simbol al idealurilor Natiunilor Unite, iar persoana care o ocupa devine purtatorul de cuvant al popoarelor lumii, mai ales al grupurilor sarace si vulnerabile.

Incepand cu 1 ianuarie 2007, Secretar General este domnul Ban Ki-Moon. Dansul a fost precedat de alti sapte demnitari, ultimul fiind Kofi Annan.

In baza Cartei ONU, Secretarul General este 'administratorul Sef' al OrganizaTiei, indeplinind sarcinile cu care a fost mandatat de catre Consiliul de Securitate, Adunarea Generala, Consiliul Economic si Social si alte organisme ale Natiunilor Unite. Carta imputerniceste pe Secretarul General sa 'aduca in atentia Consiliului de Securitate orice problema care, in opinia sa, poate ameninta pacea si securitatea internationala'. Acesta este si principiul care defineste rolul oficiilor sale, acordandu-i o libertate considerabila in actiuni. Daca nu ar lua serios in considerare ingrijorarile exprimate de tarile membre ale Organizatiei, Secretarul General nu si-ar putea indeplini atributiunile. Totusi, functia ii cere sa promoveze valorile si autoritatea morala a Natiunilor Unite, sa vorbeasca si sa actioneze in slujba pacii chiar daca astfel risca, uneori, sa ajunga la un dezacord cu unele state.

Activitatea zilnica a Secretarului General include: participarea la sesiuni ale organismelor ONU; consultari cu liderii lumii sau cu oficiali guvernamentali; calatorii in intreaga lume pentru a intra in contact cu popoarele si cu reprezentantii tarilor membre. Toti interlocutorii sai sunt informati despre aria larga de subiecte de interes pe plan mondial, teme care se afla si pe agenda Organizatiei. In fiecare an, Secretarul General face public un raport de activitate al institutiei pe care o conduce, document in care isi autoevalueaza activitatile, dar isi si anunta prioritatile de viitor.

Secretarul General este si Presedintele Comitetului Administrativ de Coordonare (CAC) care ii reuneste pe toti sefii executivi ai fondurilor, programelor si agentiilor specializate ale Natiunilor Unite. Comitetul se intruneste de doua ori pe an pentru a coordona modul de cooperare dintre agentii si pentru a analiza problemele de fond, dar si de management, cu care se confrunta sistemul ONU.

Una dintre cele mai importante atributii ale Secretarului General este aceea de a uza de bunele sale oficii – actiuni ce se desfasoara atat in mod public, cat si in spatele cortinei diplomatice. In astfel de cazuri, persoana care ocupa functia respectiva trebuie sa dea dovada de independenta, impartialitate si integritate tocmai pentru a preveni aparitia, escaladarea sau raspandirea unui conflict international.

I.3. Scopuri si Principii

ONU se apropie cel mai mult, dintre toate organizatiile care au existat vreodata, de un guvern mondial, dar nu este asa ceva. Membrii sunt state suverane care nu au imputernicit ONU sa-si impuna vointa pe teritoriile statelor, cu exceptia cazului in care are acordul guvernelor acelor state. Astfel, desi ONU intareste ordinea mondiala, organizarea sa consfinteste realitatile anarhiei internationale si refuzul statelor de a-si ceda suveranitatea. Respectand aceste limite, scopul de baza al ONU este de a asigura o structura institutionala globala prin care statele pot cateodata sa-si rezolve conflictele, punandu-se mai putin accentul pe utilizarea fortei.

Scopurile Organizatiei Natiunilor Unite sunt urmatoarele :

sa mentina pacea si securitatea internationala si, in acest scop, sa ia masuri colective eficace pentru prevenirea si inlaturarea amenintarilor pacii si pentru reprimarea oricaror acte de agresiune sau altor violari ale pacii si sa infaptuiasca, prin mijloace pasnice si in conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o violare a pacii;

sa dezvolte relatii prietenesti intre natiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptului lor de a dispune de le insele si sa ia oricare alte masuri potrivite pentru consolidarea pacii mondiale;

sa realizeze cooperarea internationala, rezolvand problemele internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovand si incurajand respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie;

sa fie un centru in care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre atingerea acestor scopuri comune.

Pentru realizarea acestor deziderate, Organizatia Natiunilor Unite si membrii ei trebuie sa actioneze in conformitate cu urmatoarele principii :

Organizatia este intemeiata pe principiul egalitatii suverane a tuturor membrilor ei.

Toti membrii organizatiei, spre a asigura tuturor drepturile si avantajele ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie sa-si indeplineasca cu buna-credinta obligatiile asumate potrivit preyentei Carte.

Toti membrii organizatiei vor rezolva diferendele internationale prin mijloace pasnice, in asa fel incat pacea si securitatea internationala, precum si justitia sa nu fie puse in primejdie.

Toti membrii organizatiei se vor abtine, in relatiile lor internationale, de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei, fie impotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat, fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite.

Toti membrii Organizatiei Natiunilor Unite vor da acesteia intreg ajutorul in orice actiune intreprinsa de ea in conformitate cu prevederile prezentei Carte si se vor abtine de a da ajutor vreunui stat impotriva caruia organizatia intreprinde o actiune preventiva sau de constrangere.

Organizatia va asigura ca statele care nu sunt membre ale Natiunilor Unite sa actioneze in conformitate cu aceste principii, in masura necesara mentinerii pacii si securitatii internationale.

Nici o dispozitie din prezenta Carta nu va autoriza Natiunile Unite sa intervina in chestiuni care apartin competentei nationale a unui stat si nici nu va obliga pe membrii ei sa supuna asemenea chestiuni spre rezolvare, pe baza prevederilor prezentei Carte.

Carta Natiunilor Unite a fost semnata la San Francisco la 26 iunie 1945, la incheierea Conferintei Natiunilor Unite pentru Organizatia internationala si a intrat in vigoare la 24 octombrie 1945 – au fost receptate ca momente istorice de mare importanta pentru omenire. Asezarea relatiilor dintre state pe fundamentele si principiile valorii – pace, securitate, progres social si economic – devenea o realitate, un ideal spre care au navigat, adesea in ape tumultoase, natiunile lumii.



Preambulul Cartei Organizatiei Natiunilor Unite exprima intr-o maniera atotcuprinzatoare ideile de baza ale documentului, traseaza directiile de actiune ale statelor lumii din perspectiva crearii unei noi societati mondiale, una bazata pe respectarea valorilor supreme – pacea si securitatea intre state :

' Noi, popoarele natiunilor unite, hotarite:

• sa izbavim generatiile viitoare de flagelul razboiului care, in cursul unei vieti de om, a provocat de doua ori omenirii suferinte nespuse,

• sa ne reafirmam credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a femeilor, precum si a natiunilor mari si mici,

• sa cream conditiile necesare mentinerii justitiei si respectarii obligatiilor decurgand din tratate si alte izvoare ale dreptului international,

• sa favorizam progresul social si instaurarea unor conditii mai bune de trai intr-o mai mare libertate si, in aceste scopuri :

• sa practicam toleranta si sa traim in pace unul cu celalalt, ca buni vecini,

• sa ne unim fortele pentru mentinerea pacii si a securitatii internationale,

• sa acceptam principii si sa instituim metode care sa garanteze ca forta armata nu va fi folosita altfel decat in interesul comun,

• sa folosim institutiile inetrnationale pentru favorizarea progresului economic si social al tuturor popoarelor, am hotarat sa ne unim eforturile intru infaptuirea acestor obiective.

Carta ONU se bazeaza pe principiile ca statele sunt egale conform dreptului international; ca statele dispun de suveranitate completa in ceea ce priveste problemele proprii; ca statele ar trebui sa aiba independenta si integritate teritoriala depline; si ca statele trebuie sa-si indeplineasca obligatiile interne – precum respectarea privilegiilor diplomatice, abtinerea de la comiterea de agresiuni si respectarea conditiilor tratatelor pe care le semneaza. Carta mai prezinta si structura ONU si metodele prin care opereaza.[21]

Carta Natiunilor Unite a fost adoptata in scopul crearii conditiilor necesare pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, a justitiei si a respectarii obligatiilor care decurg din tratatele internationale. In realizarea acestor teluri, se reafirma credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si femeilor, precum si a natiunilor mari si mici. Mai mult, art.1(3) al Cartei prevede printre scopurile promovate de statele membre ale Organizatiei Natiunilor Unite realizarea cooperarii internationale in rezolvarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar prin promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.

Art.55 si 56 ale Cartei Natiunilor Unite prevad obligatiile Organizatiei Natiunilor Unite si ale statelor membre care impreuna, dar si separat, vor crea conditiile de stabilitate si bunastare necesare unor relatii pasnice si prietenesti intre natiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalitatii in drepturi ale popoarelor si a dreptului de a dispune de le insele. Pentru a realiza aceste teluri, statele membre ale O.N.U. se obliga sa promoveze: “ ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a bratelor de munca si conditii de progres si dezvoltare economica si sociala; rezolvarea problemelor internationale in domeniile economic, social, al sanatatii publice si al altor probleme conexe si cooperarea internationala in domeniile culturii si educatiei; respectarea universala si efectiva a drepturilor omului si libertatile fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba, religie.“

Prin continutul sau Carta ONU aduce ca noutate in primul rand internationalizeaza drepturile omului, care devin telul, obiectivul comunitatii internationale si nu doar al reglementarilor interne ale statelor. Carta este un tratat international multilateral, iar statele care sunt parti la ea recunosc drepturile omului asa cum sunt reglementate in cuprinsul dispozitiilor acesteia.

In al doilea rand, Carta subliniaza obligatia statelor membre O.N.U. de a coopera cu Organizatia in scopul promovarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

In sfarsit, mai mentionam ca, pe baza dispozitiilor Cartei, a fost clarificat continutul obligatiei “de promovare a drepturilor omului”, ceea ce a dus la extinderea si la aparitia unor institutii adecvate, cu acordul statelor membre.

Pe baza dispozitiilor Cartei O.N.U. si a noii conceptii ce se degaja din aceasta cu privire la drepturile omului. Adunarea Generala a O.N.U. proclama la 10 decembrie 1948 Declaratia Universala a Drepturilor Omului, ca prim instrument international referitor la drepturile omului. Ea a dobandit o importanta politica si juridica deosebita de-a lungul anilor datorita valorilor pe care le promoveaza si le apara.

Nu are forta dreptului international, dar stabileste (asa se doreste) normele internationale privin comportamentul guvernelor fata de proprii cetateni si cetatenii straini. Declaratia isi are radacina in principiul conform caruia incalcarea drepturilor omului afecteaza ordinea internationala (cauzand furia maselor, rebeliuni etc.) si in faptil ca prin insasi Carta ONU, statele se angajeaza sa respecte libertatile fundamentale. Declaratia proclama faptul ca „toate fiintele umane sunt nascute libere si egale”, fara a lua in considerare rasa, sexul, limba, religia, afilierea politica sau statutul teritoriului pe care s-au nascut. Continua cu promovarea normelor intr-o gama larga de domenii, de la interzicerea torturii, la garantarea libertatii religioase si politice pana la bunastarea economica.

Declaratia cuprinde doua categorii de drepturi: drepturi civile si politice, pe de o parte, si drepturi economice, sociale si culturale, pe de alta parte.

Din prima categorie fac parte : dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei (art.3); interzicerea sclaviei si a comertului cu sclavi (art.4); interzicerea torturii, a pedepselor si tratamentelor inumane sau degradante (art.5) si dreptul la o egala protectie a legii (art.7); dreptul de a nu fi subiect al arestarii, detentiei sau exilului arbitrar (art.9); dreptul la un proces echitabil si public in materie civila sau penala cu aplicarea prezumtiei de nevinovatie si interzicerea aplicarii legilor si sanctiunilor ex post facto (art.10 si 11); dreptul la secretul vietii personale si interzicerea imixtiunilor in familie, corespondenta, domiciliu, precum si dreptul la onoare si reputatie (art.12); dreptul la libera circulatie si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor unui stat (art.13); dreptul de a parasi si de a reveni in tara sa (art.14); dreptul de a avea o cetatenie si de a o schimba (art.15); dreptul de a se casatori si a intemeia o familie pe baza egalitatii si a consimtamantului liber si deplin (art.16); dreptul la proprietate (art.17); dreptul la libertatea gandirii, de constiinta si religie (art.18); dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii (art.19); dreptul la libertatea de intrunire si de asociere pasnica (art.20); dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii, precum si accesul egal la functiile publice din tara sa sa, baza puterii de stat fiind constituita pe vointa poporului (art.21).

Din categoria drepturilor economice, sociale si culturale prevazute in Declaratia Universala a Drepturilor Omului fac parte urmatoarele[28]: dreptul la securitate sociala (art.22); dreptul la munca si la libera alegere a muncii precum si la ocrotire impotriva somajului (art.23, pct.1); dreptul la salariu egal pentru munca egala (art.23, pct.2); dreptul la o retributie satisfacatoare care la nevoie poate fi completata prin alte mijloace de protectie sociala (art.23. pct.4); dreptul la odihna si recreatie (art.24); dreptul la un nivel de trai care sa asigure sanatatea si bunastarea lui si a familiei sale, precum si dreptul la asigurare in caz de somaj, invaliditate, vaduvie, batranete sau in celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, in urma unor imprejurari independente de vointa sa (art.25, pct.1); dreptul la ocrotire deosebita a mamei si copilului (art.25, pct.2); dreptul la invatatura care trebuie sa fie gratuita cel putin la nivelul elementar si general (art.26); dreptul de a participa in mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a se bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui (art.27, pct.1); dreptul la ocrotirea intereselor materiale si morale care decurg din orice lucrare stiintifica, literara si artistica al carei autor este (art.27, pct.2).

Pe langa aceste doua categorii de drepturi, Declaratia Universala a Drepturilor Omului prevede obligatiile oricarei persoane fata de colectivitatea in cadrul careia isi dezvolta liber si deplin personalitatea. Corelatia dintre indatoririle si drepturile omului este efectul existentei unei legaturi logice si necesare intre doua parti componente ale raportului individ – societate, individ – stat. Cele doua parti ale raportului se gasesc din punct de vedere juridic pe pozitie de egalitate. Statul, ca forma organizata a societatii, trebuie sa rezolve problemele de natura economica, sociala, culturala, politica si civila ale cetatenilor. Modalitatea de realizare nu este indiferenta, ci presupune existenta unitatii de interese intre guvernanti si cetateni (guvernati).

Exercitarea drepturilor si libertatilor cuprinse in Declaratia Universala a Drepturilor Omului este supusa doar ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul asigurarii respectului drepturilor si libertatilor altora, precum si a respectarii cerintelor moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica. Dispozitia aceasta este o recunoastere implicita a caracterului relativ al drepturilor si libertatilor prevazute in Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Nefiind absolute, drepturile pot fi deci limitate in exercitiul lor, astfel incat sa previna abuzul de drept si in acelasi timp sa se pastreze caracterul democratic al societatii. Limitarea exercitiului drepturilor si libertatilor cetatenesti facuta prin acte interne este restransa, deoarece nici o dispozitie a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului “ nu poate fi interpretata ca implicand pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savarsi vreun act indreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta declaratie” (art.30). Declaratia este primul document international care stabileste o conceptie unitara despre drepturile omului. Reprezentand standardul comun al comunitatii internationale, drepturile proclamate in cuprinsul acestei decalaratii sunt universale si inalienabile.

Alaturi de existenta unui sistem reprezentativ, participarea individului la guvernare, existenta statului de drept si a libertatii ca premise ale reglementarii drepturilor omului caracterizeaza o societate democratica. Ele constituie azi unul din criteriile, elementele esentiale, fundamentale ale democratiei.

Democratia este strans legata de sistemul de protectie a drepturilor omului si depinde de gradul de civilazatie atins (adica de un ansamblu de factori istorici, sociologici, biologici, psihologici, economici etc.) de societate. Ea este o revendicare colectiva, dar si o limita a drepturilor omului, prin caracterul relativ al acestora, pe care li-l imprima, adica prin posibilitatea recunoscuta statelor de a limita exercitiul unor drepturi sau libertati fundamentale in scopul protejarii drepturilor celorlalti sau al societatii in ansamblu.

In mod clar, aceasta conceptie larga despre drepturile omului este departe de realitatile de astazi. Nici un stat nu are o evidenta a drepturilor omului, iar statele variaza in privinta domeniilor in care le respecta sau in care le incalca. Cand Statele Unite au criticat China pentru interzicerea libertatii de exprimare, folosind munca silnica si toturand disidentii politici, China a remarcat ca Statele Unite au 40 de milioane de oameni saraci, numarul cel mai mare de oameni privati de libertate din lume si o istorie plina de rasism si violenta.

Astazi, eforturile drepturilor omului se centreaza pe castigarea drepturilor politice de baza in tarile autoritare – incepand cu interzicerea torturii, a executiilor si a privarii de libertate a celor care isi exprima credintele politice sau religioase. Principala organizatie care face presiuni in aceasta lupta este Amnesty International, un ONG care functioneaza la nivel global pentru a monitoriza si a incerca sa corecteze abuzurile grosolane impotriva drepturilor omului . Amnesty International are reputatia de a fi impartiala si a criticat abuzurile in multe tari, inclusiv in Statele Unite. Alte grupuri, cum ar fi Human Rights Watch, lucreaza intr-un mod asemanator, dar deseori se concentreaza la nivel global. In 1993, Adunarea Generala a creat, dupa 40 de ani de dezbateri, functia de Inalt Comisar pentru Drepturile Omului (ale carei puteri nu o includ, desigur, pe aceea de a obliga statele sa faca un anumit lucru, dar includ mentionarea publica a abuzurilor lor).

Influenta Declaratiei Universale a Drepturilor Omului s-a manifestat profund atat de fata de statele membre ale O.N.U., cat si fata de celelalte state nemembre. Impactul acesteia a fost universal, in sensul ca legislatia statelor de pe diferite continente, alaturi de conventiile regionale ale drepturilor omului s-au inspirat din cuprinsul Declaratiei sau au preluat unele prevederi ale acesteia.

La nivelul O.N.U. s-a apreciat necesitatea transformarii obligatiilor de principiu din cuprinsul Declaratiei Universale a Drepturilor Omului in obligatii juridice, alaturi de reglementarea unor masuri de implementare. S-a hotarat redactarea proiectelor celor doua Pacte Internationale: Pactul International privind Drepturile Civile si Politice si Pactul International privind Drepturile Economice, Sociale si Culturale. Perioada de discutii, proiectare si negociere a durat 18 ani si a vizat textele separate ale celor doua conventii internationale cu caracter de universalitate, precizand ca s-a urmarit cuprinderea mai multor reglementari comune. Dealtfel, ambele Pacte prevad dreptul popoarelor la autodeterminare. Problematica esentiala care a divizat membrii Comisiei Drepturilor Omului (care a redactat proiectele pactelor) a fost legata de masurile de implementare si nu de prevederile normative. Nu toate guvernele statelor membre ale Natiunilor Unite erau dispuse sa accepte un sistem international de control, in cazul in care erau incalcate la nivel national drepturile omului.

In 1953, cand s-a discutat in Adunarea Generala raportul Comisiei asupra Situatiei Rasiale in Africa de Sud, juristi eminenti ca Lauterparch, Cassin si Kelsen au exprimat urmatorul punct de vedere : problema luarii deciziilor cu privire la calificarea apartenentei unei chestiuni si atribuirea ei Natiunilor Unite sau jurisdictiei nationale a unui stat revine Natiunilor Unite.

In 1960,Cabot Lodge reprezenta pozitia americana cu privire la chestiunea in discutie. Era mentionat dreptul fiecarui stat de a decide asupra problemelor sale interne, dar in acelasi timp se recunostea dreptul si obligatia Natiunilor Unite de a se preocupa de politicile nationale atunci cand afecteaza comunitatea mondiala. S-a apreciat deci ca problematica drepturilor omului sau orice alta chestiune fata de care statele si-au asumat obligatii internationale inceteaza sa constituie un subiect ce intra in competenta exclusiva a jurisdictiei nationale. Ca urmare, un stat care nu-si respecta obligatiile internationale asumate nu poate invoca principiul suveranitatii nationale ca justificare a neindeplinirii obligatiei respective, chiar daca obligatia vizeaza drepturile propriilor cetateni.

Cu privire la masurile de implementare a drepturilor omului au fost propuse mai multe variante, ajungandu-se la urmatoarea solutie: crearea Comitetului Drepturilor Omului care devine principalul organ de implementare; admiterea petitiilor interstatale ca masuri de implementare; instituirea sistemului rapoartelor intocmite de state; furnizarea de informatii de catre organismele O.N.U. sau/si agentii specializate de la care se pot obtine informatii independente (neoficiale); trimiterea de recomandari facute statului intimat.

In deceniile care au trecut de la adoptarea sa in 1948, Declaratia a suferit o transformare impresionanta. Astazi, putini juristi de drept international ar putea nega faptul ca Declaratia este un document normativ care creeaza anumite obligatii juridice pentru statele membre ale O.N.U. Controversele asupra caracterului juridic sunt legate nu de existenta sau lipsa fortei juridice. Dezacordul apare in problemele referitoare la obligativitatea respectarii tuturor drepturilor pe care le proclama si in ce conditii, precum si legat de chestiunea daca acest caracter obligatoriu deriva din statutul sau de interpretare competenta a obligatiilor referitoare la drepturile omului cuprinse in Carta O.N.U., sau din statutul sau de drept cutumiar international ori statutul de principiu general de drept.



Procesul care a dus la transformarea Declaratiei Universale dintr-o recomandare fara caracter obligatoriu intr-un document avand caracter de norma, a fost declansat, cel putin partial, si ca urmare a faptului ca in cadrul ONU elaborarea si adoptarea Pactelor se impotmolise timp de aproape doua decenii. Necesitatea unor standarde de autoritate in definirea obligatiilor statelor membre ale ONU privind drepturile omului devenise din ce in ce mai stringenta. In timp, Declaratia ajunsese sa fie utilizata din ce in ce mai frecvent in acest scop. Ori de cate ori doreau sa invoce norme referitoare la drepturile omului sau sa condamne o incalcare a acestora, guvernele, ONU sau alte organizatii internationale faceau referire la si se bazau pe Declaratie ca fiind standardul ce trebuia respectat. Astfel, Declaratia a ajuns sa simbolizeze ceea ce comunitatea internationala intelege prin ”drepturile omului”, intarindu-se convingerea ca toate guvernele au ”obligatia” de a asigura respectarea drepturilor proclamate de Declaratie.

Declaratia este in prezent considerata o interpretare de autoritate a Cartei ONU, explicand destul de detaliat intelesul sintagmei ”drepturile omului si libertatile fundamentale”, pe care Statele Membre s-au angajat prin Carta a le promova si respecta. Declaratia Universala s-a alaturat Cartei ca parte a structurii constitutionale a comunitatii internationale. Declaratia, ca enumerare de autoritate a drepturilor omului, a devenit o componenta de baza a dreptului cutumiar international, angajand toate statele, nu numai membrii O.N.U.



Joshua .S. Goldstein, Jon.C.Pevehouse, Relatii Internationale, Editura Polirom, 2008, p.345

Ibidem, p.346

Cristian Popisteanu, Mic ghid al ONU si al unitatilor specializate, Ed. Politica, 1973, p.46

Ovidiu Puiu, Marius Gust, Mariana Mihailescu, Organisme si politici economice internationale, Editura Independenta Economica, Pitesti, 2006, p.28

Joshua .S. Goldstein, Jon.C.Pevehouse, Op.Cit, p.347

Romulus Neagu, ONU.Adaptare la cerintele lumii contemporane, Editura Politica, Bucuresti, 1983, p.113

Ibidem, 116

Joshua .S. Goldstein, Jon.C.Pevehouse, Op.Cit, p.359

Ibidem, p.360

www. mpnewyork.mae.ro

Emeric Dambu, Consiliul Economic si Social al ONU, Editura Politica, 1973, p.22

Romulus Neagu, O.N.U.Adaptare la cerintele lumii contemporane, Editura Politica, Bucuresti, 1983, p.81

Joshua .S. Goldstein, Jon.C.Pevehouse, Op.Cit, p.349

Ibidem, p.350

www.mae.ro.

www.onuinfo.ro

www.dadalos.org.

Ovidiu Puiu, Marius Gust, Mariana Mihailescu, Op.Cit, p.28

Ibidem, p.29

Ibidem

Thomas Buergenthal, Renate Weber, Dreptul International al drepturilor omului, Editura All, Bucuresti, 1996, p.17-18

Doina Micu , Garantarea Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, p.6

Ioan Maxim, O.N.U. Patru Decenii, Editura Politica, Bucuresti, 1986, p.74

I. Moraru, Creativitatea sociala, Editura Politica, Bucuresti, 1981, p.31

Ibidem, p.34

Joshua .S. Goldstein, Jon.C.Pevehouse, Op.Cit, p.380

Doina Micu, Op.Cit, p.8

Ibidem

Ibidem, p.9

Ibidem, p.10

Joshua .S. Goldstein, Jon.C.Pevehouse, Op.Cit, p.381

Thomas Buergenthal, Renate Weber, Op.Cit, p.27

Doina Micu, Op.Cit, p.10

Ibidem, p.11

Thomas Buergenthal, Renate Weber, Op.Cit, p.25

Ibidem, p.26









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1765
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site