Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


PROCESUL DE EXTINDERE A UNIUNII SPRE EUROPA CENTRALA SI DE SUD – EST

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic




PROCESUL DE EXTINDERE A UNIUNII SPRE EUROPA CENTRALA SI DE SUD – EST




Premisele procesului de extindere

Refuzul Uniunii Sovietice de a colabora cu Statele Unite in reconstructia Europei prin intermediul Planului Marshall a dus la o separare brutala, cu efecte indelungate si dureroase, a statelor din Europa Centrala si de Est, devenite sateliti sovietici, de partea occidentala a continentului, prin inconjurarea lor cu o „cortina de fier[1].

Timp de patruzeci de ani, Uniunea Sovietica s-a folosit de toate mijloacele necesare pentru a pastra divizarea Europei si sovietizarea partii ei Centrale si Estice.

In aceste conditii, initiativele Comunitatilor, reluate de mai multe ori, in special in anii ¢70, de a stabili relatii cu Europa de Est au esuat. Acest lucru va fi posibil abia in 1988, dupa ani de discutii si pe fondul unei relansari a relatiilor Est – Vest ca urmare a venirii la putere a lui Gorbaciov.

Astfel, Declaratia Comuna semnata la 25 iunie 1988 intre Comunitatile Europene si statele sud – est europene membre ale CAER, a deschis calea crearii unor relatii comerciale si politice cu tarile Europei Centrale si de Est[2]. Aceasta declaratie a facilitat stabilirea de relatii diplomatice intre Comunitati si fiecare stat membru CAER (ducand la deschiderea misiunilor diplomatice acreditate pe langa Comisia Europeana) si semnarea unor acorduri bilaterale de comert si cooperare, cu Ungaria si Cehoslovacia in 1988, cu Polonia si URSS in 1989.

F

caderea comunismului

 
Atunci cand statele Europei de Est au decis, la sfarsitul anului 1989, ruperea de blocul sovietic si si-au manifestat liber vointa de a se „reintoarce” la Europa, Comunitatile Europene si-au asumat responsabilitatea de a participa la efortul de redresare a acestora in interiorul unui spatiu liber de tutela sovietica. Pentru aceste state, solidaritatea occidentala nu avea insa sens decat in cadrul aderarii lor la institutiile care asigura respectarea valorilor occidentale (Consiliul Europei), prosperitatea (Comunitatea Europeana) si securitatea (NATO si UEO).

Pe langa responsabilitatea istorica de a reconstitui o realitate geografica, Comunitatea are si o responsabilitate politica, pentru ca un esec al procesului de tranzitie in Europa Centrala si de Est putea avea consecinte incalculabile pentru

F

“reintoarcere la Europa”

 
intregul continent european[3]. Fara indoiala, dupa disparitia CAER si initierea tranzitiei spre democratie, statele estice au luat drept model Europa comunitara , existand la nivelul factorilor politici interni un consens deplin cu privire la obiectivul integrarii in Uniunea Europeana.

Dorinta manifestata de statele estice de a se „reintoarce la Europa” este primita cu caldura de liderii europeni, care in comunicatul final al Consiliului European de la Strasbourg din 8 – 9 decembrie 1989 invita aceste state sa continue procesul recent initiat, de tranzitie catre libertate, democratie si respectarea drepturilor omului, promitandu-le, in acelasi timp, tot sprijinul institutiilor comunitare in realizarea reconstructiei.   

Statele din Centrul si Estul Europei sunt astfel in situatia de a-si putea recupera pe deplin identitatea europeana si de a face parte, prin vointa si decizia lor proprie, din proiectul de integrare europeana.

Etape si conditii ale extinderii

Gradualitatea este cea care a caracterizat procesul de integrare europeana atat in ceea ce priveste domeniile integrate, cat si in ceea ce priveste elementul spatial. Inca de la constituirea Comunitatilor Europene, acestea au reprezentat un permanent pol de interes pentru celelalte state din Europa. Acest interes continuu s-a concretizat in cele patru valuri anterioare ale extinderii UE, culminand cu cel de-al cincilea val, fara precedent ca dimensiune a extinderii, un val iminent si care implica si Romania. Ca urmare a acestor extinderi succesive, Uniunea a ajuns, de la cele sase state initial implicate, sa numere in prezent 27 de membrii, in viitorul apropiat putand ajunge chiar la o Uniune cu 30 de membri. Ultima etapa a procesului de extindere, extinderea catre Europa Centrala si de Est, reprezinta un pas important in directia desavarsirii procesului unificarii Europei, prin cuprinderea unor state care apartin vocational acestui spatiu.

F

asocierea la UE

 
Dupa caderea comunismului, majoritatea statelor foste comuniste din centrul si estul Europei si-au manifestat interesul pentru o apropiere de Comunitatile Europene, forma gasita pentru aceasta apropiere fiind incheierea unor acorduri de asociere cu Comunitatile Europene, devenind in acest fel tari asociate la Uniunea Europeana.Aceste acorduri au fost concepute pentru a apropia din punct de vedere politic si economic statele candidate de Uniune, pentru a le pregati in vederea aderarii. Ele contin reglementari cu privire la libera circulatie a marfurilor, circulatia lucratorilor (dreptul de stabilire), furnizarea de servicii intre Comunitate si statele asociate, libera circulatie a capitalurilor, cooperarea economica si financiara, cooperarea culturala, armonizarea legislatiei si adaptarea institutionala.

Incepand din 1991 au fost incheiate acorduri de asociere cu Polonia si Ungaria (1991), Romania[5], Bulgaria, Cehia Slovacia (1993), Estonia, Letonia si Lituania (1995), Slovenia (1996), la care se adauga acordurile semnate cu Turcia (1963), Malta (1970) si Cipru (1972).

Ulterior, toate aceste state au depus cereri de aderare la Uniunea Europeana.

F

criteriile de la Copenhaga

 
Desi initial toate statele candidate au plecat cu sanse egale, aderarea fiecaruia dintre ele se va face in functie de propriile sale performante, in cadrul procesului de aderare fiecare stat candidat avand insa posibilitatea de a recupera decalajele ce il despart in negocierile de aderare de celelalte state candidate.

Consiliul European intrunit la Copenhaga in iunie 1993 a decis ca tarile central si est-europene care doresc acest lucru pot deveni membre ale Uniunii Europene. Au fost stabilite insa si criteriile (cunoscute sub numele de „criteriile de la Copenhaga”), pe care trebuie sa le indeplineasca statele candidate pentru a deveni membre cu drepturi depline ale UE:

a) criteriul politic – privind stabilitatea institutionala, ca garant al democratiei, statului de drept, respectului pentru drepturile omului si protectia minoritatilor;

b) criteriul economic – privind existenta unei economii de piata functionale si a capacitatii de a face fata presiunii concurentiale exercitate de fortele pietei in UE;

c) criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar si de a subscrie la obiectivele uniunii politice si ale uniunii economice si monetare.

F

criteriu suplimentar

 
Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a introdus un criteriu suplimentar – acela al existentei unei administratii nationale capabile sa gestioneze calitatea de membru al UE.

Pentru aderarea la UE este necesara si indeplinirea conditiilor cerute de dreptul international public pentru ca o entitate sa fie considerata subiect de drept international[6] -calitatea de stat-, precum si o conditie geografica – calitatea de stat european a statului respectiv .

Tratatele de constituire a Comunitatii Europene si a UE sunt tratate deschise, membrii fondatori luand in calcul posibilitatea extinderii spatiului comunitar prin primirea de noi membrii.

Daca prin tratatele institutive se prevedea se prevedea necesitatea unui act de aderare distinct pentru fiecare dintre cele trei comunitati. Tratatul de la Maastricht prevede o singura procedura de aderare la UE.

F

procedura de aderare

 
Potrivit acestei proceduri (reglementata in articolul O al Tratatului), aderarea la UE presupune adresarea unei cereri de aderare catre Consiliul UE, care decide cu unanimitate de voturi, dupa consultarea Comisiei Europene si dupa primirea avizului favorabil (aviz conform) al Parlamentului European dat cu majoritatea absoluta a membrilor sai.

Procedura de aderare implica parcurgerea a trei faze:

a) Faza de preaderare – constand in semnarea unui acord de asociere intre candidat si Comunitatea Europeana, care presupune derularea, pentru o perioada de timp ce difera de la stat la stat, a unor programe si actiuni comune, menite sa apropie statele respective de valorile si acquis-ul comunitar.

b) Faza comunitara – constand in decizia organelor comunitare de acceptare a cererii statului candidat. Decizia este luata de Consiliu cu unanimitate de voturi, dupa consultarea Comisiei si cu avizul conform al Parlamentului.

c) Faza cu caracter international – constand in incheierea unui acord de aderare intre statele care solicita aderarea si fiecare stat membru in parte, acorduri supuse ratificarii in Parlamentele nationale ale tuturor statelor membre si in cel al statului solicitant, si, in unele cazuri, referendumului.

In ceea ce priveste incetarea calitatii de membru, tratatele constitutive nu contin nici o dispozitie, aceasta tacere fiind considerata a fi intentionata, pentru a sublinia caracterul deosebit de important al acordului de aderare la UE[8]. Cu toate acestea, exista posibilitatea incetarii calitatii de membru in doua situatii: retragerea statului si excluderea sa. In ceea ce priveste retragerea din Uniune, chiar daca nu sunt prevazute proceduri specifice pentru aceasta, se recunoaste indeobste posibilitatea unui stat de a se retrage din Uniune, nefiind de conceput invocarea caracterului definitiv si ireversibil al angajamentelor asumate. S-a invocat in acest domeniu aplicabilitatea prin articolul 54 din Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede ca renuntarea sau retragerea nu sunt posibile decat daca se pot deduce din natura tratatului.

F



incetarea calitatii de membru

 
In orice caz, apartenenta la UE presupune adoptarea unor valori si scopuri comune, ori, in cazul in care apar neconcordante intre aceste valori comune si cele ale unui stat membru, trebuie sa i se recunoasca aceasta posibilitate de a se retrage.

Insa, un caz atipic de retragere (nefiind vorba de retragerea unui stat, ci a unei provincii) este cel al Groenlandei, care a facut parte din Comunitate ca provincie daneza. Insa in 1984, dupa dobandirea autonomiei, Danemarca a incheiat un acord cu celelalte state membre pentru incetarea aplicarii dreptului comunitar pe teritoriul acestei provincii autonome.

Nici excluderea din Uniune, ca modalitate de incetare a calitatii de membru, nu este reglementata de tratate, insa in doctrina se apreciaza ca in cazul unor incalcari flagrante de catre unul dintre statele membre a principiilor democratice si a drepturilor fundamentale se poate determina, prin presiuni politice, fie corectarea conduitei acelui stat, fie retragerea lui.

In baza Tratatului de la Amsterdam (art. F, par. 1) este posibila suspendarea unui stat din Uniune daca acesta a incalcat in mod grav si persistent principiile inscrise in tratate. Decizia de suspendare se ia in unanimitate de Consiliul UE, la propunerea Comisiei sau a unui stat membru, si cu avizul favorabil, luat cu majoritate calificata 2/3 al Parlamentului European.

3. Pregatirea procesului de extindere

F

strategia de preaderare

 
La Consiliul European de la Essen din 1994 a fost stabilita strategia de preaderare a statelor asociate, bazata pe relatiile structurale dintre statele candidate si institutiile comunitare, dezvoltarea acordurilor europene de asociere, asistenta financiara in cadrul programului Phare si pregatirea integrarii acestor tari in piata interna comunitara. Comisia a fost insarcinata cu elaborarea unei Carti Albe asupra consecintelor extinderii asupra pietei interne. Publicata in mai 1995 si prezentata Consiliului European de la Cannes din iunie, aceasta prevedea un calendar pentru apropierea legislativa si punerea in aplicare a structurilor de executie si de control.

Considerand extinderea „ca o necesitate si o sansa istorica pentru Europa”, in cadrul Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, s-a luat decizia ca negocierile de aderare sa fie lansate la sase luni dupa incheierea Conferintei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht. In acelasi timp, Comisia a fost invitata sa pregateasca un aviz asupra fiecarui stat candidat, precum si o evaluare a efectelor largirii asupra politicilor comunitare.

F

“Agenda 2000”

 
Concluziile Comisiei, publicate in documentul „Agenda 2000” in iulie 1997, vor avea un rol hotarator in demararea procesului de extindere. Examinand performantele obtinute de statele candidate in indeplinirea criteriilor de aderare, Comisia propune inceperea negocierilor de aderare mai intai cu Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia si Slovenia, considerand ca celelalte state candidate nu indeplinesc inca conditiile pentru a putea demara procesul de negociere. In acelasi timp, ea prezinta o strategie de preaderare intarita cu toate statele candidate, indiferent de avansurile inregistrate de fiecare dintre acestea in procesul de tranzitie. Aceasta presupune o mai buna utilizare a instrumentelor existente prin concentrarea sprijinului comunitar pe nevoile proprii ale fiecarui stat candidat in procesul de aderare, inscriindu-le in cadrul unei apropieri globale coerente, in care li se da acestora posibilitatea de a participa la programele comunitare pentru a se familiariza cu politicile si procedurile Uniunii Europene[9]

4. Punerea in aplicare a procedurii de aderare

Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 aproba concluziile Comisiei cuprinse in Agenda 2000, decide inceperea negocierilor de aderare cu sase state (celor cinci din Agenda 2000 li se adauga Cipru)[10] si definirea unei strategii consolidate de preaderare cu celelalte cinci state candidate care nu incepeau efectiv negocierile in acel moment.

F

Inceperea negocierilor de aderare cu “Grupul de la Luxemburg”

 
In sprijinul procesului de largire a Uniunii Europene, Consiliul UE a hotarat in 1997, la propunerea Frantei, organizarea unor „Conferinte europene” la care vor participa statele membre UE si reprezentanti la nivel inalt ai statelor asociate, unde sa aiba loc dezbateri si consultari cu privire la politicile de aparare comuna, politicile regionale, a celor din domeniul justitiei etc. Aceste Conferinte vor avea loc anual, incepand din 1998.

F

parteneriat pentru aderare

 
Pe baza strategiei de cooperare intarita prevazuta de Comisie in Agenda 2000 se pune in aplicare un parteneriat pentru aderare, incheiat de Uniune cu fiecare dintre statele candidate, care stabileste de o maniera foarte precisa prioritatile fiecarui candidat pe termen mediu si lung si obiectivele pe care trebuie sa le atinga, in raport de care se dimensioneaza asistenta financiara acordata de Uniune. In acest sens, programul de asistenta financiara PHARE, este axat de acum inainte asupra perspectivei aderarii, fixandu-i-se ca obiective prioritate intarirea capacitati administrative si judiciare (spre care se indreapta 30% din fonduri) si investitiile legate de incorporarea si aplicarea aquis-ului (care primesc 70% din fonduri)[11]. Acesta este completat cu alte doua instrumente de preaderare, unul agricol – programul SAPARD, destinat investitiilor in agricultura si dezvoltare rurala, si celalalt structural – programul ISPA, un fond de coeziune economica si sociala destinat, in principal, investitiilor in materie de infrastructura, transporturi si mediu. Parteneriatele pentru aderare sunt revizuite periodic pentru a tine cont de avansurile realizate .

In acelasi timp, statele candidate sunt invitate sa intocmeasca planuri nationale de transpunere a aquis-ului comunitar (impartit in 31 de capitole, acoperind domenii diverse de la libera circulatie a produselor, la justitie si administratie), de implementare a acestuia si de perfectionare a indeplinirii celorlalte criterii de aderare, incluzand calendarul realizarii obiectivelor si prioritatilor, precizarea resurselor etc.

In cursul negocierilor, aquis-ul este analizat capitol cu capitol (screening) cu scopul, pe de o parte, de a-l explica si, pe de alta parte, de a identifica dificultatile cu care se confrunta fiecare stat candidat si a lua masuri in consecinta.

La 31 martie 1998 sunt deschise negocierile de aderare cu statele din grupul de la Luxemburg, negocieri ce se vor purta in cadrul unor Conferinte interguvernamentale bilaterale, in care ministrii se intalnesc la sase luni, iar ambasadorii lunar. Comisia Europeana este insarcinata cu intocmirea unor rapoarte de evaluare anuale privind stadiul indeplinirii de catre fiecare tara candidata a criteriilor de aderare, pe care trebuie sa le prezinte Consiliului European. In functie de cele constatate prin raport, Comisia poate propune Consiliului European fie inceperea negocierilor de aderare cu state din al doilea val de tari candidate, fie, dimpotriva, reducerea sau incetarea ajutorului financiar de preaderare. Teoretic deci, fiecare din cele cinci state candidate care au ramas in afara primului val, poate, imediat ce indeplineste criteriile de la Copenhaga, sa inceapa efectiv negocierile de aderare. La 4 noiembrie 1998 sunt prezentate primele Rapoarte Anuale ale Comisiei Europene privind progresele realizate de statele care au inceput negocierile de aderare in intervalul scurs de la prezentarea avizelor Comisiei, in iulie 1997.

Consiliul European de la Berlin adopta noul cadru financiar al Uniunii pentru perioada 2000 – 2006, bugetul comunitar fiind partial restructurat pentru a putea suporta sarcinile financiare ale viitoarei largiri, anticipata a se produce incepand cu 2002.

Consiliul European de la Koln din 1999 constata ca in ceea ce priveste negocierile de aderare cu primul grup de state candidate, acestea „se afla pe calea cea buna si au castigat in dinamism” si cere Comisiei identificarea modalitatilor de impulsionare a progreselor realizate si de celelalte state pentru a le putea fi prezentata o perspectiva clara privind aderarea la Uniunea Europeana.

F

deschiderea negocierilor de aderare cu statele din “grupul de la Helsinki

 
In decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki se reafirma caracterul inclusiv al procesului de extindere si, pe baza raportului si a recomandarii Comisiei, se decide deschiderea negocierilor de aderare cu inca sase state candidate: Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta si Slovacia si acorda Turciei statutul de tara candidata la UE.

Recomandarea Comisiei cu privire la Romania si Bulgaria s-a facut sub rezerva unor conditionari specifice. Romania ar fi trebuit sa reformeze sistemul de protectie a copiilor institutionalizati, iar Bulgaria sa inchida patru unitati ale centralei atomo-electrice de la Kozlodui.

Lansarea oficiala a negocierilor de aderare ale Romaniei, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei, Maltei si Bulgariei are loc la 14 februarie 2000, la Bruxelles.

Decizia istorica luata la Helsinki a venit, pe de o parte, pe fondul unei escaladari a violentelor in spatiul fostei Iugoslavii, care a pus in evidenta amploarea conflictelor etnice in aceasta parte a Europei, suscitand temere fata de perspectiva unui recul fara limite bine precizate la frontierele Europei[14]. Pe de alta parte, ea a fost favorizata de preluarea functiei de Presedinte al Comisiei Europene de catre Romano Prodi, favorabil extinderii Uniunii spre Centrul si Estul Europei.

Se punea insa problema daca aceasta modificare radicala a agendei extinderii, care raspundea cererii candidatiilor, convine vechilor state membre sau risca sa fie primita cu retinere de catre acestea.

5. Auspiciile sub care s-au desfasurat negocierile de aderare

F

reforme dificile

 
La inceputul secolului XXI, cele cincisprezece state membre ale Uniunii Europene negociau cu cele douasprezece state candidate aderarea acestora. Miza acestui proces de extindere, unic prin dimensiunile lui, care putea duce intr-un viitor apropiat la o reintregire istorica a Europei, era imensa atat pentru statele candidate, cat si pentru statele membre. Pentru acestea din urma, largirea presupunea intarirea Uniunii, care putea astfel aspira la rangul de putere mondiala, capabila sa faca fata in cele mai bune conditii provocarilor globalizarii. Pe de alta parte, ea presupunea accesul la o piata de 105 milioane locuitori, cu un produs brut de aproximativ 800 mld Euro, ce oferea mari perspective economice pentru desfacerea produselor fabricate in Uniunea Europeana si pentru productia primara, folosind mana de lucru calificata, ieftina.[15] Pentru statele candidate, aderarea la Uniunea Europeana insemna „reintoarcerea la Europa” si „integrarea intr-un spatiu de libertate, prosperitate si pace”.



Daca miza este imensa, nici dificultatile de surmontat, atat de catre Uniune, cat si de catre statele candidate, nu sunt mai mici.

Pentru statele candidate, drumul catre Europa era presarat cu reforme radicale, dureroase uneori, cu schimbari majore, necesare pentru alinierea la regulile si practicile Uniunii Europene, ale caror costuri economice, politice si sociale erau foarte mari.

Pentru Uniune, o dublare a numarului statelor membre presupunea schimbari profunde la nivel economic, financiar, politic si institutional[16]. Multe voci puneau in opozitie procesul de extindere cu cel de aprofundare a integrarii europene, nematurat inca dupa saltul spectaculos realizat prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, considerand ca problemele cu care vin statele candidate (eterogenitate crescuta, intarzieri in dezvoltare, etc) ameninta finalizarea reformelor aflate in curs de realizare (desavarsirea pietei interne unice si introducerea euro, coeziunea economica si sociala). Din punct de vedere institutional, extinderea nu se putea realiza in cadrul sistemului original, prevazut pentru un numar mult mai mic de state membre, fara a compromite eficacitatea Uniunii. Ea trebuia sa fie insotita de o reforma institutionala in acord cu noile dimensiuni ale Uniunii, care se va dovedi insa dificil de realizat.

Desi si-au dat acordul formal pentru aderarea statelor din Europa Centrala si de Est, pozitia statelor membre ale Uniunii fata de ritmul si obiectivele extinderii, afisata oficial sau rezultand din manifestari indirecte[17], variaza in functie de propriile interese nationale. Astfel, cea mai favorabila extinderii este Germania, care spera ca astfel isi va intinde zona sa de influenta in interiorul Uniunii, desi, fiind principalul contribuitor la bugetul Uniunii, era afectata de costurile extinderii. O pozitie favorabila extinderii manifesta si Marea Britanie, pentru care aceasta reprezenta garantia ca Uniunea nu va evolua catre un stat federal, ci, cu cat va fi mai extinsa, cu atat mai mult risca sa se dilueze intr-o vasta zona de liber schimb, „ca o bucata de zahar intr-o ceasca de ceai englezesc” . La polul opus, Franta si statele mediteraneene sunt mai degraba rezervate fata de extindere, cea dintai simtindu-si amenintata pozitia centrala in Uniune datorita apropierii de Germania a majoritatii statelor candidate, in timp ce statele din sud, principalele beneficiare ale fondurilor structurale, nu erau prea multumite de perspectiva unei redistribuiri a acestora catre statele nou venite, mai sarace.

In ceea ce priveste cel de-al treilea factor important al Uniunii Europene -    opinia publica, o analiza a sondajelor de opinie realizate in aceasta perioada evidentiaza o atitudine retinuta fata de extindere. Eurobarometrul numarul 53, dat publicitatii in iulie 2000, arata ca pentru 60% din cei intervievati extinderea nu este o prioritate, in timp ce, doi ani mai tarziu, 47% dintre francezii interogati se declara impotriva extinderii, 33% dintre luxemburghezi si 30% dintre germani.

Entuziasmul unificator care anima spiritele la inceputul anilor ‘90 s-a diminuat in intensitate, euroscepticismul ia amploare si, pe langa dificultatile inerente unui proces de negociere atat de complicat, aparitia unor dosare „dificile” (PAC, forta de munca) pune o presiune sporita, determinand o serie de interogatii la nivelul Uniunii cu privire la pregatirea ei insasi pentru a primi noi membri pana la termenul vizat initial – sfarsitul anului 2002. Comisia Europeana, prin vocea presedintelui Romano Prodi, cere o linie „dura de purtare a negocierilor”, in timp ce statele candidate invoca pericolul cresterii „virusului egoismului”, care ar ameninta extinderea Uniunii.

Sub aceste auspicii se desfasoara negocierile de aderare cu cele douasprezece state membre incepand cu anul 2000.

6. Dinamica procesului de extindere dupa anul 2000

F

individualizarea procesului de extindere

 
Deciziile Consiliului European de la Helsinki marcheaza o evolutie importanta in directia democratizarii si individualizarii procesului de extindere. Se trece de la teoria „valurilor” de aderare sau a „big – bang - ului” care presupunea integrarea unor grupuri de state, la o noua teorie, aceea a „regatei[19], potrivit careia admiterea tarilor candidatelor se realizeaza in mod individual, pe masura indeplinirii criteriilor de aderare. Indiferent de momentul cand au inceput negocierile, statele pornesc cu sanse egale, insa avanseaza in propriu ritm. Fiecare candidat urma sa ajunga la finish in functie de propriile sale performante, pentru ca „nu existau avantaje, nu existau privilegii, fiecare era pe cont propriu” . Fiecare stat avea posibilitatea de a recupera decalajele care il despart in negocierile de aderare de celelalte state candidate, insa un esec il putea scoate din cursa, pentru ca nu mai exista un „val doi” in care sa fie retrogradat.

Chiar daca nu este fixata oficial o data limita pentru incheierea negocierilor, un termen se prefigureaza insa, in concluziile presedintiei reafirmandu-se dorinta ca la Conferinta interguvernamentala din 2000 sa se adopte o reforma institutionala care sa permita aderarea statelor candidate cele mai avansate la sfarsitul anului 2002.

In anul 2000 se vor lua doua decizii fundamentale cu privire la viitoarea configuratiei a Europei. La Consiliul European intrunit in iunie la Santa Maria da Feira, se ia decizia istorica de apropiere a Uniunii fata de Balcanii de Vest, stabilindu-se ca toate statele din regiune sunt „candidate potentiale” la Uniune.

Consiliul European de la Nisa din luna decembrie, chiar daca nu realizeaza o reforma institutionala completa, da concretete procesului de extindere luand pentru prima data in calcul perspectiva aderarii tarilor din Europa Centrala si de Est, care in noua arhitectura europeana primesc o pozitie importanta (103 voturi in Consiliu si 197 locuri in Parlamentul European).

Pe buna dreptate se considera ca „semnalul pe care l-a dat Uniunea statelor candidate este acela ca, din perspectiva aderarii, ele nu vor fi considerate state de mana a doua, ci vor avea efectiv putere de decizie”[21]. In acelasi timp, Consiliul de la Nisa a propus pentru prima data un calendar precis pentru inchiderea negocierilor – sfarsitul anului 2002, cu statele cele mai avansate, care puteau astfel adera inainte de alegerile europene din 2004.

Evolutia negocierilor de aderare, care au fost purtate simultan, dar separat cu fiecare dintre cele douasprezece state candidate, este evidentiata in Raportul Comisiei, prezentat inainte de reuniunea de la Nisa. Se constata, per ansamblu, un progres in indeplinirea Criteriilor de la Copenhaga. In ceea ce priveste criteriile economice insa, statele candidate sunt impartite in mai multe grupuri, unele fiind acreditate cu indeplinirea acestora (Cipru si Malta), altele avand perspective de a le indeplini intr-un timp scurt (Ungaria, Polonia, Estonia sau mediu (Cehia, Slovenia, Letonia, Lituania, Slovacia), in timp ce Romania si Bulgaria sunt destul de departe de a le indeplini.

Urmatorul raport al Comisiei Europene, prezentat la Consiliul European de la Laeken din 2001, confirma concluziile din 2000, constatand ca, in conditiile mentinerii actualului ritm al negocierilor si continuarii procesului de reforme, statele candidate din grupul de la Luxemburg, impreuna cu patru dintre statele din grupul de la Helsinki (Letonia, Lituania, Malta si Slovacia) sunt in masura sa incheie negocierile de aderare la sfarsitul anului 2002. Turcia nu a fost nominalizata din cauza neindeplinirii criteriilor politice privind respectarea drepturilor omului si protectia minoritatilor nationale, iar in cazul Romaniei si Bulgariei a fost inaintat ca termen sfarsitul anului 2002 pentru deschiderea tuturor capitolelor de aderare.

F

Romania si Bulgaria-probabil 2007

 

F

incheierea negocierilor cu 10 state

 
La Consiliul European de la Copenhaga (2002) este anuntata incheierea negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria, tratatele lor de aderare urmand sa fie semnate in aprilie 2003, iar integrarea lor efectiva in Uniune trebuia sa se produca incepand cu 1 mai 2004. In ceea ce priveste Ciprul, din cauza disensiunilor existente intre comunitatile greaca si turca, i s-a dat termen ca pana in februarie 2003 sa-si rezolve aceste probleme prin incheierea unei intelegeri intre cele doua comunitati, in caz contrar aplicarea acquis-ului comunitar urmand sa fie suspendata in partea de nord a Ciprului.

La reuniunea de la Copenhaga s-a subliniat si continuarea negocierilor de aderare cu Romania si Bulgaria, avansandu-se ca data probabila de aderare a celor doua state anul 2007. In ceea ce priveste Turcia, in ciuda nerabdarii Ancarei si a presiunii americane in favoarea admiterii, aceasta nu a fost nominalizata. Candidatura sa va fi reexaminata la sfarsitul anului 2004, in vederea unei eventuale deschideri a negocierilor in 2005.

In aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare ale celor 10 state, urmand ca acestea sa devina membre cu drepturi depline in mai 2004, participand astfel la alegerile pentru Parlamentul European din 2004. Dupa aderare, este prevazuta convocarea unei Conferinte interguvernamentale (CIG) cu participarea si a noilor membri pentru amendarea tratatelor institutive in vederea functionarii UE cu un numar sporit de membrii (din mai 2004 cu 25 de membrii, iar in viitorul apropiat cu 27 sau chiar 28 de membrii).

Procedurile de ratificare angajate dupa acest moment intervin intr-o conjunctura internationala, mai putin stabila, din cauza crizei irakiene care divizeaza europenii.

F

1 mai 2004 -

UE 25 de state membre

 
Daca cele cincisprezece state membre ratifica pe cale parlamentara tratatele de aderare, statele candidate, cu exceptia Ciprului, organizeaza referendumuri. Desi rezultatele acestor referendumuri sunt pozitive, demonstrand existenta unei sustineri importante a aderarii, ingrijoreaza nivelul crescut al absenteismului, relevand o anumita indiferenta si poate chiar scepticism, deziluzie[22] (si mai evidente un an mai tarziu, la alegerile pentru Parlamentul European).In ceea ce priveste Ciprul, un plan de reunificare a celor doua parti ale insulei, care prevedea constituirea unei federatii in care cele doua state federale aveau largi atributii, a fost supus consultarii populare, prin organizarea unui referendum la 23 aprilie 2004. Rezultatele acestuia au fost negative, cipriotii greci respingand planul in proportie de 75% , ceea ce face ca, desi Ciprul este membru al Uniunii Europene, doar in partea sa sudica se aplica aquisul comunitar, „linia verde” care desparte cele doua parti ale acestuia devenind frontiera externa a Uniunii Europene.

La 1 mai 2004 intra in vigoare Tratatul de aderare cu cei 10 noi membrii, Uniunea Europeana inregistrand cea mai mare extindere din istorie, aproape dublandu-si numarul statelor membre.

La Consiliul European din 17 – 18 iunie 2004 s-a decis inceperea procesului de aderare a Croatiei, iar la Consiliul European din 16-17 decembrie 2004, Romania si Bulgaria au primit si ele confirmarea politica a incheierii negocierilor de aderare, fiind astfel finalizata prima etapa a calendarului lor de aderare la Uniune.

F



1 ianuarie 2007- aderarea Romaniei si Bulgariei

 
Sefii de stat si de guvern reuniti cu ocazia acestui summit au reconfirmat si celelalte doua repere temporale ale calendarului: semnarea Tratatelor de aderare in aprilie 2005 si aderarea efectiva la 1 ianuarie 2007.

Dupa aproape o jumatate de secol de asteptare, Turcia poate si ea sa treaca la ultima etapa inaintea extinderii, Consiliul European din decembrie 2004 hotarand deschiderea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeana la 3 octombrie 2005. Macedonia, care a depus cererea de aderare in martie 2004, primeste si ea statutul de stat candidat, la Consiliul European din decembrie 2005.

Iata ca, la cincizeci de ani de la punerea primei pietre la temelia sa, prin crearea CECO, Uniunea Europeana are sansa istorica de a unifica un continent indelung divizat si sa creeze o Europa pasnica, mai democratica, mai stabila si mai prospera.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

I. Tratate si monografii.

1. MATUSESCU, Constanta, Constructia europeana. Evolutia ideii de unitate europeana, Ed. Bibliotheca, Targoviste, 2007.

2.DUCULESCU, Victor, Dreptul integrarii europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003.

3. FUEREA, Augustin, Drept comunitar europea. Partea generala, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2003;

4. FUEREA, Augustin,     Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2004,

5. PAUN, Nicolae, PAUN, Adrian, Ciprian, Istoria constructiei europene, Ed. Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000CARTOU,

6. Louis, CALERGIE, J.L., GRUBER, Annie, RAMBAUD, Patrick, ′Union Europeenne L, 4-e edition, Paris, Dalloz, 2002.



In replica la infiintarea OECE, URSS si statele satelit din Est constituie, la 1 ian. 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o organizatie mai degraba orientata spre propovaduirea ideologiei comuniste, decat spre scopuri economice.

V. Marcu, N. Diaconu, op. cit., p. 345

Elisabeth Du Reau, Les interrogatiom des anciens Etats membres face au processus d’elargissement a l’Est et au Sud de l’Europe ,in Actes du XVII Coloque federateor Cedimes “Europe sans frontieres. Elargissements et cooperations”, p. 62.

R. M. de la Guardia, G. Perez Sánchez, op. cit, p. 224.

Acordul European instituind o asociere intre Romania, pe de o parte, Comunitatile Europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte, a fost ratificat prin Legea nr. 20 din 06 aprilie 1993.

Din acest punct de vedere, o problema ce s-a ridicat a fost aceea a mini-statelor: Andora, Monaco, San Marino, Lichenstein, care, nefiind state in deplinul sens al cuvantului, nu pot fi membre ale UE, insa beneficiaza de unele dispozitii comunitare, precum reglementarile vamale.

In cazul Turciei, desi cea mai mare parte a teritoriului sau se afla in Asia, s-a apreciat ca fiind mai evident caracterul european al acesteia, ea fiind membra si a Consiliului European. Ca atare, aceasta a semnat in 1987 Acordul de asociere. In cazul Marocului insa, candidatura acestuia a fost respinsa pentru neindeplinirea criteriului geografic.

Philip Maine, Les communautés européennes. L’Union européenne.Droit institutionnel, Paris, Ed. A. Pedone, 1993, p. 58

J. L. Sauron, op. cit., p. 127

Cunoscute ca „grupul de la Luxemburg.

J.L. Sauron, op. cit., p. 130.

L. Cartou, op. cit., p. 71.

Cunoscute sub denumirea de „grupul de la Helsinki”.

In acest context, securizarea Europei apare ca unul dintre argumentele. extinderii - E. Du Reau, op., cit., p. 67.

N. Paun, C. Paun, G. Ciceo, R. Albu – Comanescu, Finalitatea Europei, Ed. Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2005, p. 65.

L. Cartou, op. cit., p. 73.

Se considera chiar ca dificultatile in adoptarea reformelor necesare extinderii marcheaza incercarea statelor membre de a tempera procesul de extindere. A se vedea in acest sens J. M. Favret, op. cit., p.78.

J. M. Favret, op. cit., p.79.

A se vedea in acest sens, N. Paun, C Paun, G. Ciceo, R. Albu – Comanescu, op. cit., p.69 ; M. T. Bitsch, op. cit., p. 320.

N. Paun, C Paun, G. Ciceo, R. Albu – Comanescu, op. cit., p.69. 

N. Paun, C., Paun, G. Ciceo, R. Albu – Comanescu, op. cit., p.73.

M. T. Bitsch, op. cit., p. 323.

Considerand ca acesta legalizeaza prezenta colonistilor turci care au preluat prin forta partea nordica a insulei, in 1974



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 885
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site