Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


Notiunea de stat

Administratie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Notiunea de stat

Potrivit unei definitii politologice, statul reprezinta o comunitate politica ocupand un anumit teritoriu, avand un guvern si beneficiind de suveranitate atat in interior, cat si in afara granitelor sale[1].





Conform analizei politologice statul apare deci ca o colectivitate umana istoriceste constituita si organizata pe un anumit teritoriu, care se structureaza politic in grupul de guvernanti si restul populatiei.

Din aceasta definitie rezulta cel putin patru elemente definitorii ale notiunii de stat din perspectiva analizei politologice:

a)     organizarea politica a unei comunitati umane;

b)     gradul de coeziune al colectivitatii respective;

c)      raporturile de comanda/supunere (subordonare) existente intre guvernanti si guvernati;

d)     legitimitatea exercitarii autoritatii si a puterii de comanda (dominatie) de catre guvernanti.

Modul de constituire si organizare difera de la stat la stat si poate fi generat de factori naturali (asezarea geografica, conformatia solului), militari (cuceriri teritoriale), economici (bogatiile naturale) etc.[2]

Cerinta unui anumit grad de organizare sociala si politica are o importanta deosebita pentru a se face deosebire intre formatiunile prestatele cu caracter rudimentar, caracterizate prin anarhie, dezordine sociala, si stat care presupune o organizare sociala ordonata si ierarhizata.

Coeziunea unei colectivitati umane este data, in primul rand, de comunitatea limbii vorbite, de factorii etnici, de valorile culturale si traditiile comune, de comunitatea de viata economica, de valorile politice, de solidaritatea indivizilor, indiferent care ar fi structura etnica a populatiei s.a.

Coeziunea unei societati organizate statal poate fi privita sub mai multe aspecte:

istoric (valorile si traditiile istorice pastrate si respectate in procesul de formare si dezvoltare a natiunii pe teritoriul statului respectiv);

economic (traditiile dezvoltarii economice);

cultural (limba si cultura comuna);

religios (respectarea unui anumit cult religios);

politic (instituirea puterii politice, organizarea politica unitara, stabilirea institutiilor guvernante);

national (preponderenta in ansamblul populatiei a unei natiuni in raport cu minoritatile nationale) etc.

Raporturile politice bazate pe principiul comanda/supunere (subordonare) presupun exercitarea puterii de constrangere atuu statului[3]. Prerogativele statului de a adopta sau sanctiona norme de conduita, inclusiv in domeniul organizarii vietii publice si al guvernarii, si a le pune in aplicare, precum si de a pedepsi incalcarea acestora constituie un atribut inerent al sau. Aceaste prerogative sunt infaptuite de organisme specializate, investite in mod legitim cu atributii de putere.

Daca privim insa statul facand abstractie de indivizii care exercita la un moment dat puterea, acesta ne va aparea ca un fenomen social manifestat printr-o multitudine de acte si fapte de guvernare.[4]

Institutiile politice desemneaza in mod obisnuit organele statului ce realizeaza functii legate de exercitiul suveranitatii (elaborarea legilor, punerea lor in practica si inducerea ordinii publice). Desi populara aceasta definitie prezinta dezavantajul de a perpetua incertitudinile pe care conceptul de suveranitate le presupune, mai ales in conditiile trasformarii inregistrate odata cu procesele de globalizare si de integrare in noi forme politice precum Uniunea Europeana.

Suveranitatea a fost inteleasa, la origine ca o forma de competenta ultima ce nu poate suferi nici un fel de limitare a puterii monarhilor. Ori aparitia curtilor constitutionale, fenomen esential in practica statului de drept, a insemnat supunerea parlamentelor, reprezentante ale suveranitatii, unor limitari juridice si de competenta.

Fata de aceasta evidenta imprecizie s-a incercat definirea institutiilor pe baza proceselor electorale. Institutiile politice fiind cele ce rezulta direct din competitia electorala. Cum insa si aceasta solutie prezinta dificultati (monarhii constitutionali sunt ereditari, unii judecatori americani sunt alesi) impreciziile termenului obliga la o definire cat mai clara.



Avand in vedere caracterul lor particular si relatiile pe care le presupun institutiile politice trebuiesc intelese ca structuri relativ stabile de interactiuni politice, juridice si culturale legate direct de functionarea statului.

Putem concluziona ca statul reprezinta un mod de organizare a puterii politice prin intermediul institutiilor, iar puterea de stat descrie modul de implementare a deciziilor si mecanismele de functionare a institutiilor.

1.1. Putere si autoritate politica

Puterea este asociata in mod frecvent cu ideile de autoritate, forta si violenta care presupun relatia de comanda/supunere. Aproape intotdeauna cand este vorba de putere, si in mod special de putere politica, imprecizia termenului a suscitat numeroase discutii la nivel doctrinar. Aceasta ambiguitate provine din echivocul distinctiei realizate de Aristotel in legatura cu intelesurile diferite ale lui dynameis – puterea in stare latenta si eteleheia – puterea manifestata.

Puterea corespunde, in general, aptitudinii umane de a actiona, in aceste conditii puterea politica priveste intotdeauna actiunea colectiva a unei comunitati, ea nu poate apartine unui individ, ci grupului ca atare atata timp cat acesta se mentine.

In ceea ce priveste forta, aceasta desemneaza un atribut esentialmente al puterii care in vorbirea curenta este sinonima cu violenta ce tinde sa fie folosita drept mijloc de constrangere.

Puterea unei persoane, luata in particular, desemneaza relatia de influentare, capacitatea acestuia de a se manifesta si nicidecum puterea politica cu aspect institutional, instrumental.

In fond, puterea este elementul esential al oricarei forme de guvernare fiind inerenta constituirii tuturor genurilor de comunitate politica.

Cu alte cuvinte, ceea ce ne intereseaza pe noi in politica este sa stii cine pe cine conduce si rolul pe care-l detine fiecare actor in viata sociala.

Operationalizarea conceptului de putere, mai ales in acceptiunea sa relationala, introduce, dupa cum am observat, doua noi concepte corelative: autoritate si legitimitate.

Autoritatea se prezinta ca o relatie diferentiata ce presupune un raport intre posesorul autoritatii, subiectul autoritatii si domeniul autoritatii.[5] Daca posesorul autoritatii este specializat intr-un domeniu anume detine o autoritate epistemica. Autoritatea epistemica nu poate fi delegata fiind exercitata numai de posesor si doar in domeniul sau de competenta. Recunoasterea autoritatii epistemice este conferita de recunoasterea competentei detinatorului sau in domeniul sau de referinta. In consecinta acest tip de autoritate se refera la pozitii iar contestarea pozitie exprimate de un expert nu se poate realiza decat prin intermediul specialistilor.

Dar cand autoritatea priveste coordonarea unui domeniu si se exercita prin directive si nu se mai refera la pozitii ci la directiva este deontica. Un asemenea tip de autoritate consta in recunoasterea sa de catre subiectii asupra carora se exercita si poate fi delegata. Orice tip de autoritate ramane insa din perspectiva analitica individuala.

Autoritatea politica este un tip de autoritate deontica, este impersonala, fiind exercitata prin institutii. Caracterul impersonal al institutiilor asigura permanenta acestora, schimbarea persoanelor ce detin functii de autoritate politica neafectand continuitatea statului. Existenta mai multor forme de putere si autoritate nu minimizeaza rolul puterii de stat – forma institutionalizata a puterii politice – care prin suveranitate detine locul central.

Rolul puterii si al autoritatii politice in organizarea formala a relatiilor de conducere si supunere implica analiza formelor de actiune colectiva si a modurilor de coordonare a activitatilor particulare. Felul in care aceste structuri se relationeaza cu procesele de control social, cu retelele de influenta sau de presiune, cu situatiile conflictuale ce pot rezulta din actiunea lor releva specificul politicii ca domeniu al autoritatii. Definind capacitatea unor persoane sau institutii de a obtine din partea membrilor unei comunitati sociale, in virtutea unor calitati sau imputerniciri, respectul, supunerea sau ascultarea fata de actiunile, masurile sau directivele lor autoritatea politica depinde de forma de organizare sociala.

Apartinand fie institutiilor, fie fiind reflectata in texte de legi, reguli, sau cutume, cu care persoanele individuale se identifica temporar, autoritatea politica nu poate fi separata de purtatorii sai individuali.

Autoritatea este un fenomen de putere; ea implica dreptul de a comanda, dar ramane dependenta de recunoasterea sa. Consensul unei parti a membrilor grupului care recunosc legitimitatea hotararilor si deciziilor detinatorilor autoritatii este determinant pentru ca directivele sa se transforme in actiuni concrete.

Chiar prin regulile de atribuire a puterii autoritatea desemneaza in acelasi timp institutia (persoana) si puterea formala pe care aceasta o poseda. Distinctia dintre autoritate si putere consta in atributele acestora; daca puterea presupune atat relatii de conducere-supunere, cat si de dominare-subordonare, autoritatea se rezuma la a reprezenta doar relatiile de conducere-supunere.

Caracterul politic al autoritatii se prezinta in modul de manifestare si referintele acesteia. Desi este detectabila ca vointa a autoritatilor, justificarea pozitiilor de autoritate este extinsa la nivelul intregii societati si prezentata ca vointa nationala sau expresie a interesului general.

Legitimarea autoritatii urmareste concilierea intereselor grupului minoritar aflat la guvernare cu interesele generale, ea intemeiaza sau justifica un sistem de guvernamant, realizeaza acomodarea guvernantilor cu guvernatii. De fapt nici un regim politic nu poate functiona si nu se poate mentine in lipsa unui minim de legitimitate. Calitate a puterii de a fi acceptata pe baza consimtamantului si nu a fortei, legitimitatea presupune atat caracteristici de natura simbolica cat si practici ce variaza in functie de context.

Max Weber, a impus o influenta clasificare a formelor de legitimitate. Legitimitatea traditionala are un caracter interpersonal, detinatorii puterii fiind determinati in virtutea unor reguli transmise si consfintite de traditie. Cei ce recunosc un astfel de tip de legitimitate se afla de obicei in raporturi de dependenta de tip patrimonial. Legitimitatea carismatica se fondeaza pe calitatile exceptionale a celui care o detine si in jurul caruia se constituie o comunitate de tip emotional. Personalizata, aceasta legitimitate nu se poate permanentiza, neputand fi extinsa asupra comunitatii de discipoli. Legitimitatea rationala sau legala presupune ca relatia de supunere este stabilita prin reguli abstracte acceptate. Detinerea puterii presupune competenta celui ce o exercita, fiind de natura impersonala. Dar aceste tipuri nu sunt decat in mod exceptional detectabile in realitate, ele se prezinta in forma combinata una din componente avand o mai mare importanta.

Legitimitatea rationala este un tip de legitimitate democratica. In acest sens, legitimitatea presupune ca autoritatea acordata institutiilor puterii sa reprezinte interesele majore ale comunitatii fiind rezultatul aplicarii unor proceduri electorale corecte. Poporul se prezinta astfel, intr-o dubla calitate: ca forta propulsoare a puterii (ii confera legitimare si autoritate) si ca fundament social al acestei puteri, iar in functie de sursa legitimarii autoritatile pot fi reprezentative (direct reprezentative) sau derivate (indirect reprezentative), din prima categorie facand parte Parlamentul, iar din cea de-a doua Guvernul.[6]



1.2. Statul de drept

Expresia stat de drept nu reprezinta doar o formula juridica abstracta ci desemneaza o realitate concreta, o forma de organizare a puterii de stat rationalizata prin raportarea ei constanta si efectiva la sistemul de legi si la principiul respectarii libertatilor individuale. Daca in mod curent expresia stat de drept este folosita doar pentru a exprima opozitia dintre regimurile democratice si dictatoriale, teoria statului de drept evoca un sistem in care statul reprezinta personificarea unei ordini juridice ce are la baza principiul ierarhizarii normelor. Pentru teoreticienii statului de drept o norma juridica nu poate fi valida decat in masura in care ea satisface atat prin modul de legiferare cat si prin continutul sau determinarile continute in norme de nivel superior. Singura norma ce nu depinde de o alta norma este Constitutia; ea reprezinta modul in care poporul se constituie in putere si este expresia vointei generale (de unde si exigenta aprobarii constitutiilor prin referendum). De aceea, sunt prevazute mecanisme de control pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. Aparuta intr–un context de criza al parlamentarismului, la sfarsitul secolului XIX–lea, teoria statului de drept reorganizeaza raporturile dintre legislativ si juridic in favoarea celui din urma.

Figura 1: Variante ale democratiei[7]

Exprimand o alta viziune asupra democratiei, decat cea a statului liberal, teoria statului de drept, nu a ramas doar la nivelul dezideratelor, a capatat, odata cu aparitia curtilor constitutionale, o dimensiune reala ceea ce inseamna in practica o reducere a suveranitatii de care dispun parlamentele. Daca legea este rezultatul vointei generale si este deasupra intereselor circumstantiale ale alesilor, atunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie sa fie conditionata de respectarea legii.

Teoria statului de drept se constituie astfel intr-un compromis intre ideologia democratica si valorile liberale. Plecand de la constatarea ca democratizarea sufragiului transforma natura legislativului care devine victima presiunii opiniei transformand alesii in reprezentanti ai unor interese particulare statul de drept asigura, in egala masura, odata cu limitarea omnipotentei parlamentelor si o forma eficienta de protectie in fata tiraniei majoritatii.

Libertatea de decizie a statului este limitata in cazul statului de drept de existenta unor norme juridice superioare al caror respect este asigurat de existenta unei puteri judecatoresti impartiale. Judecatorul devine deci baza realizarii statului de drept, avand in vedere ca ierarhia normelor nu devine efectiva decat daca acestea sunt juridic sanctionate. Astfel, drepturile fundamentale nu sunt in mod real asigurate decat daca justitia le asigura protectia. Daca statul liberal insista pe figura reprezentantului ca reprezentant al vointei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei, statul de drept insista asupra judecatorului ca exponent al prevalentei unei ordini normative.

Cultul legii implica o noua viziune asupra democratiei, care nu mai este doar un instrument intre altele, ci devine in societatile contemporane o forma de participare a cetatenilor la luarea deciziilor si de garantare a drepturilor si libertatilor. Statul de drept devine astfel un element esential al unei democratii largite, in care noi actori isi fac simtita prezenta. Insa orice ordine juridica este lipsita de suport in masura in care nu isi gaseste fundamentul in societate. Constructia statului de drept variaza in functie de gradul de democratizare al societatii; crizele economice, sociale sau politice pot antrena prabusirea.

Figura 2: Determinantii democratiei[8]

Teoria statului de drept exprima, dupa cum am observat, dorinta de a intari rolul juridicului intr-un stat aflat in intregime dependent de drept. Acest obiectiv a fost operationalizat in perspective distincte de analiza a raporturilor dintre stat si drept: viziunea formala conform careia statul de drept este acea forma de stat care se foloseste de mijloacele dreptului; viziunea ierarhica care implica superioritatea dreptului in raport cu statul si viziunea materiala pentru care dreptul comporta anumite atributii intrinseci in interiorul statului .

Daca statul este la originea dreptului, acesta din urma nu poate constitui o constrangere externa, o limita obiectiva a organizarii politice. Teoreticienii auto-limitarii considera dreptul ca pe o veritabila constrangere pentru stat. Statul nu poate suprima ordinea juridica fara sa isi distruga propriile fundamente. Presiunile de natura politica si sociala obliga statul sa actioneze doar ca urmare a unei abilitari juridice. Recursul la forta trebuie sa se fondeze pe norme juridice si astfel exercitiul puterii se transforma in competenta, instituita si incadrata de drept.

Institutiile de stat sunt obligate sa respecte sub aspect formal o ierarhie de norme. Administratia trebuie sa se supuna dreptului, legea Constitutiei, institutiile isi exercita autoritatea in functie de atributiile ce le sunt acordate de Constitutie. De aceea interventia judecatorului - constitutional devine indispensabila pentru a face respectata primordialitatea legii si a Constitutiei. Deci dreptul nu e o limita extrinseca, el este o limitare intrinseca, exprimata printr-un proces de obiectivare a vointei sale intr-o ordine juridica stabila, coerenta si ierarhizata.

Teoria auto-limitarii a fost criticata in cadrul doctrinei franceze a statului de drept. Plecand de la ideea statului - natiune consfintita de Revolutia de la 1789, juristii francezi au actionat pentru a fonda teoria statului de drept pe baze sociale si sa faca din drept o realitate distincta de stat. Norma juridica nu este rezultatul existentei statului ea este reflexia unui principiu anterior si superior: Dumnezeu, Natura, Omul sau Societatea. Astfel, statul nu ar fi decat un interpret al acestei ordini preexistente cata vreme ceea ce genereaza legea se afla in afara statului.

Conceptia formala a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor deci dreptul se prezinta ca un edificiu format din niveluri supraordonate si subordonate. O norma nu este valabila decat daca ea satisface dimensiunile unei norme superioare. Astfel toate normele isi gasesc fundamentul in alte norme superioare.

Procesul de consolidare a statului de drept in societatile moderne a constat in constituirea progresiva a unei noi ordini juridice ce a substituit ordinea juridica preexistenta, devenind singurul cadru de referinta pentru intreaga comunitate. In spatiul teritorial pe care il descrie statul nu exista decat un singur cadru juridic legitim si suveran, cel al statului[10].



Figura 3: Separatia puterilor in cadrul statului de drept



Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice, vol.I, Targu Mures, 1993, p.94.

Jack C. Plano, Milton Greenberg, The American Political Dictionary, The Dreyden Press, Hinsdale, Illinois, 1976,p.l 8.

Henry Brun, Guy Tremblay, Op. cit., p.65.

Cristian Ionescu, Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Bucuresti, Lumina Lex, 2001, p. 85.

J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Bucuresti, Humanitas, 1992, p. 53.

Cristian Pirvulescu, Politici si institutii politice, Ed. Trei, Bucuresti, 2002, p. 37.

David Held, Modele ale democratiei, Ed. Univers, Bucuresti, 2000, p. 19.

Alina Mungiu Pippidi, Sorin Ionita, Politici publice, Editura Polirom, 2002, p. 77.

Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992, p. 11.

A se vedea mai pe larg Cristian Pirvulescu, op.cit., p. 50.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1286
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site