Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


Acceptarea si renuntarea la succesiune – drept roman

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



Acceptarea si renuntarea la succesiune – drept roman

1. Acceptarea




1.1 Mostenitori necesari

La moartea sefului de familie (pater familias), mostenirea revenea mostenitorilor legali, pe care legea ii indica, fie celor testamentari daca seful de familie isi intocmise un testament. In principiu, mostenitorul chemat la succesiune, fie de lege, fie prin testament, trebuia s-o accepte; erau situatii cand mostenitorii nu puteau repudia succesiunea, fiind investiti oarecum deplin drept cu aceasta calitate; sunt asa-zisii mostenitori necesari (heredes necessarii). Sunt doua categorii de succesori care dobandesc succesiunea pe deplin drept. Primii sunt descendentii heredes sui – despre care s-a discutat in cadrul mostenirilor legale. Acestia se numesc heredes sui intrucat sunt „mostenitori ce se mostenesc pe ei insusi” si totodata, necesari (necessarii) intrucat nu pot repudia succesiunea. Aceasta situatie putea sa aduca prejudicii mostenitorilor sus-mentionati, daca succesiunea era insolvabila, deoarece in asemenea situatii ei trebuiau sa plateasca din propriul lor patrimoniu, datoriile care depaseau activul mostenirii.

Pentru a evita o astfel de situatie, pretorul a acordat acestor mostenitori, intr-o epoca in care solidaritatea familiala slabise, asa-zisul drept de „abtinere” – ius abstinendi. In temeiul acestui drept, descendentii heredes sui, fara a renunta la mostenire ramaneau straini de ea si drept urmare bunurile succesorale vor fi vandute de catre creditorii defunctului insolvabil, dar mostenitorii vor scapa atat de obligatia de a achita din averea lor personala pe creditorii succesiunii, cat si consecintele infamiei ce lovea pe debitorii insolvabili.

A doua categorie de mostenitori necesari sunt sclavii pe care stapanii insolvabili ii instituiau ca succesori in testamentul lor. Sclavii capatand libertatea, puteau in viitor sa desfasoare o activitate productiva si sa-si constituie un patrimoniu propriu.

In calitatea lor de mostenitori, ei continuau sa fie obligati fata de creditorii stapanului pentru datoriile care depaseau activul succesiunii insolvabile a acestuia. Cu alte cuvinte, sclavii mostenitori erau amenintati sa fie urmariti dupa ce-si agoniseau o avere in calitate de oameni liberi, de creditorii testatorului insolvabil. Pretorul a hotarat sa acorde sclavului mostenitor o separatie de bunuri (bonorum separatio), in temeiul caruia creditorii trebuiau sa se multumeasca cu ceea ce gasisera in patrimoniul defunctului, fara a mai putea urmari si achizitiile posterioare ale sclavului instituit.

1.2. Mostenitorii voluntari

In afara mostenitorilor necesari, toti ceilalti dobandeau succesiunea numai printr-o manifestare de vointa. Sunt asa-zisii mostenitori voluntari sau externi; voluntari (voluntarii) deoarece nu dobandeau mostenirea deplin drept, fiind liberi s-o accepte sau sa o refuze, externi (extranei) deoarece nu se aflau sub puterea sefului de familie. Acceptarea succesiunii (aditio hereditatis) – intrarea in mostenire – se face in mod expres sau tacit. In mod expres, acceptarea se putea face mai intai printr-o declaratie solemna: „deoarece Publius Maevius m-a instituit mostenitor in testamentul sau, o accept si declar ca o primesc” (quod P M. Testamento suo heredem instituit, eam hereditatem adeo cernoque). Legata de formalitatile vechiului drept, aceasta acceptare solemna numita cretio (de la cernere – ce inseamna „a face cunoscut in mod solemn vointa de a accepta”) cade treptat in desuetudine; Iustinian o suprima, conformandu-se unei situatii de fapt. In al doilea rand, acceptarea se putea face printr-o simpla declaratie verbala sau scrisa (nuda voluntas), fara a fi nevoie sa se formuleze cuvinte sau termeni sacramentali.

Succesorul accepta succesiunea, in mod tacit, cand intocmea anumite acte pe care nu le putea indeplini decat in calitate de mostenitor. Astfel, daca cel chemat la mostenire incaseaza creantele, plateste impozitele succesiunii, vinde bunuri succesorale etc., era socotit ca a primit mostenirea. Este asa-zisa „gestiune in calitate de mostenitor” (pro herede gerendo). In conformitate cu dreptul pretorian, acceptarea succesiunii se rezuma la o simpla cerere (aquitio) pe care mostenitorul o adresa pretorului.

Mostenitorul nu putea accepta succesiunea decat in intregime. Acceptarea trebuia sa fie pura si simpla, caci potrivit conceptiei romane, defunctul are in erede un continuator al persoanei sale si acest fapt nu comporta nici termen si nici conditie.



Initial optiunea mostenitorului de a accepta sau renunta la succesiune nu era limitata in timp. Mostenirea asteapta pe succesor sa se pronunte. Acest principiu avea insa unele inconveniente cat priveste soarta bunurilor ereditare care puteau ramane multa vreme neadministrate. Pentru a se inlatura aceasta deficienta, se obisnuia ca testatorul sa-si instituie mostenitorul cu obligatia de a se pronunta in forma solemna, in termen de 100 de zile, daca accepta sau nu.

Daca testatorul nu instituise eredele cu aceasta obligatie sau daca era vorba de o mostenire legala, cei interesati de soarta mostenirii, cum erau creditorii si legatarii, puteau cere pretorului ca acesta sa sileasca pe mostenitor sa se pronunte, intr-un termen oarecare, daca accepta sau nu. In general, termenul nu este mai mic de 100 zile si daca in acest interval de timp succesorul nu se pronuntase era socotit ca renuntase la mostenire.

Imparatul Iustinian mareste acest timp de gandire (spatim deliberandi) de la 100 de zile la un an, precizand ca mostenitorul care nu s-a pronuntat in acest termen este socotit ca a acceptat succesiunea.

Eredele acceptand succesiunea si devenind proprietarul bunurilor succesorale, era obligat sa plateasca legatele si fideicomisele pe care le lasase testatorul, precum si datoriile acestuia. Mai mult chiar el trebuia sa achite si creditorii succesiunii din propria sa avere daca activul era inferior pasivului succesoral. In cazul in care mostenirea era insolvabila, succesorul raspundea deci fata de creditorii succesiunii, dincolo de activul mostenirii (ultra vires hereditatis), fiind obligat sa achite din propriul sau patrimoniu.

Imparatul Iustinian vine insa, in ajutorul mostenitorilor succesiunilor insolvabile, stabilind ca cei care vor face inventar si o pretuire in bani a patrimoniului succesoral, isi limiteaza raspunderea lor materiala fata de creditorii defunctului, numai in limitele activului mostenirii. Este asa-zisul beneficiu de inventar (beneficium inventarii). Inventarul urma sa fie intocmit in termen de 3 luni de la data cand mostenitorul a stiut de deschiderea succesiunii.

Acceptarea succesiunii de catre un mostenitor insolvabil putea aduce uneori prejudicii creditorului defunctului, cand activul era mai mic decat pasivul succesoral. Cu alte cuvinte, acceptarea unei succesiuni solvabile de catre un mostenitor insolvabil, prejudiciaza pe creditorii defunctului. Pentru a se evita asemenea situatii inechitabile, pretorul acorda creditorilor defunctului, precum si legatarilor, care aveau in aceasta privinta aceleasi interese ca si creditorii, o separatie de patrimoniu (separatio bonorum) pe temeiul careia patrimoniul solvabil al defunctului era separat de cel insolvabil al succesorului. Datorita acestui fapt, creditorii mostenirii vor fi achitati cu precadere, adica inaintea creditorilor mostenitorilor, daca totusi mai ramanea ceva dupa achitarea creditorilor defunctului in patrimoniul acestuia din urma putea servi la despagubirea creditorilor eredului care a acceptat succesiunea.

2. Renuntarea

Din cele de mai sus, rezulta ca numai mostenitorii voluntari (voluntarii) sau externi (extranei) aveau posibilitatea de a renunta la succesiune. Renuntarea nu cere nici un act solemn; ea se putea face printr-o manifestare de vointa, fie expresa, fie tacita. Renuntarea la mostenire avea efecte irevocabile, instituitul ramanea strain de mostenire, iar daca a fost instituit singur, se deschidea mostenirea legala (ab intestato). In cazul in care mostenitorul avea unul sau mai multi substituiti, succesiunea revenea acestora. Daca erau instituite ca mostenitori mai multe persoane, partea celui care renunta revenea celorlalti. Este asa-zisul „drept de acrescamant” (us ad crescendi).

Acrescamantul avea loc fortat, adica mostenitorii care au acceptat nu puteau refuza partea celui care a renuntat. Partea renuntatorului se imparte celor care au acceptat proportional cu partea lor de mostenire potrivit regulii (portioni portio accrescit).

Acrescamantul a avut loc la inceput fara sarcini (sine onere) adica beneficiarii acrescamantului nu erau obligati sa plateasca legatele puse in sarcina renuntatorului. Regula a fost modificata insa, spre finele epocii clasice. In cazul in care o succesiune nu era acceptata de nimeni, ea putea fi luata in stapanire de oricine; incepand de la finele republicii, mostenirile vacante reveneau statului.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1059
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site