| CATEGORII DOCUMENTE |
Problema dreptului si a justitiei nu a fost inventata in mod artificial. Ea a corespuns unei nevoi constante si naturale ale spiritului uman. Fenomenul 'drept' a fost, si este, obiect al preocuparilor specialistilor in domeniu, al oamenilor de rand, al cetatenilor, pentru ca 'dreptul a avut si are cele mai complexe interferente cu libertatea si interesele omului in societatea organizata ca stat'[1]. Primele reflectii si elaborari teoretico-explicative asupra fenomenului 'drept' au aparut inca din antichitate, mai ales, in operele si scrierile unor filosofi , imparati sau juristi ai Greciei antice si Romei . Ele au fost continuate in operele filosofice si politico-juridice ale Evului mediu , mai cu seama in perioada renascentista, iluminista si a revolutiilor burgheze, urmand ca in epoca moderna si contemporana cunoasterea dreptului sa se dezvolte considerabil, 'constituindu-se complexul sistem al stiintelor juridice, ca o ramura distincta a stiintelor socio-umaniste' . Pana in secolul al XIX-lea cand stiinta dreptului se va constitui ca o ramura distincta a stiintelor, explicatia fenomenului 'drept' era realizata din perspective diferite, ale filosofiei, moralei, eticii, politicii, istoriei etc., de unde si marea diversitate de intelesuri si definitii date acestui termen .
Cuvantul "drept"[9] este utilizat in acceptiuni diferite , de la cele de maxima generalitate, precum fenomenele si conceptele filosofice, care s-au conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel si Platon sau Toma d'Aquino , intelese in sensul de justete, echitate, de dreptate, pana la cele de stricta specialitate si concretete (de pilda, cele care se refera la dreptul statului de a percepe impozite, la dreptul proprietarului de a-si insusi fructele produse de bunul sau etc.).
In prezent[12], pentru a ne situa in domeniul stiintei juridice, notiunea de drept trebuie inteleasa, in principal, prin trei mari acceptiuni si anume:
. Intr-o prima acceptiune, prin drept intelegem ansamblul (totalitatea) regulilor sau normelor juridice care reglementeaza conduita oamenilor intr-o colectivitate politiceste determinata[13], norme obligatorii, impuse prin forta coercitiva a statului tuturor resortisantilor sai.
In acest sens distingem, de exemplu, dreptul roman de dreptul francez sau de dreptul altui stat. De asemenea, tot in aceasta acceptiune folosim notiunea de drept si atunci cand vorbim de sistemul si de ramurile dreptului unei anumite tari, impartind de pilda, totalitatea normelor juridice ale Romaniei, in norme de drept constitutional, de drept penal, de drept administrativ si contraventional, de drept civil, de dreptul familiei, de dreptul mediului etc.
Normele de drept, desi emana de la colectivitatea constituita in stat a oamenilor ca subiecti de drept, au o existenta obiectiva, in sensul ca "norma de drept exista ca atare independent de aplicarea ei in practica de catre unul sau altul dintre subiectii de drept supusi reglementarii ei"[14]. Acestei prime acceptiuni a notiunii ii corespunde notiunea de "drept obiectiv" (in limba engleza Law) sau "pozitiv" .
. Intr-o a doua acceptiune, prin drept intelegem o anumita "facultate (posibilitate, un anumit prerogativ) recunoscuta de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumita conduita juridica"[17] (de a savarsi un act ori un fapt determinat, sau de a pretinde altei persoane indeplinirea unei obligatii determinate etc.).
In acest sens ne referim de exemplu: la dreptul la nume, la dreptul de proprietate, la dreptul la munca, la dreptul de a dispune prin testament etc.
Intrucat, in aceasta acceptiune, ne referim la facultatea recunoscuta de dreptul obiectiv unei persoane privite ca subiect de drept, vom folosi cand este necesar, pentru a evita o posibila confuzie cu notiunea de 'drept obiectiv', expresia de "drept subiectiv" (in engleza Right, expresie ce nu se refera la sensul filosofic sau psihologic al calificativului de "subiectiv", ci la sensul lui juridic care, ne indica apartenenta dreptului la un anumit subiect de drept.
In acest context precizam ca, sunt des uzitate si expresiile de 'drept substantial' sau 'drept material' si respectiv de 'drept procesual' sau 'drept procedural'. Prin drept substantial sau material intelegem ansamblul acelor categorii juridice care au un continut normativ propriu-zis, adica 'normeaza', stabilesc conduite, fapte, actiuni ale subiectilor intr-un raport juridic, in timp ce prin categoria normelor juridice care cuprind in continutul lor proceduri, modalitati, mijloace prin care se aplica normele dreptului substantial sunt exprimate termenii de 'drept procesual' sau 'procedural'.
3. Intr-o a treia acceptiune, prin cuvantul drept intelegem studiul sau stiinta dreptului[18], adica acea ramura a invatamantului si a cercetarii stiintifice care se ocupa de cunoasterea dreptului obiectiv si drepturilor subiective, in contextul general al cunoasterii umane . Dreptul (dirigere, directum), scria profesorul Dimitrie Alexandresco, este stiinta legilor si a regulilor date omului spre a se carmui in raporturile sale cu semenii sai, in asa mod incat sa nu vateme pe altul (ars boni et aequi) . Stiinta dreptului face parte din stiintele socio-umane. Ea are ca obiect cercetarea, explicarea si interpretarea ansamblului de norme juridice si a activitatii legate de elaborarea si aplicarea dreptului. In acest sens vorbim de Facultatea de drept, de Cursul de drept civil, de Cursul de dreptul familiei si protectia copilului, ca si de stiinta dreptului (in general) sau a dreptului civil, penal, procedural etc. (in particular).
Tinand seama insa de distinctia facuta mai sus intre normele dreptului substantial si a dreptului procesual, in limbajul de specialitate juridica se considera ca prin 'stiinta dreptului' s-ar avea in vedere doar sfera sau categoria normelor dreptului substantial (material) iar prin termenul de 'stiinte juridice' s-ar cuprinde atat ansamblul normelor dreptului material cat si a dreptului procesual, precum si ansamblul de activitati si institutii din sfera dreptului cum ar fi, de pilda, ansamblul institutiilor si activitatilor legate de elaborarea si aplicarea sau realizarea dreptului.[21]
Rezulta ca spre deosebire de termenul de 'drept', termenul 'juridic' are o sfera mai larga de cuprindere. In acelasi mod trebuie intelese, in limbaj juridic, si expresiile frecvent utilizate ca alternative sau sinonime, ca de pilda: norma de drept - norma juridica; raport de drept - raport juridic; fapt sau act de drept - fapt sau act juridic, raspundere juridica etc.
In teoria generala a cunoasterii stiintifice a fost introdusa si consacrata o noua categorie, aceea de sistem. Ea apartine ca o achizitie relativ recenta etapei actuale a revolutiei stiintifice si tehnice contemporane. Pe baza ei s-a constituit o noua ramura a stiintelor teoretice fundamentale si anume Teoria generala a sistemelor. Aceasta teorie a fost inspirata de descoperirea si formularea in sfera stiintelor naturii, mai precis a biologiei, a existentei, si respectiv conceptiei despre sistemul biologic. Prin generalizarea observatiilor si concluziilor stabilite in sfera sistemelor vii, ale biologiei, s-a ajuns la descoperirea si formularea conceptiei sau teoriei generale a sistemelor, dezvaluindu-se prezenta unor principii, proprietati si legitati cu caracter sistemic in toate celelalte sfere ale existentei - natura, societate si gandire. Prin aceasta, cunoasterea stiintifica a dobandit o noua perspectiva atat in ceea ce priveste orizontul cat si in profunzimea investigatiei, a posibilitatii unificarii dar si a diversificarii limbajului si a metodologiilor de cunoastere, a posibilitatii modelarii, a constituirii si reconstituirii modelului.
Definitia conceptului sau a categoriei de sistem nu este general acceptata. Ca si majoritatea definitiilor si aceea a sistemului a ramas inca in sfera controverselor doctrinare sau a unghiurilor de abordare si formulare diferite[22]. Astfel, categoriei de sistem i s-au atribuit mai multe definitii. Consideram ca este relevanta definitia formulata de insusi intemeietorul Teoriei generale a sistemelor - Levi von Bertalanffy (in General System Theory, in vol. General Systems, 1956, I, p.1) potrivit caruia 'sistemele sunt complexe de elemente aflate in interactiune'. Definitia data de S. L. Optner este si ea edificatoare prin detalierea ei: 'Sistemul este un ansamblu de obiecte si un ansamblu de relatii intre aceste obiecte si atributele lor. Obiectele sunt parametrii sistemelor adica datele, procesul, rezultatele, controlul prin reactie si constrangere. Atributele sunt proprietatile obiectelor. O proprietate este manifestarea exterioara a procesului din care un obiect este cunoscut, observat sau introdus in procesul sistemului. Relatiile sunt legaturile care conexeaza obiectele si atributele in interiorul sistemului. Ele sunt prezente in toate elementele sistemului, intre sistem si subsistemele din care se compune si intre doua sau mai multe subsisteme. Atunci cand anumite relatii sunt functional necesare pentru celelalte relatii, ele se numesc relatii de prim ordin' . Fara sa mai dezvoltam notiunea generala de sistem in teoria cunoasterii, apreciem ca dreptul ca sistem nu este si nu poate fi conceput ca o simpla transpunere mecanica a proprietatilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. Daca acceptam definitia sistemului, iar daca prin drept acceptam ca se intelege in general, ansamblul normelor juridice dintr-o societate organizata ca stat, problema care se pune este, in esenta, aceea de a stabili in primul rand daca in acest ansamblu normativ exista sau nu elemente structurale, proprietati si functii de tip sistemic. Abordarea sistemica a dreptului este pe deplin posibila, justificata si benefica pentru procesul de cunoastere si definire a dreptului. Aceasta, datorata faptului ca dreptul, considerat ansamblul normelor juridice, nu constituie o simpla acumulare a unui material normativ, o suma de norme juridice existente la un moment dat ci, apare si exista ca un sistem de reglementari juridice ale raporturilor sociale dintr-o societate.
Caracterul sistemic al dreptului rezulta, in primul rand, din faptul ca normele juridice reglementeaza raporturi sociale care ele insele au un caracter sistemic, stiut fiind ca societatea insasi nu este o suma de relatii sau raporturi ci un sistem de asemenea relatii. In consecinta, normele care vor reglementa asemenea raporturi, vor avea in mod virtual, implicit, un caracter sistemic. In al doilea rand, caracterul sistemic al dreptului mai rezulta si din continutul si caracterul stiintific al elaborarii si adoptarii reglementarilor juridice, stiut fiind ca in acest proces stiinta si practica juridica si politica realizeaza nu doar o suma sau o cantitate de material normativ ci, un ansamblu de norme coerente, corelative, interdependente, deci, un sistem normativ. Astfel, caracterul sistemic al dreptului este determinat si de substanta cunoasterii stiintifice pe care se intemeiaza elaborarea, dezvoltarea si aplicarea dreptului. Intelegerea dreptului ca sistem nu trebuie sa conduca la confundarea acestuia cu 'tehnica legislativa' prin care se asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ[24] dupa anumite criterii logico-formale si de cunoastere a acestora. Este unanim acceptata ideea ca specificul sau particularitatea sistemului drept este posibil a fi reflectata in modul cel mai adecvat in functie de continutul stiintific al elementelor sale structurale - norma juridica, institutia juridica, ramura de drept.
Elementele componente ale sistemului juridic sunt in primul rand normele juridice. Norma juridica este elementul sau structura fundamentala a oricarui sistem de drept. Sub aspectul tehnicii de redactare si elaborare, norma juridica apare ca un text concis, formulat fie sub forma unui articol, fie al unui grupaj de articole prin care se reglementeaza anumite raporturi sociale sau conduite umane. Inteleasa si explicata din optica sistemica, norma juridica este elementul sau structura fundamentala a sistemului drept in care se reflecta adecvat proprietatile generice ale structurilor sistemice[25]. Intre norma juridica (in intelesul ei restrans de 'text-articol' singular) si raportul social sau conduita reglementata printr-o asemenea norma nu este intotdeauna un corespondent direct, in sensul ca nu intotdeauna o asemenea norma singulara poate rezolva reglementarea integrala a unui raport social complex. De regula, pentru conduite sau raporturi sociale mai complexe, mai bogate in continut si implicatii sunt necesare mai multe texte-articol adica un grupaj conex si unitar de texte normative relativ distincte prin insasi obiectul relativ distinct pe care il reglementeaza. Normele de drept nu pot exista in sine, rupte de viata materiala pe care o reflecta si la care se aplica. Ele se refera, sub forma unor modele abstracte a conduitei pe care o pretind, la relatiile cele mai stabile dintre oameni, prevazand anumite drepturi si obligatii in diferite situatii concrete. La randul lor relatiile sociale, interumane vizeaza anumite valori materiale sau spirituale. Elaborarea normelor de drept are ca scop ocrotirea anumitor valori pe care sistemul social economic respectiv le promoveaza. Nu toate valorile pot fi puse pe acelasi plan. Se pot distinge valori idealuri si valori bunuri, valorile lucrurilor si valorile persoanelor, valori fundamentale si valori derivate. Trecand la realitatea sociala, trebuie sa admitem ca - criteriile de valorizare depind de optica valorica a membrilor societatii. In procesul de elaborare a normelor de drept, valorizarea reprezinta o operatie complexa al carei rezultat depinde de pozitia pe care se situeaza legiuitorul. Legiuitorul in procesul de elaborare a normelor de drept selecteaza din multitudinea de relatii sociale pe acelea dintre ele pe care le considera valori si deci au nevoie de a fi protejate prin norme de drept si, in acelasi timp, izoleaza, ingradeste cu ajutorul normelor de drept acele fapte sociale pe care le considera nonvalori. Valorizarea relatiilor sociale din punct de vedere juridic are o mare insemnatate in stabilirea rezultatului pe care il urmareste legiuitorul prin reglementarea juridica. Normele juridice reprezinta reguli de conduita ce sunt instituite sau sanctionate de stat, a caror aplicare este asigurata prin constiinta juridica iar la nevoie prin forta coercitiva a statului. Normele juridice nu sunt simple indicatii ci reprezinta dispozitii obligatorii. Obligativitatea normelor juridice asigura ordinea de drept in societate, imprimand relatiilor sociale stabilitatea necesara. Astfel, norma juridica urmareste o coordonare, o limitare reciproca a comportamentului oamenilor in societate. Normele orienteaza conduita, actiunile indivizilor in conformitate cu valorile acceptate de societatea respectiva, furnizand un anumit tip de motivatie actiunii acestora.
Se apreciaza ca cele mai relevante caracteristici ale normei juridice ar fi: caracterul prescriptiv, caracterul bilateral, caracterul general si impersonal, obligativitatea, posibilitatea de a se realiza numai trecand prin constiinta oamenilor, caracterul volitiv, posibilitatea normei juridice de a prevedea si reglementa aparitia, stingerea sau modificarea unor raporturi sau efecte juridice etc. Aceste caractere sunt atribuite normei juridice din urmatoarele consideratiuni:
Norma juridica are un caracter prescriptiv, ea nu descrie realitatea, ci impune sau autorizeaza o anumita conduita pentru destinatarii sai, o prescrie[26].
) Spre deosebire de regulile moralei, care au un caracter unilateral, in sensul ca ele confrunta mai multe actiuni posibile ale aceluiasi subiect, norma juridica este in mod esential bilaterala, punand intotdeauna in raport doua subiecte. In cadrul raportului reglementat prin norma juridica, unuia dintre subiecte i se impune o anumita obligatie, o indatorire, in timp ce celuilalt i se atribuie sau recunoaste un drept subiectiv, o posibilitate, o prerogativa corespunzatoare.
) Norma juridica are un caracter general si impersonal, in sensul ca ea nu corespunde unei anumite situatii concrete, stabilite intre anumite persoane in legatura cu anumite actiuni ale lor, ci vizeaza un numar nedeterminat de cazuri. Drepturile si obligatiile prescrise de norma au aplicabilitate repetata la un numar nelimitat de persoane si pentru toate situatiile de acelasi gen. Ea urmeaza sa se aplice ori de cate ori vor fi reunite conditiile pe care le prevede pentru a impune sau a autoriza o anumita conduita, indiferent de cate ori se va putea aceasta realiza.
Prin caracterul general si impersonal al normelor juridice se mai intelege ca norma de drept se constituie ca o unitate de masura egala pentru 'toti' subiectii acelei conduite, chiar daca acestia sunt diferiti ca indivizi. De asemenea, caracterul general al normei juridice mai are in vedere si urmatoarele: normele juridice se aplica, in principiu, in mod repetat la un numar de cazuri de acelasi gen; conduita generala impusa de norma juridica urmeaza sa fie realizata in conditiile prescrise de norma respectiva; prevederea acelei norme se aplica atata timp cat norma respectiva este in vigoare; norma juridica se aplica ori de cate ori sunt intrunite conditiile prevazute in ipoteza ei (daca aceste conditii nu se ivesc, norma nu se aplica).
Caracterul impersonal al normei juridice, de a nu se adresa unei sau unor persoane anume determinate constituie si o garantie impotriva oricarei discriminari personale pentru realizarea principiului egalitatii tuturor in fata legii. Acest principiu reprezinta chiar fundamentul caracterului obligatoriu al normei de drept, obligatia cetatenilor de a se supune legii fiind justificata tocmai de caracterul ei egal. Dar, egalitatea tuturor in fata legii nu inseamna uniformizare, nu inseamna ca legea va fi aplicata in mod identic tuturor, deoarece exigentele principiului de justitie impun tratarea diferita in drept a cazurilor care sunt diferite in fapt[27] (nu se va putea aplica de exemplu acelasi tratament din punct de vedere juridic celui care fura pentru a nu-si lasa copiii sa moara de foame ca si celui care fura pentru a-si procura bauturi alcoolice). Caracterul impersonal nu exclude insa existenta unor norme juridice care sa se adreseze doar anumitor categorii de persoane: norme care privesc statutul functionarilor publici, asistentilor sociali, cadrelor didactice si pedagogilor sociali, norme care privesc protectia si promovarea drepturilor copiilor etc. Astfel, observam ca normele juridice pot avea grade diferite de generalitate, in sensul ca se adreseaza unor categorii mai largi sau mai restranse de persoane. Ele isi pastreaza insa caracterul impersonal abstract. In mod similar, normele care stabilesc anumite competente, de pilda pentru Presedintele Republicii, pentru Prim-ministrul, Procurorul General etc. au un caracter general, deoarece ele nu au in vedere anumite persoane care ocupa aceste functii, ci vizeaza reglementarea institutiei respective, indiferent de persoanele care in mod temporar exercita competentele respective.
) Un caracter esential al normelor juridice este obligativitatea lor in sensul ca norma juridica nu este o simpla recomandare, ci un comandament, un imperativ, dreptul ordona sau interzice, pedepseste sau permite anumite conduite. Faptul ca norma juridica are un caracter obligatoriu nu exclude posibilitatea ca ea sa lase o anumita libertate de actiune destinatarilor sai. Astfel, in special in materia contractelor, alaturi de norme care sunt obligatorii, imperative, exista si unele la care partile, prin vointa lor comuna se pot indeparta. Exista si anumite norme juridice care stabilesc principii generale sau definitii ale unor concepte juridice, in care conduita obligatorie nu apare in mod direct. Asa de exemplu, in Titlul I al Constitutiei Romaniei[28], Principii generale, art. 1, pct. (1) statul roman este definit un "stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil".
Obligativitatea normei juridice nu trebuie identificata sau redusa neaparat la exercitarea constrangerii statale care ii garanteaza in ultima instanta aplicabilitatea. Constrangerea exercitata prin sanctiunea prevazuta de norma constituie fara indoiala una din dimensiunile cele mai relevante ale obligativitatii, dar o obligatie poate fi realizata si fara actiunea efectiva a unei constrangeri. Obligativitatea mai poate exprima si faptul ca norma de drept are o aplicabilitate imediata, directa, continua si neconditionata[29], atata timp cat este in vigoare si ori de cate ori sunt intrunite conditiile aplicarii ei.
) De asemenea, un alt caracter al normei juridice este acela ca ele se pot realiza numai trecand prin constiinta oamenilor. Astfel, norma juridica, desi se adreseaza fiintei umane in general, ea produce efecte directe si depline numai fata de persoanele cu capacitate juridica. Aceasta presupune in primul rand ca persoana vizata de norma juridica sa dispuna de discernamant, adica de constiinta, ratiune si vointa, neafectate sau viciate de cauze independente de persoana respectiva. Conduita umana este subordonata vointei, iar vointa este un fapt de constiinta. Cand vointa unei persoane urmeaza sa se concretizeze intr-o anumita conduita, persoana respectiva trece prin filtrul propriei constiinte fapta si trebuie sa prevada consecintele savarsirii acesteia. De aceea, raspunderea juridica pe care o prevede norma nu opereaza in raport cu persoanele lipsite de discernamant, fie din cauza varstei, fie din alte cauze care ii fac iresponsabili pentru incalcarea normelor juridice (a se vedea art.48 si 50 din Codul penal).
) Normele juridice au un caracter volitiv, la originea elaborarii lor gasindu-se vointa umana, aceasta, spre deosebire de legile naturii care au un caracter obiectiv, manifestandu-se independent de vointa si actiunea oamenilor. Caracterul volitiv al normelor juridice nu inseamna ca ele reprezinta bunul plac al legiuitorului sau ca ele ar fi rezultatul arbitrariului acestuia. Dimpotriva, caracterul volitiv al normelor juridice exprima faptul ca ele sunt elaborate sau consacrate de oameni investiti cu puterea de a emite norme obligatorii, tinand totodata seama de existenta si cerintele legilor obiective ale naturii si societatii, de realitatile existentei sociale, contribuind in acest fel la crearea unui echilibru in societate.
) Fara sa epuizam gama caracterelor ce le sunt atribuite normelor juridice, consideram ca in anumite situatii, normele juridice pot sa prevada si sa reglementeze aparitia, stingerea sau modificarea unor raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinta unor evenimente ce se produc independent sau relativ independent de vointa oamenilor cum sunt de pilda decesul, nasterea, accidentele, calamitatile naturale, implinirea unui termen etc. Fiind prevazute in normele de drept, aparitia unor asemenea evenimente vor produce efectele juridice stabilite prin normele respective. Trebuie retinut insa faptul ca in unele din aceste situatii realizarea efectelor juridice nu este in mod absolut independenta de manifestarea de vointa din partea oamenilor in producerea sau desfasurarea evenimentului respectiv (de exemplu accidentele, nasterea, suicidul, stabilirea scadentei unui termen etc.).
Institutiile juridice sunt grupe sau ansamble de norme juridice care au acelasi obiect de reglementare, o anumita categorie de relatii sociale, si aceleasi functii.
Diferit de limbajul curent in care, termenul sau expresia de institutie juridica are acceptiunea de unitate sau structura de organizare sociala - publica constituita in temeiul normelor de drept si avand ca obiect desfasurarea unor activitati cu caracter juridic[30], in limbajul de specialitate prin institutie juridica se intelege, asa cum am aratat inainte, o grupare unitara, relativ distincta de norme prin care se reglementeaza o anume categorie de raporturi sociale sau conduite. In acest sens, putem vorbi de: 'institutia proprietatii' care este constituita din grupajul de norme care reglementeaza raporturile de proprietate; 'institutia familiei' care este constituita din grupajul de norme care reglementeaza raporturile de familie; 'institutia contractelor' care este constituita din grupajul de norme care reglementeaza relatiile contractuale etc. De asemenea, in aceeasi acceptiune, in acelasi sens trebuie intelese si notiunile sau expresiile: 'institutia pedepsei' sau 'institutia raspunderii' etc.
Se observa ca unele din aceste categorii de institutii, au o sfera mai larga in sensul ca in cadrul lor pot fi delimitate subgrupe de institutii relativ distincte. De pilda, in institutia proprietatii pot fi delimitate dupa anumite criterii, unele institutii distincte ca de exemplu, dupa criteriul titularului proprietatii - institutia proprietatii private si institutia proprietatii publice sau, dupa criteriul bunurilor care fac obiectul proprietatii - in 'institutia proprietatii mobiliare' si respectiv 'institutia proprietatii imobiliare' etc. De asemenea, 'institutia familiei' poate fi subdivizata in institutii precum: institutia 'casatoriei', a 'divortului', a 'adoptiei' etc.
Institutia juridica evidentiaza conexiunea de tip sistemic a dreptului. Ea se constituie ca o componenta structurala si functionala cu calitatea de subsistem in raport cu sistemul dreptului ca intreg si ca sistem in raport cu normele care compun institutia juridica[31].
Ramura de drept este considerata ca fiind elementul de structura cu cea mai mare relevanta pentru definirea sistemului 'drept'. Intr-o conceptie mai larg acceptata, ramura de drept este constituita dintr-un ansamblu mai larg de norme si institutii juridice delimitate intr-o entitate structurala relativ distincta, delimitare realizabila in functie de un grupaj de criterii. Principalele criterii de delimitare a ramurilor de drept sunt insa obiectul si metoda reglementarii.
Obiectul de reglementare al unei ramuri de drept este constituit dintr-un anumit grup de relatii sociale care au anumite trasaturi specifice, distincte fata de alte categorii de asemenea relatii[32]. De pilda, ansamblul relatiilor care se formeaza in legatura cu constituirea, repartizarea si utilizarea mijloacelor banesti ale statului sunt reglementate de dreptul financiar. Dreptul familiei, la randul lui, reprezinta totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile personale si patrimoniale care izvorasc din casatorie, rudenie, adoptie si din alte raporturi asimilate de lege, sub unele aspecte, raporturilor de familie.
Prin metoda de reglementare se intelege modul, calea utilizata de catre normele juridice pentru a interveni asupra relatiilor sociale respective, modul in care a conceput legiuitorul sa le reglementeze. In acest sens, legiuitorul poate utiliza fie metoda autoritarismului prin care acea reglementare devine imperativa (onerativa sau prohibitiva), fie metoda recomandarii prin care indica, recomanda, fara a fi obligatorie acea conduita, fie metoda autonomismului prin care acea reglementare lasa la latitudinea subiectilor sau partilor sa-si aleaga conduita pe care o doresc, fie metoda egalitatii juridice a subiectelor, fie metoda subordonarii subiectelor.
Inainte de a prezenta ramurile dreptului, vom prezenta cele doua mari diviziuni generale ale dreptului si anume 'dreptul public' si 'dreptul privat'.
In mod traditional, dreptul pozitiv (dreptul obiectiv) este divizat in doua mari ramuri fundamentale: pe de o parte, dreptul public, care reglementeaza raporturile dintre stat si particulari, iar pe de alta parte dreptul privat care reglementeaza raporturile dintre particulari.
Fara indoiala, diviziunea aceasta nu este absoluta, iar distinctia dintre raporturile de drept public si cele de drept privat nu este chiar atat de neta si transanta. Aceasta datorita faptului ca, pe masura ce raporturile (sociale in general si juridice in special) dintre oameni devin tot mai complexe, in orice raport juridic dintre particulari intervine si o componenta de drept public[33], tinand de interesul mai mult sau mai putin pregnant al statului de a tine sub control aceste raporturi (fie si numai pentru a mentine ordinea publica si a impiedica instaurarea anarhiei), iar pe de alta parte, in multe dintre raporturile juridice de subordonare statornicite intre stat si particulari intervin adesea, elemente specifice dreptului privat, in care statul isi pierde "privilegiul" de detinator al puterii si revine pe picior de egalitate cu simplul particular (fie si numai pentru a impiedica sau ingradi abuzurile). Dinamica vietii sociale a avut drept consecinta si dezvoltarea dreptului public, care a absorbit domenii apartinand anterior dreptului privat . In acest sens, semnificativa este de exemplu transformarea dreptului comercial, ramura a dreptului privat in 'drept economic', apartinand dreptului public, dar si aparitia unor alte ramuri, ca de pilda 'dreptul securitatii sociale'.
In afara diviziunii generale in drept public si drept privat, o alta importanta distinctie este aceea intre dreptul intern, cuprinzand normele aplicabile in relatiile interne in cadrul unui anumit stat si dreptul international, cuprinzand normele aplicabile relatiilor dintre state. Normele apartinand dreptului international au un caracter consensual, formandu-se in principal prin acordul statelor, care sunt apoi si destinatarii lor, sau pe cale cutumiara ca de exemplu, uzantele diplomatice. In afara acestui drept international public exista insa si un drept international privat care este o ramura a dreptului intern a statului care reglementeaza situatia juridica si capacitatea persoanelor fizice sau juridice straine, care nu au cetatenia respectiv nationalitatea statului respectiv[35].
Sistemul dreptului[36] include in cadrul celor doua diviziuni generale (drept public si drept privat) ramuri de drept care grupeaza norme juridice dupa criteriile enuntate anterior. Astfel, in cadrul dreptului public sunt cuprinse urmatoarele ramuri: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil si dreptul international public. In cadrul dreptului privat sunt cuprinse urmatoarele ramuri: dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul international privat .
Avand in vederea complexitatea si dinamica reglementarilor care se refera la institutiile familiei si ale protectiei copilului ne vom apleca, atunci cand vom considera necesar, si asupra altor ramuri in legatura cu aceste institutii - in principal dreptul constitutional, dreptul civil, dreptul penal.
Constitutia, afirma Petre Andrei, e baza dreptului pozitiv, intrucat valorile relative juridice pornesc de la principiile constitutiei. Dreptul constitutional este ramura dreptului public care cuprinde ansamblul de reguli si principii dupa care se organizeaza si se guverneaza un stat[39]. Intr-o alta opinie, dreptul constitutional este definit ca fiind alcatuit din norme juridice care reglementeaza intre altele: forma statului, organizarea, functionarea si raporturile dintre puterile publice, limitele puterii publice, organizarea politica a statului . Pe langa faptul ca dreptul constitutional este o ramura de drept, acesta poate fi caracterizat si ca un factor structurant al intregului sistem . Constitutia Romaniei are cea mai mare forta juridica. Ea stabileste unele reguli de conduita care stau la baza altor reglementari. Constitutia stabileste prerogativele legiferarii.
In Constitutie, legea fundamentala a tarii, sunt inscrise principiile de drept, orientarile fundamentale pentru toate ramurile dreptului, acelea de a caror respectare sau infaptuire depinde realizarea intereselor generale, nationale ale unei societati, interese care in societatea contemporana au o valoare si o intindere universala. Din aceste motive, diferit de alte ramuri de drept, caracteristic dreptului constitutional dintr-o tara este ca intr-o anumita privinta, se aseamana foarte mult cu dreptul constitutional al altei tari. Normele si institutiile dreptului constitutional se refera, in principal, la aspecte ale organizarii cum sunt: stabilirea oranduirii de stat, a formei de stat, a regimului politic, a formei de guvernamant, organizarea si functionarea parlamentului, raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului etc. Elocventa ne pare in acest sens, definitia dreptului constitutional data de Tudor Draganu[42], desemnat ca fiind 'ansamblul normelor juridice care reglementeaza forma de stat, forma de guvernamant, organizarea si functionarea parlamentului, raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului, inclusiv dispozitiile cu orice alt obiect, daca sunt consacrate prin insusi textul Constitutiei'. Referitor la calitatea raporturilor sociale reglementate de normele constitutionale, constatam ca ele sunt circumscrise sferei de infaptuire a puterii politice. Normele juridice constitutionale reglementeaza relatiile sociale, fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a puterii .
Stabilirea obiectului sau domeniului de reglementare al dreptului constitutional poarta amprenta amplitudinii si complexitatii transformarilor sociale, a caracteristicilor vietii social-politice. Datorita acestor caracteristici, domeniul de reglementare al dreptului constitutional poate fi mai restrans 'sau dimpotriva, poate penetra in domenii rezervate altor ramuri de drept, suprapunandu-se acestora intr-o relatie de complementaritate, mai precis prin producerea asa numitului proces de constitutionalizare a unor ramuri ale dreptului, rezultat din extinderea reglementarii constitutionale a unor relatii sociale rezervate prin traditie altor ramuri de drept, precum si din consacrarea in constitutii a unor principii directoare pentru intregul sistem de drept'[44]. In acest sens ne putem referi, de pilda la: principiul neretroactivitatii legii consacrate in art. 15 alin. 2 - "Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile"; accesul liber la justitie (art. 21), garantarea si ocrotirea constitutionala a proprietatii private (art. 44), garantarea aducerii la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii la Uniunea Europeana (art. 148) etc. Constitutionalizarea altor ramuri de drept poate determina o mai rapida armonizare a legislatiei romanesti la legislatia europeana. 'Comportamentul egal si, ca expresie suprema a acestuia, cel constitutional vor deveni realmente si natural o dimensiunea imanenta a civismului; cultura juridica va fi ea insasi una din expresiile convingatoare ale civilizatiei ce defineste societatea' . Pentru o mai buna receptare a caracterelor dreptului constitutional, putem aprecia ca:
- obiectul dreptului constitutional consta in reglementarea organizarii si functionarii statului si ale organelor sale, Parlament, Presedintele Romaniei, Guvern, Administratia publica, Autoritatea judecatoreasca si a raporturile dintre acestea, a raporturilor intre stat si cetatean, precum si a drepturilor si indatoririlor acestora[46];
- izvoarele dreptului constitutional sunt: Constitutia, legile constitutionale, anumite legi organice, decrete-lege;
- subiectele dreptului constitutional sunt: poporul, statul si anumite organisme ale sale, partidele si formatiunile politice legal constituite, Avocatul poporului, numarul de cel putin 100.000 (art. 74, pct. 1), sau 500.000 de cetateni cu drept de vot, carora li se recunoaste dreptul de initiativa legislativa, respectiv a dreptul de initiativa privind revizuirea Constitutiei (art. 150, pct. 1 si 2), cetateanul in anumite ipostaze (alegator, destinatar al drepturilor si indatoririlor fundamentale), candidatii propusi de partidele si formatiunile politice legal constituite, precum si candidatii independenti la functia de Presedinte al Romaniei, deputat sau senator, ori in functiile elective pe plan local (primar si membri ai consiliilor locale), organizatii neguvernamentale legal constituite care au ca unic scop apararea drepturilor omului (in raporturi juridice cu caracter electoral), presedintele, deputatii si senatorii[47].
Prin legiferare intelegem acel proces prin care o regula, conceputa la un moment dat, fata de o situatie de fapt, data, dintr-o anumita societate, devine lege. Imbogatim prin aceasta dreptul obiectiv. In epoca moderna si contemporana normele dreptului pozitiv sunt un produs aproape exclusiv al activitatii normative de creare sau elaborare a acestora de catre factorii de putere competenti. Aceasta activitate de elaborare constituie una din functiile esentiale si exclusive ale puterii de stat desfasurata in limitele unor atributii sau competente ale unor anumite structuri determinate ale puterii si cu respectarea unor principii, proceduri, metode, artificii de limbaj etc. care au primit denumirea generica de tehnica normativa. Tehnica legislativa sau de legiferare vizeaza in mod direct procesul de elaborare sau creare a legilor - ca principala forma a actului normativ sau al izvorului de drept. Notiunea de tehnica legislativa se deosebeste de notiunea de tehnica juridica, aceasta din urma avand o sfera mai larga de cuprindere pentru ca pe langa activitatea de legiferare propriu-zisa ea vizeaza si ansamblul principiilor, mijloacelor, metodelor, adica ale tehnicii de interpretare si aplicare a normei juridice. In acest context, tehnica legislativa apare ca o parte constitutiva a tehnicii juridice.
Tehnica legislativa asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ.[48] Elaborarea proiectelor de acte normative va fi precedata, in functie de importanta si complexitatea acestora, de o activitate de documentare si analiza stiintifica, pentru cunoasterea temeinica a realitatilor economico-sociale care urmeaza sa fie reglementate, a istoricului legislatiei din acest domeniu, precum si a unor reglementari similare din legislatia straina. Initiatorii proiectelor de acte normative pot solicita, pentru documentarea lor legislativa, informatii suplimentare de la Consiliul Legislativ (Legea nr. 24/2000, art. 18). In activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curtii Constitutionale in acel domeniu, practica instantelor judecatoresti in aplicarea reglementarilor in vigoare, precum si doctrina juridica in materie. Pentru stabilirea solutiilor preconizate prin noua reglementare se vor examina si vor fi avute in vedere reglementarile comunitare in materie, precum si prevederile cuprinse in tratatele internationale la care Romania este parte. Solutiile legislative cuprinse in proiectul de act normativ trebuie sa fie compatibile cu aceste acte internationale. Daca va fi cazul, "se vor face propuneri de modificare sau de completare a actelor normative interne ale caror dispozitii nu sunt armonizate cu ale actelor internationale in cauza" (Legea nr. 24/2000, art. 19, 20).
Datorita faptului ca nu exista o scara a valorilor ce trebuiesc ocrotite sau reglementate, cunoscut fiind faptul ca criteriile de valorizare a acestor interese depind de optica valorica a membrilor unui grup social determinat, autorul normei juridice 'poarta adeseori marca irationalului, nu lasa sa transpara criterii rationale, orientate spre anumite scopuri dinainte precizate, ci apare ca o sinteza aproape inconstienta a unei intregi evolutii'[49]. Elaborarea actelor normative (activitatea de constructie normativa), pentru a raspunde scopului sau finalitatii ei, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii esentiale: sa tina cont de cunoasterea realitatii si a necesitatilor sociale supuse normarii si sa tina cont de conditia aplicarii adecvate a tehnicii legislative. In sfera mai larga a notiunii de elaborare sunt cuprinse si procesele de amendare, de completare, de intregire a unor acte normative anterioare si procesele de modificare, adica de schimbare partiala a continutului unor asemenea acte normative anterioare.
Activitatea de elaborare a normei juridice este subordonata anumitor principii, reguli sau metode specifice. Consideram ca, cele mai relevante sunt urmatoarele principii:
- principiul fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare a normelor juridice - implica cel putin urmatoarele cerinte ale demersului de cunoastere: intocmirea unor studii, documentari, prognoze, constatari, concluzii de ordin politic, economic, juridic, sociologic, statistic, istoric etc.; inventarierea legislatiei in vigoare in scopul de a sesiza carentele, incompatibilitatile, paralelismele etc. posibile dintre reglementari;[50] stabilirea corelatiilor si realizarea comparatiilor proiectului sau intentiei normative cu propriul sistem al dreptului pozitiv si cu alte sisteme sau familii de drept etc. De asemenea, intregul demers constructiv al normarii (al elaborarii) trebuie sa aiba la baza legitatile si regulile rationamentului logic, precum si utilizarea corecta a aparatului stiintific de cunoastere si exprimare prin termeni, notiuni, concepte si categorii stiintific determinate ;
- principiul respectarii unitatii de sistem al dreptului - impune cerinta potrivit careia noua norma proiectata si elaborata sa se integreze organic in sistemul dreptului respectiv, sporind astfel, eficienta si finalitatea normei respective;
- principiul suprematiei legii - impune cerinta potrivit careia elaborarea normei trebuie sa tina seama de ierarhia fortei juridice a acelei norme in raport cu legea, in functie de care se realizeaza si principiul unitatii de sistem al acestui proces;
- principiul accesibilitatii actelor normative - impune cerinta potrivit careia continutul si forma de exprimare a normelor sa fie usor receptata de destinatarii ei - subiectii sociali carora li se adreseaza, indiferent daca acestia sunt oameni simpli sau juristi.
Principalele etape ale procesului de elaborare a normelor sunt considerate a fi, in general, urmatoarele (cu diferentierile procedurale concrete, specifice pentru fiecare categorie de organe ale puterii): initierea proiectului acelei norme sau act normativ potrivit competentei si procedurilor specifice pentru fiecare organ emitent; dezbaterea acelui proiect initiat in cadrul organismului de stat competent, adica analiza lui la nivelul factorilor de decizie implicati direct sau indirect in elaborarea proiectului; adoptarea proiectului, adica a deciziei de a fi pus in aplicare; realizarea publicitatii oficiale a acelui act normativ prin care continutul normativ respectiv este adus integral la cunostinta publica, stabilindu-se si data intrarii in vigoare, adica a aplicabilitatii efective a acelei norme sau act normativ.
Actele normative emise de Parlament, Guvern, Presedintie (la noi in tara), se publica in organul de presa oficial - Monitorul Oficial al Romaniei.[52] Pentru aceasta categorie de acte normative publicarea in acest organ marcheaza si momentul intrarii lui in vigoare, aceasta insa numai daca actul normativ respectiv nu prevede o alta data de punere a ei in aplicare sau intrarea sa in vigoare. Pentru celelalte categorii de acte normative, publicitatea se organizeaza pe alte cai: presa, afisaj, comunicate etc. iar data intrarii lor in vigoare este inscrisa in corpul acelui act normativ. De pilda, in vederea intrarii in vigoare a actelor normative adoptate de autoritatile publice locale se aduc la cunostinta publica, in conditiile Legii administratiei publice locale nr. 215/2001 si ale Legii nr. 52/21 ianuarie 2003 privind transparenta decizionala in administratia publica, prin afisare in locuri autorizate si prin publicare intr-un cotidian local de mare tiraj (Legea nr. 24/2000, art. 79).
Nota[53]. Primul numar al Monitorului Oficial de astazi a aparut la data de 8/20 decembrie 1832, pe o foaie de format 19x24 cm, tiparita cu litere chirilice si aparea saptamanal. Redactorul 'Buletinului Gazeta Administrativa', asa cum se intitula Monitorul Oficial de astazi la aparitie, era Ion Eliade Radulescu, care cumula si calitatea de editor. Necesitatea unui asemenea oficios a fost mentionata in Regulamentul organic sub a carui jurisdictie se aflau cele doua principate. Astfel, pe data de 16 noiembrie 1832, Sfatul administrativ extraordinar al Tarii Romanesti elaboreaza un 'jurnal' in care se mentiona 'trebuinta ce este de a sa intocmi un buletin pa seama statului prin care sa publicuiasca de doua ori pe saptamana in cate o coala toate cele din partea obladuirii acestui Printipat, puneri la cale, masuri, oranduiri in slujbe, hotarari de judecati si porunci ce vor esi de la fiescare ramura de dregatorie care trebuiesc a fi stiute de obste precum si legiuirile ce sa va face ca dupa acele sa se povatuiasca fiescare ' mentionandu-se in continuare modalitatea de finantare si aparitie, tirajul, difuzarea etc. Buletinul urma sa fie subordonat Secretariatului Statului. La 18 noiembrie 1832, printr-o rezolutie redactata in limba franceza, Prezidentul Plenipotentiar al Divanurilor, Generalul adjutant Chisseleff, care si-a dat 'ofitiul' ca reprezentant al statului protector (Rusia), aproba jurnalul si autorizeaza Sfatul sa-l puna in executare. Incepand cu nr. 3, de joi 22 decembrie 1832, publicatia isi schimba titlul in 'Buletin Gazeta Oficiala' si i se adauga stema tarii. Din anul 1839, in Monitor apar litere latine, inceput imbucurator de latinizare a tiparului, care va inceta in 1847 brusc, cand a expirat concesiunea lui Eliade, in favoarea pitarului Zaharia Cacalechi. Numarul 31 din anul 1848, surprinde evenimentele principale ale timpului. Astfel, in acest numar se publica demisia Domnului si proclamatia de constituire a 'Guvernului vremelnicesc' si decretele acestuia, apoi decretele de expulzare a celor 22 de capi ai revolutiei (nr. 42), proclamatia lui Omer Pasa, comandantul militar al Bucurestilor, o alta proclamatie prin care un general rus cere ordine in numele tarului Rusiei. Buletinul oficial, incepand cu anul 1853, isi schimba formatul (30x44 cm), se publica cu 'multa litera latina si in foarte bune conditiuni la Tipografia Scoalelor'. Alaturi de articole cu caracter practic apar si stiri din strainatate, din razboiul ruso-turc, din razboiul Crimeii etc. In acest oficios din 1856 se publica legiuirea pentru emanciparea tiganilor (nr. 13), concesiunea terenurilor pentru construirea de cai ferate (nr. 20), organizarea scolii de chirurgie (nr. 21), infiintarea stanjenului 'Stirbei Voda' de 2 m (nr. 28). Nr. 95 din 1859, publica toata partea oficiala a decretelor cu litere latine, urmand ca in nr. 97 sa elimine ultimele litere chirilice care mai ramasesera in manseta. In aceasta perioada, la Secretariatul Statului este prevazut un birou insarcinat cu publicarea Monitorului Oficial si tinerea contabilitatii acestei foi, birou care in scurta vreme a fost trecut la Ministerul de Interne. In nr. 119/1873 al Monitorului este publicat Regulamentul privitor la organizarea si administrarea Imprimeriei Statului si Monitorului Oficial. Regulamentul continea 190 de articole si stabilea intre altele, atributiile redactorului si alcatuirea Monitorului in 4 parti, foarte apropiata de cea actuala. Incepand cu anul 1875, Monitorul trece de la formatul de ziar la formatul pe care il are si astazi (24x32 cm), in interiorul lui, caracterul informativ, in afara de stirile din administratia statului, restrangandu-se tot mai mult. In urma reorganizarii Directiei Monitorului Oficial si a Imprimeriilor Statului, Monitorul Oficial va functiona dupa noul Regulament din 9 septembrie 1889, publicat in nr. 130, regulament care va fi operant pana in 1919. Anul 1916, anul intrarii in razboi a Romaniei, face ca Monitorul Oficial sa se mute la Iasi, unde se va tipari pana la sfarsitul primei conflagratii mondiale. In 1919, odata cu introducerea calendarului gregorian, pe ziua de 1 aprilie (decret publicat in nr. 274), nr. 1 apare la 15 aprilie. Dupa ce ultimul act al razboiului a fost incheiat, Parlamentul ratifica unirea cu Basarabia, Transilvania, Banatul, Crisana, Satmarul, Bucovina (nr. 206), Tratatul de la Versailles (nr. 134), Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine (nr. 135), Tratatul cu Ungaria de la Trianon (nr. 136), Tratatul cu Austria de la Saint-Germain (nr. 140). Tratatul privitor la Unirea Basarabiei cu Romania semnat la Paris la 28 octombrie 1920 este promulgat in 1922 (nr. 100), iar Constitutia din 1923 apare in nr. 282.
Intelegerea naturii exacte a activitatii Monitorului Oficial si Imprimeriilor Statului care nu este administrativa, ci industriala si comerciala, la care a contribuit si Vintila Bratianu, primul ministru si ministrul de finante din acea vreme, face ca in anul 1927 sa se hotarasca ca intreaga institutie sa treaca de la Ministerul de Interne la Ministerul de Finante, in cadrul Regiei Monopolurilor Statului. Mai tarziu, la 1 ianuarie 1930, institutia se organizeaza in regie publica comerciala, Regia Monitorul Oficial, care va functiona pe baza legii si Regulamentului din 30 noiembrie 1929. Monitorul Oficial si-a desfasurat in bune conditiuni activitatea, pana la 1 martie 1949, cand prin Decretul nr. 66/1949 monitorului i se schimba numele in Buletinul Oficial. Revenirea la vechea denumire de Monitor Oficial se petrece sub prevederile Legii nr. 31/17 noiembrie 1990 privind societatile comerciale care instituie obligativitatea tuturor agentilor economici de a publica in 'Monitorul Oficial' actele de constituire, toate modificarile acestora survenite in timp precum si bilanturile contabile. Dinamica vietii sociale va determina dezvoltarea, deopotriva, a celor patru parti ale sale. La data de 1 iulie, prin HG nr. 358/1991 se infiinteaza, sub autoritatea Adunarii Deputatilor, Regia Autonoma 'Monitorul Oficial' prin unirea Compartimentului Redactional din aparatul Adunarii Deputatilor cu atelierul 'Monitorul Oficial' si Serviciul de Relatii cu Publicul din cadrul Imprimeriei 'Coresi'. Conform regulamentului de organizare, regia urmeaza sa functioneze pe baza de gestiune economica si autonomie financiara, acoperindu-si cheltuielile din veniturile proprii.
Potrivit suplimentului 'Editie Jubiliara a Monitorului Oficial' din 20 decembrie 1992, editat de Regia Autonoma 'Monitorul Oficial', obiectul de activitate al regiei il constituie:
a) editarea publicatiilor 'Monitorul Oficial' al Romaniei, structurate astfel:
- Partea I - in care se publica legile si alte acte adoptate de Parlament, decretele, deciziile si hotararile Curtii Constitutionale, deciziile Consiliului National al Audiovizualului, hotararile si ordonantele Guvernului, acte ale Bancii Nationale a Romaniei, precum si alte acte normative (ordine, instructiuni etc. date in executarea legii);
- Partea a II- a - Dezbateri parlamentare - in care se publica stenogramele sedintelor Camerei Deputatilor si Senatului;
- Partea a III- a - Publicatii si anunturi (citatii, comunicari de acte procedurale, concursuri, pierderi de acte, schimbari de nume, precum si alte acte pentru care legea prevede obligativitatea publicarii);
- Partea a IV-a - Publicatii ale agentilor economici - in care se publica acte de constituire, statute, contracte de asociere, bilanturi contabile ale agentilor economici si alte acte prevazute de lege. Partea a IV-a are si suplimente editate la solicitarea Agentiei Nationale de Privatizare;
b) tiparirea Legislatiei Romaniei in care se cuprind toate actele normative de interes general, obiectiv care se materializeaza in doua colectii periodice trimestriale, una de legi si decrete si alta de hotarari ale Guvernului si alte acte normative;
c) editarea de culegeri de acte normative, precum si alte publicatii legislative, grupate pe domenii de activitate;
d) publicarea de acte normative, precum si de alte publicatii legislative in limbi straine;
e) imprimarea materialelor destinate activitatii parlamentare;
f) editarea publicatiei 'Parlamentul'.
Privitor la intelesul termenului de izvor de drept, in limbaj juridic se face distinctia intre izvoarele materiale (sociale sau izvoare reale) ale dreptului - care reprezinta - 'vointa clasei dominante' in societate, determinata de conditiile materiale de existenta sociala[54] - si izvoarele formale ale dreptului, reprezentand formele specifice in care se exprima normele dreptului.
In general notiunea de izvor al dreptului este pusa in legatura cu activitatea de creare, de elaborare a dreptului, prin care puterea de stat fie ca formuleaza direct, nemijlocit, normele sub forma unor acte normative numite izvoare directe sau creatoare (categorie in care au fost incluse legea - legi, decrete, hotarari etc. emanand de la autoritatea publica, si obiceiul sau cutuma creata in mod spontan in cadrul colectivitatii respective); fie ca recunoaste aceasta valoare unor norme create, formulate pe alte cai - precedentul judiciar si doctrina, numite izvoare indirecte. Distinctia trebuie insa nuantata, deoarece fie ca au fost in mod expres sau nu recunoscute ca izvoare de drept, atat jurisprudenta cat si doctrina au avut si au in continuare un rol, deloc neglijabil de creare a unor norme juridice noi, concurand prin aceasta autoritatea legii. Prin interpretare, elaborarea unor principii, analogii etc. 'acestea contribuie la adaptarea permanenta a dreptului, la evolutia relatiilor in reglementarea carora intervine, mentinandu-i un caracter dinamic ce ar putea fi pus in pericol prin aplicarea mecanica a unor texte considerate fixe, sacrosante'[55].
Prin izvor formal (aspect care ne intereseaza in acest curs) intelegem forma specifica pe care o imbraca norma juridica elaborata de un anumit factor competent al puterii. Izvoarele formale pot fi clasificate dupa mai multe criterii: dupa criteriul ierarhiei organului de stat care emite norma; dupa domeniul pe care il reglementeaza; dupa ierarhia fortei juridice a actului normativ respectiv; dupa procedura sau tehnica legislativa prin care este elaborata; etc.
Legea si actele normative in general, fara a inlatura total cutuma, au devenit principala forma de exprimare a normelor juridice. Legea, in acceptiunea ei de creatie deliberata, constienta, a unor organe speciale (avand astfel, un anumit caracter tehnic), supusa publicitatii, cu aplicabilitate generala a existat din cele mai vechi timpuri[56]. Din acele vremuri indepartate ni s-a transmis o definitie data legii de filosoful stoic grec Crisip. Acesta a definit legea ca fiind 'regina tuturor lucrurilor divine si umane, criteriul justului si al injustului; iar pentru cei care sunt chemati de natura la viata civila, adica a cetatii, a comunitatii ii invata ceea ce trebuie sa faca si le interzice ceea ce nu trebuie sa faca' .
In categoria legii (in sens restrans)[58], prin care intelegem actele normative adoptate de organul legislativ (Parlamentul), organ reprezentativ in societatile democratice, constituit din reprezentantii alesi de catre cetateni, dupa o anumita procedura , dupa criteriul ierarhiei organului de stat care emite norma, distingem urmatoarele forme: legile constitutionale, legile organice, legile ordinare, codurile de legi, actele cu putere de lege din care fac parte decretele-legi, ordonantele guvernamentale si unele acte internationale (tratate, conventii, acorduri etc.) ratificate de organul legislativ suprem.
In legile constitutionale se incadreaza si legile de revizuire a Constitutiei - art. 73 alin. (1) din Constitutia Romaniei. Deosebirea esentiala intre Constitutie si legile constitutionale - sub aspect formal - o constituie imprejurarea ca legile constitutionale (de revizuire a Constitutiei) sunt adoptate de catre Parlament, in timp ce Constitutia este adoptata de Adunarea Constituanta.
CONSTITUTIA ROMANIEI (2003)
Categorii de legi - Articolul 73
(1) Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare.
(2) Legile constitutionale sint cele de revizuire a Constitutiei.
(3) Prin lege organica se reglementeaza:
a) sistemul electoral; organizarea si functionarea Autoritatii Electorale Permanente;
b) organizarea, functionarea si finantarea partidelor politice;
c) statutul deputatilor si al senatorilor, stabilirea indemnizatiei si a celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea si desfasurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii;
f) regimul starii de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate si al starii de razboi;
g) regimul starii de asediu si al celei de urgenta;[60]
h) infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora;
i) acordarea amnistiei sau a gratierii colective;
j) statutul functionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instantelor judecatoresti, a Ministerului Public si a Curtii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii;
n) organizarea generala a invatamantului;
o) organizarea administratiei locale, a teritoriului, precum si regimul general privind autonomia locala;
p) regimul general privind raportul de munca, sindicatele si protectia sociala;
r) statutul minoritatilor nationale din Romania;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care, in Constitutie se prevede adoptarea de legi organice.
Constitutia sau legea fundamentala, implicit legile constitutionale, au forta juridica superioara tuturor celorlalte legi si acte normative subordonate legii. Astfel, toate organele statului - inclusiv parlamentul, seful statului sau guvernul - sunt tinute sa respecte Constitutia iar modificarea acesteia este posibila numai in conditiile si cu procedurile stabilite de Constitutia insasi.
Titlul VII
Revizuirea Constitutiei
Initiativa revizuirii - Articolul 150
(1) Revizuirea Constitutiei poate fi initiata de Presedintele Romaniei la propunerea Guvernului, de cel putin o patrime din numarul deputatilor sau al senatorilor, precum si de cel putin 500.000 de cetateni cu drept de vot.
(2) Cetatenii care initiaza revizuirea Constitutiei trebuie sa provina din cel putin jumatate din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete sau in municipiul Bucuresti trebuie sa fie inregistrate cel putin 20.000 de semnaturi in sprijinul acestei initiative.
Procedura de revizuire - Articolul 151
(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptata de Camera Deputatilor si de Senat, cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei Camere.
(2) Daca prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, hotarasc cu votul a cel putin trei patrimi din numarul deputatilor si senatorilor.
(3) Revizuirea este definitiva dupa aprobarea ei prin referendum, organizat in cel mult 30 de zile de la data adoptarii proiectului sau a propunerii de revizuire.
Limitele revizuirii - Articolul 152
(1) Dispozitiile prezentei Constitutii privind caracterul national, independent, unitar si indivizibil al statului roman, forma republicana de guvernamant, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi facuta daca are ca rezultat suprimarea drepturilor si a libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora.
(3) Constitutia nu poate fi revizuita pe durata starii de asediu sau a starii de urgenta si nici in timp de razboi.
Legile organice constituie acea categorie de legi care in anumite sisteme juridice ocupa un loc intermediar intre legile constitutionale si cele ordinare, datorita obiectului lor de reglementare si a unei proceduri de adoptare diferita de a legilor ordinare. Astfel, asa cum reiese din prevederile art. 73, intra in categoria legilor organice acele legi care reglementeaza sistemul electoral, organizarea si functionarea Autoritatii Electorale Permanente, organizarea, functionarea si finantarea partidelor politice, organizarea si desfasurarea referendumului etc. Potrivit art. 76 al Constitutiei, legile organice se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei camere, in timp ce legile ordinare si hotararile se adopta cu votul majoritatii membrilor prezenti din fiecare camera.
CONSTITUTIA ROMANIEI
Adoptarea legilor si hotararilor - Articolul 76
(1) Legile organice si hotararile privind regulamentele Camerelor se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere.
(2) Legile ordinare si hotararile se adopta cu votul majoritatii membrilor prezenti din fiecare Camera.
(3) La cererea Guvernului sau din proprie initiativa, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedura de urgenta, stabilita potrivit regulamentului fiecarei Camere.
Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de organul legiuitor suprem, dupa procedura stabilita in Constitutie. Ele reglementeaza diverse domenii si raporturi sociale, distincte de cele pe care le reglementeaza Constitutia si legile organice. Astfel, obiectul de reglementare al legilor ordinare este constituit din acele categorii de raporturi sociale pe care Constitutia sau legile organice le lasa in seama legiferarii prin procedura ordinara sau pe care legiuitorul le apreciaza a fi 'cele mai importante' si de competenta sa in temeiul calitatii sale de organ legislativ suprem[61].
In categoria legilor ordinare se incadreaza si codurile de legi. Codurile grupeaza, 'intr-o forma sistematizata, intr-un singur corp, toate (sau cat mai multe dintre ele) reglementarile aplicabile unui anumit domeniu (indicat, de regula, prin chiar denumirea codului)[62] precum: Codul civil, Codul familiei, Codul comercial, Codul vamal, Codul muncii, Codul penal, Codul de procedura civila, Codul de procedura penala etc.
Pe langa categoriile mentionate in acceptiunea restransa a termenului de lege sunt cuprinse si cateva acte normative cu denumiri diferite dar cu putere de lege (cu forta juridica echivalenta legii) care sunt elaborate insa de alte structuri de putere dar insusite si adoptate intr-o forma sau alta de catre organul legislativ suprem. Acestea sunt: decretele-legi, ordonantele guvernamentale, unele acte internationale (tratate, conventii, acorduri) ratificate de organul legislativ.
In anumite situatii exceptionale (tranzitorii sau marcate de evenimente deosebite datorate razboaielor, revolutiilor, calamitatilor naturale etc.), cand din anumite motive organul legiuitor (parlamentul) nu a functionat in conditii normale si nu s-a putut intruni spre a adopta legi (fie ca s-a gasit in imposibilitatea de a legifera in procedura obisnuita, fie ca a fost desfiintat de cauze sau imprejurari speciale), pot constitui acte normative cu putere de lege cele edictate de anumite organe executive (guvern, autoritati militare etc.) sau organe provizorii de conducere a statului (ca de exemplu, Consiliul Provizoriu de Uniune nationala - C. P. U. N. - pana la alegerile din 1990). In general, aceste acte normative cu putere de lege poarta denumirea de Decrete-legi. Recunoasterea unei asemenea puteri de a legifera executivului poate fi justificata numai de circumstante exceptionale care impiedica functionarea organului legislativ ales, atunci cand se impune cu necesitate luarea unor masuri care intereseaza ordinea publica, siguranta sau apararea nationala, pentru ca este cunoscut faptul ca transformarea guvernarii prin decrete-legi 'intr-o situatie de durata, cu caracter de permanenta constituie o amenintare pentru o societate democratica, un semn de instaurare a unui regim autoritar, dictatorial'[64].
De regula (mai ales acele care constituie o amenintare, in sensul celor prezentate mai sus) au o existenta efemera, fiind abrogate sau inlocuite cu legi ordinare de indata ce organul legiuitor se poate intruni si poate legifera; altele insa pot ramane in vigoare timp foarte indelungat (asa cum sunt de pilda, Decretul-lege nr. 319/1944 privind dreptul la mostenire al sotului supravietuitor, sau Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cartile funciare).
Acestea sunt si ele izvoare de drept de aceeasi natura ca si decretele-legi dar de alta origine si mod de consacrare juridica. Astfel, Parlamentul poate delega executivului, pentru o anumita perioada determinata, puterea de a adopta acte normative cu forta de lege, legea de abilitare trebuind sa stabileasca in mod obligatoriu domeniul si data pana la care se pot emite ordonante.
CONSTITUTIA ROMANIEI
Actele Guvernului - ARTICOLUL 108
(1) Guvernul adopta hotarari si ordonante.
(2) Hotararile se emit pentru organizarea executarii legilor.
(3) Ordonantele se emit in temeiul unei legi speciale de abilitare, in limitele si in conditiile prevazute de aceasta.
(4) Hotararile si ordonantele adoptate de Guvern se semneaza de primul ministru, se contrasemneaza de ministrii care au obligatia punerii lor in executare si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Nepublicarea atrage inexistenta hotararii sau a ordonantei. Hotararile care au caracter militar se comunica numai institutiilor interesate.
Delegarea legislativa - ARTICOLUL 115
(1) Parlamentul poate adopta o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, in mod obligatoriu domeniul si data pana la care se pot emite ordonante.
(3) Daca legea de abilitare o cere ordonantele se supun aprobarii Parlamentului, potrivit procedurii legislative, pana la implinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage incetarea efectelor ordonantei.
(4) Guvernul poate adopta ordonante de urgenta numai in situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, avand obligatia de a motiva urgenta in cuprinsul acestora.
(5) Ordonanta de urgenta intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de urgenta la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Camerele, daca nu se afla in sesiune, se convoaca in mod obligatoriu in 5 zile de la depunere sau, dupa caz, de la trimitere. Daca in termen de cel putin 30 de zile de la depunere, Camera sesizata nu se pronunta asupra ordonantei, aceasta este considerata adoptata si se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea in procedura de urgenta. Ordonanta de urgenta cuprinzand norme de natura legii organice se aproba cu majoritatea prevazuta la articolul 76 aliniatul (1).
(6) Ordonantele de urgenta nu pot fi adoptate in domeniul legilor constitutionale, nu pot afecta regimul institutiile fundamentale ale statului, drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie, drepturile electorale si nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri in proprietatea publica.
(7) Ordonantele cu care Parlamentul a fost sesizat se aproba si se resping printr-o lege in care vor fi cuprinse si ordonantele ale caror efecte au incetat potrivit aliniatului (3).
(8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, daca este cazul, masurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonantei.
Unele tratate, conventii, acorduri etc. pot fi asimilate legilor din perspectiva fortelor lor juridice, in acest sens, avand acelasi grad cu legile ordinare, cu conditia ca acestea sa fie ratificate de catre organul legislativ intern. Privitor la forta juridica a actelor internationale este necesar sa facem urmatoarea precizare: ' in privinta statului insasi tratatele au o forta juridica superioara, ele neputand fi modificate de unul din statele semnatare in mod unilateral asa cum poate fi modificata o lege interna. Aceasta este o consecinta a dublului caracter al tratatelor, care constituie in acelasi timp un contract, o conventie intre state si o lege, respectiv aceea prin care a fost ratificat'[65].
In contextul tendintelor actuale de integrare la diferite nivele internationale, unor norme juridice rezultate din tratate sau alte acte internationale li se recunoaste chiar o forta superioara legilor interne ale statelor.
CONSTITUTIA ROMANIEI
Tratatele internationale privind drepturile omului - ARTICOLUL 20
(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.
Activitatea legislativa (de elaborare a legilor) nu poate acoperi (si nici nu trebuie sa cuprinda) integral sfera activitatilor normative. Raporturile, conduitele, actiunile, procedurile etc., altele decat legile mai sus mentionate, sunt normate din punct de vedere juridic dar nu neaparat prin legi. Aplicarea in practica a acestora implica interventia si a altor organe ale statului, care, potrivit competentei ce le este stabilita prin lege adopta acte cu caracter normativ, pe baza si in vederea executarii legilor.
In functie de sistemele juridice nationale, actele normative subordonate legii au forme si denumiri diferite. In Romania, in functie de organul care le emite, aceste acte normative se clasifica in:
- acte ale sefului statului, numite de regula decrete. Ele sunt in principiu acte concrete, individuale, concretizate in numiri sau rechemari din functie, avansari in grad etc. Aceste acte pot avea si caracter general, impersonal;
CONSTITUTIA ROMANIEI
Art. 100
Actele Presedintelui
(1) In exercitarea atributiilor sale, Presedintele Romaniei emite decrete care se publica in Monitorul oficial al Romaniei. Nepublicarea atrage inexistenta decretului.
(2) Decretele emise de Presedintele Romaniei in exercitarea atributiilor sale prevazute in articolul 91 alineatele (1) si articolul 94 literele a), b), si d) se contrasemneaza de primul-ministru.
- acte ale Guvernului, numite hotarari si ordonante, acte ale organelor centrale ale puterii executive, ministere, ministri, conducatorii altor organe centrale etc. numite ordine, instructiuni, decizii si alte asemenea acte cu caracter normativ;
- acte normative emise de autoritatile administratiei locale concretizate in hotarari ale consiliilor locale, dispozitii ale primarilor, ordine ale prefectilor etc.
Acestor categorii de izvoare ale dreptului le sunt caracteristice trasaturi ce definesc urmatoarele cerinte: sa fie in conformitate cu Constitutia si legile, in intelesul de a nu cuprinde reglementari sau dispozitii contrare; sa nu aiba ca obiect de reglementare domenii sau raporturi care sunt de domeniul legii; sa fie emise in limitele competentei materiale si teritoriale ale organului de stat respectiv; sa respecte ierarhia fortei juridice a actelor normative superioare; sa respecte procedura legala a elaborarii si adoptarii lor.
Trebuie sa mentionam ca intra in categoria izvoarelor de drept numai actele cu caracter normativ, generice (numai cele care prin continutul lor stabilesc sau reglementeaza conduite, raporturi, drepturi si obligatii etc. la modul generic si nu de caz sau speta, concrete), subordonate legii nu si actele de aplicare individuala ale organelor respective.
Acest izvor de drept a constituit si poate constitui un izvor de drept cu o sfera mai restransa si de aceea secundara. Nu orice contract poate dobandi calitatea de izvor de drept ci, doar contractul normativ, adica acel acord prin care partile stabilesc conduite, actiuni, drepturi si obligatii etc. cu caracter generic si nu concret determinate[66]. In aceasta categorie de izvoare pot fi cuprinse de exemplu, contractul colectiv de munca (deosebit de contractul de munca concret) dar si alte forme de contracte normative, ca de pilda: diversele conventii, acorduri, tratate internationale dintre state sau, in domeniul dreptului intern, diversele forme ale acordurilor, intelegerilor sau conventiilor colective economice, politice sau de alta natura cu caracter normativ, incheiate in temeiul legilor in vigoare .
Validitatea normelor[68], modul specific de a exista al acestora nu este insa determinata in exclusivitate de acest criteriu formal al exprimarii lor intr-o forma acceptata ca izvor de drept, ci rezulta din imbinarea a trei elemente: cel formal, cel de efectivitate si acela de legitimitate . In teoria moderna a dreptului se considera ca 'validitatea formala a normei juridice face sa se nasca o prezumtie de legitimitate si de efectivitate, constituind un element hotarator pentru producerea efectelor urmarite de norma respectiva' .
Astfel, si actele cu caracter normativ, generice, emise de organisme sau organizatii nestatale cum sunt asociatiile, fundatiile, cluburile sportive, Comitetul Olimpic si Sportiv Roman, societatile, cultele etc. sunt izvoare de drept. Organizarea si activitatea acestor organisme sau organizatii nestatale se desfasoara de regula in temeiul unor acte normative proprii - acte de constituire, statute, regulamente etc., emise in baza si cu respectarea unor legi sau a altor acte normative statale. Din momentul in care actele organizatiilor sociale nestatale sunt recunoscute de puterea de stat - obtinand astfel forta juridica, ele devin norme juridice.[71]
In anumite sisteme juridice, practica judiciara si doctrina au constituit un important izvor de drept (dreptul roman antic, dreptul medieval, dreptul anglo-saxon).
Practica sau precedentul judiciar (jurisprudenta) consta din realizarea in concret a relatiei de imputabilitate stabilita in mod abstract, impersonal, prin norma generala. Ea consta in acumularea de solutii date de instantele judecatoresti a caror valabilitate sau efecte se extind nu numai asupra partilor in cauza ci devin general - obligatorii si deci izvoare de drept si pentru alte cauze similare ulterioare. Incalcarea sau nesocotirea lor poate atrage, de pilda, casarea unei hotarari judecatoresti de catre instanta superioara pentru 'gresita aplicare a legii'[72].
Doctrina sau stiinta dreptului (opera specialistilor in drept, numiti altadata jurisconsulti) a constituit in anumite perioade un izvor direct de drept. Astazi doctrina este acceptata cu totul exceptional ca izvor de drept (de pilda Codul civil elvetian in art. 1 alin. 3 prevede ca judecatorul se poate inspira din doctrina in solutionarea unor cauze pentru care nu are text expres de lege). In mod practic si direct, 'doctrina a incetat sa constituie izvor de drept atat in sistemul contemporan romanesc cit si a celorlalte sisteme juridice nationale'[73].
Obiceiul juridic sau cutuma este socotit a fi prima forma in care s-au exprimat normele juridice. Sub forma unor traditii, moravuri, datini etc., obiceiul a constituit principala modalitate de ordonare a relatiilor sociale. Ele s-au constituit in mod spontan intr-un proces evolutiv, de durata si au dobandit cu timpul, prin aplicarea lor repetata, autoritate si forta general obligatorie. Cutuma a constituit, pana la aparitia statului, principala forma a normelor descrise in temeiul carora se desfasurau viata si raporturile sociale.
Aparitia statului si apoi a scrisului a facut ca, o insemnata parte a normelor din sfera obiceiului nejuridic, sa fie preluate si consacrate de puterea de stat, investindu-le cu forta sa de constrangere. Prin aceasta, o parte din normele 'obiceiului nejuridic' devin 'juridice', fiind desemnate prin termenul cutuma.
Aceasta evolutie de la obiceiul nejuridic la cel juridic a fost caracteristica societatilor cu ritm lent de transformare[74]. Cutuma a reprezentat un izvor principal al dreptului de-a lungul antichitatii si Evului Mediu. In epoca moderna, datorita procesului de codificare, de sistematizare a normelor juridice in legi scrise, grupate pe diferite domenii, rolul ei s-a redus considerabil, mai ales in Europa continentala. Ea a continuat insa sa joace un rol important in anumite domenii particulare precum: comertul international, indeosebi in comertul maritim international pentru care regulile juridice sunt cuprinse in asa numitele 'uzante', ca si in dreptul international in general. In dreptul penal, principiul legalitatii incriminarii 'a pus capat recunoasterii cutumei ca izvor de norme juridice penale' .
Obiceiul continua sa existe si in societatea moderna si contemporana "luand insa forma juridica intr-o forma foarte restransa"[77] . In societatea noastra, azi, chiar in ramurile pentru care ea este considerata izvor de drept, cutuma este pe punctul de a dispare, sau 'se mentine cu titlu de exceptie'[78], cu rol subsidiar, subordonat, in sensul ca se aplica doar pentru a suplini sau completa legea .
O categorie de norme, asemanatoare intr-un fel cu obiceiurile, dar si de normele morale o formeaza categoria normelor de convietuire. Acestea includ normele protocolare, de politete, de curtoazie care pot contribui la intretinerea raporturilor interumane - in categoria acestor norme sunt incluse "diferite reguli de cultura, igiena de bunavointa si comportament civilizat, formate sub presiunea grupului" . Normele deontologice sau de deontologie profesionala sunt cuprinse si ele in aceasta categorie - acestea depind de "uzaje mai mult decat de morala si de drept, nu sunt o creatie imediata a unei organizatii, ci se formeaza treptat spontan - la un moment dat, ele pot fi colectate si insusite de o maniera activa printr-o instructiune anume, inscrise intr-un statut etc." . Importanta normelor de convietuire sociala reiese si din faptul ca acestea pot constitui in anumite situatii si limite, ca si normele cutumiare, izvoare indirecte si subsidiare de drept - aceasta insa numai cand legea se refera expres la asemenea reguli .
Conceptia pluralismului politic sprijinita de rezultatele cercetarilor din domeniul sociologiei dreptului si al antropologiei juridice 'sustine existenta unor prescriptii cu caracter juridic, in afara celor impuse de autoritatea politica, de stat'[83].
Aceste prescriptii sau norme isi au izvorul in diferite acte cu caracter normativ, ca de pilda normele dreptului canonic. De pilda, dreptul canonic instituit de biserica catolica cuprinde doua categorii deosebite de reguli[84]:
- prima categorie, constituita din asa-numitul 'drept divin', recunostea si recunoaste (in conceptia teologilor) anumite precepte izvorate din scriptura, caracterul de norme juridice;
- a doua categorie, 'dreptul canonic uman', care de fapt este dreptul canonic propriu-zis a avut ca principala sursa 'Opus juris canonici', o culegere de acte normative fundamentale ale bisericii catolice - decrete sau decretalii ale papilor, canoane ale diferitelor concilii etc. Dreptul canonic are insa si izvoare moderne, principalul fiind 'Codex juris canonici' adoptat in 1917, care ia in considerare transformarile produse in modul de viata al societatii occidentale.
Cu toate ca in toate celelalte state catolice aceasta codificare are caracter pur canonic, in Vatican ea are un caracter statal, aplicandu-se incepand cu anul 1929 ca drept principal[85].
Dreptul canonic a exercitat o puternica influenta asupra dreptului laic, in special asupra dreptului civil, asupra regulilor referitoare la proprietate, contracte si reglementarea relatiilor de familie[86]. In sistemul nostru de drept s-au aplicat aceste norme de drept canonic iar in actualul sistem, parte a normelor apartinatoare dreptului canonic, le identificam, preluate, in regulile de convietuire sociala, considerate izvoare de drept.
Atat legile cat si situatiile juridice carora ele le dau nastere sau pe care le guverneaza sunt determinate si incadrate, pe de o parte, in timp iar pe de alta parte, in spatiu. In timp, legile au viata lor, delimitata intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul iesirii lor din vigoare iar situatiile juridice se inscriu in timp prin data constituirii si data stingerii lor. In spatiu, legile au aplicabilitate pe un anumit teritoriu, apartinand unui stat (sau numai pe o parte a acelui teritoriu, daca e vorba de legile locale) si nu au nici o eficienta pe teritoriul altui stat, care are propriile sale legi; situatiile juridice se incadreaza, de regula, in limitele teritoriului unui stat, dar uneori ele pot cuprinde si elemente de extraneitate, desfasurandu-se succesiv sau simultan, pe teritoriul a doua sau mai multe state[87] ('Practic se pune adesea problema de a determina care dintre mai multe legi succesive, sau dintre mai multe legi actionand concomitent, dar in teritorii diferite, urmeaza a se aplica in fiecare caz in parte. De pilda, doi romani casatoriti la Bucuresti in 1960 divorteaza in Franta in 1990: se aplica legea romana sau legea franceza? iar in cazul aplicarii legii romane, se aplica cea din 1960 sau cea - modificata - in vigoare in 1990?') .
Vocatia unor legi (succesive in timp sau coexistente in spatiu) de a se putea aplica deopotriva unei situatii juridice, poarta numele de conflict de legi (in timp sau in spatiu). Conflictele se rezolva dupa niste legi speciale - norme conflictuale - care, atunci cand privesc legile succesive ale aceluiasi stat, alcatuiesc dreptul intertemporal (sau dreptul tranzitor) iar cand privesc legile concomitent aplicabile diferitelor teritorii alcatuiesc dreptul international privat (autonomizat ca ramura distincta a dreptului)[89].
Din punct de vedere al aplicarii in timp, legea noua poate produce, teoretic, efecte imediate (operand ca atare in prezent), efecte retroactive (aplicandu-se si asupra trecutului) sau efecte ultraactive (aplicandu-se si asupra viitorului, adica unor fapte sau situatii juridice ivite dupa abrogarea legii).
In general, legile sunt de aplicare generala si permanenta; unele legi prezinta insa particularitatea ca sunt[90]:
- legi abrogative (care nu fac decat sa abroge, sa scoata din vigoare o lege anterioara, fara a contine vreo alta reglementare a raporturilor juridice reglementate de legea anterioara); aceste legi actioneaza, practic, in mod instantaneu, neavand o aplicare permanenta sau durabila;
- legi interpretative (care nu aduc o reglementare noua, dar deslusesc intelesul neclar sau discutabil al unei legi existente, aflata si lasata pe mai departe in vigoare). Legile interpretative se aplica, deci, retroactiv, la toate situatiile juridice carora li se aplica legea interpretata;
- legi tranzitorii (sau dispozitii tranzitorii in cuprinsul unei legi), care reglementeaza aplicabilitatea legilor noi, in corelatie cu cele vechi, abrogate[91]. Ele au aplicabilitate cat timp dureaza situatiile tranzitorii .
In materia aplicarii legii in timp, de regula, sunt operante principiul neretroactivitatii si simetric acestuia, principiul neultraactivitatii - adica nu se aplica unor fapte savarsite inainte de intrarea lor in vigoare, respectiv nu se aplica faptelor dupa iesirea lor din vigoare.
Determinarea domeniului de aplicare in timp a normei juridice sunt importante trei momente ale existentei sale: intrarea in vigoare; perioada de aplicare; iesirea din vigoare sau abrogarea.
In practica juridica si in doctrina se mentioneaza trei reguli sau principii posibile, in functie de care se stabileste momentul de intrare in vigoare a unei norme de drept, astfel:
- o prima regula consta in stabilirea expresa, de principiu, a acestui moment de catre insasi Constitutie sau legile speciale[93];
- o a doua regula consta in faptul ca norma intra in vigoare la data mentionata in textul ei (de regula, in cuprinsul dispozitiilor finale ale actului normativ respectiv);
- o a treia regula consta in faptul ca se considera ca data a intrarii in vigoare, data publicarii ei in organul de publicitate oficial al statului (la noi, Monitorul Oficial)[94].
Referitor la actiunea normei juridice in timp, pentru a determina mai precis domeniul ei de aplicare in timp implica, ca, in afara intrarii in vigoare sa mentionam si alte aspecte ale existentei sale si anume: perioada de aplicare, stabilirea momentului iesirii din vigoare a normei si problema conflictului in timp a normelor juridice.
Durata de valabilitate a normei, de aplicare a ei, de regula, nu este prestabilita la momentul intrarii ei in vigoare, majoritatea lor fiind elaborate pe durata nedeterminata. De la aceasta regula, exista exceptii: asa-numitele legi cu termen a caror actiune in timp este expres determinata inca de la momentul intrarii lor in vigoare, precum si legile temporare sau exceptionale care sunt adoptate pentru situatii deosebite (ca de pilda starea de necesitate, epidemii, calamitati naturale etc.), a caror aplicabilitate in timp se extinde pentru durata acelei perioade exceptionale.
Iesirea din vigoare sau abrogarea, reprezinta momentul de incetare a actiunii in timp a normei juridice. Sub aspectul continutului ei, abrogarea poate fi totala cand toate prevederile actului normativ isi inceteaza actiunea sau partiala cand numai o parte din ace act normativ inceteaza a mai produce efecte de drept.
Abrogarea unei norme juridice se poate realiza prin mai multe moduri:
- prin abrogarea expresa directa (cazul in care noul act normativ ce intra in vigoare nominalizeaza actul normativ care se abroga sau partile din acel act care isi inceteaza valabilitatea);
- prin abrogarea expresa indirecta (cazul legilor abrogative care nu fac decat sa abroge, sa scoata din vigoare o lege anterioara, fara a contine vreo alta reglementare a raporturilor juridice reglementate de legea anterioara);
- prin abrogare tacita sau implicita (cazul in care noul act normativ ce intra in vigoare nu cuprinde nici o prevedere expresa de abrogare dar dispozitiile pe care le cuprinde se deosebesc, se indeparteaza atat de mult de normele anterioare, devin inaplicabile, considerandu-se ca in acest caz, prin reglementarea noua, organul care a emis actul a avut in mod implicit intentia de a abroga, de a inlatura aplicabilitatea reglementarii anterioare[95]).
Abrogarea, mod de incetare in timp a normei juridice, este un act de dispozitie care poate fi realizat numai printr-un act normativ de acelasi nivel sau de un nivel superior in ierarhia actelor normative. Desuetudinea, fara a constitui un act de abrogare propriu-zisa, este situatia in care normele, fara sa fi fost abrogate intr-o forma sau alta, nu-si mai gasesc teren de aplicare, nu mai au obiect, devenind depasite, desuete prin evolutia realitatilor sociale.
Vocatia unor legi (succesive in timp sau coexistente in spatiu) de a se putea aplica deopotriva unei situatii juridice, poarta numele de conflict de legi (in timp sau spatiu). Conflictele se rezolva dupa niste norme speciale 'norme conflictuale - care, atunci cand privesc legile succesive ale aceluiasi stat, alcatuiesc dreptul intertemporal (sau dreptul tranzitor), iar cand privesc legile concomitent aplicabile diferitelor teritorii alcatuiesc dreptul international privat'[96]. Din punct de vedere al aplicarii in timp, legea noua poate produce, teoretic, efecte imediate, efecte retroactive sau efecte ultraactive (aplicandu-se si asupra viitorului, adica asupra unor fapte sau situatii juridice ivite dupa aplicarea legii).
Asa cum am aratat mai sus, actiunea normei juridice in timp este guvernata de principiul general potrivit caruia norma juridica actioneaza atata timp cat este in vigoare, dar introducerea unei reglementari noi intr-un domeniu, abrogarea sau modificarea celei vechi ridica problema raporturilor innascute 'sub imperiul vechii reglementari, a drepturilor si obligatiilor constituite, respectiv asumate in acele conditii'[97]. Principiile fundamentale care guverneaza materia conflictului in timp a normelor juridice sunt: principiul aplicarii imediate si principiul neretroactivitatii.
Aplicarea imediata a legii noi este regula care cere ca noua reglementare sa se aplice imediat, situatiilor[98] care se constituie sau sunt in curs de desfasurare pe momentul intrarii sale in vigoare (tuturor faptelor pendente si celor viitoare, caci tot ce se petrece sub legea noua trebuie sa i se supuna ).
Potrivit dreptului civil, daca nasterea unei situatii juridice presupune reunirea unor conditii sau elemente ce se realizeaza succesiv in timp (de pilda autorizatia prealabila si incheierea actului in forma autentica; consimtamantul partilor si publicitatea; etc.), atunci actul care da nastere situatiei juridice respective va putea fi considerat valabil numai in conditiile legii in vigoare la ultimul moment al formarii sale succesive. De pilda, validitatea testamentului se apreciaza dupa legea in vigoare la intocmirea lui, dar cotele de mostenire (rezerva, cotitatea disponibila etc.) se stabilesc dupa legea in vigoare la data deschiderii succesiunii; etc.
Exceptiile de la principiul aplicarii imediate a legii noi le identificam in realitatea practica, unde sunt numeroase situatiile in care unele fapte s-au savarsit sub vechea lege si isi continua efectele si sub noua lege. De pilda, un contract de inchiriere sau de locatiune, sau o casatorie incheiata inainte de modificarea dispozitiilor privitoare la divort, caz in care casatoria se va desface in conditiile reglementarii noi. In asemenea situatii, principiul aplicarii imediate presupune ca, pentru faptele si efectele lor produse sub vechea lege, se va aplica legea veche iar pentru efectele produse sub noua lege se vor aplica prevederile acesteia din urma.
Acest principiu este consacrat expres de legea fundamentala a Romaniei (astfel incat nici chiar legiuitorul nu mai poate dispune ca o lege nou adoptata sa se aplice retroactiv). De la prevederile acestui principiu sunt totusi cateva situatii de exceptii prevazute si ele in mod expres. Astfel, atat consacrarea principiului, cat si exceptia de retroactivitate si de ultraactivitate a legii, le identificam in urmatoarele acte normative:
CONSTITUTIA ROMANIEI:
ARTICOLUL 15 (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile.
CODUL CIVIL
Art. 1. Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva.
CODUL PENAL
Art. 10. Legea penala se aplica infractiunilor savarsite in timpul cat ea se afla in vigoare.
Art. 11. Legea penala nu se aplica faptelor care, la data cand au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiuni.
Art. 12. Legea penala nu se aplica faptelor savarsite sub legea veche, daca nu mai sunt prevazute de legea noua. In acest caz executarea pedepselor, a masurilor de siguranta si a masurilor educative, pronuntate in baza legii vechi, precum si toate consecintele penale ale hotararilor judecatoresti privitoare la aceste fapte, inceteaza prin intrarea in vigoare a legii noi.
Legea care prevede masuri de siguranta sau masuri educative se aplica si infractiunilor care nu au fost definitiv judecate pana la data intrarii in vigoare a legii noi.
Art. 16. Legea penala temporara se aplica infractiunii savarsite in timpul cand era in vigoare, chiar daca fapta nu a fost urmarita sau judecata in acel interval de timp.
Nota. In aplicarea principiului neretroactivitatii legii (civile) se admite ca toate efectele situatiilor juridice, care s-au produs ori s‑au epuizat inainte de intrarea in vigoare a legii noi raman valabile, neputand fi afectate de legea noua, dar efectele care se produc abia dupa modificarea legii sunt supuse legii noi. De exemplu, sub imperiul Codului civil, copilul nelegitim putea mosteni numai pe tatal sau natural, iar nu si pe rudele acestuia; C. fam. din 1954 a recunoscut insa copilul din afara casatoriei, cu paternitatea legal stabilita, dreptul de mostenire atat fata de tatal sau, cat si fata de rudele acestuia. Asa fiind, s-a admis ca, in cazul succesiunilor deschise inainte de intrarea in vigoare a Codului familiei, copilul din afara casatoriei nu avea dreptul de mostenire fata de bunicul sau fata de unchiul sau din partea tatalui (aplicandu-se, deci, Codul civil); dar in cazul succesiunilor deschise dupa intrarea in vigoare a Codului familiei, copilul se bucura de acest drept (aplicandu-se legea noua, adica cea in vigoare la data deschiderii succesiunii).
De asemenea, in ce priveste nulitatea unui act juridic, ea se apreciaza intotdeauna in functie de dispozitiile legii in vigoare in momentul incheierii actului, modificarea ulterioara a legii neputand afecta valabilitatea initiala a incheierii lui. Astfel, de exemplu, art. 1 din Decretul nr. 32/1954 prevede expres ca 'Validitatea casatoriei incheiate inainte de data intrarii in vigoare a Codului familiei se stabileste potrivit cu dispozitiile in vigoare la data incheierii ei'.[100]
Problematica aplicarii normelor juridice in spatiu si cu privire la persoane decurge din principiul suveranitatii puterii de stat si cu acela al legaturii dintre stat si persoane, sub forma cetateniei. Normele juridice au o aplicabilitate in spatiu, atat sub aspect intern cat si sub aspect extern. Spatiul, din punct de vedere juridic poate fi supus suveranitatii unui stat (teritoriul) sau nesupus suveranitatii nici unui stat (marea libera, spatiul cosmic). Prin extensiune, se considera ca fac parte din teritoriul unui stat si navele fluviale sau maritime, aeronavele si cosmonavele care navigheaza sub pavilionul statului respectiv oriunde s-ar afla ele; la bordul acestor nave se aplica legile statului caruia ii apartine nava cu mentiunea ca daca nava se afla in apele teritoriale ale altui stat, trebuie respectate si legile statului respectiv. De asemenea, se aplica legile statului si pe teritoriul sau in cladirile misiunilor diplomatice ale unui stat, situate in afara granitelor sale. Simetric, in aplicarea acestei reguli, legile unui anumit stat nu se aplica chiar peste tot in limitele frontierelor sale, fiind exceptate, pe baza de reciprocitate, incintele reprezentantelor lor diplomatice ale altor state[101]. De asemenea, pot fi exceptate de la aplicabilitatea unor legi nationale, anumite zone, orase sau porturi supuse conventional unui regim international special (de exemplu, porto franco, zone libere etc. ). Tot ca o exceptie de la principiul teritorialitatii trebuie semnalata si situatia in care unele legi se aplica cetatenilor romani si in afara granitelor Romaniei (de pilda, cele cu privire la conditiile de fond cerute pentru incheierea unei casatorii). Astfel, din punct de vedere intern, aplicabilitatea in spatiu a unui act normativ depinde de competenta teritoriala si materiala a organului care l-a emis.
Solutionarea conflictului de legi in spatiu se face dupa normele conflictuale adoptate de fiecare stat, care adeseori difera de la un stat la altul. Statele, in acest sens, incheie uneori conventii internationale, stabilind norme conflictuale uniforme in raporturile dintre ele. Principalele norme de drept international privat, ramura distincta a sistemului nostru de drept, sunt cuprinse in Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, publicata in M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992 si prezentata sub forma de extras, in anexa lucrarii. Acestea stabilesc drept criteriu de determinare a legii aplicabile fie casatoria si divortul, cetatenia, obligatia de intretinere, ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, domiciliul persoanei, locul unde se gaseste situat bunul care constituie obiectul actului, locul incheierii actului etc.
Normele juridice se adreseaza oamenilor ca subiecti ai raporturilor juridice, fie priviti in individualitatea lor (ca persoane fizice), fie priviti ca subiecte colective de drepturi (ca persoane juridice).
Principiul fundamental care guverneaza aplicarea legii civile asupra persoanelor este acela al egalitatii subiectilor de drept civil in fata legii civile, dublat de acela al generalitatii aplicarii legii civile la toate raporturile de drept civil. Aplicarea legii asupra strainilor si a persoanelor fara cetatenie (persoane fizice) nu tine de conflictul legilor in spatiu, deoarece regimul juridic al strainilor este stabilit prin legislatia statului pe teritoriul caruia ei se gasesc. Acest regim juridic imbraca trei forme: regimul national, cand strainii se bucura de aceleasi drepturi civile ca si cetatenii statului de resedinta, regimul special potrivit caruia drepturile strainilor sunt stabilite in mod special prin legi sau tratate internationale si regimul clauzei natiunii celei mai favorizate potrivit caruia, statul de resedinta acorda cetatenilor unui stat aflati pe teritoriul sau, anumite drepturi, care nu pot fi mai restranse decat cele acordate cetatenilor unui stat tert. Cu toate acestea, in afara normelor juridice care se aplica deopotriva si in mod egal atat persoanelor fizice cat si celor juridice (cum sunt, majoritatea normelor cuprinse in Codul civil), exista si unele norme care se aplica numai persoanelor fizice (cum sunt cele referitoare la actele de stare civila, cuprinse in Legea nr. 119/1996, cele privitoare la nume, cuprinse in Decretul nr. 975/68) dupa cum exista si o serie de norme de drept civil care se aplica numai persoanelor juridice (cum sunt prevederile referitoare la reorganizarea persoanelor juridice prin fuziune si divizare, cuprinse in Decretul nr. 31/1954, cele referitoare la societatile comerciale cuprinse in Legea nr. 31/1990, cele referitoare la asociatii si fundatii cuprinse in Ordonanta Guvernului nr. 26/2000, cele referitoare la organizarea sindicala cuprinse in Legea sindicatelor nr. 54/2003 etc.). Mai mult, exista o serie de norme juridice de drept civil care se aplica numai unei anumite categorii de persoane fizice sau juridice (cum sunt prevederile legale referitoare la minori si ocrotirea lor, cuprinse in Codul familiei (Legea nr. 4/1953), in Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice si persoanele juridice, in Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului. Toate aceste exceptii nu afecteaza insa si nu stirbesc principiul generalitatii aplicarii normelor de drept civil si acela al egalitatii tuturor in fata legii civile, ci sunt simple exceptii determinate, firesc, de particularitatile raporturilor juridice sau ale problemelor juridice pe care le reglementeaza, probleme care pot fi specifice numai anumitor categorii de persoane.[103]
Aceste preocupari ne sunt semnalate inca din sec. XVIII- lea i.e.n., in Codul lui Hammurabi (regele Babilonului din acea perioada), unde se arata ca legea este destinata sa asigure binele poporului, inlaturand putinta celui tare de a-l vatama pe cel slab (A se vedea: Boar, Ana, op. cit., Elemente de Teoria dreptului, Editura Servo-Sat, Arad 1996, p. 22).
Giorgio del Vecchio, in Lectii de filosofie juridica, (traducerea lucrarii Philosophie du Droit, Dalloz, Paris, 1953), Editura Europa Nova, Bucuresti, p. 305 arata ca inca din antichitate, fenomenul juridic a constituit obiect de preocupare pentru filosofie, diferite curente, idei si scoli preocupandu-se de a defini dreptul in universalitatea lui logica, de a-i cerceta originile si caracterele generale ale dezvoltarii, 'prin raportare la un ideal de justitie'.
Printre acestia se cuvine a aminti contributia jurisconsultilor romani Cicero, Gaius, Ulpian, a caror opera de interpretare a dreptului a fost atat de prestigioasa incat avea aceeasi valoare a invoca in fata magistratului un text de lege sau o interpretare data de acestia. Daca romanii nu au fost in mod deosebit teoreticieni ai dreptului, ci mai ales practicieni in cautare de solutii concrete unor probleme practice, trebuie amintita opera lui Cicero, avocat si orator celebru, care a mijlocit trecerea dintre gandirea greaca si cea latina. Scrierile sale Despre republica si Despre Legi sunt profund influentate de conceptele fundamentale ale filosofiei grecesti. El preia de la Aristotel ideea ca deasupra legilor exista o justitie absoluta, un drept natural care trebuie sa orienteze conduita umana cand legile nu se pronunta. (A se vedea: Boar, Ana, op. cit. p. 16, 28 si urm). De asemenea, Georgio del Vecchio (in op. cit., p. 347-350) spunea ca 'intre dreptul natural si cel pozitiv exista o legatura foarte stransa. Prin intermediul unei norme apartinand dreptului pozitiv, dreptul natural isi asigura functia sa de aparare sau de ocrotire a fiintei umane fata de abuzurile sau tirania guvernantilor'.
De referinta sunt ideile (cunoscute prin referirile facute la ele mai ales de Platon in opera sa Dialoguri) lui Socrate (care a trait la Atena intre 469 si 399 i.e.n.) care considera legile scrise sau nescrise, ca fiind impuse oamenilor de zei, orice incalcare a lor reprezentand o nesocotire a Intelepciunii Divine. De asemenea, elocvente sunt, in acest sens, trei dintre Dialogurile lui Platon, precum si conceptia despre justitie si despre drept expuse, in principal, in doua din cele mai importante opere ale lui Aristotel (a trait intre anii 384 si 322 i.e.n., a fost timp de 20 de ani elev al lui Platon, iar apoi preceptor al lui Alexandru cel Mare), Politica si Etica.
A se vedea: Hanga, V., Drept privat roman, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p. 15 si urm.
In acest sens amintim contributia profesorilor de drept ai Universitatilor din Italia (Padova, Bologna) cunoscuti sub numele de 'glosatori' denumiti astfel dupa metoda pe care o foloseau, prin adnotari sau glose pe marginea textelor. Ideile si metodele lor s-au raspandit in Franta, Germania si Anglia.
Sida, A., Introducere in Teoria generala a dreptului, Universitatea Crestina 'Dimitrie Cantemir', Facultatea de Management Turistic si Comercial, Cluj-Napoca, 1997, p. 1.
Dreptul nu este un fenomen static, el poarta amprenta epocilor si societatilor pe care le reglementeaza. In afara modelului societatilor primitive, in teoria dreptului au mai fost identificate modelul legalist-liberal, corespunzator unei economii industriale si urbane, 'al carei arhetip este reprezentat de societatile occidentale moderne si un model normativ-tehnocratic care presupune o societate postindustriala, in care statul se angajeaza tot mai mult intr-un interventionism sub forma redistribuirii, planificarii, subsidiilor etc.' A se vedea Boar, Ana, op. cit. p.13.
Daca aceste modele corespund unei abordari istorice, cronologice, din punctul de vedere al continutului si formei de exprimare a lui, in teoria dreptului comparat sistemele de drept au fost grupate in mai multe 'familii', dupa cum urmeaza: a) sistemul romano-germanic, sau continental, mostenitor al traditiei dreptului roman si caracterizat prin forma de exprimare predominant prin legi si tendinta de codificare - dreptul francez, german, spaniol, dar si, prin traditii care sunt astazi reluate, dreptul romanesc; b) sistemul de common-law drept comun, specific pentru Anglia, S.U.A. si tarile care s-au inspirat din exemplul englez, caracterizat prin preponderenta jurisprudentei, a precedentului judiciar ca izvor de drept. Daca in sistemul romano-germanic practica judecatoreasca nu face decat sa completeze principiile impuse prin lege, in cel anglo-american acestea sunt impuse de jurisprudenta si doar completate prin lege. Explicatia consta in neincrederea englezilor in legea scrisa, 'pe care o considera un mijloc usor de a se ajunge la tiranie, in vreme ce practica judecatoreasca si obiceiul sunt considerate a fi o fortareata sigura impotriva acesteia'; c) In a treia familie era inclus dreptul socialist, din care s-a inspirat si Romania (in acest sistem legea se transformase in principalul instrument de opresiune) care, in prezent face eforturi de a redeveni un stat de drept, 'premisa revenirii in cadrul marii familii romano-germanice careia ii apartine prin traditie"; d) In sfarsit, 'mai exista o grupare a sistemelor filosofice sau religioase de drept, din care fac parte dreptul islamic, cel indian si cel chinez, impregnate puternic de ideologia specifica acestor civilizatii si a caror intelegere este dificila, fara o cunoastere a principiilor religioase si filosofice care le anima, insa nu mai putin interesante pentru studiul dreptului ca fenomen (pentru aceasta clasificare a sistemelor de drept, a se vedea David, R., Les grands systemes de droit contemporains, ed. a IX-a, Ed. Dalloz, Paris, 1988).
Etimologia cuvantului "drept" provine de la termenul latin "directum". In paralel, romanii au creat un corespondent semantic al termenului 'drept', si anume, termenul 'jus' - 'jusum' (cu inteles, la inceput, de 'porunca', 'a porunci'), care in diferite formulari si asocieri cu alti termeni, exprima exigente distincte din sfera dreptului, ca de exemplu: un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit domeniu - 'jus gentium' (dreptul gintilor); 'jus publicae' (dreptul public); 'jus privata' (dreptul privat) etc., sau, exprima activitatea de infaptuire a dreptului - 'justitia', 'jurisprudentia' etc.; sau, exprima denumirea unor institutii sau persoane legate de aplicarea sau interpretarea dreptului - 'jurisconsult', 'juris', 'justitia' etc. Tot de la romani vine si cuvantul 'Lex' (lege), 'in intelesul ei de norma de drept, ca element concret, determinat al dreptului' (Sida, A., op. cit. p. 2).
Muresan, M., Drept Civil. Partea Generala, Note de curs, Universitatea de Vest "Vasile Goldis", Arad, Editura S.C. "Cordial Lex" SRL, Cluj-Napoca, 1992, p. 5.
Reprezentantii scolasticii, in special Sf. Toma din Aquino au preluat de la juristii romani conceptia dreptului natural, careia i-au dat o baza teologica socotind-o superioara oricarei legi pozitive.
In literatura juridica interbelica s-a considerat ca dreptul nu este decat un ansamblu de reguli de conduita impuse de puterea publica, menite sa asigure ordinea in societate (Dongoroz, V., Drept penal, Bucuresti, 1939, p. 8) sau ca un sistem de norme de actiune sociala, rational armonizate si impuse de societate (Sperantia, E., Principii fundamentale de filozofie juridica, Cluj, 1936, p. 8). Ca o varianta a acestei ultime definitii, se considera ca dreptul este un sistem deductiv de norme sociale destinate, ca printr-un maximum de justitie realizabila, sa asigure un maximum de socialitate intr-un grup social determinat (Sperantia, E., Introducere in filosofia dreptului, Cluj, 1946, p. 373) .
In acest context mentionam ca atributul 'obiectiv' nu are nimic comun cu acceptiunea filosofica a acestui termen. In filosofie prin termenul 'obiectiv' se intelege o existenta ce este independenta de vointa sau actiunea subiectului uman. In limbaj juridic, termenul 'obiectiv' in asociere cu termenul 'drept' exprima doar faptul ca ansamblul sau totalitatea de norme juridice din societate constituie o existenta independenta de vointa sau dorinta unora din subiectii sociali.
Prin 'drept pozitiv' intelegem totalitatea normelor juridice in vigoare, termen care face posibila distinctia intre categoriile de norme care au iesit din vigoare si care nu se mai aplica (trecute in 'arhiva' istorica a dreptului) si, categoria normelor care sunt in vigoare.
Dreptul roman, monument juridic al societatii antice, are o importanta deosebita si din punctul de vedere al stiintei juridice. Dreptul roman a creat alfabetul juridic, adica "literele juridice", acele elemente simple cu ajutorul carora regulile si principiile dreptului dobandesc formularea concreta ce ingaduie punerea lor in aplicare. Pentru o dezvoltare mai ampla a problemei stiintei dreptului, a se vedea: Hanga, V, Drept privat roman, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978 si Bobos, Gh., op. cit.
Alexandresco, D., Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman, vol. I, Romania Noua, Bucuresti, 1926, p. 46
Optner, S.L., in 'L'analyse des systems et les problemes de gestion', Paris, Dumond, 1968 (traducere in volumul 'Caiet documentar' - Acad. St. Gheorghiu, Bucuresti, 1970, nr.7, p.25 si urm.
Art. 2 al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, cu modificarile ulterioare: "(1) Tehnica legislativa asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul si forma juridica adecvate pentru fiecare act normativ. (2) Normele de tehnica legislativa definesc partile constitutive ale actului normativ, structura, forma si modul de sistematizare a continutului acestuia, procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea si republicarea actelor normative, precum si limbajul si stilul actului normative".
Djuvara, M., Teoria generala a dreptului, Drept rational, izvoare si drept pozitiv, Editura ALL, Bucuresti, 1995, p.40-56.
Constitutia Romaniei, in forma initiala, a fost adoptata in sedinta Adunarii Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 223 din 21 noiembrie 1991 si a intrat in vigoare in urma aprobarii ei prin referendumul national din 8 decembrie 1991. Constitutia Romaniei 2003, este forma republicata a Constitutiei Romaniei din 1991, revizuita prin Legea nr. 429/2003, aprobata prin referendumul national din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotararea Curtii Constitutionale nr. 3 din 22 octombrie 2003, cu actualizarea denumirilor si renumerotarea articolelor. Textul Constitutiei Romaniei a fost publicat in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 767 din 31 Octombrie 2003.
In aceasta acceptiune sunt considerate institutii juridice: Parlamentul, Ministerul Public, Ministerul Justitiei, organele judecatoresti, organele de urmarire penala, avocatura etc.
Aceasta chiar daca delimitarea institutiei juridice in functie de criteriul obiectului de reglementare a normelor care o compun (criteriul naturii sau caracterului raporturilor sociale sau al domeniului supus reglementarii) nu poate fi riguros si strict aplicat deoarece raporturile sociale insasi sunt in marea lor majoritate de natura complexa in care se impletesc si integreaza elemente specifice unor sfere distincte ale existentei sociale: patrimoniale, nepatrimoniale, administrative, organizatorice, procedurale. De aceea, delimitarea stricta si riguroasa a unor institutii juridice dupa criteriul naturii raporturilor sociale supuse reglementarii acelor norme nu este intotdeauna posibila si comporta un anumit grad de relativitate (a se vedea Sida, A., op.cit., p.61, 62).
De pilda, statul poate fi subiect atat pentru raporturi de drept public cat ii pentru raporturi de drept privat, la care nu participa in calitate de detinator al puterii, ci pe pozitie de egalitate cu celelalte subiecte, cum este de exemplu cazul in care incheie contracte care au ca obiect bunuri din domeniul sau privat. Simetric, persoanele fizice pot fi subiecte de drept public, de pilda, atunci cand isi exercita drepturile electorale.
In configurarea sistemica a dreptului in norme-institutii-ramuri de drept opiniile nu sunt unitare. De pilda, Djuvara, M., in op. cit., p. 43-56 a introdus si un alt criteriu metodologic si anume, conceptul de 'diviziuni generale ale dreptului' in intelesul de structuri configurative-perechi, cu o sfera de generalitate mai larga decat 'ramurile de drept' precum, drept intern-drept extern, drept privat-drept public etc., fiecare dintre aceste diviziuni fiind compusa din ramuri specifice acelei diviziuni. Criteriile acestor diviziuni macrostructurale sau de clasificare generala a dreptului sunt: sfera sau domeniul national-intern si cel extern (international); cel al continutului si formei imperativitatii juridice; si cel al calitatii subiectelor raporturilor juridice respective.
Ramurile dreptului si denumirea lor nu sunt unitar constituite si formulate in toate sistemele nationale ale dreptului. Exista in diversele sisteme nationale cateva ramuri care, le identificam unitar formulate (ca de pilda, dreptul civil, dreptul penal, dreptul constitutional, dreptul administrativ etc.), cu toate ca, de la sistem la sistem, exista in continutul concret al normelor si institutiilor care le compun, diferente uneori notabile.
Diferitele institutii juridice care sunt cuprinse in una sau alta din ramurile dreptului se pot grupa si desprinde apoi ca ramuri distincte. Asa s-a intamplat in cazul dreptului comercial, desprins din dreptul civil, dar si a unor ramuri mai recent constituite ca, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul asigurarilor sociale. Despre aceste din urma ramuri s-a mentionat ca ele imbina trasaturi de drept public si de drept privat. Procesul de desprindere a noii ramuri de drept continua (ca urmare a dinamicii si nevoilor vietii sociale actuale) prin constituirea, de exemplu, a dreptului ecologic sau dreptului mediului.
Negulescu, P., Alexianu, G., Tratat de drept public, vol. I, Casa Scoalelor, Bucuresti, 1942, p. 19.
A se vedea Muraru, I., Drept constitutional si institutii politice, Editura Actami, Bucuresti, 1995, vol. I, p. 17 si Genoveva, Vrabie, Drept constitutional si institutii politice contemporane, Editura Stefan Procopiu, Iasi, 1993, p. 11-16.
Ionescu, C., Drept constitutional si institutii politice. Teoria generala a institutiilor politice, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997, p. 29.
Art. 2 al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, publicata in M. Of. , Partea I, nr. 139/31 martie 2000, cu modificarile ulterioare.
In procesul de legiferare trebuie evitata instituirea acelorasi reglementari in doua sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizeaza norma de trimitere" - Legea nr. 24/2000, art. 14.
A se vedea Ordinul nr. 6 al secretarului general al Camerei Deputatilor privind procedura publicarii, republicarii si rectificarii actelor in Monitorul Oficial al Romaniei, publicat in M. Of., Partea I, nr. 1/8 ianuarie 1999.
Informatiile au fost extrase din: Monitorul Oficial al Romaniei - 160 ani de existenta - Editie Jubiliara, 8/20 decembrie 1832 - 20 decembrie 1992.
Printre importantele monumente legislative ale antichitatii amintim: Legea sau Codul lui Hammurabi din Babilon (sec. al XVIII-lea i.e.n.), Legile lui Bokoris in Egipt (sec. VIII i. e. n.) Legile lui Solon (sec. al VII-lea i.e.n.), Legile lui Moise la evrei, Legea celor 12 Table, in Roma antica (sec. al V-lea i.e.n.), Legile lui Dracon, in Grecia antica (sec. al V-lea i.e.n.), Legile lui Manu, in India (sec. al III-lea i.e.n.).
Termenul de lege poate fi utilizat, asa cum s-a aratat - intr-un sens larg, intelegand prin acesta toate actele normative care emana de la autoritatea publica - legi, decrete, hotarari, regulamente etc. Intr-un sens restrans, prin termenul de lege se pot desemna doar actele normative adoptate de organul legislativ, Parlament. Distinctia dintre aceste doua acceptiuni motiveaza clasificarea cea mai generala a actelor normative in legi si acte normative subordonate legii.
Potrivit prevederilor art. 1, 2, 3 ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/1999 publicata in M. Of. al Romaniei nr. 22, Partea I, 21 ianuarie 1999 - starea de asediu si starea de urgenta sunt definite ca fiind masuri exceptionale care se instituie in cazuri determinate de aparitia unor pericole grave la adresa apararii tarii si sigurantei nationale sau democratiei constitutionale ori pentru prevenirea, limitarea si inlaturarea urmarilor unor dezastre. Starea de asediu reprezinta ansamblul de masuri cu caracter politic, militar, economic si social, care se instituie in anumite zone sau pe intregul teritoriu al tarii, in scopul cresterii capacitatii de aparare a tarii, in situatia iminentei unei actiuni indreptate impotriva suveranitatii, independentei, unitatii statului sau integritatii teritoriale. Starea de urgenta reprezinta ansamblul de masuri cu caracter politic, economic, social si de ordine publica, instituit in intreaga tara sau in anumite zone ori in unele unitati administrativ teritoriale, in uratoarele situatii: 1. existenta unei amenintari la adresa sigurantei nationale sau democratiei constitutionale, ceea ce face necesare apararea institutiile statului de drept si mentinerea sau restabilirea starii de legalitate; 2. iminenta producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea si inlaturarea efectelor acestora.
Codul civil roman, adoptat si promulgat la sfarsitul anului 1864 a fost pus in aplicare incepand cu 1 decembrie 1865 sub denumirea de "Codicile civile". A fost inspirat din Codul civil francez de la 1804, din alte legi (Italia, Belgia) si a preluat si unele dispozitii din vechiul drept romanesc (Legiuirea Caragea, Codul Calimah). Pana in prezent a suferit unele abrogari sau modificari (A se vedea Cosmovici, P., Sachelarie, O., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generala, Editura Academiei, Bucuresti, 1989, Bucuresti, p. 31-52).
In prezent se afla sub forma de Proiect un nou Cod civil prin care se incearca sa se atraga intr-un singur corp toate reglementarile cu caracter civil. Potrivit dispozitiilor art. 1 obiectul codului este reglementarea "raporturile civile, patrimoniale si nepatrimoniale, stabilite intre persoanele fizice sau persoanele juridice". Codul este "alcatuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se refera litera sau spiritul dispozitiilor sale (art. 2). Proiectul noului Cod civil al Romaniei se naste in contextul transformarilor profunde ale societatii romanesti si ale realitatilor europene contemporane, care reclama ocrotirea unor noi valori socio-morale, culturale, economice si tehnico-stiintifice. Coreland dispozitii ce izvorasc din traditia Codului civil din 1864 si a Codului civil francez de la 1804, cu modificarile si completarile ulterioare, atat cu prevederi continute de instrumente internationale, cat si cu actualul cadru legislativ intern, filtrand normele de baza in lumina solutiilor oferite constant de doctrina si jurisprudenta de-a lungul anilor, proiectul raspunde, asadar, necesitatii permanente a adaptarii actualei legislatii la exigentele realitatilor social-economice, si implicit si la nevoile practicii judiciare, precum si cerintelor unui instrument modern si conform cu normele de terminologie consacrate. La elaborarea proiectului au fost valorificate incercarile facute de-a lungul timpului pentru modificarea si completarea Codului civil, si mai ales reglementari noi, moderne, existente in alte legislatii, dintre care cele mai semnificativ de mentionat - din perspectiva ponderii folosirii lor ca material documentar - sunt Codul civil francez, asa cum a fost modificat in 2001, precum si Codul civil al Quebec-ului din 1991, cu modificarile si completarile ulterioare (o varianta imbunatatita cu influente de common law a codului francez) - text extras din "Expunere de motive" a Ministerului justitiei prin care se argumenteaza necesitatea aprobarii proiectului Codului civil (www.avocatnet.ro).
Prin validitate se intelege calitatea atasata normei de a satisface conditiile necesare pentru a produce efectele juridice urmarite de autorii ei.
Ceterchi, I., Craiovean, I., Introducere in teoria generala a dreptului, Editura ALL, Bucuresti, 1998, p. 43.
De pilda, primele legi scrise ale antichitatii, de exemplu Codul lui Hammurabi sau Legea celor XII Table, au fost constituite in principal din culegeri de obiceiuri perpetuate timp indelungat in colectivitatile in care au aparut.
Prin principiul legalitatii incriminarii, se intelege acel principiu (al dreptul penal), conform caruia o fapta nu poate fi sanctionata ca infractiune, decat in masura in care este astfel calificata prin lege.
De pilda, Codul civil roman face referiri la obiceiuri prin dispozitiile art. 970, alin. 2: 'Ele obliga nu numai le ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul, sau legea da obligatiei, dupa natura sa'. De asemenea, Constitutia Romaniei face trimitere la obicei, atunci cand se refera in art. 44 (7) la protectia proprietatii private, stabilind obligatia proprietarului: 'la respectarea sarcinilor la protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului'.
A se vedea sanctionarea unor contraventii privind 'regulile de convietuire sociala', ordinea, linistea publica sau bunele moravuri prevazute de Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, sau dispozitiile art. 321 ale Codului Penal - Ultrajul contra bunelor moravuri si tulburarea ordinii si linistii publice: "Fapta persoanei care, in public, savarseste acte sau gesturi, profereaza cuvinte sau expresii, sau se deda la orice alte manifestari prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbura, in alt mod, linistea si ordinea publica, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca prin fapta prevazuta la alin. 1 s-au tulburat grav linistea si ordinea publica, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani".
In acest sens se exemplifica prin art. 4 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, dispune: 'Sotii vor fi supusi, de la data intrarii in vigoare a Codului familiei, dispozitiilor acestui Cod in privinta relatiilor lor patrimoniale, indiferent de data casatoriei si oricare ar fi fost regimul lor matrimonial, legal sau conventional de mai inainte'. De asemenea, potrivit art. 7 alin. 1, 'Dispozitiile codului familiei privitoare la divort se aplica fara a deosebi intre casatoriile incheiate inainte, sau dupa intrarea sa in vigoare. Casatoria incheiata inainte de intrarea in vigoare a codului va putea fi desfacuta potrivit dispozitiilor acestuia, chiar daca motivul pe care se intemeiaza cererea nu era cauza de divort potrivit prevederilor legii anterioare. Dispozitiile alineatului de fata se aplica chiar si cererilor in curs de judecata la data intrarii in vigoare a Codului familiei'.
In acest sens, art. 78 al Constitutiei Romaniei arata ca "Legea se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii sau la o data ulterioara prevazuta in textul ei."
Pentru a se evita unele confuzii posibile datorate faptului ca legea cuprinsa in Monitorul Oficial (M. Of.) cuprinde mai multe datari si anume: data adoptarii ei de catre Parlament; data promulgarii si respectiv, data Monitorului Oficial in care este publicata, mentionam ca data Monitorului Oficial este data stabilita pentru intrarea sa in vigoare, daca in noua lege nu este mentionata in mod expres o alta data a intrarii sale in vigoare.
Situatiile juridice pot fi unidependente cand se nasc si inceteaza sub imperiul unei singure legi, sau pluridependente, cand isi prelungesc existenta sau efectele sub autoritatea mai multor legi succesive. In cazul situatiilor juridice legale legea noua are camp de aplicare mai larg decat in cazul celor contractuale sau voluntare, care pot ramane sub carmuirea legii sub care au fost constituite. Din punct de vedere al corelarii temporale dintre lege si situatiile juridice distingem: a) facta praeterita - faptele din trecut (atunci cand, fie constituirea, fie si producerea efectelor si chiar stingerea situatiei juridice s-au produs anterior legii noi); b) facta pendentia - cele din prezent, in curs de a-si produce efectele si c) facta futura - cele din viitor, adica survenite dupa abrogarea legii. Situatiile complexe si pluridependente pot fi supuse fragmentar unor legi succesive: constituirea lor e supusa legii vechi, efectele - legii prezente; stingerea - unei legi subsecvente etc. (Muresan, M., op. cit., p. 37).
Muresan, M., Ciacli, P., Drept civil. Partea generala, Editura Cordial LEX, Cluj-Napoca, 2000, p. 40 si urm.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1428
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
