Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


Procedura extraordinara – drept roman

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic




Procedura extraordinara – drept roman

1. Cum a aparut procedura

Dupa instaurarea imperiului, au avut loc in societatea romana profunde schimbari social-politice, care nu puteau ramane fara influente asupra organizarii instantelor si procedurii de judecata.



Treptat, in mana imparatului se concentreaza tot mai multe prerogative, iar justitia se inscrie printre instrumentele eficace ale dominatiei politice. Alaturi de procedura formulara apare, la inceput in mod sporadic, o noua procedura de judecata care, datorita caracterului ei de exceptie fata de procedura de drept comun, a fost denumita „extraordinara adica in afara ordinii (extraordinem) obisnuite in care se judecau procesele. Potrivit noii proceduri procesele nu se mai judecau in doua etape, adica in drept (in ius) si in fapt (in iudicio), ci se dezbateau in intregime in fata unui singur functionar imperial care era subordonat intr-o forma sau alta conducerii centrale, interesate sa fie sanctionata cat mai eficace orice incalcare a randuielilor ordinii sociale sclavagiste.

Pana in sec. al III-lea d. H., procedura extraordinara s-a aplicat concomitent cu cea formulara. La finele secolului, deci in momentul instaurarii regimului imperial absolutist, procedura extraordinara inlocuieste definitiv pe cea formulara.

2. Organizarea judecatoreasca

Odata cu generalizarea procedurii extraordinare, magistratii sunt inlocuiti cu functionarii administrativi imperiali. Daca cei dintai erau alesi in adunarile populare, acestia din urma erau numiti de imparati; randuiti intr-o ierarhie minutios organizata, in fruntea careia se afla imparatul, ei erau in principiu competenti sa judece toate litigiile care se iveau in sfera activitatii lor.

Ierarhia functionareasca, administrativ-judecatoreasca, piramidala si scalariforma, cuprindea de pe acum trasaturile organizarii feudale de mai tarziu. In fruntea piramidei administrative si judecatoresti se afla, asa cum am vazut imparatul, care ca sef al statului era si judecator suprem. El era asistat in aceasta din urma calitate de un consiliu „auditor” (auditorium) ce juca rolul unei instante supreme de judecata.

Urmau in continuare prefectii pretoriului (praefecti pretorio), adica sefii supremi ai celor patru mari regiuni (praefecturae) in care fusese impartit, in vremea lui Iustinian statul roman: Orientul, Iliria, Galia si Italia. La randul lor, regiunile erau impartite in dieceze, in fruntea carora se aflau reprezentantii prefectilor, cunoscuti sub numele de loctiitori (vicarii). Mai jos, se gaseau guvernatorii sau sefii de provincii (rectores) sau praesides provinciae, provinciile constituind subdiviziuni ale diecezelor.

Toti acesti functionari exercitau in egala masura atributii administrative si judecatoresti. In Roma locul pretorului urban este luat de mai marele orasului (praefectus urbi) care devine acum judecatorul capitalei .

In afara organelor de judecata mentionate mai sus - organe de drept comun - fiintau si numeroase instante speciale: militare, fiscale, eclesiastice etc.

3. Judecata

Spre deosebire de procedura formulara, care mai pastra elemente din vechea justitie privata, noua procedura este in intregime etatizata , avand un caracter public. Chemarea la judecata (in judecata) - nu mai este lasata in seama reclamantului, ci devine un act oficial, in care organele statului au rolul hotarator. Reclamantul se adreseaza in scris judecatorului, cerandu-i sa cheme pe parat la judecata. Daca judecatorul incuviinta aceasta cerere, pe care textele o numesc instiintare de judecata (litis denuntiato), el o trimitea printr-un functionar paratului dupa ce, in prealabil, o inregistrase in actele publice din cancelaria sa.



In dreptul lui Iustinian citarea se perfectioneaza. Reclamantul se adresa instantei, aratand pe scurt motivele pentru care cere chemarea in judecata a paratului. Este „cererea de chemare in judecata (libellus conventionis) numita si procedura prin libel. Daca instanta gasea plangerea intemeiata, i-o comunica paratului care trebuia sa raspunda la cererea reclamantului printr-o intampinare (libellus contradictionis) si dadea garantii ca se va infatisa la termenul de judecata. In cazul in care refuza sa dea garantii, paratul putea fi adus cu forta in fata instantei de judecata.

Daca paratul nu se prezinta, era declarat „neascultator (contumax) si apoi judecat in lipsa sau, in termeni tehnici in contumacie . In cazul in care reclamantul castiga procesul, este trimis pentru un anumit termen in posesiunea bunurilor paratului. Daca in acest interval paratul apare, el poate cere rejudecarea procesului, cu conditia de a indemniza pe reclamant pentru cheltuielile pe care acesta le-a facut. Dupa scurgerea termenului de mai sus, reclamantul avea dreptul de a vinde bunurile paratului.

Procedura in contumacie era in dreptul lui Iustinian, posibila si in cazul in care reclamantul nu se prezenta in instanta pentru a-si (face apararea) a-si sustine cererea.

In fata instantei, partile litigante se prezentau personal, dar puteau fi reprezentate. Aici ele isi expuneau in mod contradictoriu pretentiile, dupa care urma legarea procesului sau potrivit procedurii formulare, atestarea procesului (litis contestatio). Deoarece intreaga procedura era etatizata, solutionarea procesului avand loc pe calea autoritatii de stat, atestarea procesului a pierdut caracterul ei contractual. Desi numai producea toate consecintele riguroase de odinioara, totusi atestarea procesului epuiza dreptul reclamantului de a actiona in justitie, determinand totodata momentul in care judecatorul trebuia sa se situeze pentru a da sentinta.

Spre deosebire de perioada anterioara, dezbaterile aveau loc in cladiri special construite, fiind secrete. La dezbateri participau in afara judecatorului si a personalului judecatoresc, numai partile si aparatorii. Secretul ce inconjura judecarea procesului inlesnea partinirea partilor influente sau cu o pozitie sociala inalta. Cu timpul, se prevad in mod expres dispozitii referitoare la modul in care urmeaza sa fie proteguiti aristocratii (honestiores) in fata instantelor de judecata.

In sustinerea afirmatiilor lor, partile trebuiau sa aduca dovezi. Partea care folosea proba testimoniala trebuia sa aduca un numar cat mai mare de martori, potrivit adagiului ca „un singur martor nu-i de ajuns (testis unus, testis nullus).

De mai mare incredere se bucurau probele scrise. Actele inregistrate la notariate (apud acta) cele redactate de un functionar public (tabellio) si inscrisurile intocmite fata de martori purtand pecetile acestora si ale celui care le-a redactat aveau valoare de act autentic.

Spre a se lamuri mai bine, judecatorul putea supune partile oricand in cursul procesului si in orice materie, la un interogatoriu. Tot ca proba se folosea fie juramantul necesar, fie aleatoriu. In primul caz una din parti cerea celeilalte sa depuna un juramant cu privire la lucrul in litigiu, iar judecatorul trebuia sa se conformeze juramantului prestat.




In cel de-al doilea caz, judecatorul putea, cand probele erau insuficiente, sa ceara uneia din parti sa jure cu privire la obiectul litigios.

Valoarea unui asemenea juramant nu era insa absoluta, caci daca in cursul procesului se descopereau in continuare dovezi certe, ce infirmau juramantul, sentinta se dadea potrivit acelor dovezi.

Puterea probanta, absoluta, avea recunoasterea partii reclamante, daca aceasta comporta asupra uneia pretentii certe; daca se referea la una incerta, judecatorul urma sa constranga pe parat sa precizeze ceea ce a recunoscut, deoarece numai intr-o asemenea situatie putea da o sentinta.

In fine, o alta proba folosita de judecator in elucidarea spetei adusa spre solutionare erau prezumtiile. Acestea sunt concluzii pe care judecatorul le trage cu privire la existenta unui fapt necunoscut - care nu poate fi dovedit in mod direct - din existenta dovedita a unui fapt vecin si conex cu primul. Pe langa prezumtiile pe care judecatorul le putea lua in consideratie din proprie initiativa, existau si prezumtii legale, care se impuneau ca obligatiuni pentru judecatori, fiind stabilite de lege.

Procedura de judecata se incheie cu darea hotararii care, redactata in latineste sau uneori in greceste, era citita in public.

Spre deosebire de epoca precedenta, condamnarea avea ca obiect insusi, lucrul litigios (in rem ipsam); cu alte cuvinte paratul trebuia sa restituie lucrul, sa execute prestatia la care s-a obligat etc. Condamnarea la un echivalent banesc avea loc numai in cazul cand executarea in natura devenise imposibila. Daca in cazul procesului paratul satisfacea pe reclamant, judecatorul dadea o hotarare de achitare. Multa vreme cheltuielile de judecata nu se plateau, justitia fiind gratuita. Cu timpul slujbasii judecatoresti (officiales) au luat obiceiul de a cere la pledanti, gratificatii pentru diferite acte de procedura. De aici numeroase abuzuri administrative, pe care in zadar imparatii au incercat sa le combata.

4. Executarea sentintei si caile de recurs

Dupa darea sentintei, partea care a pierdut procesul trebuia sa execute prestatia la care a fost obligata. Daca aceasta nu executa de buna voie sentinta, interveneau organele de stat.

Autoritatile procedau la executie silita scotand in vanzare pana la limita creantei la care partea a fost condamnata, fie anumite bunuri din patrimoniul ei, fie intregul sau patrimoniu in detaliu sau in bloc.

Daca nici dupa vanzarea intregului patrimoniu creditorii nu au fost satisfacuti in intregime, partea care pierduse procesul era incarcerata in inchisoarea privata a creditorilor sau dupa desfiintarea acestora in anul 388 e. n. in inchisorile de stat. Erau scutiti de pedeapsa cu inchisoarea debitorii care dovedeau ca insolvabilitatea lor se datora unui caz de forta majora si care predau in bloc toate bunurile lor (cessio bonorum) creditorilor.

Partea nemultumita putea introduce intr-un termen de cateva zile apel impotriva sentintei. Apelul se introducea fie in scris, fie oral, la instanta care a pronuntat hotararea. Aceasta avea obligatia sa-l inainteze instantei superioare, insotit de un scurt referat. Apelul (libellus apellatorius) era suspensiv de executare si devolutiv de instanta, adica sentinta apelata nu putea fi pusa in executare pana la judecarea cererii de apel, iar instanta de apel trebuia sa cerceteze din nou fondul procesului, asa cum procedase si prima instanta. Daca apelantul pierdea procesul, era pedepsit cu amenda lasata la aprecierea judecatorului.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2206
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site