Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


NOTIUNI INTRODUCTIVE IN TEORIA GENERALA A DREPTULUI

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
IZVOARELE DREPTULUI - IZVOARELE REALE ALE DREPTULUI
PREGATIRE JURIDICA – 25 intrebari
DREPT CONSTITUTIONAL
DEZBATEREA PROCESULUI CIVIL
PROBELE SI MIJLOACELE DE PROBA
NOTIUNEA DE DREPT - Sensurile termenului “drept”
Declaratiile de reciprocitate - izvor al extradarii
Auditul sistemelor IT
REALIZAREA DREPTULUI - Conceptul realizarii dreptului
COMPETENTA - FELURILE COMPETENTEI



NOTIUNI INTRODUCTIVE IN TEORIA GENERALA A DREPTULUI

Stiinta dreptului in sistemul stiintelor sociale





Stiinta este o activitate umana de o mare diversitate si comple-xitate. Ea pune in evidenta si

demonstreaza, intr-o maniera ordonata, adevaruri si fapte din lumea inconjuratoare.

Stiinta reprezinta un sistem de idei, teorii, legitati si reprezentari (latura statica a acestei), dar si un sistem care declanseaza si intretine procesul de cercetare si investigare continua, din care rezulta noi cunostinte, noi valori, noi teorii (latura dinamica a acesteia).

Sistemul stiintelor cuprinde: stiinte ale naturii, stiintele despre societate si stiintele despre gandire.

Sistemul stiintelor sociale cuprinde in alcatuirea sa urmatoarele domenii:

a) stiintele care au ca obiect de studiu activitatile umane si ca finalitate stabilirea legilor si relatiilor functionale ale acestora;

b) stiintele care reconstituie si interpreteaza trecutul societatii umane: stiintele istorice;

c) stiintele care studiaza aspectele normative ale activitatii umane; stiintele juridice.

Sistemul stiintei dreptului (stiintelor juridice)

Dreptul este studiat din perspectiva globala, ca un sistem articulat, cu regulile caracteristice; din

perspectiva istorica, ca feno-men ce-si pastreaza anumite permanente de-a lungul timpului, dar care se transforma permanent; din perspectiva structurala, ca fenomen ce se compune din elemente si secvente bine determinate si care se afla la randul lor in stare de interferenta.

Ca si celelalte stiinte, dreptul a cunoscut, de-a lungul evolutiei sale, un constant si evident proces de specializare.

Sistemul stiintei dreptului (stiintelor juridice este alcatuit din urmatoarele parti:

– Stiintele juridice predominant teoretice (Teoria generala a dreptului);

– Stiintele juridice istorice;

– Stiintele juridice de ramura;

– Stiintele juridice ajutatoare (auxiliare, participative).

Statutul Teoriei Generale a Dreptului. Locul si rolul sau in sistemul stiintei dreptului, definitie, obiect

Ca parte a stiintei dreptului, Teoria Generala a Dreptului capata contur si fundamentare abia in secolul XIX, constituindu-se in cel mai documentat argument impotriva Filosofiei Dreptului si Dreptului Natu-ral care orienteaza gandirea juridica intr-o directie pur speculativa.

Denumita, vreme indelungata, ENCICLOPEDIA DREPTULUI, disciplina care-si propunea sa studieze si sa cerceteze considerentele generale si fundamentale asupra dreptului, Teoria generala s-a des-prins ca parte a stiintei dreptului abia la inceputul secolului XX.

In anul 1899, belgianul Edmond Picard, in lucrarea intitulata Le droit pur (Dreptul pur), identifica sase directii caracteristice studiului enciclopedic al dreptului.

In dreptul roman, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, in maniera moderna, argumentele pentru o „Teorie generala a Dreptului”. In articolul intitulat „Observatii metodologice asupra fenomenului juridic”, publicat in anul 1939, Mircea Djuvara consemna foarte riguros:

– „fiecare stiinta poseda individualitate proprie”;

– „fiecare stiinta are un anumit domeniu pe care-l studiaza”;

– „observatia concreta este…baza initiala de la care juristul trebuie sa porneasca si fara de care orice constructie a stiintei sale nu poate avea nici un inteles”;

– „enciclopedia dreptului studiaza articulatia insasi a gandirii juridice”.

In Romania, prof.univ.dr. Nicolae Popa propune ca Teoria Generala a Dreptului sa fie structurata pe urmatoarele capitole: sistemul stiintei dreptului; metodologia juridica; conceptul dreptului; dreptul si statul; principiile si functiile dreptului, norma juridica; izvoarele dreptului; tehnica elaborarii actelor normative, realizarea dreptului, sistemul dreptului, interpretarea normelor juridice; raportul juridic, raspunderea juridica.

Definitia Teoriei Generale a Dreptului

Teoria Generala este disciplina ce studiaza ansamblul dreptului, respectiv determinarea, articulatiile si esenta, alcatuirea si structurarea lui si care elaboreaza instrumentele esentiale si conceptele fundamentale prin care dreptul este gandit, instrumente constand in „norma juridica”, „izvorul de drept”, „raportul juridic”, „tehnica juridica”.

Obiectul specific al Teoriei Generale a Dreptului

Obiectul specific il constituie observarea si cercetarea fenome-nului juridic, a legilor generale ale vietii juridice si a categoriilor si notiunilor generale valabile pentru intreaga stiinta juridica.

Totodata, Teoria Generala a Dreptului studiaza si cerceteaza cele mai importante aspecte ale statului, data fiind legatura indisolubila dintre drept si stat.

Stiintele juridice istorice cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita tara (exemple: istoria dreptului romanesc; istoria dreptului francez etc.), din anumite bazine de civilizatie juridica (exemplu: istoria dreptului roman), evolutia generala a fenomenului juridic (istoria generala a dreptului) sau istoria dreptului din anumite perioade istorice (exemple: istoria dreptului sclavagist, feudal etc.).

Istoria Dreptului Romanesc cerceteaza institutiile politico-juri-dice romanesti din punct de vedere

istoric, in dinamica si evolutia lor, de la origini pana in prezent, explicand si argumentand factorii care au determinat actuala configuratie si substanta a acestora.

Istoria Gandirii Politico-Juridice studiaza ideile, conceptiile, doctrinele care se refera la drept, la esenta si rolul dreptului, la modul de organizare si reglementare a relatiilor sociale prin intermediul dreptului.

Stiintele juridice de ramura au ca obiect studierea si cercetarea fenomenelor juridice particulare, specifice unei anumite ramuri de drept:

Stiinta dreptului civil reglementeaza relatiile sociale cu continut patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligationale etc.), precum si relatiile personale nepatrimoniale (dreptul de proprietate intelectuala, existenta si integritatea morala a persoanei), folosind o metoda specifica, aceea a egalitatii partilor (metoda echivalentei).

Stiinta dreptului constitutional reglementeaza relatiile sociale ce apar si se dezvolta in procesul

exercitarii puterii de stat.

Stiinta dreptului penal desemneaza ansamblul de idei, teorii si conceptii cu privire la dreptul penal.

Stiinta dreptului administrativ reglementeaza relatiile sociale specifice activitatii de organizare a

executarii concrete, practice, a legii ce se realizeaza in principal prin sistemul organelor administratiei publice.

Stiinta dreptului international reglementeaza relatiile create de state si alte subiecte de drept

international pe baza acordurilor de vointa exprimate in tratate, conventii si alte izvoare de drept.

In categoria stiintelor ajutatoare sau participative sunt incluse: criminalistica, medicina legala,

sociologia juridica, statistica juridica, logica juridica etc.

Criminalistica utilizeaza astazi tehnici moderne de examinare a urmelor si a corpurilor delicte in diferite radiatii, din spectrul vizibil si invizibil, microscopia electronica, identificarea pe baza ADN-ului (amprenta genetica), aplicatii ale tehnicii de calcul in identificarea persoanelor.

Statistica judiciara ofera stiintei dreptului concluzii extrem de valoroase si obiective prin analizele statistice privitoare la dimensiunea fenomenului criminalitatii, tendintele de evolutie ale acestuia, domenii noi in care se manifesta criminalitatea, forme noi de producere a infractiunilor (crima organizata, coruptia, traficul de stupefiante, spalarea banilor, criminalitatea informatica etc.).

Sociologia politica si sociologia juridica ofera stiintei dreptului date si concluzii generale rezultate din cercetarea fenomenului public si juridic prin intermediul procedeelor, metodelor si tehnicilor specifice.

Logica juridica este definita, in manualul prof. Petre Bieltz Bucuresti, 1998, pag.13, ca „o disciplina

logica relevanta pentru studiul problematicii dreptului si pentru activitatea juridica”. In gene-ral, mai exact, ca o disciplina ale carei rezultate sunt semnificative in elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului.

Metodele cercetarii stiintifice juridice

Notiunea de metodologie juridica

Metodologia juridica este stiinta despre stiinta dreptului, cea care dezvaluie cele mai importante aspecte ale fenomenului juridic.

Metodele de cercetare juridica sunt: metoda logica, metoda comparativa, metoda istorica, metoda sociologica si metoda cantitativa.

Metoda logica de cercetare juridica

In cadrul cercetarii stiintifice juridice, metoda logica desemneaza suma procedeelor, tehnicilor si

operatiunilor metodologice si gnoseo-logice specifice, care ne pun in ipoteza, ca cercetator sau analist, sa descifram structura si dinamica raporturilor (relatiilor) stabilite intre componentele sistemului juridic existent in societate la momentul demersului nostru stiintific.

Logica deontica (deontos = despre ceea ce este) sau logica apli-cata se refera la analiza propozitiilor care cuprind norme, reguli sau instructiuni.

Logica modala studiaza, in principal, propozitiile juridice modale.

Metoda comparativa de cercetare juridica

Comparatia se defineste ca operatiunea prin care cercetatorul sau analistul fenomenului juridic urmareste sa constate, sa fixeze elemente identice sau divergente la doua fenomene cercetate.

Cercetatorii actuali ai fenomenului juridic universal considera ca dreptul comparat indeplineste

urmatoarele functii:

functia de cunoastere a dreptului national;

functia normativa;

functia stiintifica;

functia de a contribui la unificarea legislatiilor.

Cele patru reguli ale comparatiei:

1) Se compara numai ceea ce este comparabil.

2) Niciodata, comparatia a doua institutii juridice sa nu se faca izolat, in afara contextului legal in care institutiile comparate sunt incadrate.

3) Cercetarea unei institutii juridice trebuie facuta luand in considerare totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate.

4) Termenul comparat trebuie apreciat tinand seama nu numai de sensul initial al normei, ci si de evolutia acesteia in timp, in procesul de aplicare a normei.

Metoda istorica de cercetare juridica

Metoda istorica de cercetare stiintifica a dreptului consta in analiza conditiilor economice, sociale, politice si de alta natura, completata cu cercetarea diferitelor categorii, tipuri de stat si drept, a structurii si functiilor acestora in evolutia lor de la o oranduire la alta si in cadrul aceleiasi oranduiri in diferite etape.

Metoda sociologica de cercetare juridica

Sociologia juridica cerceteaza modul in care societatea influen-teaza dreptul si suporta, la randul ei, influenta din partea acesteia, evidentiind totodata faptul ca exista fenomene juridice primare, care se identifica cu dreptul (legile, activitatea administrativa, activitatea de aplicare a dreptului) si fenomene juridice secundare, in care ponderea elementului juridic este mai redusa (responsabilitatea sociala, statutul si rolul individului).

Ambele categorii de fenomene juridice sunt cercetate cu aceeasi atentie de sociologia juridica; acesteia ii sunt specifice urmatoarele metode de cercetare:

observatia (empirica, stiintifica, directa, indirecta, externa, coparticipativa) este definita ca produs al unor activitati privite de la simplu la complex, respectiv de la observatia spontana, insuficient controlata critic, la observatia pregatita si infaptuita de specialisti;

analiza documentelor sociale si juridice, respectiv a documentelor oficiale, neoficiale, publice, private, statistice, biografice, jurnalistice, memorialistice, reprezinta o metoda utilizata in studiul fenomenelor sociale si juridice;

ancheta sociologica reprezinta metoda care permite cerceta-torului sa culeaga un volum important de informatii si date dintr-o multitudine de domenii ale realitatii sociale si juridice;

chestionarul sociologic este in fond o tehnica specifica a anchetei sociologice, care poate cuprinde intrebari de opinie, intrebari de cunostinte, intrebari de motivatie etc.;

interviul este definit de catre sociologi (prof. Maria Voinea), ca „o tehnica de cooperare verbala intre doua persoane pe baza caruia anchetatorul poate obtine informatii, date, marturii de la cel intervievat”.

Metoda cantitativa de cercetare juridica

Cercetarea stiintifica juridica apeleaza in ultima perioada tot mai mult la metodele cantitative, care au aplicabilitate larga si imediata in teoria si practica dreptului. Complexitatea deosebita a fenomenelor determina stiinta dreptului sa faca apel la informatica.

Intr-o epoca a informatizarii cvasitotalitatii domeniilor vietii economice si sociale, stiinta dreptului nu poate sa excluda, din arsenalul de metode de cercetare, informatica.

II. CONCEPTUL DE DREPT

Acceptiunile notiunii de „drept”

a. Intr-un prim sens, cuvantul drept desemneaza stiinta drep-tului, adica totalitatea ideilor, notiunilor, conceptelor si principiilor care explica dreptul si prin intermediul carora dreptul poate fi gandit.

b. In acceptiunea sa de drept obiectiv, dreptul este definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat in scopul desfasurarii normale a vietii in comun a oamenilor.

c. In acceptiunea de drept subiectiv, termenul de drept, desem-neaza prerogativa (posibilitatea)

recunoscuta unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept.

Intre cele doua acceptiuni (drept obiectiv si drept subiectiv) exista o legatura logica, in sensul ca

drepturile subiective exista si se pot exercita numai daca sunt recunoscute si reglementate de dreptul obiectiv.

d. In acceptiunea de Drept pozitiv, termenul de drept se infati-seaza ca fiind totalitatea normelor juridice in vigoare la un moment dat, intr-o societate data. Dreptul pozitiv este in concret dreptul care se aplica imediat si continuu, obligatoriu si susceptibil de a fi adus la indeplinire, atunci cand este nesocotit, prin forta de coercitie a statului.

e. Dreptul national este dreptul obiectiv al unui stat anume, aplicat de autoritatile abilitate ale statului respectiv. Exemple: dreptul american, dreptul roman, dreptul italian etc.

f. Dreptul international desemneaza totalitatea normelor juridice cuprinse in tratatele internationale, definite ca acorduri de vointa realizate intre doua sau mai multe state prin care acestea reglementeaza o anumita sfera a relatiilor internationale.

g. Dreptul comunitar desemneaza normele juridice cuprinse in prevederile tratatelor Comunitatii

Europene si celelalte acte funda-mentale (legislatia primara), care reglementeaza diferite domenii ale statelor membre ale Comunitatii Europene (economic, politic, militar, monetar, social etc.).

h. Dreptul ca arta. Privit ca arta, dreptul ni se infatiseaza ca totalitatea mijloacelor, procedeelor si

instrumentelor pe care le folosesc atat organele care creeaza dreptul, cat si cele care le aplica.

i. Dimensiunea morala a dreptului

In lucrarea Psihologia Consonantista (Editura Stiintifica si Enci-clopedica, Bucuresti, 1982), Stefan Odobleja defineste morala ca „stiinta moravurilor, totalitatea regulilor raului”.

Imoralitatea este opusul moralitatii, este imprudenta de a nu prevedea viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, rautate, minciuna, dispret etc.); este ceea ce dauneaza vietii sociale; ceea ce contrazice interesul general sau interesul majoritatii; ceea ce face sa sporeasca durerea si nenorocirea societatii.

Amoralitatea este o stare neutra, o stare intermediara intre mora-litate si imoralitate. Este gradul cel mai

mic de moralitate si, in acelasi timp, cel mai mic grad de imoralitate (izolare, individualism, indife-renta sociala).

Acelasi autor defineste dreptul ca „morala etatizata, codificata, legiferata”.

Originea si aparitia dreptului

Dimensiunea istorica a dreptului; primele legiuiri

Din multitudinea de intrebari la care stiinta dreptului a fost chemata sa dea raspunsuri, cea privitoare la aparitia dreptului a generat cele mai aprige discutii.

Romanii nu puteau concepe existenta societatii fara drept, ei credeau in vesnicia dreptului roman, ca si in vesnicia societatii romane.

In Egiptul si Babilonul antic, dreptul si statul erau considerate de origine divina.

Adeptii Scolii Dreptului Natural (Hugo Grotius, 1583-1645) considerau dreptul natural ca suma

principiilor si regulilor pe care ratiunea le dicteaza pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului. Teza fundamentala a conceptiei lui H. Grotius este aceea ca „omul este prin natura sa o fiinta sociala”. Conceptia moderna cu privire la asigurarea dreptului fundamenteaza teoria potrivit careia dreptul apare in conditii social-istorice determinate, pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii, respectiv o data cu aparitia statului. Statul este cel care creeaza drep-tul, el impune reguli de conduita obligatorii pentru toti.

Prima forma de organizare sociala a constituit-o ginta.

Societatea gentilico-tribala cunoaste, o data cu trecerea timpului, semnificative schimbari in structura proprie de organizare, in functio-narea puterii sociale si a normelor ce asigurau consolidarea acestei puteri.

Aristocratia gentilica detinea puterea politica si economica, avea in stapanire aproape intregul fond agricol, situatie care a generat ince-putul conflictelor intre clasele sociale saracite si patura dominatoare.



Aceasta situatie a determinat ca aristocratia unor orase-state din Grecia (Atena, Mitilene) sa desemneze persoane insarcinate cu elabo-rarea unor legi scrise. Cei mai celebri legislatori au fost Solon si Dracon la Atena. Primul (Solon) s-a straduit sa demonstreze ca legea este supremul arbitru caruia trebuie sa i se supuna toti. Cei doi mari legiuitori au introdus principiul administrarii justitiei conform legilor scrise, au infiintat comisii de judecata si tribunale, au prevazut posibilitatea de apel in fata adunarii populare.

Primele legiuiri (Inceputurile activitatii normativ-juridice)

Dreptul dobandeste prestigiu si autoritate prin dimensiunea sa istorica, evoluand firesc in conjunctie cu aspiratiile umanitatii.

Prima mare civilizatie a Antichitatii s-a format pe teritoriul roditor marginit de fluviile Tigru si Eufrat, in Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi).

Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit in Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 i.H.), care a ramas in istoria civilizatiei prin celebrul Cod de legi (Codul lui Hammurabi), conservat ca printr-o minune si descoperit in anul 1901 la Sousa.

In Egiptul Antic, primele norme juridice au fost incorporate in scrierile literar-morale intitulate:

Profetiile lui Ipuwer si Invataturi pentru Regele Merikare, aparute in jurul anului 2000 i.H.

Dreptul ebraic din aceasta perioada este profund original, in sensul ca Vechiul Testament (veritabil cod juridic) reglementeaza dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii si sclavului, protectia strainilor, a vaduvelor, a copiilor si a saracilor.

Dreptul persan constituie sistemul de norme juridice carac-teristic civilizatiei originale create in spatiul geografic cuprins intre fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian, teritoriu corespunzator Iranului de astazi.

In India Antica, notiunea de drept si cea de cult se confundau. O norma religioasa devenea si o norma care reglementa juridic rapor-turile sociale.

Dreptul chinez din epoca sclavagista se rezuma la codul penal, care viza aproape exclusiv reprimarea crimelor.

In Europa, primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg in Sparta (sec.X-IX i.H), Legile lui Dracon si Solon in Atena (sec. VI-V. i.H), Legea celor XII Table la romani (sec. V. i.H).

Dimensiunea sociala a dreptului

Dreptul este un produs al societatii.

Dreptul este instrumentul in substanta caruia se intalnesc, in corelatia necesara, drepturi si indatoriri ale oamenilor.

Realitatea juridica este o componenta, o secventa a realitatii sociale.

Realitatea juridica are in componenta sa constiinta juridica dreptul si relatiile juridice (ordinea de drept)

1. Inainte de a fi o realitate normativa, adica de a fi o suma de norme juridice elaborate pentru a reglementa un domeniu anume al realitatii sociale, dreptul este o stare de constiinta. Aceasta inseamna ca, inainte de a se elabora o norma juridica referitoare la o anume situatie concreta, aceasta situatie este trecuta prin constiinta legiuitorului, care analizeaza, evalueaza si valorizeaza acea situatie, dupa care elaboreaza efectiv norma sau normele juridice corespunzatoare.

Constiinta juridica, in cele doua forme, ni se infatiseaza ca un receptor si ca un tampon.

Omul, privit ca individ, are, asadar, preferinte fata de unele sau altele dintre elementele pe care le

constata in realitatea pe care o supune propriei cunoasteri.

Valoarea unui lucru, a unei situatii este validata de o comunitate umana. Valorizarea se constituie nu la nivelul individului, ci la nivelul colectivitatii.

2. A doua componenta a realitatii juridice o constituie dreptul privit ca sistem de reglementari si

institutii

3. A treia componenta a realitatii juridice o constituie realitatile juridice, care cuprind raporturile

juridice si situatiile juridice, cele care probeaza, dovedesc eficienta dreptului. Aceasta componenta este denumita si ordinea de drept, care poate fi definita ca rezultat al desfasurarii raporturilor juridice in deplina conformitate cu prevederile legale.

Esenta dreptului, continutul si forma dreptului

Esenta dreptului o constituie vointa generala oficializata, devenita vointa juridica, exprimata in legi si aparata de stat.

Continutul dreptului il constituie totalitatea elementelor, laturilor si conexiunilor care exprima in mod concret vointa intereselor sociale care reclama oficializarea si garantarea lor de catre stat.

Componenta cea mai importanta a continutului dreptului o constituie sistemul normelor juridice – totalitatea regulilor de conduita pe care statul le elaboreaza si le garanteaza intr-o perioada anumita de timp.

Forma dreptului se refera la organizarea interioara a structurii continutului sau si aspectul exterior al acestuia.

Definitia dreptului

Dreptul reprezinta totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului cetatenilor in cadrul celor mai importante relatii din societate, conform valorilor sociale ale societatii respective, stabilind drepturi si obligatii juridice a caror respectare este asigurata, la nevoie, de forta coercitiva a statului.

Factorii de configurare a dreptului

Factorii de configurare a dreptului sunt grupati in trei mari categorii: cadrul natural, cadrul socialpolitic si factorul uman.

Tipologia dreptului

Metoda tipologica implica neluarea in considerare a diferentelor individuale nesemnificative.

Familia de drept reprezinta gruparea unor sisteme juridice nationale in raport cu trasaturile comune ale acestora.

Prof. Victor Dan Zlatescu face urmatoarea clasificare a fami-liilor de drept:

marele sistem (familia) de drept romano-germanic;

marele sistem de common-law

sistemele juridice religioase si traditionale.

In prezent, exista si sistemul de drept al Comunitatilor Europene (drept comunitar).

III. DREPTUL SI STATUL

Principiile dreptului

Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale, diriguitoare care stau la baza elaborarii si aplicarii dreptului.

Este necesar sa avem in vedere delimitarea principiilor funda-mentale de concepte si categorii juridice; norme juridice; axiome, maxime si aforisme juridice.

Principiile fundamentale ale dreptului sunt: principiul asigurarii bazelor legale de functionare a statului (principiul legalitatii); princi-piul libertatii si egalitatii; principiul responsabilitatii; principiul dreptatii, al echitatii si justitiei.

Principiile ramurilor dreptului sunt: principiile dreptului interna-tional; principiile dreptului civil roman; principiile dreptului penal roman; principiile dreptului procesual penal roman; principiile dreptului familiei si principiile dreptului comunitar.

Functiile dreptului

Notiunea de functii ale dreptului

Vom defini functiile dreptului ca acele activitati concrete pe care le desfasoara (le executa) dreptul pentru a-si realiza scopul sau funda-mental, acela de a reglementa conduita oamenilor si de a asigura ordinea in societate potrivit vointei generale.

Functiile dreptului sunt: functia de institutionalizare sau formalizare juridica a organizarii social-politice, functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii, functia de conducere a societatii, functia normativa si functia preventiva.

Consideratii privind functiile unor ramuri ale dreptului

a) functiile dreptului penal sunt indisolubil legate de scopul dreptului penal, si anume acela de a apara societatea impotriva infrac-tiunilor;

b) functiile dreptului procesual penal se refera la stabilirea organelor competente sa participe la

realizarea procesului penal si la delimitarea clara a atributiilor acestora; la determinarea persoanelor care trebuie sa participe la realizarea procesului penal si delimitarea drepturilor si obligatiilor acestora etc.;

c) functiile dreptului civil se refera la: definirea continutului actelor juridice civile, explicarea conditiilor si efectelor acestora; stabilirea cadrului legal in care actioneaza persoana fizica si persoana juridica; garantiile ce se acorda acestora etc.

Conceptul de stat

Statul reprezinta principala institutie politica a societatii, care exercita puterea suverana, asigurand organizarea si conducerea societatii prin prerogativa pe care o are de a elabora si aplica dreptul, a carui respectare o poate garanta prin forta sa de constrangere.

Aparitia statului

Statul a aparut pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii. Istoria statului nu coincide cu istoria societatii umane.

Elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populatia si puterea de stat.

Puterea de stat este o componenta esentiala a continutului statului, care poate fi definita ca o forma istoriceste determinata si variabila de autoritate. Puterea de stat este suverana.

Functiile statului

Functiile statului sunt: functia legislativa, functia executiva si administrativa, functia jurisdictionala si functia externa.

Forma statului

Forma statului exprima modul de organizare a continutului puterii, structura interna si externa a acestui continut.

Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guver-namant, structura de stat si regimul politic.

Forma de guvernamant a Romaniei. Constitutia din 1991 consacra faptul ca Romania este republica semiprezidentiala.

Structura de stat desemneaza organizarea de ansamblu a puterii in raport cu teritoriul, criteriu in functie de care statele se clasifica in state unitare (simple) si state compuse (federale).

Sub aspectul structurii de stat, Romania este un stat unitar (art.1 din Constitutie).

Corelatia ideologie, doctrina politica, stat si drept

Corelatia dintre ideologie, doctrina politica, stat si drept este evidenta:

ideologie-doctrina nazista-stat nazist-drept nazist;

ideologie-doctrina liberala-stat liberal-drept liberal;

ideologie-doctrina socialista-stat socialist-drept socialist

IV. DREPTUL IN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

Dreptul este chemat sa analizeze pozitia omului, atitudinea si comportamentul acestuia fata de normele juridice care ii impun o varianta de comportament, determinandu-l sa se conformeze regulilor cuprinse in aceste norme.

Norma sociala este cea care reglementeaza conduita umana.

Sistemul normelor sociale

In categoria normelor sociale sunt cuprinse: norme etice (morale), norme obisnuite, norme tehnice, norme politice, norme religioase, norme juridice, norme de convietuire sociala.

Este necesar sa analizam pe rand corelatia normelor juridice (a dreptului) cu celelalte categorii de norme sociale, si anume:

corelatia normelor juridice cu normele etice (morale);

corelatia normelor juridice cu normele de convietuire sociala;

corelatia normelor juridice cu normele obisnuielnice (nor-mele obiceiului);

corelatia normelor juridice cu normele tehnice;

corelatia normelor juridice cu normele de deontologie profesionala;

corelatia normelor juridice cu norme specifice organizatiilor neguvernamentale (nestatale).

Dreptul si religia

Religia si fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiza si cercetare pentru sociologie, etica, filosofie, psihologie.

Dreptul se apleaca asupra religiei si fenomenului religios pentru a descifra modul in care acestea au influentat aparitia si dezvoltarea sa.

Raportul dintre drept si morala

Morala – definita ca stiinta binelui si a fericirii, ansamblul regulilor care guverneaza raporturile dintre oameni (Sollier) – precede dreptul; ambele au evoluat intr-o stransa interdependenta.

Aprecierea raportului dintre drept si morala a evoluat in doua directii:

conceptia moralista, potrivit careia dreptul contine un minim de morala;

conceptia pozitivismului juridic, potrivit careia dreptul are un singur temei: statul.

In opinia noastra, intre normele juridice si normele morale exista o legatura de tip specific care face ca aceste doua categorii de norme sa se intrepatrunda, sa se completeze reciproc, sa imprumute una de la cealalta elementele cele mai realiste si mai valoroase.

Sistemul dreptului

Sistemul dreptului desemneaza structura interna a dreptului.

Sistemul dreptului are la baza urmatoarele elemente:

norma juridica;

institutia juridica;

subramura de drept;

ramura de drept;

diviziuni de drept: drept public, drept privat.

Studiul sistemului dreptului este necesar deoarece astfel:

se pot depista rapid domeniile realitatii sociale care nu sunt reglementate juridic;

se pot identifica normele juridice perimate;

se asigura sistematizarea normelor juridice.

Statul si dreptul sub impactul globalizarii

Globalizarea face ca statul sa se preocupe mai mult de controlul fluxurilor de capital decat de controlul populatiei si al teritoriului sau.

Globalizarea este un fenomen preponderent economic si finan-ciar, care isi subordoneaza statele si sistemele de drept. Statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizarii.

Sistemul de guvernare globala trebuie sa includa trei elemente:

institutii puternice;

cooperare interregionala si integrare regionala;

integrare politica.

V. NORMA JURIDICA

Definitia si trasaturile normei juridice

Norma juridica: este o regula de conduita cu caracter general si obligatoriu, elaborata sau recunoscuta de puterea de stat in scopul asigurarii ordinii sociale, ce poate fi adusa la indeplinire, la nevoie, prin forta de constrangere a statului.

Trasaturile caracteristice ale normei juridice

– Norma juridica este considerata celula de baza a dreptului.

– Norma juridica este elementul primar al dreptului.

– Norma juridica este o specie de norma sociala.

– Norma juridica este o regula de conduita.

– Normele juridice intervin pentru apararea valorilor sociale ce se nasc pe baza lor, alcatuind ordinea de drept, care este o componenta a ordinii sociale.

Norma juridica are: un caracter general si impersonal, un caracter obligatoriu, un caracter tipic; de asemenea, norma juridica implica un raport intersubiectiv.

Structura normei juridice



Structura normei juridice ni se infatiseaza sub doua aspecte: structura interna si structura externa.

Structura interna are in vedere structura logica a normei, iar structura externa se refera la constructia tehnico-legislativa a normei.

a) Structura logica a normei juridice este o structura triho-tomica: ipoteza, dispozitie, sanctiune.

Ipoteza este acea parte a normei juridice in care legiuitorul stabileste(fixeaza) conditiile, imprejurarile sau faptele in care intra in actiune norma, precum si categoria subiectilor de drept.

Clasificarea ipotezelor

ipoteze strict determinate – cele care stabilesc exact conditiile de aplicare a dispozitiei normei juridice;

ipoteze relativ determinate – cele in care conditiile si impreju-rarile de aplicare a dispozitiei, prin natura lor, nu pot fi formulate in mod detaliat;

ipoteze simple – cele in care este formulata o singura conditie sau imprejurare pentru a se aplica

dispozitia normei juridice;

ipoteze complexe – cele in care sunt formulate mai multe conditii si imprejurari pentru a se aplica dispozitia normei juridice.

Dispozitia este definita ca acel element al structurii logice a normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmata in cazul ipotezei formulate.

Clasificarea dispozitiilor

Dupa modul in care este prescrisa conduita subiectilor distingem:

dispozitii determinate – cele care stabilesc categoric drepturile si obligatiile subiectilor vizati in

formulari de genul: trebuie, are dreptul, este obligat etc.;

dispozitii relativ determinate – cele care stabilesc variante de conduita sau limite ale conduitei, urmand ca subiectii sa aleaga una dintre ele.

Sanctiunea precizeaza urmarile, consecintele ce apar in cazul nerespectarii dispozitiei normei juridice.

Dupa natura lor, sanctiunile pot fi:

sanctiuni civile,

sanctiuni penale,

sanctiuni administrative.

Dupa gradul lor de determinare, ele pot fi:

sanctiuni absolut determinate;

sanctiuni relativ determinate;

sanctiuni alternative;

sanctiuni cumulative.

b) Structura tehnico-legislativa a normei juridice. Normele juridice sunt cuprinse intr-un act normativ care are o anumita structura tehnica. Elementul de baza este articolul, iar alineatul reprezinta un segment, o parte dintr-un articol.

Clasificarea normelor juridice

a) Dupa criteriul ramurii de drept: normele juridice de drept penal, normele juridice de drept civil, normele juridice de drept procesual penal, normele juridice de drept administrativ si normele juridice de drept constitutional.

b) Dupa criteriul fortei juridice a actului normativ in care se afla norma juridica: norme juridice cuprinse in legi, decrete, Hotarari de Guvern si Ordonante Guvernamentale elaborate de puterea executiva si norme juridice cuprinse in acte normative elaborate de organele administratiei locale.

c) Dupa criteriul structurii interne: norme juridice complete si incomplete.

d) Dupa criteriul sferei de aplicare: norme juridice generale, speciale si de exceptie.

e) Dupa criteriul gradului si intensitatii incidentei: norme juridice-principii si norme juridice-mijloace.

f) Dupa criteriul modului de reglementare a conduitei: norme juridice onerative, prohibitive, permisive.

g) Alte categorii de norme juridice: norme juridice organi-zatorice, punitive si simulative.

Actiunea normei juridice in timp, spatiu si asupra persoanelor

Normele juridice actioneaza pe trei vectori principali: timpul, spatiul si persoana.

Regula generala este ca norma juridica actioneaza pe timp nedeterminat intr-un spatiu limitat la teritoriul statului si asupra unor categorii de persoane care sunt angrenate in circuitul civil.

A. Actiunea in timp a normei juridice

Cuprinde trei momente: intrarea in vigoare a normei juridice, actiunea in timp a normei juridice si

iesirea din vigoare a normei juridice.

Intrarea in vigoare a normei juridice se refera la data completa la care actul normativ care contine norma juridica incepe sa actioneze si devine opozabila subiectilor de drept.

Principiile actiunii in timp a normei juridice

Din momentul intrarii sale in vigoare, norma juridica devine activa si actioneaza pentru viitor. Aceasta inseamna ca norma juridica nu este retroactiva, adica nu se aplica raporturilor nascute si faptelor comise inaintea intrarii sale in vigoare.

Norma juridica nu este ultraactiva, adica nu se aplica dupa ce iese din vigoare.

Exceptii de la principiul neretroactivitatii normei juridice

a) prima exceptie se refera la normele juridice cu caracter interpretativ, care au caracter retroactiv,

intrucat norma juridica de interpretare se refera la norme juridice deja existente, care necesita a fi interpretate de catre legiuitor pentru o corecta si unitara aplicare a acestora;

b) a doua exceptie se refera la normele juridice penale care prevad dezincriminarea unor fapte si norme penale mai favorabile infractorului;

c) a treia exceptie se refera la retroactivitatea expresa, adica la situatia in care legiuitorul prevede in mod expres ca norma juridica se va aplica retroactiv.

Principiul neretroactivitatii normei juridice se refera la faptul ca o norma juridica nu-si poate extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare. De la acest principiu fac exceptie normele juridice cu caracter temporar sau exceptional.

Iesirea din vigoare a normei juridice

Iesirea din vigoare a normei juridice se produce prin trei modalitati:

a) Abrogarea este definita ca actul prin care se exprima anularea actiunii actului normativ. Abrogarea cunoaste doua forme: abrogarea expresa si abrogarea tacita. Abrogarea expresa poate fi: directa si indirecta.

Abrogarea expresa directa consta in desfiintarea efectelor vechii norme juridice, prin precizarea

detaliata, in continutul noului act normativ, a normelor juridice scoase din vigoare.

Abrogarea expresa indirecta consta in desfiintarea efectelor vechii norme prin utilizarea in noua norma juridica a formulei „pe data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga orice dispozitie legala contrara”.

Abrogarea tacita sau implicita intervine in situatia cand noua norma juridica nu face nici o precizare (nici expresa, nici directa in legatura cu actiunea vechilor norme juridice).

b) Ajungerea la termen opereaza in mod exceptional, in situatia actelor normative temporare, edictate pentru o perioada limitata de timp pana la un anumit termen (o data calendaristica precizata).

c) Desuetitudinea este definita in DEX ca „iesire din uz. A nu se mai folosi, a nu mai fi obisnuit, a se perima”.

B. Actiunea normelor juridice in spatiu si asupra persoanelor

Ne aflam in prezenta a doua principii esentiale: principiul teritorialitatii normelor juridice si principiul personalitatii normelor juridice

Principiul teritorialitatii normelor juridice consacra faptul ca norma juridica actioneaza asupra

teritoriului statului respectiv.

Principiul personalitatii normelor juridice consacra faptul ca norma juridica actioneaza asupra

cetatenilor statului respectiv.

Principiul realitatii legii penale consacra faptul ca legea penala romana se aplica infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii de cetateni straini ori de apatrizi care nu domiciliaza in Romania, contra statului roman sau contra vietii integritatii corporale ori sanatatii unui cetatean roman.

Imunitatea diplomatica Personalul diplomatic beneficiaza de imunitate diplomatica; aceasta reprezinta ansamblul drepturilor si privilegiilor acestuia: inviolabilitatea persoanei, imunitatea de juris-dictie, scutirea de impozite si taxe personale, de taxe vamale sau de alte prestatii catre statul acreditar.

Privilegiile si imunitatile consulare Functionarii consulari, perso-nalul de specialitate si auxiliar

beneficiaza de un regim de imunitati mai restrans decat personalul misiunilor diplomatice.

Regimul juridic al strainilor Orice persoana fizica aflata pe teritoriul unui stat strain este supusa

regimului instituit in tara respectiva cu privire la straini, dar, in acelasi timp, ea mentine legaturile cu statul al carui cetatean este.

Precizari in legatura cu normele juridice din unele ramuri de

drept

A. Norma juridica de drept civil

Norma juridica civila se aplica sub cele trei aspecte: timp, spatiu, persoana, atat timp cat este in vigoare.

B. Norma juridica de drept administrativ

Are o structura trihotomica, in care ipoteza este, de obicei, foarte dezvoltata, iar dispozitia se prezinta, in cele mai multe cazuri, sub forma imperativa.

C. Normele juridice de drept constitutional privitoare la imunitatea

parlamentara

Imunitatea parlamentara reprezinta o cauza care inlatura incidenta legii penale asupra parlamentarilor.

Ea opereaza automat si fara sa fie nevoie de vreo constatare judiciara privind existenta ei.

VI. IZVOARELE DREPTULUI

Izvorul de drept reprezinta modalitatea principala prin care dreptul devine cunoscut de cei al caror

comportament il regleaza.

Teoria Generala a Dreptului opereaza cu urmatoarele categorii de izvoare ale dreptului: izvoare scrise si izvoare nescrise; izvoare oficiale si izvoare neoficiale; izvoare directe si izvoare indirecte.

Izvoarele formale ale dreptului

a) obiceiul juridic (cutuma) este o norma generala de conduita exprimata in forma orala, fundamentata pe observarea uniformitatilor cazurilor petrecute in realitatea sociala vreme indelungata si consi-derata (ca norma generala) dreapta;

b) practica judiciara (jurisprudenta) si precedentul judiciar

Practica judiciara desemneaza totalitatea hotararilor judeca-toresti pronuntate de catre toate instantele de judecata, indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare judeca-toreasca dintr-un stat.

Precedentul judiciar desemneaza totalitatea hotararilor judeca-toresti cu caracter de indrumare,

pronuntate de Curtea Suprema de Justitie si care au forta obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca in viitor;

c) doctrina juridica desemneaza totalitatea analizelor, studiilor, investigatiilor si interpretarilor prin care specialistii isi exprima opinii si concluzii privitoare la fenomenul juridic, sistemul de drept;

d) contractul normativ este o specie aparte de contract care nu se refera la drepturi si obligatii pentru subiecti determinati, ca partici-panti la un raport juridic, ci are in vedere reglementari cu caracter general, impersonal si repetabil;

e) actul normativ reprezinta izvorul de drept creat de autori-tatile publice investite cu putere de

legiferare, care cuprinde norme general-obligatorii a caror aplicare poate fi realizata si prin forta coercitiva a statului.

Sistemul actelor normative este compus din: legi, decrete, hotarari ale guvernului, ordonante

guvernamentale, regulamente, ordine, decizii si dispozitiuni ale ministerelor si organelor administratiei locale.

Izvoarele Dreptului romanesc dupa Revolutia din

Decembrie 1989

Etapa I este cuprinsa intre 22 Decembrie 1989 si 20 Mai 1990, data cand au avut loc alegerile generale.

Primul act al Revolutiei a fost Comunicatul catre tara al Frontului Salvarii Nationale din 22 Decembrie.

Etapa a II-a, dupa 20 mai 1990 si pana in prezent este cea care debuteaza cu constituirea Parlamentului bicameral si a institutiei Presedintelui Romaniei; a fost format Guvernul, s-au reorganizat ministerele si organele locale.

Izvoarele principalelor ramuri de drept

a. Specificul izvoarelor dreptului penal consta in faptul ca acestea nu pot avea decat forma legii.

Izvoarele formale ale dreptului penal roman sunt: Codul Penal Roman, Legile complinitoare, Legile speciale penale sau legile speciale cu dispozitii de drept penal, Tratatele si conventiile internationale.

b. Specificul izvoarelor dreptului constitutional este conferit de rolul cutumei juridice, precum si de rolul dreptului international gene-ral si al normelor internationale conventionale.

c. Specificul izvoarelor dreptului international; in relatiile interna-tionale nu exista un guvern mondial care sa creeze norme de drept si apoi sa le impuna statului. Principale izvoare ale dreptului international sunt: cutuma internationala, tratatul international si principiile generale de drept fixate in Statutul Curtii Internationale de Justitie.

d. Izvoarele dreptului civil roman sunt: Constitutia Romaniei, Codul civil, Codul familiei, Legi speciale si Hotarari si Ordonante ale Guvernului privind inventarierea si reevaluarea patrimoniului unita-tilor

VII. TEHNICA ELABORARII SI SISTEMATIZARII ACTELOR NORMATIVE

Politica legislativa cuprinde totalitatea strategiilor si scopurilor unui legiuitor, precum si instrumentele conceptuale de realizare a acestora.

Notiunea de tehnica juridica

Tehnica juridica desemneaza totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor si tehnicilor utilizate de organele puterii de stat in procesul de initiere, elaborare si adoptare a actelor normative. Aceasta are doua segmente principale:

tehnica legislativa, care cuprinde initierea, elaborarea si adop-tarea actului normativ;

tehnica realizarii dreptului, care vizeaza aplicarea actelor nor-mative in activitatile practice.

Notiunea de tehnica legislativa

Tehnica legislativa se intemeiaza pe norme juridice specifice (denumite norme de tehnica legislativa) si pe principii proprii (denu-mite principiile legiferarii). Ea asigura sistematizarea, unificarea si coordonarea legislatiei, precum si continutul si forma juridica adecvata pentru fiecare act normativ.

Normele juridice de tehnica legislativa definesc partile consti-tutive ale actului normativ, structura, forma si modul de sistematizare a continutului acestuia, procedeele tehnice privitoare la modificarea, completarea, abrogarea, publicarea si republicarea actelor normative, precum si limbajul si stilul actului normativ, fiind obligatorii la elaborarea proiectelor de lege si a propunerilor legislative.



Etapele elaborarii actelor normative

Activitatea de legiferare cunoaste doua etape:

prima etapa vizeaza constatarea faptului ca exista situatii, evenimente si stari de fapt ce reclama

elaborarea unor reglementari juridice;

a doua etapa consta in extragerea si fixarea idealului juridic, corespunzator constiintei juridice a

societatii

Partile constitutive ale actului normativ si elementele de

structura ale acestuia

Potrivit art. 37 din Legea nr. 24/27.03.2000, actul normativ are urmatoarele parti constitutive:

Titlul actului normativ cuprinde denumirea generica a actului normativ, in functie de categoria sa

juridica si de autoritatea emitenta, precum si de obiectul reglementarii exprimat sintetic.

Formula introductiva consta intr-o propozitie care cuprinde denumirea autoritatii emitente si exprimarea hotararii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.

Preambulul actului normativ reprezinta acea parte in care este enuntat in sinteza scopul reglementarii respective.

Partea dispozitiva reprezinta continutul propriu-zis al regle-mentarii, alcatuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia; cuprinde dispozitii generale, dispozitii cu privire la fondul reglementarii, dispozitii tranzi-torii si dispozitii finale.

Formula de atestare a autenticitatii actului normativ reprezinta ultima parte a acestuia, in care intervin

semnarea de catre reprezen-tatul legal al emitentului, datarea si numerotarea actului.

Structura actului normativ

Elementul de baza al structurii actului normativ il reprezinta articolul, care cuprinde, de regula, o singura dispozitie normativa apli-cabila unei situatii date. Alineatul reprezinta o subdiviziune a articolului si este constituit de regula dintr-o singura propozitie, sau fraza, prin care se reglementeaza o ipoteza juridica specifica articolului.

Principiile legiferarii sunt urmatoarele:

Principiul fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare a normelor juridice presupune faptul ca legislativul trebuie sa justifice stiintific actul de legiferare propriu-zis.

Fundamentarea stiintifica a unui proiect de lege trebuie sa cuprinda, in esenta, urmatoarele etape.

descrierea detaliata a situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie trans-formate in situatii de drept;

analiza motivatiilor si determinarilor care impun reglemen-tarea domeniului respectiv;

determinarea efectelor posibile ale viitoarei reglementari legale;

evaluarea costului social al adoptarii si punerii in aplicare a reglementarilor respective;

stabilirea oportunitatii adoptarii actului normativ respectiv.

Principiul asigurarii unui raport firesc intre dinamica si statica dreptului, denumit si principiul

echilibrului, este cel care obliga dreptul ca, in raporturile pe care le are cu puterea politica, sa apere si sa asigure unitatea dintre existenta sociala si norma juridica. Dreptul are o parte, statica, reprezentata de traditie, de ansamblul normelor si institutiilor juridice reglementate in urma cu mult timp, care ii confera nota de originalitate, de stabilitate, de personalitate. A doua parte a dreptului este cea dinamica, reprezentata de totalitatea actelor normative prin care sunt reglementate domenii noi; este vorba de raspunsul pe care il ofera dreptul presiunilor sociale, solicitarilor justificate ale societatii.

Principiul corelarii sistemului actelor normative, denumit si princi-piul articularii, sau al armoniei, presupune faptul ca, in procesul de elaborare a actelor normative, organele legislative trebuie sa porneasca de la existenta legaturilor si interferentelor existente intre raporturile sociale ce urmeaza a fi reglementate si alte raporturi deja existente.

Principiul corelarii sistemului actelor normative trebuie aplicat in ambele lui ipostaze:

in primul rand, este vorba de corelarea interna a actelor norma-tive, respectiv articularea lor in

interiorul sistemului nostru legislativ, prin respectarea regulii integrarii actului normativ in ansamblul legislatiei, a regulii unicitatii reglementarii in materie si a regulii evitarii paralelismelor;

in al doilea rand, este vorba de corelarea externa, respectiv, armonizarea actelor normative elaborate de legiuitorul roman cu actele normative si reglementarile asemanatoare existente in dreptul comu-nitar si international.

Principiul accesibilitatii si economiei de mijloace in elaborarea actelor normative Acest principiu presupune pentru legiuitor respec-tarea urmatoarelor reguli:

a) in primul rand, sa aleaga forma exterioara corespunzatoare reglementarii pe care doreste sa o

elaboreze

b) in al doilea rand, sa aleaga modalitatea de reglementare, adica metoda de a impune subiectelor de drept conduita prescrisa;

c) in al treilea rand, sa aleaga procedeele de conceptualizare si limbajul adecvat domeniului ce urmeaza a fi reglementat.

Etapele elaborarii actelor normative

Procesul de elaborare a legilor de catre organul legislativ cuprinde cinci etape: initierea proiectului de lege; dezbaterea proiectului de lege; adoptarea proiectului de lege; promulgarea legii; publicarea legii.

Tehnica sistematizarii actelor normative

Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea gruparii acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel incat normele juridice sa fie bine cunoscute si aplicate.

Doua sunt formele de sistematizare: incorporarea si codificarea

VIII. REALIZAREA DREPTULUI

Conceptul de realizare a dreptului

Realizarea dreptului reprezinta procesul complex de trans-punere in viata a continutului normelor

juridice. In cadrul acestui proces, oamenii, organele de stat, organizatiile nestatale si celelalte institutii considerate subiecte de drept respecta si aduc la indeplinire dispozitiile actelor normative, iar in situatia incalcarii acestora, organele de stat abilitate intervin potrivit competentelor pentru aplicarea dreptului.

Formele realizarii dreptului

a. Realizarea dreptului prin activitatea de respectare si execu-tare a legilor presupune urmatoarele:

indeplinirea de catre subiectele de drept a cerintelor cuprinse in normele juridice;

executarea si respectarea dispozitiilor juridice de catre organele de stat care au atributii de aplicare a legii.

b. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre organele statului

Aplicarea dreptului consta in elaborarea si realizarea unui sistem de actiuni statale in scopul aplicarii concrete a dispozitiilor si sanctiunilor cuprinse in normele juridice.

Aplicarea dreptului presupune nasterea si dezvoltarea de raporturi juridice, in care un subiect este

obligatoriu un organ al statului;

Raportul juridic este cel mai raspandit mijloc de realizare a normelor juridice.

Organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului.

Fazele procesului de aplicare a dreptului

Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezinta etape esen-tiale si obligatorii ale aplicarii dreptului.

Acestea sunt: stabilirea starii de fapt, alegerea normei juridice, interpretarea normei juridice, elabo-rarea actului de aplicare.

Stabilirea starii de fapt reprezinta etapa inaugurala a procesului de aplicare a dreptului, care implica cunoasterea in profunzime a imprejurarilor si elementelor concrete ale cauzei respective. Intreg materialul documentar si probator adunat in aceasta prima faza a procesului de aplicare a dreptului trebuie sa conduca la clarificarea tuturor aspectelor si laturilor problemei cercetate.

Alegerea normei de drept este faza in care organul de aplicare selectioneaza, alege norma juridica

incalcata sau norma juridica apli-cabila cazului concret.

Interpretarea normelor juridice reprezinta a treia faza a proce-sului de aplicare a dreptului si consta intr-o suma de operatiuni care au ca scop lamurirea si concretizarea continutului regulii de drept cuprinse in norma juridica aleasa.

Elaborarea si emiterea actului de aplicare constituie ultima faza a procesului de aplicare a dreptului.

Operatiunea de elaborare si redactare a actelor de aplicare presupune indeplinirea unor cerinte de forma si continut ce variaza de la o ramura de drept la alta, de la o categorie de norme juridice la alta.

IX. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Notiunea de interpretare a normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemneaza procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice in vederea aplicarii acestora la situatii si cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate de catre organele de aplicare a dreptului.

Modurile interpretarii normelor juridice

Interpretarea oficiala, sau obligatorie, este cea realizata de organele de stat care au atributii fie in

procesul elaborarii normelor juridice, fie in procesul aplicarii acestora.

Interpretarea neoficiala este activitatea de interpretare a nor-melor juridice efectuata de analisti in domeniul dreptului, practicieni si teoreticieni ai dreptului, cuprinsa, de regula, in opere stiintifice ori in reviste de specialitate. Aceasta nu are forta juridica si nu este obligatorie.

Metodele interpretarii normelor juridice

Teoria Generala a Dreptului a stabilit un numar de cinci metode tehnice de interpretare, aplicabile

practic tuturor ramurilor de drept. Acestea sunt:

– Metoda gramaticala.

– Metoda sistematica

– Metoda istorica.

– Metoda logica:

A) Rationamentele logice: 1) exceptia este de stricta interpretare; 2) unde legea nu distinge, nici

interpretul nu o poate face; 3) legea trebuie interpretata in ideea aplicarii ei, si nu contra aplicarii ei.

B) Argumentul logic: 1) interpretarea prin reducerea la absurd; 2) argumentul a majori ad minus; 3)argumentul per a contrario

4) argumentul de fortiori; 5) argumentul a pari

– Analogia

Rezultatele interpretarii normelor juridice

Interpretarea poate fi: literala, extensiva si restrictiva.

X. RAPORTUL JURIDIC

Definitia si trasaturile raportului juridic

Raportul juridic reprezinta o legatura sociala intre participanti determinati, reglementata de norma

juridica, susceptibila de a fi aparata pe calea coercitiunii statale si caracterizata prin existenta drepturilor si obligatiilor juridice.

Trasaturile caracteristice ale raportului juridic

a. Raportul juridic este un raport social.

b. Raportul juridic este un raport de suprastructura.

c. Raportul juridic este un raport volitional.

d. Raportul juridic este un raport valoric.

e. Raportul juridic reprezinta o categorie istorica.

Premisele raportului juridic:

– Norma juridica

– Subiectele de drept

– Faptele juridice

Subiectele raportului juridic

Conceptul de subiect de drept: in conceptia dreptului modern, omul este singurul in masura sa participe la un raport juridic.

Capacitatea juridica desemneaza aptitudinea recunoscuta de lege a omului de a avea drepturi si obligatii juridice.

Clasificarea subiectelor raporturilor juridice:

subiecte individuale – persoana fizica;

subiecte colective de drept: statul, organele de stat si persoanele juridice.

Continutul raportului juridic

Desemneaza totalitatea drepturilor si obligatiilor subiectelor

intr-un raport juridic concret determinat, care sunt prevazute in norma juridica.

Obiectul raportului juridic

Este reprezentat de conduita umana ce se realizeaza de catre subiectii raportului juridic ca urmare a exercitarii drepturilor si indeplinirii obligatiilor.

Faptul juridic

Desemneaza acea imprejurare, acel eveniment sau acea stare de fapt reala care creeaza, modifica sau stinge un raport juridic.

Clasificarea faptelor juridice: evenimente si actiuni.

Particularitati ale raporturilor juridice de ramura

a. Raportul juridic penal – specific este raportul juridic de constrangere.

b. Raportul juridic procesual penal – este un raport juridic de putere.

c. Raportul juridic de drept civil – specifice sunt categoriile de subiecte ale raportului juridic (persoana fizica si persoana juridica).

d. Raportul juridic de drept administrativ – specifice sunt raporturile de subordonare.

e. Raportul juridic de drept constitutional – specific este faptul ca unul din subiecte este statul.

XI. RASPUNDEREA JURIDICA

Notiunea de raspundere juridica

Raspunderea juridica este un raport juridic, creat de norma legala, intre persoana care a incalcat

dispozitia legii si stat, reprezentat de organele de aplicare a legii.

Formele raspunderii juridice: politica, civila, disciplinara.

Conditiile raspunderii juridice

Conduita ilicita –actiunea sau inactiunea prin care o persoana incalca dispozitiile legale.

Vinovatia – atitudinea psihica a persoanei care comite fapte ilicite. Apare sub forma intentiei sau a culpei.

Legatura de cauzalitate intre fapta savarsita si rezultatul acesteia.

Forme specifice ale raspunderii juridice

– Raspunderea penala.

– Raspunderea administrativa.

– Raspunderea civila.

– Raspunderea membrilor guvernului.

– Raspunderea sefului de stat.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 942
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site