Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


Persoane si capacitati – drept roman

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
CONTRACTUL DE DONATIE
Urmarirea penala
DEPOZITUL PROPRIU ZIS
Complicitatea
SURSELE/ IZVOARELE DIDO. SISTEMELE INSTITUTIONALE (DR INSTITUTIONAL)
ADMINISTRATIA PUBLICA SI SEPARATIA PUTERILOR IN STAT - IN DREPTUL COMPARAT
Principiul dublei incriminari
Concursul de infractiuni
SOLUTIONAREA RECURSULUI SI EFECTELE ACESTEIA
FILIATIA FATA DE MAMA


Persoane si capacitati – drept roman

1. Notiuni generale

Notiunea de persoana in sensul ei larg si obisnuit desemneaza omul privit ca o unitate indisolubila in totalitatea structurii sale fizice si psihice. In acceptiunea sa juridica, notiunea se refera la omul cu posibilitati de a participa in raporturile juridice ca subiect de drepturi si de obligatii.




In societatea sclavagista, aptitudinea de a avea drepturi si obligatii nu era cunoscuta tuturor oamenilor, deoarece sclavii nu erau considerati de ordinea juridica - drept persoane , ci simple lucruri (res) unelte graitoare (instrumenta vocalia) – si, in consecinta, incapabili de a avea un rol in viata juridica, de a fi cu alte cuvinte titulari de drepturi si obligatii. Aptitudinea de a avea drepturi si obligatii, de a juca un rol in viata juridica se numeste personalitate sau capacitate juridica; ea apartinea in societatea romana in principiu numai oamenilor liberi, caci numai acestia erau persoane in sensul juridic al cuvantului, intrucat numai ei puteau participa la raporturile juridice ca titulari de drepturi si de obligatii.

Capacitatea juridica nu este asadar in dreptul roman o calitate cu care omul s-ar naste, ci o suprastructura ce se intemeiaza pe relatiile de productie sclavagiste si care la randul ei, printr-o dialectica fireasca, le ocroteste. La romani notiunea de persoana, adica ideea de subiect de drepturi si obligatii se reda prin cuvantul persona, care initial insemna masca pe care actorii o purtau cand interpretau rolurile incredintate. Sensul juridic dobandit ulterior de cuvantul persona nu exclude simbolismul initial al termenului, ci dimpotriva, continua deoarece personalitatea sau capacitatea juridica este aptitudinea de a avea drepturi si obligatii, de a juca un rol in viata juridica.

Pe langa termenul de persona, romanii mai foloseau pentru a desemna notiunea de subiect de drept si obligatii pe cel de caput (cap), pornindu-se evident de la partea corporala cea mai semnificativa pentru un individ in toate activitatile sociale pe care le desfasoara. De altfel, dupa cat se pare de la acest cuvant (caput) deriva si notiunea de capacitate.

Capacitatea juridica era de doua feluri: de drept sau de folosinta si de fapt sau de exercitiu. Pentru ca un om sa fie pe deplin capabil trebuia sa posede atat capacitatea de drept cat si pe cea de fapt. Capacitatea de drept sau de folosinta cerea sa fie indeplinite mai multe conditii: omul sa fie liber (status libertatis), sa fie cetatean (status civitatis) si sa fie sef de familie (status familiae), adica sa nu se gaseasca in puterea parinteasca a altei persoane. La randul ei, capacitatea de fapt sau de exercitiu era recunoscuta numai acelor persoane care pe langa conditiile mentionate - indeplineau si unele conditii de fapt cu privire la sex, stare mintala, varsta etc. Intr-adevar, unele persoane datorita sexului - conceptia romana considera o femeie incapabila in multe privinte - bolilor mintale care intuneca folosirea corecta a ratiunii, inexperientei, varstei etc., nu se bucurau de capacitatea de fapt sau de exercitiu. Asadar, numai persoanele de sex masculin, in plenitudinea facultatilor intelectuale, avand o anumita varsta se bucurau de deplina capacitate de fapt.

2. Dobandirea capacitatii juridice

Capacitatea juridica incepe odata cu nasterea persoanei, cu conditia ca nou-nascutul sa fie viu si viabil si sa aiba infatisare umana; ea poate avea eficienta si inainte de nastere, potrivit regulii romane, copilul conceput este privit ca si nascut ori de cate ori interesele lui o cer (infans conceptus pro iam nato habetur, quotiens de eius commodis agitur). In temeiul acestei reguli, avortul era prohibit si succesiunea tatalui decedat era acordata copilului conceput inainte ca acesta din urma sa se fi nascut. Regula era stabilita in interesul exclusiv al copilului conceput; de aceea isi pierde eficacitatea daca acesta se naste mort. Personalitatea sau capacitatea juridica a unei persoane sfarseste in mod firesc odata cu moartea fizica a acesteia si in mod exceptional prin moartea ei civila (capitis deminutio), cum ar fi: caderea in prizonierat, pierderea cetateniei etc.

Pe langa persoanele fizice, dreptul roman a recunoscut capacitatea juridica si unor colectivitati, ca de pilda statului, cetatilor, diferitelor asociatii etc., colectivitati pe care dreptul modern le numeste persoane juridice sau morale.



Reglementarea capacitatii juridice a urmat in intreaga evolutie a dreptului roman dezvoltarea relatiilor de productie sclavagiste. Categoria juridica de persoana ramane foarte limitata, deoarece dreptul roman refuza sclavilor, deci majoritatii populatiei capacitatea juridica. Situatia nu s-a schimbat nici in epoca feudala, deoarece capacitatea juridica, proportionala in raport cu pozitia de clasa a locuitorilor - nobili, clerici, tarani liberi, oraseni, iobagi - ramanea inegala.

Capitalismul la randul sau, extinde si generalizeaza ideea de capacitate juridica pentru toate clasele.

3. Pierderea capacitatii juridice (capitis deminutio)

3.1. Cauze

Capacitatea juridica a cetateanului roman cuprindea trei elemente: libertatea (status libertatis), cetatenia (status civitatis) si drepturile de familie (status familiae). Intrunirea acestor trei elemente constituia ceea ce textele romane numeau status sau caput, adica starea sau capacitatea juridica a cetateanului roman. Daca el pierdea unul din aceste trei elemente in mod obisnuit, se producea o simpla modificare mai restransa sau mai intensa a capacitatii sale. In conceptia romana insa, libertatea, drepturile de cetatenie si drepturile de familie formau un ansamblu unic si necesar existentei capacitatii sau personalitatii juridice a cetateanului, incat daca unul din aceste elemente disparea, personalitatea sa juridica se stingea deplin. Jurisconsultii romani afirmau ca pierderea unuia din aceste trei elemente ducea la capitis de minutio, adica la stingerea personalitatii juridice si o comparau cu moartea. De aceea, unii traduc capitis deminutio cu moartea civila, deoarece e vorba de disparitia unei personalitati pe taramul dreptului civil; fiziceste insa, persoana in cauza continua sa existe.

Cauzele care atrageau capitis deminutio puteau fi mai grave sau mai putin grave. Astfel, cel care isi pierdea libertatea (status libertatis) suferea o capitis deminutio maxima (cea mai mare capitis deminutio), aceasta avea loc in temeiul cauzelor care aduceau sclavia, caderea in prizonierat, in epoca republicana, neplata datoriilor, unele condamnari penale grave etc. Cel care isi pierdea calitatea de cetatean (status civitatis) de pilda prin renuntarea la cetatenia romana pentru a dobandi o alta intr-o cetate straina, prin efectul anumitor condamnari etc., suferea o capitis deminutio media (mijlocie), iar daca isi pierdea drepturile de familie (status familiae), suferea o capitis deminutio minima (cea mai mica). Exemple de capitis deminutio minima sunt numeroase: emancipatul, care din persoana dependenta (alieni iuris) devine independenta (sui iuris), adrogatul, care dimpotriva, din persoana independenta devine dependenta, adoptatul care trece dintr-o putere parinteasca intr-alta, femeia care, casatorindu-se cum manu trece dintr-o putere parinteasca in alta, femeia are casatorindu-se cum manu trece din puterea sefului ei de familie in aceea a sotului, daca este sui iuris sau a capului de familie in a carui autoritate se gaseste sotul etc.

3.2. Efecte

Oricare ar fi fost cauza care a pricinuit moartea civila a cetateanului roman, personalitatea sa juridica se stinge. Uneori acesta poate dobandi pe alt plan o personalitate noua in fapt gasindu-ne in fata unei simple schimbari de personalitate (permutatio status); asa de pilda un adoptat dobandeste in noua familie o situatie identica cu cea avuta in vechea familie de origine si pe care a pierdut-o, iar femeia casatorita cum manu trece din puterea unui sef de familie in puterea altui sef (in manu mariti). Dar dobandirea in asemenea cazuri a unei noi personalitati este cu totul independenta de respectiva capitis deminutio, care ramane un act unic, al carui singur efect este stingerea personalitatii juridice. Tot ceea ce poate urma posterior, iar in speta apartine unei noi personalitati, reprezinta o simpla succesiune (post hoc), si nu un raport de la cauza la efect (propter hoc).



Persoanele care au suferit o moarte civila rupeau orice legatura agnatica sau gentilica cu membrii familiei civile si pierdeau in consecinta orice drept de succesiune in vechea familie. De asemenea, erau lipsite de bunuri patrimoniale pe care le posedau; acestea reveneau celor din initiativa carora a avut loc respectiva capitis deminutio; de pilda creditorilor care vandusera pe debitorii lor insolvabili ca sclavi statului, in urma unei condamnari care a avut drept efect pierderea cetateniei celui condamnat, sotului sui iuris care se casatorea cum manu etc.

Avand asemenea consecinte cu privire la bunuri, moartea civila producea in acelasi timp urmari similare in privinta obligatiilor; acestea erau socotite ca fiind stinse. Astfel, daca Titus a fost adrogat, vechile sale obligatii (de pilda un imprumut) dispareau; intr-adevar, dupa adrogare personalitatea juridica a lui Titus fiind desfiintata, obligatiile pe care le contractase in aceasta calitate dispareau – incetau de a mai exista, disparand cauza, disparea si efectul (sublata causa, tollitur effectus). Principiul stingerii obligatiilor avea urmari cu totul daunatoare fata de creditorii persoanelor care sufereau o moarte civila; acestia ramaneau pagubiti de sumele pe care urmau sa le recupereze de la astfel de debitori. Pretorul a intervenit insa in ajutorul creditorilor, dandu-le pentru a-si urmari creantele lor in justitie o actiune cu fictiunea ca moartea civila nu a avut loc (ac si capitae minutus non esset). In speta creditorii lui Titus puteau sa-l urmareasca in fata instantelor pentru plata datoriei ca si cand nu ar fi fost adrogat.

Moartea civila desfiinta personalitatea juridica a celui in cauza, dar nu si pe cea fizica biologica. Persoana care suferise capitis deminutio isi continua existenta, pe taramul dreptului natural. De aceea, legaturile de rudenie cognatica (de sange) continuau sa ramana in fiinta si sa produca efecte juridice, iar obligatiile nascute din delicte (de pilda dintr-o injurie, furt etc.) nu se stingeau, deoarece persoana fizica a celui ce suferise o moarte civila ramanea aceeasi. Nimeni nu este exonerat de delictele sale, chiar daca a suferit o capitis deminutio, afirma jurisconsulul Ulpian.

4 Limitari ale capacitatii juridice

Dreptul roman cunostea unele cazuri in care capacitatea juridica putea suferi unele ingradiri datorita anumitor comportamente care dezonorau demnitatea cetateneasca.

A. Acela care refuza sa faca marturisiri, luand parte la un act juridic cu privire la acest act sau cel ce scria scrisori ofensatoare (carmen famosum) la adresa unei persoane era lovit de „intestabilitate” – adica de incapacitatea de a fi martor sau de a recurge la martori in propriile-i procese.

B. A doua cauza de limitare a capacitatii juridice este infamia (infamia) adica nedemnitatea cetateneasca. Ea putea rezulta dintr-o decizie a cenzorilor, dintr-o dispozitie a legii sau in virtutea edictului pretorian. Cu ocazia intocmirii listelor censului, cenzorii puteau, in epoca republicana sa excluda un senator din senat, un cavaler din ordinul cavalerilor sau sa lipseasca un cetatean de dreptul sau de vot, daca acestia se facusera vinovati de acte imorale, necinstite, lux exorbitant etc. O asemenea pedeapsa (nota censoria) putea fi radiata cu ocazia censului urmator de catre cenzorii ce urmau in functie. La randul lor unele legi penale interziceau celor condamnati in materie criminala sa poata indeplini anumite dregatorii sau functii sau sa fie martori si judecatori.

In fine, edictul pretorian prevedea ca unele condamnari, unele fapte imorale sau exercitarea anumitor profesiuni (gladiator, comediant) atrageau incapacitatea de a pleda la judecata pentru altul (postulare) de a fi reprezentat sau de a reprezenta pe altul in justitie (cognitor, procurator).

Infamia ce rezulta din lege sau din edictul pretorului era pronuntata pe viata. Senatul sau imparatul puteau printr-o decizie sa-i stearga efectele.

5. Persoane juridice



Subiecte ale raportului juridic puteau fi persoanele fizice si cele juridice sau morale, adica colectivitati umane carora dreptul pozitiv le-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi si obligatii. Romanii foloseau in general pentru a desemna persoana juridica termenii de corpus (corporatie), de universitas (comunitate) si de collegio (colegii). In conceptia romana personalitatea juridica apartinea inainte de toate comunitatilor sau asociatiilor de persoane – (universitates personarum), unite prin interese comune. Din aceasta categorie faceau parte statul roman (res publica, populus) si diferitele sale subdiviziuni administrative, ca: orasele (civitates, coloniae, municipia) si diferite teritorii (pagi etc.). Tot ca persoane juridice romanii priveau diverse asociatii profesionale, ca de pilda, societatile de publicani (societas publicanorum) care strangeau in temeiul unor conventii cu statul, impozitele de la contribuabili, asociatiile constituite pentru exploatarea salinelor si minelor de aur si argint, cele constituite in vederea exercitarii unor profesiuni (negustori, corabieri etc.). La acestea se adauga asociatiile religioase ce urmareau fie intrajutorarea membrilor lor, cum erau colegiile funerare ce plateau din cotizatiile comune ajutoare de inmormantare, fie satisfacerea intereselor slujbasilor anumitor culte pagane etc.

Anumite aptitudini ale personalitatii juridice recunoaste dreptul roman asa-ziselor comunitati de bunuri (universitates rerum), adica patrimoniilor afectate unor scopuri determinate: sociale, culturale, religioase etc. Asa erau stabilimentele create pentru ajutorarea saracilor, pentru ingrijirea bolnavilor, pentru educarea si intretinerea orfanilor, asezaminte religioase etc. Aparute in epoca dominatului, aceste comunitati de bunuri numite si fundatiuni, au capatat deplina capacitate juridica numai pe timpul imparatului Iustinian.

Asemenea comunitati de bunuri al caror rol social nu poate fi negat in istoria Romei imperiale, urmarea in ultima analiza sa diminueze antagonismul dintre paturile posedante, aristocratia „prea ilustra” si poporul de jos (humiliores) prin anumite avantaje materiale care evident nu puteau mentine in continuare pozitia privilegiata a celor nobili si nici impiedica legitatea dezvoltarii istorice.

Pana la finele Republicii, asociatiile se puteau constitui fara interventia autoritatii, existenta lor juridica fiind conditionata numai de existenta unor statute care sa le determine modul de functionare. Aceasta deplina libertate de asociere fusese consacrata de timpuriu prin Legea celor XII Table. La finele Republicii si inceputul imperiului insa, unele asociatii dovedindu-se ostile regimului politic, au fost desfiintate – asa a procedat dictatorul Iulius Caesar, iar imparatul Augustus a stabilit prin Legea Iulia de collegiis ca orice asociatie are nevoie pentru a se constitui de o autorizatie prealabila data de senat (mai tarziu de imparat). Odata constituita, asociatia capata deplin drept personalitate juridica. Inainte de promulgarea Legii Iulia de collegiis, capacitatea juridica a asociatiilor nu era aceea a unei persoane juridice; in adevar jurisconsultii priveau patrimoniul asociatiilor ca o proprietate a membrilor lor. Sus-numita lege a lui Augustus conditiona acordarea autorizatiei de functionare, de existenta unui patrimoniu asupra caruia asociatia primea drepturi similare cu ale unei persoane juridice (personae vicene sustinet); dreptul de proprietate asupra respectivului patrimoniu, capacitatea de a se obliga etc.

Capacitatea deplina a persoanei juridice fie de drept public (statul si diviziunile sale administrative), fie de drept privat (asociatiile in general), nu a fost recunoscuta decat treptat si numai dupa unele ezitari doctrinare.

Cu toate prerogativele recunoscute persoanelor juridice niciodata ele nu au fost si nici nu puteau fi situate pe acelasi plan cu cele fizice. Drepturile de familie le sunt straine, cele succesorale recunoscute in anumite limite, iar exercitiul drepturilor, activ si pasiv era incredintat potrivit statutelor unor reprezentanti.

Persoanele morale nu dispareau odata cu persoanele fizice care le alcatuiau. Acest fapt constituia de altfel unul din marile lor avantaje, caci in acest chip se putea realiza ceea ce nu s-ar fi putut indeplini in decursul unei singure generatii. Cu toate acestea, o persoana juridica inceteaza de a mai exista cand si-ajuns scopul – este oarecum moartea sa fireasca – si cand autoritatile decid desfiintarea ei pe considerentul ca activitatea ei a devenit primejdioasa pentru oranduirea sclavagista. La randul lor comunitatile de bunuri (fundatiile) isi inceteaza activitatea daca patrimoniul lor de afectie dispare sau a fost consumat cu indeplinirea sarcinilor fixate prin actul de constituire.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1018
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site