Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


FIGURILE RETORICE

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
COMUNICAREA ORALA
FIGURILE RETORICE
Psihologia Comunicarii test grila
Ameliorarea relatiilor organizationale din perspectiva tipurilor de conditii ale eului
Analizati un fapt social, politic sau cultural din perspectiva teoriilor comunicarii
CARACTERISTICILE COMUNICARII DE MASA.
Persuasiunea la nivel de masa
Modele ale comunicarii
Argumentele - Tipuri de argumente si argumentarea
Comunicarea in institutiile publice

FIGURILE RETORICE

Motto: ”Figura e purtatoare de absenta si de prezenta”



Pascal

“…nu mai exista limba dincoace de aceste figuri…”

Roland Barthes *

“Limba exprima, stilul subliniaza”

M.Riffaterre**

Concepte de baza : figura, figura de sunet (metaplasma), figura sintactica (metataxa), figura semantica, trop (metasemem), figura de gandire( metalogism)

Glosar: competenta, discurs, expresivitate, forma, grad zero (al scriiturii), semn ,semnificatie, sens,text, trop

Definitii si delimitari

Istoria retoricii consemneaza pana in secolul trecut un efort urias indreptat spre identificarea si clasificarea figurilor. Retorica a desemnat prin termenul figura un ansamblu de fenomene sintactice, semantice, pragmatice si stilistice atat de variate incat secole de-a randul nu s-a putut realiza un cadru coerent si stabil care ar fi permis o descriere exhaustiva a acestora.

Termenul “figura” se caracterizeaza printr-o remarcabila capacitate unificatoare si omogenitate conceptuala , in ciuda diferentelor dintre diversele taxonomii. Aceste calitati par sa se datoreze ideii de forma cu care figura este asociata in mod constant si traditional .

Retorica a incercat de- a lungul istoriei sa armonizeze perspective diferite asupra termenului figura. Astfel, sensul privilegiat in mod traditional considera figura drept 'o schimbare rationala de sens sau de limbaj in raport cu modelul obisnuit si simplu de a se exprima' (si in acest caz, orice schema si figura trebuie inteleasa ca 'o schimbare facuta intentionat in sens ori in cuvinte prin care ne abatem de la calea obisnuita si simpla'1. Perspectiva lui Quintilian surprinde specificul figurii : “Forma, oricare ar fi ea, data unui gand, asa cum corpurile au o atitudine diferita, dupa felul in care sunt conformate” 2.

Alte interpretari considerau figura dintr-un punct de vedere mai apropiat de cel contemporan, cu implicatii asupra caracterului “natural” al aparitiei sale in text. Figura reprezinta 'orice forma data expresiei unui gand' si atunci, in mod necesar, orice discurs contine figuri retorice care nu “impodobesc” textul ci functioneaza ca vectori ai argumentarii.

Definitiile contemporane ale figurii insista asupra identificarii acesteia cu

o forma3 lingvistica ce poate fi izolata, sau macar identificata si care poate juca un anumit rol in momentul inserarii sale intr-un discurs.

Dintr-o alta perspectiva4, figura este privita ca o “…deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare intr-un anumit nivel al limbii, care faciliteaza expresia poetica sau pe cea oratorica, diferita ca grad de expresivitate ori persuasiune fata de maniera comuna de exprimare.

Figura nu este un simplu ornament al artei poetice : destructurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii (de la sensul “propriu, literal” al termenilor este insotita de o restructurare a limbajului dupa un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe uzajul “figurat” al termenilor si pe structuri sintactice specifice.)”

Unele interpretari5 considera ca ”figurile de stil sunt mijloace de exprimare prin care se arata ca lucrurile si fiintele pot sa aiba insusirile dorite de noi si sa se poarte ca si cum le-ar avea intr-adevar sau prin care se pun in evidenta partile din expunerile scrise sau vorbite destinate sa impresioneze in mod deosebit pe ascultatori sau pe cititori.

Statutul figurii nu a fost intotdeauna clar in spiritul traditiei retorice.

Cu incepere din antichitate, retorica interpreteaza figurile ca fiind ”moduri de a vorbi indepartate de cele naturale sau obisnuite”,

“Modul natural/obisnuit” de exprimare trebuie inteles ca un mod simplu si comun (Fontanier) .Genette surprinde paradoxul lui Fontanier care recunoaste ca nimic nu e mai comun decat folosirea figurilor, si limbajul cotidian este impregnat de acestea sau, pentru a cita formula clasica – “ se fac mai multe figuri de stil intr-o zi de targ la Hala decat se fac in mai multe zile de adunari academice”

Dumarsais10 surpinde statutul ambivalent al figurilor : “(Figurile) au mai intii acea proprietate generala care se potriveste tuturor frazelor si tuturor combinatiilor de cuvinte, care consta in a semnifica ceva in virtutea constructiei gramaticale; dar expresiile figurate cunosc si o modificare particulara care le este proprie, si tocmai in virtutea acesteoi modificari particulare facem din fiecare fel de figura o specie aparte”. 11

Tot Dumarsais incearca sa defineasca specificul figurilor care sunt

“…moduri de a vorbi ce se disting de celelalte printr-o modificare particulara care face ca fiecare sa fie redusa la o specie aparte si care le face sau mai vii, sau mai nobile, sau mai placute decit modurile de a vorbi ce exprima acelasi fond de gandire fara sa prezinte o modificare particulara”.

Sau:

” …efectul figurii (vivacitate, noblete, agrement) este usor de calificat, dar fiinta lor nu poate fi desemnata decat prin aceea ca fiecare figura este o figura aparte, si ca figurile in general se deosebesc de expresiile non-figurate prin faptul ca prezinta o modificare particulara, numita figura.”

In terminologia Retoricii generale propuse de Grupul μ , figura reprezinta o “unitate retorica”

Unii autori considera ca figurile , pentru a asigura functionarea optima a discursului retoric psiho-logic ar trebui sa se supuna constrangerilor unor reguli .

Astfel, din perspectiva teoriei argumentarii, se poate aprecia rolul unei figuri in discursul persuasiv dar si “miscarea de la obisnuit la neobisnuit si intoarcerea la un obisnuit de rang superior, produsa de argumentul care o controleaza”.

Figurile pot avea o functie cognitiva (“orice figura sta la dispozitia cunoasterii adevarului si a recunoasterii acestuia de catre publicul destinatar”), indeplinesc un rol important in comunicare16.

Clasificarea figurilor retorice

Istoria retoricii se confunda in unele perioade cu incercarea de a circumscrie intr-o clasificare unitara ansamblul divers, neomogen si extrem de bogat al figurilor.

In Retorica catre Herennius 17 , Cicero introduce pentru prima oara distinctia conceptuala dintre figurile de cuvant (VERBORUM EXORNATIONES) , reprezentand modificari in interiorul sintagmei, aranjamente de cuvinte in fraza sau de fraze in perioada (repetitie, asindet, gradatie, climax si figurile de gandire (SENTENTIARUM EXORNATIONES).

Astazi se accepta urmatoarea clasificare:

1. Figuri de sunet 18 (metaplasme in terminologia Grupul μ) sunt legate de nivelul sonor al discursului (substanta sonora).

In cadrul acestei clase se disting:

a) figuri de sunet propriu-zise:

realizate prin repetarea unor elemente

a1) vocalice sau consonantice (aliteratia, asonanta, paronomaza, rima etc.) 19

a2)-silabice (ca in paronomaza 20 )

a3) repetarea unor cuvinte cu rezonanta apropiata dar cu sens diferit (paronime 21

a4) sau verbala (ca in antanaclaza22 )

b)accidentele fonetice. Aceasta subclasa este reprezentata de toate procedeele de deformare a semnificantului (afereza, apocopa, metateza, sinereza, sincopa ) 23.

c) jocuri de cuvinte care se bazeaza pe procedee cu implicatii semantice (anagrama, calamburul, palindromul).

2. Figurile de constructie sau figurile sintactice legate de structura frazei ;(metataxe in terminologia Grupul μ). Principalele mecanisme prin care se realizeaza sunt:

- permutare (ca in inversiune 24), bazata sau nu pe simetrie (chiasm25 si antimetateza26)

-sustragere (elipsa27, asindet)

repetitie (epanalepsa28 anafora).

DSL propune pentru acesata grupa urmatoarele subcategorii :

-figuri propriu-zise (paralelismul sintactic, enumerarea, climaxul, anticlimaxul, repetitia );

-constructii sintactice (care exista si in limbajul curent) : asindet, polisindet, tmeza, elipsa, zeugma, anacolut, dislocare, hiperbat, hipalaga, inversiune

-figuri sintactico-lexicale sau figuri sintactice care au implicatii semantice (poliptoton, parigmenon, antanaclaza)

3. Figuri semantice -tropi, (metasememe in terminologia Grupul μ

Tropii , identificati ca atare de Quintilian, se impart in

-tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie29, aluzie istorica, culturala , litota30 , icenta31, ironie );

-tropi de un cuvant (metonimie, bazata pe contiguitate logica cauza-efect,produs- loc de origine, etc. si metafora32);

Dintr-o alta perspectiva, R.Jakobson propune clasificarea figurilor semantice in:

-seria metonimica :metonimia, sinecdoca,

-seria metaforica : metafora explicta sau implicita, comparatia, personificarea, antonomaza, oximoronul, epitetul, simbolul

4.Figurile de gandire, logice ,(metalogisme in terminologia Grupul μ).care se bazeaza pe relatia oratorului cu discursul sau si afecteaza structuri mai extinse ale textului (intreg discursul) si nu doar un cuvant, o sintagma sau o fraza : alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea, eufemismul, hiperbola , ironia, paradoxul, parabola, pleonasmul, prosopopeea, portretul, reticenta, tabloul , apostrofa33, prosopopeea34, deliberarea35

De-a lungul timpului, clasificarile au suferit in permanenta modificari care privesc atat numarul figurilor , cat si incadrarea acestora intr-o categorie sau alta.

Autorii Retoricii generale 35 disting patru clase :

- METAPLASME sau figuri formale

-METATEXELE sau figuri de sintaxa

-METASEMEME sau figuri care contin modificari semantice, in parte numite si tropi

-METALOGISME, mai mult sau mai putin asimilabile cu figurile de gandire

In afara de acesata impartire care tine seama de nivelul figurilor, retorica propune si clasificari de tip:

a)functional , discursul figurat urmarind sa produca un efect asupra auditoriului si tinand, conform teoriei retorice, de elocutie si stil, retoricienii pun accentul pe functiile sale estetice (ca ornament destinat sa placa) sau argumentative (ca instrument eficace al unei intentii persuasive).



In perspectiva lui CICERO relatia discurs figurat cu cele trei genuri de stil (simplu - evitarae figurilor intr-iun cuvant si a repetitiilor, masurat si inalt) se raporteaza la functiile discursului (a instrui, a placea, a emotiona/ docere, delectare, movere).

Quintilian distinge intre tropii care contribuie la exprimarea ideii (metafora, sinecdoca, metonimia si cei care infrumuseteaza discursul (alegoria, enigma, perifraza, hiperbola )

b) morfologic, luandu-se in considerare un numar restrans de operatii elementare, s-a propus, incepand cu Quintilian, distinctia dintre figurile formate

-prin adaugare de elemente [anafora, parenteaza]

-prin suprimare [asindet, zeugma ]

-prin schimbarea ordinii cuvintelor [antiteza, paronomaza ]

Clasificarea36 cea mai simpla si adecvata se refera insa la formele vizate:

-figuri de cuvinte considerate in ceea ce priveste semnificatia lor (sau tropi),

-: figuri de cuvinte considerate in ceea ce priveste forma lor (sau figuri de dictie),

-: figuri care se privesc ordinea si numarul cuvintelor din fraza (sau figuri de constructie),

-: figuri referitoare la “alegerea si potrivirea cuvintelor”(Genette il citeaza in acest sens pe Fontanier) (sau figuri de elocventa)

-: figuri referitoare la o fraza intreaga (sau figuri de stil),

-figuri care se raporteaza la enunt in intregul sau (sau figuri de gandire).

Alt tip de clasare 37–cel semiologic- consta in a distinge figuirile unele de altele prin atribuirea unei valori psihologice fiecareia , in functie de caracterul devierii impus expresiei; valoarea poate fi:

-impresiva - o anume figura urmeaza sa provoace un anumit.sentiment-

fie expresiva (o anumita figura este dictata de un anumit sentiment).,

fie imbinand ambele perspective .

Alte interpretari38 acorda mai mica importanta afectivitatii si mai mare interes imaginatiei, normei culturale.

Aceste retorici clasice trateaza in esenta (uneori in exclusivitate) despre acea parte a artei de a vorbi si de a scrie, pe care anticii o numeau elocutio (vezi cursul III), adica despre tot ceea ce este legat de stil, a carui principala resursa o constituie figurile. Aceasta retorica a expresiei, strabuna a semanticii si a stilisticii moderne, este considerata si numita adesea dintr-o prea mare comoditate retorica. Nu trebuie uitat insa de existenta celorlalte parti ale retoricii antice, dispositio (arta de a combina marile unitati ale discursului- retorica a compozitiei) si mai ales inventio (arta de a gasi argumente, retorica a continutului, culminand cu topica, repertoriul temelor).

Figurile retorice sunt legate strans de modul de a exprima logosul si apar ca elemente intrinseci in structura discursului.Unii autori39 afirma in aceasta privinta ca “exista o “gandire”, adica un sens, care este comuna atat poetilor buni, cat si celor prosti, si care se poate exprima printr-o mica fraza uscata si plata; si exista un mod de a o reda (Domairon40), care determina intreaga diferenta…”

“Discursul, care nu se adreseaza decat inteligentei sufletului, nu este, chiar daca il consideram din punctul de vedere al cuvintelor care il transmit sufletului prin sensuri, un corp propriu-zis: el nu este deci propriu-zis o figura. Dar are totusi, in diferitele sale feluri de a semnifica si de a exprima ceva analog cu diferentele de forma si de trasaturi existente in adevaratele corpuri…Figurile discursului sunt trasaturile, formele sunt intorsaturile…prin acre discursul…se indeparteaza mai mult sau mai putin de ceea ce ar fi fost exprimarea simpla si comuna Fontanier: Commentaire raisonné des Tropes de Dumarsais, 1818

G.Genette redefineste statutul de sistem al retoricii prin raportare la exemple din cadrul stiintei –pilot- lingvistica:

“Se stie, dupa exemplul lingvisticii, ca acest fenomen al gradului zero41 cind o absenta de semnificant indica limpede un semnificat cunoscut, este semnul infailibil al existentei unui sistem :deoarece, e nevoie de un cod organizat de alternante vocalice pentru ca lipsa vocalei sa aiba o functie distinctiva. Existenta unei figuri zero, avand valoare de figura a sublimului, arata ca limbajul retoricii este indeajuns de saturat de figuri pentru ac un loc vid sa desemneze un sens plin: retorica este un sistem al figurilor) 42. “

sau, dintr-o perspectiva identitara : “Figura nu e deci nimic altcev adecat un sentiment al figurii, si existenta sa depinde in intregime de constiinta pe care o capata sau nu cititorul in legatura cu ambiguitatea discursului ce i se propune. ” 43

In acest fel se ajunge la problema existentei unui “Cerc hermeneutic” in retorica: valoarea unei figuri nu e data de cuvintele care o compun, din moment ce ea depinde de o distanta (ecart) intre aceste cuvinte si cele pe care cititorul le percepe mental dincolo de ele “intr-o perpetua depasire a lucrului scris” 44.

De aceea, instrumentul unui consens general din perspectiva spiritului clasic va fi “codul retoricii” care consta mai intai dintr-o lista, fara incetare remaniata, dar intotdeauna socotita drept exhaustiva, a figurilor admise, apoi dintr-o clasificare a acestora dupa forma si valoare, si ea supusa unor neincetate modificari, dar care va fi tot mai mult organizata intr-un sistem coerent si functional.

Problema pe care G.Genette o considera centrala in istoria figurilor este “de ce figura semnifica mai mult decat expresia literala”. Tehnica acestor impuneri de sens poate fi redusa la ceea ce semiologia moderna numeste conotatie 45.

Concluzii

Codul retoricii are sarcina “sa inventarieze repertoriul figurilor si sa-I atribuie fiecareia valoarea de conotatie . O data iesita din vorbirea vie a inventiei personale si intrata in codul traditiei, fiecare figura nu mai are ca functie decat sa notifice, in felul sau propriu, calitatea poetica a discursului care o poarta “46

Retorica figurilor are ambitia sa stabileasca un cod al conotatiilor literare, sau ceea ce R.Barthes a numit semnele literaturii.De fiecare data cand foloseste o figura recunoscuta prin cod, scriitorul isi insarcineaza limbajul nu numai sa-I “exprime gandirea”, ci si sa notifice o calitate epica, lirica, didactica, oratorica etc-, sa se desemneze pe sine insusi ca limbaj literar, si sa semnifice literatura.

De aceea , retorica se preocupa prea putin de originalitatea sau de noutatea figurilor, care sunt calitati ale vorbirii individuale, si care, sub acest raport, nu o privesc47.

“Idealul retoricii, la limita, ar fi sa organizeze limbajul literar ca pe o a doua limba in interiorul celei dintai, in care evidenta semnelor s-ar impune cu tot atata stralucire ca si sistemul dialectal al poeziei grecesti, in care folosirea dialectului doric insemna in mod absolut lirism, a celui atic, drama, si a celui ionic-eolian, epopee ”.

Genette considera49 ca “pentru noi, astazi, opera retoricii nu mai are, in ceea ce priveste continutul sau, decat un interes istoric (de altfel subestimat).

Daca in epoca actuala “functia auto-semnificanta a Literaturii nu mai trece prin codul figurilor, iar literatura moderna isi are retorica sa proprie, care consta tocmai (cel putin pentru moment) in refuzul retoricii48, cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce priveste actualitatea figurilor in discursul public (in special in cel publicitar, jurnalistic si politic).

De cele mai multe ori succesul si eficienta acestor discursuri depinde de alegerea figurilor.

Studiul figurilor retorice este de mare interes atat pentru decriptarea50 cat si pentru compunerea discursurilor.

In conceptia lui Paulhan 51 decriptarea este un proces care se desfasoara in etape52 :

1. Recunoasterea discursului ca ansamblu de semne, sensuri si semnificatii care depinde in mod esenial de competenta lingvistica a receptorului;

Aceasta etapa nu presupune identificarea figurilor retorice, adesea prezenta lor nu este sesizata din perspectiva realizarii legaturii biunivoce termen-concept.

2.Analiza situatiei paradoxale care se instaleaza ca urmare a prezentei figurilor retorice in text; receptorul percepe figurile retorice ca un atentat la “logica bunului simt” atit in planul expresiei cat si al continutului. Cautarea temeiului situatiei paradoxale se bazeaza pe credibilitatea pe care o acorda receptorul autorului discursului.

O ultima etapa ar putea-o constitui refacerea globala a discursului prin “grila” pe care au stabilit-o figurile retorice , percepute in cazul unei comunicari eficiente ca apartinand simultan structurii si texturii discursive.

Eficienta textului publicitar si a discursului politic se datoreaza in mare masura stilului inteles ca maniera de a marca personalitatea emitatorului prin folosirea unor procedee ale expresivitatii [caracteristica a enuntului la nivelul emotional; afectivitate].

Stilul este in formularea inspirata a lui Genette - “vrajitorie evocatoare : cuvintele reinvie in carne si oase, substantivul, in maretia sa substantiala, adjectivul, vesmant straveziu care il acopera si il coloreaza, si verbul, inger al miscarii, ce da primul impuls frazei”53

BIBLIOGRAFIE SI NOTE:

1.Quintilian, 'Arta oratoriei, IX, 1, 11-13).

2. Quintilian, Inst.Orat,VIII, 6

3.Acest specific formal al figurilor a impus perspectiva taxonomica adoptata de traditia retorica.

4. DSL

5. .”[Ion Coteanu, Gramatica, stilistica, compozitie, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1990]

Asupra acestui lucru atrasese atentia si Aristotel, Poetica, XXII : darul cel mai de pret al graiului e sa fie limpede, fara sa cada in comun]

“Spiritul retoricii se afla in intregime in aceasta constiinta a unui hiatus posibil intre limbajul real (cel al poetului) si un limbaj virtual (cel care ar fi folosit exprimarea simpla si comuna) pe care este de ajuns sa-l restabilim prin gandire pentru a delimita un spatiu de figura”. (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, p.87)

Fontanier: Commentaire raisonné des Tropes de Dumarsais, 1818; Manuel classique pour l’etude desTropes, editia a doua remaniata in 1822; Des Figures du Discours autres que les Tropes, 1827

8.Genette, Gérard, Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, p.86

Se admite, in general, ca figurile apar si in limbajul comun dar orientarea clasificatoare-taxonomica a retoricii se bazeaza pe o teorie a figurilor ca “ansamblu de operatii discursive de detaliu”.

10. Dumarsais, Des Tropes, 1730

Expresia simpla si comuna nu are forma, in timp ce figura are: iata-ne revenind la definitia figurii ca distanta dintre semn si sens, ca spatiu intern al limbajului (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, p89

12. Retoricii generale propuse de Grupul μ

13. iar o teorie a figurilor ar face obiectul a ceea ce G. Genette a numit efectul unei “miscari seculare de reducere a retoricii”, care ar conduce la o retorica “restransa” (La rhetorique restreinte, Figures III, Paris, Seuil, 1996, p.36 )].

14. Gheorghe Mihai, Retorica traditionala si retorici moderne, Editura All, Bucuresti, 1998, p.326-327

o figura care nu sustine “natural” discursul argumentativ este mai degraba figura de stil , vezi distinctia retorica /stilistica




16. “Pentru a mijloci comunicarea retorica o figura trebuie sa aiba disponibilitati de reflectie rezonabila (!)” si depind de contextul situational (“o figura recognoscibila in structura sa nu produce in chip necesar, in orice situatie, acelasi efect retoric”). Vezi Gheorghe Mihai, op.cit. p.326-327

17. Ad Herennium

18. Figurile de cuvant sau fonologice

19.. ca in aliteratie (consoane, silabe accentuate) sau in

asonanta (vocala accentuata : caci unde ajunge nu-I hotar, de exemplu]

20. cine-mparte , parte-si face

21. traduttore , traditore; propasire/prabusire – in discursul de investitura (Ilie Serbanescu)

22. afacerile sunt afaceri ;

23. afereza: ‘Culae (Niculae); apocopa: de la mine pin’la tine)

derivarile , argoul, cuvinte -valiza etc. Trouducteur (C line )

24. ei cinara , cu de aur vase, linguri

25. Filozofia mizeriei, mizeria filozofiei

26. poezia se face critica si critica poezie

27. de departe trandafir, de aproape bors cu stir

28. repetare simultan cu interpunerea unor segmente interpunere : de munti , de ape si iarasi de munti, de ape ;

29. folosirea unei metafore sau a unui simbol in discursul narativ pentru expunerea unei idei abstracte (de exemplu, moartea in Miorita)

30. a lasa sa se inteleaga mai mult decat se spune : Mariuca, nu-mi era urata (Creanga)

31.licenta : figura retorica des folosita in oratorie pentru a exprima in mod liber o idee care poate soca auditoriul. Enuntarea acesteia este pregatita in general de o formula de atenuare, scuza (iertati-ma pentru indrazneala, scuzati- mi exprimarea, daca pot sa spun asa etc.). Aceste formule pot deveni ticuri in exprimare (sunt frecvente in discursul televizat “liber”/live).

32.metafora in Poetica, XXI 1457b7 lui Aristotel p.94 [Aristotel, Poetica, Editura IRI,Bucuresti, 1998, Studiu introductiv, traducere si comentarii de D.M. Pippidi, Editia a III-a ingrijita de Stella Petecel] este definita ca 'trecerea [epiphora] asupra unui obiect a numelui altui obiect ' […caracteristica metaforei tocmai asta este : ca exprima lucruri cu noima punand laolalta absurditati (procedare imposibila in vorbirea obisnuita, dar ingaduita in metafora), Aristotel, Poetica, XXII 1458 a 26-29]

33.Voi sunteti urmasii Romei

34.personificare extinsa

35. analiza si respingerea motivelor

35. [Grupul μ, Retorica generala, , Editura Univers, Bucuresti , 1974]

Vezi clasificare naturala .

Se poate vorbi despre existenta unor termeni- martor pentru subdiviziuni din perspectiva unor retoricieni.Astfel, Fontanier imparte figuri de elocventa in :

-figuri prin extensie (epitet )

- figuri prin deductie (sinionimia )

- figuri prin legatura (abruptia : figura cu legatura -zero)

- figuri prin prin consonanta (aliteratia)

Fontanier imparte metonimiile (sau tropii prin corespondenta , sau contiguitate , in terminologia lui Jakobson) in :

Metonimii prin cauza (Bachus pentru vin)

De instrument (o pana maiastra pentru un scriitor bun)

De efect (razbunarea mainii)

De continut (Cerul pentru Dumnezeu)

De loc de origine (Porticul pentru filozofia stoica)

De semn (Tron pentru monarhie)

Privitoare la legatura fizic/psihic (inima pentru iubire)

Patronale (Penatii pentru casa).

Ale lucrului (peruca pentru omul care o poarta)

Trebuie spus despre acest tip de clasare ca reprezinta o sistematizare de ordin pur logic, el nu indica nimic asupra valorii semnificante a figurii sau a grupurilor de figuri considerate.

37. “din moment ce este postulat acordul dintre starea de spirit a autorului, sau a personajului , si cea a cititorului : “de vreme ce nu vorbim aproape niciodata decat pentru ca sa ne comunicam sentimentele si ideile, e evident ca, pentru ca discursul nostru sa fie eficace trebuie sa-l figuram, adica sa-I dam carcateristicile sentimentelor noastre (Lamy)”. (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, p96

Genette considera ca in acest caz este vorba de o “semiologie inconstienta sau mascata” din moment ce ea traduce semnificatiile in termeni de determinism, prezentand sensurile drept cauze si/sau efecte.

In acest sens, retoricul Lamy din perspectiva carteziana supraliciteaza interpretarea psihologica (afectiva) a figurilor, ajunge sa caute in figuri “caracterul” acesteia, “adica semnul unei pasiuni distincte” :

-elipsa : o pasiune violenta vorbeste atat de repede incat cuvintele nu o pot urma,

-repetitia: omului pasionat ii place sa se repete, iar omului manios sa loveasca de mai multe ori;

-hipotipoza: prezenta obsedanta a obiectului iubit

-epanortoza: omul pasionat isi corecteaza neincetat vorbirea pentru a-I spori forta;

-hiperbat (inversiune): emotia rastoarna ordinea lucrurilor, deci si ordinea cuvintelor

-distributia: sunt enumerate partile ce alcatuiesc obiectul pasiunii

-apostrofa : omul emotionat se rasuceste in toate partile, cautand pretutindeni ajutor etc.

38. Hugh Blair (vezi cursul II) este adeptul originii naturale a figurilor, afirmand ca “ele fac parte din limbajul pe care Natura il inspira tuturor oamenilor” si-si argumenteaza pozitia prin abundenta tropilor in limbile “primitive” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, p97

El propune in consecinta o clasificare a figurilor din perspectiva imaginatiei si, pe de alta parte , a pasiunii.

Dumarsais asociaza originea sensurilor figurate cu gustul care dirijeaza imaginatia spre detalii, figurile reflectand un decupaj particular al realitatii : “numele ideii accesorii este adesea mai prezent in imaginatie decat al ideii principale, iar ideea accesorie, desemnand obiectul prin mai multe elemente ale conjuncturii, il descrie in chip mai agreabile si mai energic”.

Genette, Gérard, Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, p.87

40. Domairon, Rhétorique française, 1804

Sobrietatea absoluta a expresiei este marca unei extreme elevatii a gandirii: “”Sentimentele sublime sunt intotdeauna redate prin expresia cea mai simpla (Domairon). Geneza spune “Si se facu lumina”. Nimic mai marcat decat acesata simplitate: este figura insasi, cu desavarsire obligatorie , a sublimului. Obigatorie si rezervata: s-o folosesti ca sa exprimi sentimente sau situatii mai putin elevate ar fi o lipsa de gust.

41.”S-ar putea obiecta ca stilul figurat nu reprezinta in intregul stil, si nici macar intreaga poezie, si ca retorica mai cunpoaste de asemenea stilul simplu (…absenta riguroasa de figuri, ea existain mod efectiv, dar este in retorica ceea ce am numi azstazi un grad zero, adica un semn definit prin absenta de semn, si a carui valoare este perfect cunoscuta.” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, p.88 ).

42. G.Genette este considerat unul dintre principalii reprezentanti ai analizei structurale si al teoriei formelor literare; opere principale : Figuri I (1966), Figuri II(1969), Figuri III(1972)

43. G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, p.95

44. J-P-Sartre, Situations, II, p.94., citat de G.Genette in Figuri.

G.Genette incearca sa precizeze statutul semantic al figurii prin indepartarea unor confuzii la nivelul trasaturilor diferentiatoare :

“ …definitia figurii ca deviere fata de uzaj se bazeaza pe o confuzie intre uzaj si literalitate : moduri de a vorbi simple si comune. Simplul nu este neaparat comun si invers, figura poate fi comuna dar nu poate fi simpla, de vreme ce ea este purtatoare deopotriva de prezenta si de absenta.

Figura poate sa intre in uz fara sa-si piarda caracterul figurat (limba comuna are si ea retorica sa, dar retorica defineste un uzaj literar care seamana mai mult cu o limba decit cu o vorbire)” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, p.88)

Si schiteaza conditiile de existentaa le figurii:

Astfel, figura dispare atunci cand :

1)semnificantul prezent este “literalizat” de o constiinta antiretorica : cind scriu vreau sa spun panza, daca as fi vrut sa spun corabie, as fi scris corabie; autorul vrea sa spuna,,(ceea ce echivaleaza de fapt cu o traducere in limbajul literal)

2) semnificantul absent nu poate fi identificat.

Intr-o nota la pagina 239, Genette reia discutia despre statutul figurii ca deviere in relatie profiunda cu insasi conditia limbii si se sprijina pe teoria lui De Brosses expusa in Traite de la formation mecanique des langues din 1765 :

” Aceasta trimitere la devierea (ecart) stilistica la devierea (ecartement) pe care se constituie orice limbaj poate parea simpla sofistica.Daca poezia este deviere de la limba, limba este deviere in raport cu totul si mai ales cu ea insasi.De Brosses desemneaza prin acest termen separarea, dupa parerea lui progresiva (si suparatoare), in cursul istoriei limbilor dintre obiect, idee, si semnificanti (fonic si grafic): “Oricate devieri ar fi in compunerea limblor, oricat de Mare ar fi arbitrariul…Cand ai strapuns acel mister dificil (al unirii, in limba primitiva a fiintei reale)a ideii, a sunetului si a literei), poti recunoaste fara uimire, pe masura ce observatia inainteaza, cat de mult aceste patru lucruri, dupa ce s-au apropiat astfel de un centru comun, deviaza din nou printr-un sistem de derivatie…”.(G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978, )

45. “Cand folosesc cuvantul voile pentru a desemna o panza de corabie, aceasta smenificatie este arbitrara (nu exista nici un raport natural intre cuvanr si lucru), care sunt legate intre ele printr-o simpla conventie sociala, abstracta (cuvantul desemneaza nu un lucru ci un concept) si univoca (desemnarea acestui concept este lipsita de ambiguitate): avem de-a face aici cu o simpla denotatie.

Dar daca folosesc acelasi cuvant voile pentru a desemna, prin sinecdoca (parte pentru intreg), o corabie, aceasta semnificatie este mult mai bogata si mai complexa: ea este ambigua, de vreme ce se refera deopotriva, literal la panza, si ca figura, la corabie, vizand deci intregul prin mijlocirea partii; ea este concreta si motivata, de vreme ce alege pentru desemnarea corabiei un detaliu material, o “idee accesorie ” , si nu ideea principala, si, de asemeni, pentru ca alege un anumit detaliu (panza) mai degraba decat un altul (coca sau catargul)” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978,p.97-98.).

Genette surprinde in continuare esenta figurii care consta in :

“… aceasta motivatie, ce difera pentru fiecare tip de figura (printr-un detaliu la sinecdoca, printr-o asemanare la metafora, printr-o atenuare la litota, printr-o exagerare la hiperbola etc.) este insusi sufletul figurii, iar prezenta ei reprezinta o semnificatie secunda, impusa de folosirea acelei figuri.



Aceasta voile in loc de corabie inseamna o denotatie si simultan o conotatie a motivatiei prin detaliu , devierea sensibila imprimata semnificatiei, si deci “o anumita modalitate de viziune sau de intentie”.

46. G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978,p.97-98

“Un semn sau o suita de semne lingvistice nu alcatuiesc decat o linie, si aceasta forma lineara face obiectul gramaticii. Forma retorica este o suprafata, cea pe care o delimiteaza cele doua linii ale semnificantului prezent si ale semnificantului absent…numai expresia figurata este prevazuta cu o forma, pentru ca numai ea inchide un spatiu”

“Orice figura este traductibila si isi poarta cu sine traducerea, ca un filigran sau un palimpsest, sub textul sau aparent. Retorica este legata de aceasta dublicitate a limbajului “

Statutul metaforelor lexicalizate de tipul catacrezei (foaie de hartie, piciorul mesei.) este amplu analizat atat de lingvistica, cit si de retorica.

Catacreza este un trop impus de lipsa cuvantului propriu, de necesitate, este fortata.Bary afirma ca ”natura este mai fertila in lucruri decit suntem noi in termeni”.

Genette considera statutul metaforei lexicalizate din perspectiva raportului diacronie-sincronie:

“Catacreza picior de masa este intr-adevar un trop, de vreme ce foloseste in legatura cu o masa un cuvint rezervat corpului fiintelor si abate acest cuv de la semnificatia sa initiala, ti in aceasta calittae ea intereseaza istoria limbii (perspectiv diacronica). Dar catacreza nu este un trop –figura din moment ce nu pot propune nici o traducere a cuvantului picior , din lipsa de alt cuvinte: ea nu intereseaza codul sincronic al retoricii.”

In privinta delimitarilor impuse in sistemul figurilor de criteriul functional al traductibilitatii, Genette recunoaste anumite inconsecvente :

“Aplicarea, constienta sau nu, a acestui criteriu functional (orice figura este traductibila) ne poate explica anumite anexari, aparent abuzive, si anumite refuzuri, aparent timide, ale retoricii. Descrierea era considerata in epoca clasica, drept o figura :

“f igura prin care prezentam imaginea unui obiect”(Domairon).

Lamy o vede ca o varianta atenuata a hipotipozei (descrierea vorbeste despre lucruri absente ca fiind absente) in timp ce hipotipoza :se preface ca ni le pune (pe cele absente) in fata ochilor dar intr-un mod care impresioneaza puternic spiritul”.

Domairon facee din descriere un gen ale carui patru specii sunt : hipotipoza, etopeea, posografia si topografia. (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978,p.92).

Bally , citat de Genette, spune in Langage et vie, ca “expresivitatea tulbura linearittaea limbajului, facand perceptibila prezenta unui semnificant (panza) si totodata absenta unui alt semnificant (corabie)” , deci avem de-a face cu o sinecdoca. . (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978,p.90).

Genette remarca faptul ca libertatea de instaurare a figurilor are anumite limite: cele pe care le impune criteriul implicit (traductibilitatea). Clasificarile din anumite perioade au pus in evidenta anumite erori, cum ar fi plasarea cominatiei ( =proferare de amenintari) printre figurile de gandire .

“Fontanier se intreaba “deci sentimentul face figura?” Dar atunci, exista tot atatea figuri noi cate sentimente sau pasiuni diferite exista, sau cate moduri diferite in care sentimentele, pasiunile pot sa izbucneasca. Atunci, …insulta, reprosul , blamul, lauda, linguseala, sfatul, complimentul, indemnul, oferta, cererea, multumirea, plangerea…vor fi tot atatea figuri pe care va trebui fara indoiala sa le clasificam dupa trasaturile lor distinctive de rautate si de violenta, sau de gingasie si de blindete.”

Insulta, reprosul , blamul, lauda, linguseala, sfatul, complimentul, sunt continuturi si nu moduri de exprimare, ele nu sunt deci traductibile. “Traducem cuvinte, nu sensuri. Cominatia nu este deci decat o pretinsa figura”. (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978,p.94).

O figura de gandire (categorie marginala si contestata, caci in sensul cel mai riguros nu exista decat figuri de expresie) nu poate fi considerata ca atare decat daca este simulata sau afectata (falsa concesie, falsa naivitate, falsa interogatie etc.).

47. “Ea se intereseaza doar de calitatea si de universalitatea semnelor poetice, de faptul de a regasi la nivelul secund al sistemului (literatura) transparenta si rigoarea care-l caracterizeaza pe primul (limba).” (G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978,p.99).

Vezi in acest sens si in viziunea lui Ion Barbu, poezia ca “joc secund, mai pur”

48. pe care Paulhan a numit-o “Teroarea.”

49. G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978,p.99

In aceste conditii, concluzia ar fi :

“Ideea de a-I reinvia codul pentru a-l aplica la literatura noastra ar fi un anacronism steril. Si aceasta nu pentru ca nu am putea regasi in unele texte moderne toate figurile vechii retorici: dar sistemul s-a dezacordat, si functia semnificanta a figurilor a disparut odata cu reteaua de relatii ce le articula in acest sistem. “

Si adauga concesiv:

“Ceea ce putem retine din vechea retorica nu este deci continutul, ci exemplul sau, forma, ideea sa paradoxala asupra Literaturii ca ordine intemeiata pe ambiguitatea semnelor, pe spatiul ingust, dar vertiginos, care se deschide intre doua cuvinte cu acelasi sens, intre doua sensuri ale aceluiasi cuvant: intre doua limbajuri ale aceluiasi limbaj”

50 In terminologia lui Jean Paulhan, Traite des Figures ou la Rhetorique decryptee, in : Du Marsais, Traite des tropes, Le Nouveau Commerce, Paris, 1977

51. Op.cit.p.269-322

52.Cf. Constantin Salavastru, Discursul puterii, Institutul European, Iasi, 1999, p.321-328, p.328-345

53. G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978,p.99

54. Baudelaire , Le poeme de haschisch, partea a 4-a.

GLOSAR:

Competenta termen care apare adesea cu determinari : competenta lingvistica, competenta pragmatica (sau comunicativa). Competenta lingvistica reprezinta un termen-martor al gandirii lui N. Chomsky, care se refera la cunoasterea internalizata a sistemului de norme/reguli specific unei limbi de catre comunitatea de vorbitori nativi ai acesteia. Competenta comunicativa presupune cunoasterea internalizata a sistemului de norme/reguli lingvistice, interactionale si culturale de catre un vorbitor nativ al unei limbi. Competenta comunicativa asigura adecvarea la contexte de comunicare specifice.

Discurs : termen complex care poate fi definit ca

-ansamblu de enunturi ale unui emitator, care se refera la un subiect unic (topic, in terminologia anglo-saxona). Dintr-o perspectiva pragmatica, discursul reprezinta 'o enuntare ce presupune un locutor si un auditor, si intentia locutorului de a-l influenta pe celalalt.' (Benveniste).

Alte interpretari ale discursului vizeaza echivalenta sa cu

a) textul (in cadrul careia perspectiva comunicationala si cea tematica coincid in general , de exemplu in cazul comunicarii scrise );

b) un ansamblu de texte (conversatie) care ilustreaza o interactiune intre doua sau mai multe discursuri centrate in jurul unei singure teme si alcatuite fiecare din mai multe texte, (deoarece fiecare replica a schimbului conversational constituie o unitate comunicationala, si deci un text, in sine).

expresivitate caracteristica a enuntului la nivelul emotional; afectivitate

forma :forma ca decupaj al realitatii (Saussure);

Relatia dintre forma expresiei si forma continutului: substanta este manifestarea formei in materie(Hjelmslev)

Forma considerata ca relativ echivalenta expresiei si opusa sensului (continutului) : (L.Bloomfield)

grad zero (al scriiturii) Conceptul a fost introdus de Roland Barthes, Le degre zero de l’ecriture, 1953] si desemneaza punctul de referinta, caracterizat prin absenta figurilor, la care se raporteaza exprimarile marcate stilistic; limbajul stiintific pare a se apropia cel mai mult de gradul stilistic “zero”.

“ Stilul este desigur o deviere, in sensul ca se indeparteza de limbajul neutru printr-un anume efect de diferentiere si de excentricitate..” G.Genette Figuri, Editura Univers, Bucuresti, 1978,p.278

stilistica: disciplina lingvistica al carei obiect de studiu il reprezinta faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul de vedere al continutului lor afectiv; DSL il citeaza pe Ch. Bally, creatorul lingvisticii moderne, care sussine ca obiectul stilisticii este “studiul limbajului tuturor, in masura in care el reflecta nu ideile, ci emotiile, sentimentele, vointa, impulsiunile, adica limba tuturor ca mijloc de expresie si actiune”.

Stilistica individuala, genetica sau literara , reprezentata de Leo Spitzer in filiatia lui Benedetto Croce si K. Vossler, considera ca orice afectare a starii psihice normale determina , in plan expresiv, o indepartare de la uzul lingvistic normal iar orice abatere de la uzul lingvistic normal poate fi interpretata ca un indicator al unei emotii. Abaterile de la uzul lingvistic normal se pot inregistra la orice nivel : accent, pronuntie, morfologie, sintaxa, semantica.]

Semn _reuniunea (si relatia) dintre semnificant si semnificat; are caracter binar (Saussure) fiind un intermediar intre gandire si sunete (reuniunea interdependenta intre un semnificant (complex sonor, imagine acustica) si un semnificat (concept).

Triunghiul semiotic propus de Ogden si Richards ilustreaza relatia semnului lingvistic cu realitatea extralingvistica.

Semnificatie concept ce desemneaza , din perspectiva comunicarii, un ansamblu de varaibile semantice care se realizeaza numai in discurs prin enuntare;

Semnificatia este un concept interdisciplinar (semantica, pragmatica) iar realizarea sa se face in si prin context (verbal, nonverbal, situational )

Sens :     ansamblu de unitati semnificative care pot exista si independent de enunt; reprezinta o constanta semantica care se distinge in ansamblul de variabile ale semnificatiei.

Sens este un concept ambiguu prin excelenta , cunoscand numeroase interpretari (termen-martor). Majoritatea lingvistilor sunt de acord cu definitia conform careia sensul este rezultatul unei articulatii a gandirii si a materiei fonice in acdrul unui sistem lingvistic dat.

Conceptul reprezinta obiect de studiu pentru semantica, lexicologie, lexicografie, onomasiologie, terminologie si pentru alte discipline nelingvistice.

Text:

Concept multivalent, caruia i se atribuie mai multe definitii, nu intotdeauna clar delimitate:

- textul este identificat adesea cu discursul scris (in special cu opera literara).

- textul se afla de cele mai multe ori in relatie de sinonimie cu temenul “discurs”;

-in semiotica, text desemneaza orice tip de unitate semiotica discursiva ( text cinematografic, text video, text melodic/muzical etc.).

-in pragmatica, interpretarea textului este ca secventa lingvistica scrisa sau vorbita formand o unitate comunicationala.

trop= figura cu schimbare de sens, transfer al unui cuvant in afara sferei sale conceptuale, atribuirea unei noi semnificatii unui cuvant izolat 'se atribuie unui cuvant o semnificatie care nu este semnificatia proprie a acestui cuvant'

*Barthes, Roland 1994, Placerea textului, Editura Echinox, Cluj, p.15-16

**Riffaterre, M. 1971, Essais de stylistique structurale, Paris, Flammarion









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2343
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site