LUCRARE DE DIPLOMA

INGRIJIREA COPILULUI CU BRONHOPNEUMONIE

MOTO:

"Cand sensibilitatea nursei catre nevoile umane este cumulata cu abilitatea de a gasi si de a se folosi de opinie experta, cercetari raportate si cu explicarea practica a acestora, cand sora medicala insasi foloseste metode stiintifice de investigatie, influenta sorei medicale asupra ingrijirii medicale in intreaga lume nu cunoaste limite."

VIRGINIA HENDERSON (1987)

CUPRINS

introducere

Notiuni de anatomie si fiziologie a aparatului respirator.

CAP. I BRONHOPNEUMONIA - notiuni teoretice:

DEFINITIE

ETIOLOGIE

ANATOMIE PATOLOGICA

TABLOU CLINIC

FORME CLINICE

DIAGNOSTIC

COMPLICATII

EVOLUTIE

PRONOSTIC

TRATAMENT:

a.       TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC

b.       TRATAMENTUL INSUFICIENTEI RESPIRATORII ACUTE

c.       TRATAMENTUL SINDROMULUI CARDIO-VASCULAR

d.       TRATAMENTUL TOXI-INFECTIOS

e.       TRATAMENTUL SIMPTOMATIC.

CAP. II  ASPECTE ALE INGRIJIRII COPILULUI SPITALIZAT

Rolul asistentei medicale in ingrijirea copilului cu bronhopneumonie

CAP. III  PLANURI DE INGRIJIRE

PLAN DE NURSING I

PLAN DE NURSING II

PLAN DE NURSING III

CAP. IV  BIBLIOGRAFIE

CAP. V   ANEXE - CONCLUZII FINALE

introducere

MOTO: 

"a sti inainte de a se intampla pentru
a indrazni cand se intampla".

NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE

Aparatul respirator este alcatuit din caile respiratorii si cei doi plamani.

Caile respiratorii sunt reprezentate de un sistem de conducte prin care aerul patrunde in plamani, diferentiindu-se:

o       Caile respiratorii superioare (cavitatile nazale);

o       Caile respiratorii inferioare (faringele, laringele, traheea si bronhiile)

Plamanii alcatuiesc organele respiratorii propriu-zise in care au loc schimbarile de gaze dintre organism si mediul ambiant.

Sunt asezati in cavitatea toracica de o parte si de alta a mediastinului (cavitate delimitata anterior de peretele sterno-costal, posterior de coloana vertebrala, lateral de fetele mediale ale celor doi plamani si inferior de diafragm). In jos, plamanii se intind pana la diafragm, iar in sus, depasesc prima pereche de coaste.

Forma plamanilor este asemanatoare unui trunchi de con, cu baza spre diafragm.

Capacitatea plamanului, volumul de aer pe care il contine, este de aproximativ 4500-5000 cm³.

Plamanul drept este mai mare, cu o greutate de 700 g, fiind alcatuit din 3 lobi: superior, mijlociu si inferior; plamanul stang este mai mic, are 60 g si 2 lobi: superior si inferior.

In alcatuirea plamanului se disting doua componente structurale si functionale: arborele bronsic si tesutul pulmonar propriu-zis.

Arborele bronsic este format din caile respiratorii extra si intrapulmonare, constituite dintr-un sistem de tuburi care servesc pentru tranzitul aerului.

In interiorul tesutului pulmonar (parenchim), bronhiile principale se ramifica progresiv in bronhii lobare, segmentare, interlobulare din care se formeaza bronhiolele terminale din care iau nastere bronhiolele respiratorii, care se continua cu canalele alveolare ale caror pereti prezinta dilatatii in forma de saci - saci alveolari - in care se deschid alveolele pulmonare.

Traheea si bronhiile extralobulare au in peretii lor inele cartilaginoase cu rolul de a mentine deschise caile respiratorii, in conditiile variatiilor de presiune din inspiratie si expiratie.

Bronhiolele terminale si respiratorii, lipsite de inelul cartilaginos, contin un strat muscular dezvoltat, regland astfel circulatia aerului in caile respiratorii intrapulmonare.

Plamanul este constituit din urmatoarele unitati anatomice si functionale: lobi, lobuli si acini pulmonari.

Lobii pulmonari sunt unitati morfologice mari, delimitate prin scizuri; ei sunt organizati in segmente, unitati morfologice delimitate imperfect de septuri conjunctive. Segmentele sunt alcatuite din lobuli.

Lobulul este o masa piramidala cu baza catre suprafata externa a plamanului, constituita din ramificatii ale bronhiolelor si vase de sange inconjurate de tesut conjunctiv.

Lobulul pulmonar este format din acini pulmonari constituiti dintr-o bronhiola respiratorie, impreuna cu canalele alveolare care deriva din ea si cu alveolele pulmonare.

Acinul pulmonar constituie unitatea structurala si functionala a lobului pulmonar. Acinul este un conglomerat de alveole

Alveola, elementul functional respirator, este unitatea cea mai mica din parenchim. In alveole au loc schimburile respiratorii.

Legatura dintre plamani si peretele toracic este realizata prin pleura, o seroasa dubla:

Parietala, in contact intim cu peretele toracic si

Viscerala, care acopera plamanii, mulandu-se pe scizurile interlobare.

Intre cele doua foite se afla cavitatea pleurala, cu presiune usor negativa (mai mica decat presiunea atmosferica) si continand o cantitate minima de lichid. Datorita pleurei, plamanii sunt intim legati de peretele toracic, urmand miscarile acestuia.

Vascularizatia plamanului. Plamanul are o vascularizatie dubla: functionala si nutritiva.

Vascularizatia functionala a plamanului este asigurata de artera pulmonara ce ia nastere din ventriculul drept si se capilarizeaza la nivelul alveolei pulmonare. Circulatia functionala de intoarcere se realizeaza prin venele pulmonare ce se varsa in atriul stang.

Se inchide, astfel, circulatia mica, in care artera pulmonara continand sange cu CO₂ se intoarce prin venele pulmonare care contin sange oxigenat, in atriul stang.

Vascularizatia nutritiva a plamanului - face parte din marea circulatie. Aceasta aduce plamanului sange incarcat cu substante nutritive si O₂. este asigurata de arterele bronsice care iriga tot arborele bronsic. O parte din sange se intoarce in venele bronsice, care se varsa in venele azygos, de aici in vena cava superioara si ajunge in atriul drept. O alta parte din sange se intoarce prin venele pulmonare in atriul stang.

Circulatia limfatica este tributara:

ganglionilor hilari

ganglionilor traheobronsici

De aici, se varsa in final, in canalul toracic.

Inervatia plamanilor este:

motorie, asigurata de simpatic (fibre postganglionare) si parasimpatic (nervul vag).

Simpaticul are actiune:

bronhodilatatoare si vasodilatatoare;

relaxeaza musculatura bronsica.

Parasimpaticul are actiune:

bronhoconstrictoare si vasoconstrictoare ;

hipersecretie de mucus.

Senzitiva, anexata simpaticului si parasimpaticului.

Cele mai multe fibre senzitive sunt in legatura cu nervul vag.

Respiratia este functia prin care se asigura continuu si adecvat atat aportul de O₂ din aerul atmosferic pana la nivelul celulelor care il utilizeaza, cat si circulatia in sens invers a CO₂, produs al metabolismului celular.

Respiratia este un fenomen vital. Daca organismul poate rezista mai mult de 30 de zile fara hrana, 3-4 zile fara apa, nu poate fi lipsit de O₂ mai mult de cateva minute (3 minute).

Respiratia cuprinde trei timpi: pulmonar, sanguin si tisular.

Ø Timpul pulmonar realizeaza primul moment al schimburilor gazoase. La nivelul membranei alveolo-capilare, O₂ trece din aerul alveolar in sange, iar CO₂ in sens invers.

Ø Timpul sanguin realizeaza transportul gazelor intre plaman - organ de aport si eliminare - si tesuturi, care consuma O₂ si elibereaza CO₂.

Ø Timpul tisular reprezinta al treilea moment al schimburilor gazoase - respiratia interna. La nivelul capilarelor tisulare sange arterial cedeaza O₂ necesar activitatilor celulare si se incarca cu CO₂ rezultat al metabolismului celular.

Ventilatia este o succesiune de miscari alternative de inspiratie si expiratie. In inspiratie, aerul atmosferic patrunde prin caile respiratorii pana la nivelul alveolelor pulmonare, iar in expiratie, o parte din aerul alveolar este expulzata la exterior.

Inspiratia este un proces activ, care consta in contractia muschilor inspiratori si are drept rezultat marirea volumului cutiei toracice prin cresterea celor 3 diametre:

- diametrul longitudinal se mareste prin contractia diafragmului, care isi micsoreaza curbura, apasand asupra organelor abdominale, iar diametrele antero-posterior si transversal se maresc prin orizontalizarea, ridicarea si rotatia coastelor, ca urmare a contractiei muschilor intercostali externi.

In cursul inspiratiei, plamanii urmeaza miscarile cutiei toracice, datorita contactului intim realizat prin pleura, si ca urmare se destind. Presiunea intrapulmonara scade sub cea atmosferica si aerul intra in plamani.

Expiratia este un proces pasiv in conditii obisnuite, toracele revenind la dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxarii musculaturii inspiratorii.

Miscarile inspiratorie si expiratorie se succeda ritmic, fara pauza, in tot cursul vietii.

Prin inspiratia normala se introduce in plamani un volum de 500 ml aer, care este eliminat prin expiratie - volum curent (V.C.). Peste V.C., o inspiratie fortata poate introduce in plamani inca ≈ 1500 ml de aer - volum inspirator de rezerva (V.I.R.), iar printr-o expiratie fortata, care urmeaza dupa o expiratie obisnuita, se mai pot elimina din plamani ≈ 1000-1500 ml aer - volum expirator de rezerva (V.E.R.)

V.C. + V.I.R. + V.E.R. = capacitatea vitala (C.V.)

Valoarea C.V. variaza in functie de varsta, sex, inaltime si gradul de antrenament. Plamanii nu se golesc complet de aer nici dupa o expiratie fortata, deoarece se gasesc intr-o usoara distensie, volumul pulmonar fiind ceva mai mic decat cel toracic. Volumul de ≈ 1500 ml aer, ramas in alveole, care poate fi expulzat din plamani doar prin deschiderea toracelui, se numeste volum rezidual (V.R.).

C.V. + V.R. = capacitatea pulmonara totala (C.P.T.).

Cantitatea de aer mobilizata pe minut in repaus este denumita debit ventilator si reprezinta produsul dintre volumul curent si frecventa respiratorie.

Reglarea respiratiei se face prin mecanisme nervoase si umorale in functie de incarcarea tesuturilor si sangelui cu O₂ si CO₂, precum si cu alti produsi rezultati din degradarile metabolice.

CAPITOLUL I

Bronhopneumonia

definitie

Bronhopneumonia este acea forma clinica de pneumonie bacteriana ale carei procese inflamatorii multinodulare afecteaza concomitent bronhiile si alveolele unor teritorii limitate, de obicei lobular, si se caracterizeaza clinic prin concordanta dintre semnele functionale si obiective pulmonare si intinderea leziunilor pulmonare.

Face parte din pneumopatiile dispneizante si este caracteristica sugarului si copilului mic.

Etiologie

Bronhopneumonia este anticipata si favorizata de catre infectiile virale, care scad fortele de aparare ale organismului si exacerbeaza flora saprofita.

Sunt:

Factori determinati:

o       Flora microbiana gram pozitiva: pneumococ, streptococ, stafilococ patogen.

o       Flora microbiana gram negativa: Haemopbillus influenzae, Pyoceanic, Proteus, Salmonelle, Chlamidia, E. Colii etc.

o       Diferite micoze.

Factori favorizanti:

o       Insuficienta mijloacelor de aparare mecanica si imunologica;

o       Particularitatile morfo-functionale ale aparatului respirator al copilului mic (secretie scazuta de IgA,tesut elastic mai redus, capilare largi pulmonare etc);

o       Conditii de mediu: frig, umiditate, aer poluat;

o       Varsta mica (sub 2 ani);

o       Sugari cu teren deficitar (prematuri, distrofici), carente nutritionale (rahitism, anemie);

o       Apare la copii cu hospitalism, cu tratamente prelungite, cu SIDA, la cei care au primit medicamente agresive pentru leucemie si cancer.

ANATOMIE PATOLOGICA

Se formeaza o leziune caracteristica nodului lui Charcot, un nodul de alveolita centrat pe o bronsiola; se mai intalnesc si leziuni de alveolita (alveolele au lumenul ocupat de un exudat inflamator abundent, cu numeroase leucocite) si exudat purulent in bronhii. Leziunile sunt raspandite in ambii plamani, fiind separate de zone de parenchim pulmonar normal.

Leziunile conflueaza uneori, ocupand aproape un lob ca in pneumonie.

TABLOU CLINIC

Debutul bolii poate fi brusc, cu temperatura 39-40C, tahipnee 60-80 respiratii /min. tuse neproductiva obositoare, agitatie, uneori convulsii febrile sau meningism, cianoza a extremitatilor cu tendinta la generalizare. In astfel de situatii prognosticul este mai grav.

Mai frecvent, debutul este insa lent, insidios, ca o continuare a unei infectii a cailor respiratorii superioare cu coriza, febra (care creste progresiv), frisoane repetate (adeseori pot lipsi), transpiratii ale fruntii (semn de anoxie), tuse uscata chinuitoare, astenie si adinamie pronuntata, dispnee cu caracter polipneic.

Uneori, simptomele sunt atat de minore incat debutul nu se poate preciza.

In perioada de stare, care apare de obicei inca din ziua a doua, starea generala se altereaza, astenia si adinamia sunt extreme, uneori apar agitatie si delir. Febra se mentine ridicata, dar neregulata, oscilanta.

In aceasta perioada pot fi prezente 3 sindroame.

sindromul respirator (al insuficientei respiratorii);

sindromul cardio-vascular;

sindromul toxico-septic.

In functie de rezistenta organismului copilului, aceste 3 sindroame pot evolua rezumandu-se la unul (cel respirator) sau pot evolua concomitent.

1. Sindromul respirator este expresia clinica a insuficientei respiratorii:

tahipnee - 80-100 respiratii /min.

dispneea este fenomenul dominant. Este de tip expirator, insotita de atacuri spastice, la sugarii mici si prematuri. Este foarte accentuata la efort sau plans.

Geamat expirator caracteristic, inspir scurt, nari dilatate, batai ale aripilor nasului.

Cornaj si tiraj mixt (inter- si subcostal), mai mult sau mai putin accentuat.

Tuse maniliforma (tuse spasmodica care se succede in cascade scurte si care fragmenteaza acelasi inspir) la inceput uscata si ulterior umeda.

Cianoza perioronazala care se intensifica cu tusea, plansul sau alimentatie.

Senzatie de asfixie, sete de aer.

hipoxia se manifesta cu edem cerebral, agitatie, convulsii, epuizare, cu hipotonie musculara.

Copilul prezinta somnul "pistonului" - capul flectat in inspir si extensia in expir.

Tulburarile de dinamica ale respiratiei si ventilatiei determina modificari ale echilibrului acido-bazic. 

Semnele stetoacustice sunt caracteristice si in concordanta intotdeauna cu intensitatea sindromului functional, sediul si extinderea focarelor bronhopneumonice.

Semnele obiective constau in submatitate la percutie, iar la ascultatie raluri subcrepitante fine "in ploaie", accentuate de tuse si plans, prezente pe suprafetele corespunzatoare focarelor de bronhopneumonie. Ele pot avea caracter fugace, modificandu-se de la o zi la alta in concordanta cu evolutia leziunilor bronhoalveolare.

Exista bronhofonie, respiratie suflanta si/sau suflu tubar patologic.

2. Sindromul cardio-vascular

Reducerea suprafetei de hematoza pulmonara duce la staza, insuficienta cardiaca, la inceput ventriculara si apoi globala, la soc toxic prin afectarea capilarelor miocardului.

Apare in formele extinse si in cele toxice si se datoreaza:

Actiunii directe a germenilor sau toxinelor acestora asupra miocardului si a vaselor.

Ca o consecinta a anoxemiei, hipercapniei si acidozei.

Include - ca simptome:

q       Tahicardia - 180-200 batai /min.

q       Tahipnee

q       Cianoza de intensitate variabila

q       Tiraj

q       Dispnee expiratorie

q       Cardiomegalie

q       Hepatomegalie

q       Uneori, apar edemele

q       Colaps

3. Sindromul toxico septic este prezent intotdeauna, dar este nuantat dupa toxicitatea germenului si teren.

Se caracterizeaza prin:

febra 39-40C (oscilanta, cu diferente mari intre zi si noapte si de la o zi la alta), de tip septic; fiecare nou croset febril corespunde aparitiei de noi noduli bronhopneumonici.

Stare toxica cu palpare, facies pamantiu, cianotic-vultos.

Modificari ale starii de constiinta cu somnolenta, obnubilare sau agitatie, convulsii.

Meteorism abdominal, varsaturi sau diaree.

Deshidratare de obicei izonatremica, rar hiponatremica, lipsa de aport, anorexie, tahipnee.

Convulsii.

Uneori tulburari de irigare renala: oligurie, albuminurie, hematurie.

5. Forme clinice

Dupa criterii anatomo-clinice bronhopneumoniile se impart in:

Forma comuna cu focare pulmonare.

Forma pseudolobara - la sugar si la copilul mic.

Forme cu evolutie lenta, subacuta la hiporeactivi.

Dupa semnele clinice predominante bronhopneumoniile se impart in (formula memotehnica - MAPATACI):

Forma meningeala (hipoxie cerebrala).

Forma asfixica (cu cianoza intensa, crize de apnee).

Forma pulmonara (forma comuna).

Forma atona (cu meteorism, pareza intestinala).

Forma toxico-septica (cu tegumente cenusii, soc grav).

Forma astenica (semne clinice minore, cu focare paravertebrale, la malnutriti).

Forma cardiaca (mai rara).

Forma intestinala (cu varsaturi, diaree).

6. DIAGNOSTIC

Diagnosticul pozitiv se bazeaza pe simptomele clinice, examenul radiologic si datele de laborator. Este uneori dificil, deoarece rar se intalnesc cele 3 sindroame. In majoritatea cazurilor exista doar sindromul insuficientei respiratorii si acela, uneori, slab manifestat. Exista si forme "mute" clinic, depistate doar radiologic, precum si forme toxice si supraacute care pot duce la deces in 6 ore.

Laboratorul evidentiaza leucocitoza cu neutrofilie, adesea leucopenii cu elemente tinere (meta- si promielocite), uneori trombopenii; VSH crescuta.

Examenul radiologic are o deosebita valoare, imaginile radiologice, de cele mai multe ori, transpun fidel procesele patologice pulmonare. Sunt astfel puse in evidenta focarele bronhoalveolare , usor de recunoscut prin opacitati micro- sau macromonodulare, rotunde sau neregulate, de dimensiuni variabile, izolate sau grupate sau diseminate. Ele corespund nodulilor lui Charcot si sunt de intensitate costala (osoasa).

Imaginile radiologice prezinta o anumita particularitate care consta in faptul ca ele se modifica relativ repede, prin stergerea si disparitia lor, precum si aparitia de noi focare in raport cu evolutia bolii.

Radiologic exista urmatoarele aspecte:

forma paravertebrala - mai frecventa la prematuri, distrofici, nou-nascuti.

forma diseminata macronodulara.

forma diseminata micronodulara.

forma hilo-bazala.

forma "pseudo-lobara" sau segmentara.

Diagnosticul diferential se face cu:

bronsita acuta

laringita acuta

pneumonia interstitiala

stafilococia pleuro-pulmonara

atelectazii pulmonare

bronhopneumonii cu alta etiologie (bronhopneumonia tuberculoasa).

7. COMPLICATII

Complicatiile bronhopneumoniei pot fi:

a)       locale: pleurizii para- si metapneumonice, pneumotorax, supuratii pulmonare, piopneumotorax.

b)       generale: deshidratarea, otomastoidita, convulsii febrile, diareea parenterala, septicemia.

EVOLUTIE

Doua elemente frapeaza in evolutia bronhopneumoniei: variabilitatea simptomelor, care se schimba de la o zi la alta, in raport cu resorbtia unui infiltrat si aparitia altuia si discordanta dintre starea generala grava a bolnavului si absenta sau discretia semnelor, indeosebi obiective-fizice.

Evolutia bolii este variabila, fiind conditionata de o multime de factori. Ea depinde in primul rand, de natura agentului cauzal si de posibilitatea stapanirii lui cu medicatia antiinfectioasa.

Forma clinica a bronhopneumoniei si tulburarile complexe pe care le poate determina detin, de asemenea, un rol important, ca si precocitatea aplicarii unui tratament complex in care sa fie cuprinsa si corectarea corespunzatoare a tuturor tulburarilor fiziopatologice si biologice survenite.

9. PROGNOSTIC

prognosticul este rezervat in complicatiile cerebrale, deshidratare hipernatremica, la sugarii cu handicap biologic, in formele cu leucopenii importante.

Mortalitatea este mai ridicata la categoriile de copii cu risc biologic, cand poate ajunge la 10-15% din cazurile de boala.

10. TRATAMENTUL

Tratamentul bronhopneumoniei este complex, cu ingrijiri mai deosebite, datorate varstei si terenului.

Vizeaza:

Tratamentul igieno-dietetic.

Tratamentul sindromului respirator (al insuficientei respiratorii acute).

Tratamentul sindromului cardio-vascular.

Tratamentul simptomatic.

Tratamentul igieno-dietetic

Bolnavii vor fi izolati in saloane luminoase si bine aerisite unde temperatura va fi de 18-21C, cu o umiditate relativa (40%) a aerului prin plasare de vase cu apa pe sursa de incalzire.

Pozitia in pat a copilului va fi cu trunchiul ridicat, la fel si umerii si va fi manipulat cu grija. Baia i se va face cu o ora inaintea meselor, pentru a nu-l obosi. Pozitia in pat va fi schimbata cat mai des, asezand copilul in decubit lateral, drept si stang pentru a evita staza pulmonara si pentru a usura expectoratia.

Alimentatia ramane nemodificata daca copilul nu are anorexie sau dispnee intensa si nici diaree si/sau varsaturi. In cursul perioadei febrile alimentatia va fi lichida si semilichida (ceaiuri, sucuri de fructe, compoturi, lapte, iaurt, gris, orez, piure de zarzavat sau cartofi, supe de legume).

Dupa defervescenta se adauga paine, fainoase, branza de vaci proaspata, carne de pasare, trecand ulterior, progresiv, la alimentatia normala.

Copilul nu trebuie fortat sa manance, dar se va insista sa i se asigure neconditionat cantitatea necesara de lichide, existand riscul deshidratarii prin pierderile antrenate de polipnee si transpiratie.

Masurile speciale care se iau in tratamentul bronhopneumoniei se refera la:

a.       Igiena bucala - prin indepartarea reziduurilor, gargarisme cu solutii bicarbonate, precum si ungerea buzelor si limbii cu glicerina boraxata.

b. Igiena tegumentelor - prin spalare cu apa calda si frictiuni cu alcool mentolat.

c.       Prevenirea escarelor prin controlul asternutului (sa nu aiba cute), precum si prin evitarea mentinerii indelungate a aceleiasi pozitii.

Tratamentul insuficientei respiratorii acute

Dezobstruarea cailor respiratorii prin aspiratie.

Aeroterapia - in formele usoare si medii de boala inlocuieste oxigenoterapia. Se practica pe terase, in saloane sau camere "deschise" sau "din miscare" (mama plimba copilul in brate).

Imbracat "dupa sezon", daca vremea este buna, copilul va fi tinut afara, zilnic 4-6 ore.

Aeroterapia nu se face cand temperatura exterioara este sub 10C, este ceata sau vant puternic sau starea generala este alterata.

Oxigenoterapia - scopul principal este ameliorarea oxigenarii sangelui.

a.       Administrarea O₂ produce urmatoarele efecte:

i. Micsoreaza anxietatea

ii. Scade travaliul si efortul respirator

iii. Scade rezistenta vasculara pulmonara

iv. Imbunatateste functia cordului si a vaselor

b. Concentratia de O₂ - trebuie sa existe O₂ in aerul inspirat in procentaj de 30-100%. Administrarea de O₂ se face prin: sonda nazofaringiana, masca etansa, ochelari pentru O₂ sau sub cort.

c.       Deoarece O₂ administrat pe masca, rece si uscat este iritant, el va fi incalzit si umidificat (1/3 alcool sanitar + 2/3 apa sterila) -se trece printr-un barbotor.

d. Indicatia majora a administrarii O₂ o reprezinta cianoza si "sindromul de lupta pentru aer" (polipnee, "sete de aer", transpiratii, agitatie). Pentru sugar si copilul mic, administrand prin sonda, nivelul optim de O₂ este apreciat la 2-4 l/min.

Ameliorarea ventilatiei consta in:

a.       Aspirarea mecanica a secretiilor.

b. Drenajul postural - prin asigurarea unui drenaj optim pozitia corpului va fi schimbata la 5-10 minute iar uneori sunt necesare si tapotari.

c.       Terapia cu aerosoli - pe langa asigurarea unei umiditati crescute, permite nebulizarea unor medicamente cu efect bronhodilatator (Salmetamol) sau fludificant (Mucosolvin).

Reducerea edemului inflamator pulmonar si combaterea spasmului bronsic.

a.       Administrarea de corticosteroizi reduce edemul inflamator al cailor respiratorii. Se administreaza hemisuccinat de hidrocortizon (HHC) 10 mg/Kg c/zi, divizat in 4 prize sau Prednison 1-2 mg/kg c/zi, timp de 4-7 zile.

b. Administrarea bronhodilatatoarelor reduce bronhospasmul in circa 30 minute. Se administreaza Miofilin 5-6 mg/Kg c, la 6 ore oral. Pentru administrarea i.v. Miofilinul (1 fiola de 2 ml solutie 2,4%/1ml =24 mg) se dizolva in 10 ml glucoza 5% sau ser fiziologic, administrandu-se 3-4 mg/kg c/doza, i.v. foarte lent, la nevoie repetandu-se de 2-3 ori.

Tratamentul sindromului cardio-vascular

In cazul aparitiei semnelor si simptomelor insuficientei cardiace se modifiica pozitia corpului, se reduc lichidele, regimul va fi desodat sau hiposodat si se vor administra diuretice si tonicardiace.

Furosemid 1-2 mg /kg c /zi i.v.

Digoxin 0,04-0,06 mg /kg c/doza i.v., doza de digitalizare, apoi 1/3-1/5 doza de intretinere, sau

Hematozid C 0,04 mg /Kg c/zi - 3 prize i.v., prima priza se administreaza jumatate din doza zilnica.

In caz de colaps se umple patul vascular si se administreaza vasoconstrictoare. Umplerea patului vascular se face prin administrare i.v. de solutii macromoleculare (dextran 70, dextran 40), vasoconstrictoare: Adrenalina, Efedrina - numai dupa corectie volemica.

Sedarea blanda, oxigenoterapia si administrarea de diuretice sunt primele gesturi terapeutice in caz de instalare a insuficientei cardiace la sugar (hepatomegalie, crestere nejustificata in greutate).

Tratamentul sindromului toxi-infectios

Tratamentul sindromului toxi-infectios include medicatia antiinfectioasa si a manifestarilor toxice (sindromul neurotoxic).

Tratamentul antiinfectios

a) Alegerea initiala a antibioticului depinde de agentul suspicionat si de varsta copilului.

Dupa eventuala cunoastere a agentului incriminat (adesea dificila) si a sensibilitatii acestuia se va putea trece la tratamentul tintit.

In formele usoare sau medii (fara sindrom neurotoxic) se poate incepe cu Penicilina G 100.000-200.000 U.I. /Kg c/zi, sau Ampicilina 100-200 mg /Kg c/zi i.v. sau i.m., divizat la 6 ore interval.

Se poate administra si o cefalosporina (Fortrum) si se pot face asociatii de antibiotice:

Penicilina G + Kanamicina 15-20 mg/kg c/zi (2 prize)

Penicilina G + Gentamicina 5-7 mg/kg c/zi

Durata tratamentului este de 7-10 zile.

In cazul formelor toxice se va incepe cu Oxacilina 200 mg/kg c/zi divizat in prize la 6 ore, i.v. + Cloramfenicol 50-75 mg/kg c/zi la 6 ore interval.

La nou-nascut se vor introduce la inceput doua antibiotice; se prefera tratamentul asociat: Ampicilina + Gentamicina.

Durata antibioterapiei in formele toxice este de 2 saptamani pana la 3 saptamani.

b) Reguli de administrare a antibioticelor:

In formele grave este recomandat, cel putin initial, ca antibioticele sa fie administrate in perfuzie i.v. si la un interval mai scurt (uneori 4 ore).

Daca dupa 2-3 zile de tratament (de administrare)m un antibiotic nu-si dovedeste eficienta se poate asocia un al doilea antibiotic.

Penicilina G se va dizolva 100.000 U.I. pentru 1 ml ser fiziologic (cel putin). Solutiile mai concentrate produc pe langa durere intensa si o fibroza a quadricepsului (cu schiopatare) care in timp va necesita corectie chirurgicala.

In eventualitatea utilizarii a doua antibiotice, administrarea lor nu va fi oprita deodata. Un antibiotic, de regula cel mai toxic, se va scoate din tratament mai repede cu 2-3 zile.

De cate ori este posibil sa se obtina antibiograma, este bine sa se administreze antibioticul cu actiune tintita pentru a nu crea rezistenta si numai cand evolutia nu este buna.

2. Fenomenele neurotixice vor fi combatute cu Hemisuccinat de hidrocortizon sau cu Metilprednisalon i.v. si prin asigurarea a cel putin 10 g de glucoza /kg c/zi (trebuie avut in vedere volumul de lichide care se administreaza, in special i.v., preferandu-se satisfacerea necesitatilor curente cu minime, deoarece alveolelor afectate "nu le place" perfuzia bogata sau rapida, care poate duce la edem pulmonar acut).

Tratament simptomatic

Combaterea febrei se va face numai daca temperatura (intrarectala) depaseste 38,5C sau daca durata hipertermiei trece de 2-3 zile.

Se dau antipiretice:

o       Paracetamol 10-15 mg /kg c oral (sau rectal, daca este necesar), la fiecare 4-6 ore.

o       Aspirina 10-15 mg /kg c, la fiecare 4-6 ore, daca temperatura este de peste 39,5C

o       Se mai poate administra Algocalmin oral, injectabil sau supozitoare.

o       La copiii hipersensibili, cu crize convulsive in antecedente, spasmofilii, se administreaza Fenobarbital 3-5 ctg/kg/zi oral sau/si Diazepam 0,3 mg/kg/priza.

Febra poate fi combatuta si prin mijloace nespecifice:

"impachetari reci", baie generala cu apa calda sau calduta, marirea aportului de lichide.

Impachetarile

Prin impachetari se intelege invelirea completa a corpului in cearsafuri umede, peste care se aplica unul uscat de flanela. Impachetarile reci au efect hipotermizant, racoritor, calmant, stimulant si reglator al circulatiei.

Datorita acestor efecte, impachetarile reci se indica in stari febrile, hiperexcitabilitate nervoasa, tulburari usoare de respiratie si de circulatie. Nu se vor aplica impachetari la bolnavi in stare grava, debili, astenici, nici la bolnavi cardiaci sau pulmonari cronici.

Tehnica impachetarilor

Patul se acopera cu o musama, pentru a feri saltelele de umezeala, peste care se intinde o flanela dubla, care acopera complet musamaua, iar peste flanela, un cearsaf umed (inmuiat in apa si stors partial). Acesta din urma trebuie sa fie destul de mare, pentru a inveli complet copilul, insa mai mic decat flanela.

Copilul este dezbracat complet si culcat pe patul pregatit cu cearsaf umed. Asistenta ridica mainile copilului in sus si inveleste trunchiul dedesubtul axilelor cu jumatatea stanga a cearsafului umed, introducand partea ramasa in plus sub spate. apoi, ridica membrul inferior drept si i se acopera cu partea inferioara a aripii stangi a cearsafului aplicata pe trunchi membrul inferior stang, care ramane pe loc pe suprafata patului. Ceea ce mai ramane din aceasta parte a cearsafului se aplica pe suprafata patului sub membrul inferior drept, pe care asistenta il reaseaza la loc, intre cele doua membre ramanand portiunea din cearsaful umed.

Asistenta reaseaza bratele ridicate ale copilului de-a lungul trunchiului si apoi le acopera in intregime, pana la gat cu aripa dreapta a cearsafului. Astfel, suprafetele de jonctiune dintre membrele inferioare, precum si cele dintre membrele superioare si trunchi vor fi izolate cu cate un strat al cearsafului umed. Peste stratul umed se aplica strans invelitoarea din flanela, avand grija sa fie aderenta in jurul gatului.

Partea de jos a invelitorii, care depaseste copilul, se introduce sub picioare.

Pentru ca impachetarea sa fie corect executata, stratul umed trebuie sa se lipeasca bine de corp, sa nu existe spatii de aer intre cearsaf si suprafata corpului, iar cearsaful umed sa nu fie cutat nicaieri. In special partea de sub copil si de la locurile de jonctiune a suprafetelor membrelor trebuie sa fie bine intinsa, caci pielea macerata de umiditate face mult mai usor escare.

In caz de hiperpirexie, impachetarea trebuie schimbata din cinci in cinci minute. Repetarea impachetarilor se va face conform indicatiilor medicului.

Dupa terminarea impachetarii, copilul va fi sters cu prosoape uscate. Temperatura minima se poate obtine ≈10 minute dupa despachearea bolnavului si poate fi cu 2-3 C mai mica decat cea anterioara impachetarii reci.

2. Sedarea usoara a copilului se face cu Fenobarbital 2-10 mg/kg c sau Diazepam 0,3 mg/kg /priza.

3. Combaterea meteorismului abdominal.

Meteorismul abdominal determinat de starea toxica sau hipokalemie se combate cu Miofstin (1 fiola de 1 ml=0,5 mg neostigmina sau ¼ -½ tableta de 5 ori/zi din care se administreaza 0,2-0,3 ml i.m. sau s.c. (putandu-se repeta dupa 4 ore); sonda pentru eliminarea gazelor, aplicarea de caldura umeda pe abdomen, administrarea de potasiu, combaterea socului.

4. Suferinta cerebrala determinata de tulburari acidobazice si hidroelectrolitice, cu semne de edem cerebral, se combate cu oxigen, Manitol, ser glucozat 10% i.v. etc.

5. Varsaturile se combat cu Metoclopramid picaturi sau supozitoare sau sub forma injectabila.

6. Hipoxemia - administrare de O₂ pe diferite cai (sonda, masca, incubatoare, aparate de respiratie artificiala), aerisirea camerei.

7. Insuficienta cardiaca: cardiotonice majore, diuretice, O₂, in socul toxic dopaminergie si cortizonice injectabile, timp de 24 h.

CAPITOLUL II

aspecte ale ingrijirii copilului spitalizat

Frecventa bolilor respiratorii este cu atat mai crescuta cu cat copilul este mai mic, ocupa primul loc printre factorii cu morbiditate infantila in tara noastra, in tarile cu clima temperata si este explicata de particularitatile morfofunctionale ale aparatului respirator a sugarilor si a copiilor mici, si anume:

cavitatile nazale si coanele sunt inguste la sugar, cu tesutul cavernos al mucoaselor putin dezvolt, fapt care explica frecventa inflamatiilor la acest nivel.

Laringele este mai sus situat la sugar decat la adult si permite usor vizibilitatea epiglotei, la examenul faringian, istmul glotic este ingust la copil. Laringele se dezvolta mai repede la pubertate.

Traheea, cu lungimea de 4,5 cm, saraca in tesut elastic si slab fixata, are bronhia principala dreapta mai scurta, cu calibru mai mare, care explica patrunderea mai usoara a corpilor straini in aceasta zona.

Toracele este cilindric la sugar, cu diametrele aproape egale, cu unghiul epigastric obtuz, coastele orizontale, respiratia de tip abdominal. Prin verticalitatea corpului coastele devin oblice cu respiratie toraco-abdominala la baieti si costala la fete.

Plamanii cantaresc 150 g la un an, 1000 g la pubertate. Epiteliul alveolar pavimentos la sugar, cu spatiul intraalveolar mai jos, se subtiaza odata cu cresterea tesutului elastic pulmonar.

Frecventa respiratorie: 40 respiratii/minut la 3 luni, 35 la 1 an, 30 la 3 ani si 25 la 5 ani.

Pentru un copil spitalizarea si boala sunt experiente stresante deoarece este despartit de mediul sau obisnuit, de persoanele care-i sunt dragi si din cauza alterarii starii de sanatate.

Reactia copilului la spitalizare si boala depinde de varsta, de experientele anterioare intr-un spital, de sustinerea de care poate beneficia, de capacitatile de adaptare si de gravitatea afectiunii.

Culegerea datelor:

Varsta

Dezvoltarea fizica si psihomotorie

Reactia la spitalizare: neliniste, frica, plans, agresivitate fizica si verbala

Antecedente medicale: se va aprecia gravitatea problemelor anterioare si repercusiunile lor asupra obisnuintelor si posibilitatilor de crestere si dezvoltare.

Spitalizari si experiente anterioare: reactia la spitalizarile anterioare; mod de adaptare; efectele spitalizarii asupra comportamentului ulterior

Sustinerea de care poate beneficia: in ce masura familia poate vizita copilul, doreste sa o faca si sa participe la ingrijiri.

Manifestari ale afectiunii prezente

Probleme:

potential de alterare a nutritiei: deficit.

Cauze: refuz de a se alimenta, greturi, varsaturi, durere, reactie la spitalizare.

potential de infectie

Cauze: deficienta sistemului imunitar, necunoasterea masurilor de protectie impotriva agentilor patogeni.

potential de accidente:

Cauze: mediu necunoscut, constrangeri fizice, deplasare nesigura.

perturbarea somnului:

Cauze: mediu necunoscut, lipsa parintilor, durere, interventii, tratamente.

anxietate

Cauze: mediu necunoscut, tratamente injectabile, despartire de parinti.

probleme legate de afectiunea pentru care a fost spitalizat

Obiective:

Vizeaza:

v     asigurarea conditiilor de mediu

v     diminuarea nelinistii

v     reducerea durerii fizice

v     diminuarea manifestarilor de dependenta legate de boala

v     promovarea cresterii si dezvoltarii

v     prevenirea complicatiilor

v     prevenirea accidentelor

Interventii

1. asigurarea conditiilor de mediu:

a.       microclimat corespunzator (temperatura, luminozitate, umiditate).

b. Mediu securizant (plasarea patului la distanta de surse de caldura, plasarea de bare laterale sau plase la paturi, indepartarea obiectelor taioase).

c.       Lenjerie de corp si de pat curata.

d. Jucarii in functie de varsta.

2. abordarea copilului cu calm, blandete, rabdare.

3. asigurarea unui regim de viata echilibrat cu respectarea orelor de somn, baie, alimentatie in functie de varsta.

4. pregatirea copilului pentru interventii i tratamente:

a.       explicarea tehnicilor pe intelesul copilului;

b. copilul va fi lasat sa manevreze anumite aparate si instrumente (fara a exista pericolul desterilizarii) si sa le utilizeze ca pe o jucarie;

c.       pe cat posibil se vor evita masurile de constrangere;

d. va fi felicitat si recompensat pentru comportamentul din timpul interventiei.

5. permiterea punerii in practica a abilitatilor dobandite: mers, imbracat, dezbracat, alimentat singur (in masura permisa de boala si sub supraveghere).

6. oferirea de activitati de destindere utilizand materiale care pot fi aduse de parinti: jocuri, carti, casete audio cu muzica sau povesti, casete video cu desene animate.

7. incurajarea comunicarii cu ceilalti copii din salon.

8. asigurarea ingrijirilor igienice:

a.       indrumarea si supravegherea in cazul copiilor mari;

b. efectuarea acestora in cazul copiilor mici.

9. supravegherea copilului:

a.       masurarea functiilor vitale si vegetative;

b. observarea tegumentelor si mucoaselor;

c.       observarea starii generale;

d. aprecierea comportamentului

recoltarea produselor biologice si patologice.

asigurarea alimentarii copilului:

a.       verificarea alimentelor primite de la bucataria dietetica daca corespund regimului si daca au temperatura corespunzatoare).

b. Supravegheaza alimentatia celor care se autoservesc.

c.       Alimenteaza sau ajuta in alimentatia copiilor mici.

d. Se acorda timp suficient alimentarii.

e.       Se observa apetitul, cantitatea de alimente consumata si aparitia unor simptome dupa alimentatie (greturi, varsaturi, diaree).

aplicarea tratamentului prescris.

aplicarea masurilor de prevenire a infectiilor nazocomiale

a.       curatenie, dezinfectie, sterilizare, izolare;

b. purtarea echipamentului de protectie;

c.       interzicerea vizitelor persoanelor straine;

d. respectarea circuitelor functionale.

participarea la examinarea medicala a copilului.

prevenirea accidentelor:

a.       nu se vor lasa medicamente la indemana copilului;

b. se va verifica temperatura alimentelor si lichidelor ce urmeaza a fi oferite;

c.       supravegherea atenta a copilului, trierea jucariilor.

educatia mamei privind ingrijirile ulterioare la domiciliu; se refera la:

a.       semnele de recunoastere a complicatiilor (febra);

b. modificarea aspectului sputei;

c.       intensificarea durerii;

d. necesitatea administrarii de lichide necesare fluidificarii secretiilor;

e.       se explica necesitatea, obligativitatea efectuarii toaletei cavitatii bucale dupa expectoratie.

f.        Necesitatea unui program de viata echilibrat, cu alternarea perioadelor de activitate, cu repaus.

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE IN INGRIJIREA

COPILULUI CU BronhopneumoniE

SUPRAVEGHEREA FUNCTIILOR VITALE LA COPIL

Functiile vitale includ: respiratia, pulsul, tensiunea arteriala, temperatura. Ele sunt frecvent utilizate ca indicatori ai starii de sanatate sau de boala.

Urmarirea functiilor vitale la copil este importanta, avand in vedere ca in legatura cu acestea se inscriu debutul unei boli, stabilirea diagnosticului, evolutia bolii, complicatiile ce pot surveni.

Functiile vitale se masoara:

cand intervine o schimbare in starea de sanatate a copilului;

cand este admis intr-o unitate spitaliceasca (la internare, pe toata perioada spitalizarii si la externare);

inainte si dupa proceduri invazive de diagnostic;

inainte si dupa administrarea medicamentelor care au efect asupra sistemului respirator si cardiovascular;

inainte si dupa efectuarea interventiilor de ingrijire care pot influenta functiile vitale.

Rolul asistentei medicale in masurarea functiilor vitale:

1. sa pregateasca material si instrumentar corespunzator si in stare de functionare;

2. sa pregateasca copilul din punct de vedere fizic (pozitie corespunzatoare si in acelasi timp comoda);
3. sa pregateasca psihic copilul (sa-i explice tehnica, sa-l convinga de necesitatea efectuarii ei si sa-i solicite cooperarea);
4. sa asigure conditii de microclimat care sa nu influenteze functiile vitale (liniste, temperatura optima, umiditate corespunzatoare);
5. sa cunoasca variatiile normale ale functiilor vitale, in functie de varsta;

sa cunoasca antecedentele medicale ale copilului si tratamentele prescrise;

7. sa respecte frecventa de evaluare a functiilor vitale in raport cu starea copilului;
8. sa comunice medicului modificarile semnificative ale functiilor vitale.

I.           Masurarea si notarea respiratiei

Scop - evaluarea functiei respiratorii a copilului fiind un indiciu al evolutiei bolii, al aparitiei unor complicatii si al prognosticului.

Materiale necesare - ceas cu secundar, creion de culoare verde, foaia de temperatura.

Tehnica

se realizeaza prin inspectie, de regula in timpul somnului;

se dezbraca fata anterioara a abdomenului si a toracelui si se aplica o mana pe toracele copilului;

se realizeaza numararea respiratiilor timp de un minut;

respiratia se masoara in mod obisnuit, dimineata si seara, la orele la care se masoara temperatura si pulsul, dar se masoara ori de cate ori este nevoie, la indicatia medicului.

Valorile normale ale respiratiei:

- la nou-nascut:  40-45 respiratii/minut

- la 1 an:  30-40 respiratii/minut

- la 2 ani:  25-35 respiratii/minut

- la 12 ani:  15-25 respiratii/minut

In plus se vor urmari:

simetria miscarilor respiratorii;

frecventa si ritmul respirator;

amplitudinea miscarilor respiratorii;

tipul respiratiei - care la copii este de tip abdominal.

Se consemneaza valoarea obtinuta si celelalte caracteristici in foaia de temperatura (cu culoarea verde).

Notarea: se consemneaza valoarea obtinuta printr-un punct pe foaia de temperatura (fiecare linie orizontala a foii reprezinta doua respiratii). Se uneste apoi valoarea prezenta cu cea anterioara pentru obtinerea curbei. In alte documente medicale se poate nota cifric.

II.        Masurarea si notarea pulsului

Scop: evaluarea functiei cardio-vasculare.

Materiale necesare: ceas cu secundar, creion rosu, foaia de temperatura.

Elemente de apreciat: ritmicitatea, frecventa, celeritatea, amplitudinea.

Tehnica:

Pulsul se poate masura pe oricare artera accesibila palparii si care poate fi comprimata pe un plan osos: artera radiala, femurala, humerala, carotida, temporala, pedioasa;

Asigurarea repausului fizic si psihic 10-15 minute;

Spalarea pe maini;

Reperarea arterei;

Fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;

Exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu varful degetelor;

Numararea pulsatiilor timp de un minut.

La nou-nascut si sugar, in primele luni de viata, pulsul poate fi masurat in timpul somnului la nivelul fontanelei.

La copil, in general, pulsatiile inimii se pot percepe si masura aplicand mana pe regiunea precordiala (soc apexian in spatiul V intercostal stang, pe linia medioclaviculara). Se noteaza valoarea obtinuta in foaia de temperatura printr-un punct, tinand cont ca fiecare linie orizontala a foii reprezinta 4 pulsatii si apoi se uneste valoarea prezenta cu cea anterioara.

Valori normale ale pulsului:

la nou-nascut: 130-140 pulsatii/minut

la copilul mic: 100-120 pulsatii/minut

la 2 ani: 100-110 pulsatii/minut

la 3-4 ani: 90-100 pulsatii/minut

la 5-10 ani: 80-100 pulsatii/minut

la 11-16 ani: 80 pulsatii/minut

III.     Masurarea si notarea tensiunii arteriale

Scop: evaluarea functiei cardiovasculare (forta de contractie a inimii, rezistenta determinata de elasticitatea si calibrul vaselor).

Elemente de evaluat: tensiunea arteriala sistolica (maxima) si tensiunea arteriala diastolica (minima).

Materiale necesare:

aparat pentru masurarea T.A.

cu mercur Riva-Rocci

cu manometru

oscilometru Pachon

stetoscop biauricular

tampon de vata

alcool

creion rosu

Metode de determinare: palpatorie, ascultatorie.

Tehnica: T.A. se masoara cu ajutorul tensiometrelor pentru copii, precedand ca si la adult.

Masurarea tensiunii arteriale prin ascultatie:

se pregatesc materialele necesare (tensiometru, stetoscop, creion rosu etc.).

copilului, dupa repaus de 15 min. i se aplica manseta pneumatica pe 1/3 medie a bratului, care va fi sprijinit si in extensie.

asistenta se spala pe maini, isi fixeaza stetoscopul cu olivele in urechi si membrana pe artera humerala, sub marginea inferioara a mansetei, percepand zgomotele pulsatile.

se decomprima progresiv manseta pana cand percepe primul zgomot ritmic arterial care este retinut ca valoare, reprezentand T.A. maxima (sistolica).

se continua decomprimarea pana in momentul disparitiei ultimului zgomot a carui valoare este, de asemenea, retinuta, reprezentand T.A. minima (diastolica).

Se reorganizeaza locul de munca, se noteaza datele in F.T. (cu rosu).

Notarea - se noteaza pe F.T. valorile obtinute cu o linie orizontala, socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloana de mercur. Se unesc liniile orizontale cu linii verticale si se hasureaza spatiul rezultat. Se poate inregistra si cifric.

La copil T.A: se poate calcula orientativ, dupa formula:

T = 80 + 2 A; A = varsta copilului.

Valori normale:

La 1-3 ani: T.A. max. - 75 - 90 mm Hg; T.A. min. - 50-60 mm Hg

La 4-11 ani: T.A: max. - 90-110 mm Hg; T.A. min. - 60-65 mm Hg

La 12-15 ani: T.A: max.- 100-120 mm Hg; T.A. min. - 60-75 mm Hg

IV.      Masurarea si notarea temperaturii

Scop: evaluarea functiei de termoreglare si termogeneza.

Locuri de masurare: axila, plica inghinala, cavitatea bucala, rect, vagin.

Materiale necesare: termometru maximal, casoleta cu tampoane de vata si comprese sterile, recipient cu solutie dezinfectanta, tava medicala, lubrifiant, alcool medicinal, ceas.

Cea mai comoda si totodata cea mai obiectiva metoda de masurare a temperaturii la copil este masurarea temperaturii rectale, stiind ca aceasta depaseste cu 0,3-0,5C nivelul temperaturii cutanate.

Masurarea temperaturii rectale:

Tehnica:

asistenta se spala pe maini;

se pregateste termometrul individual, se verifica daca mercurul este coborat, rezervorul termometrului se sterge cu o compresa umeda sau este lubrefiat in strat foarte subtire cu o substanta grasa, pentru a putea fi introdus in rect.

Copilul este culcat pe spate si cu mana dreapta se tine termometrul, iar cu cea stanga se apuca picioarele copilului de la nivelul gleznelor indoindu-le din articulatia soldului.

Printr-o miscare de rotatie, rezervorul de mercur al termometrului se introduce in intregime in rectul copilului; se lasa in aceasta pozitie tot timpul cat coloana de mercur urca.

Dupa 3 min. el poate fi scos si se citeste temperatura.

Se noteaza valoarea in F.T. (cu albastru):

Notarea unui punct pe verticala, corespunzatoare datei si timpului zilei, socotind, pentru fiecare linie orizontala a foii, doua diviziuni de grad.

Se uneste valoarea prezenta cu cea anterioara, pentru obtinerea curbei termice. Se poate nota si cifric.

Dupa citire, termometrul se sterge cu un tampon de vata sau cu o compresa sterila de tifon, inmuiate in apa cu sapun sau alcool; termometrul se pastreaza intr-un borcan cu cloramina 1%.

Temperatura (in care nu sunt indicatii speciale) se masoara de 2 ori in cursul a 24 h, dimineata intre 6-7 si dupa-amiaza intre 16-17 (18-19).

V.         Masurarea si notarea diurezei

Obiective:

Obtinerea datelor privind starea morfofunctionala a aparatului renal si asupra altor imbolnaviri.

Cunoasterea volumului diurezei.

Efectuarea unor determinari calitative (analize biochimice) din cantitatea totala de urina emisa.

Urmarirea bilantului circulatiei lichidelor in organism = bilantul lichidian (intrari-iesiri).

Materiale necesare: vase cilindrice gradate, cu gat larg, spalate si clatite cu apa distilata (pentru a nu modifica compozitie urinei) si acoperite.

Diureza este masurata cantitativ la anumite intervale, urmarindu-se si caracteristicile macroscopice; colectarea incepe dimineata la o anumita ora si se termina in ziua urmatoare la aceeasi ora.

Diureza se noteaza in F.T. - prin hasurarea patratelelor corespunzatoare cantitatii de urina si zilei respective. Spatiul dintre doua linii orizontale al foii corespunde la 100 ml de urina.

EXAMINARI PARACLINICE

Recoltarea probelor de laborator se realizeaza la indicatia medicului, cuprinzand recoltarea de sange sau alte probe biologice patologice (urina, sputa, varsaturi, materii fecale etc).

In bronhopneumonie se practica determinarea hemoleucogramei, fibrinogemului, VSH-ului, examenul sumar de urina si radiografia pulmonara.

1. Recoltarea sangelui pentru hemoleucograma

se face prin intepare: la adult - pulpa degetului, lobul urechii;
la copil - fata plantara a halucelui, calcai.

Materiale necesare: manusi de cauciuc, ace, tampoane de vata, seruri test, tava medicala curata, camera umeda, lame uscate, curate, degresate, slefuite, pipete Potain, alcool 90

Tehnica:

se aseptizeaza pielea halucelui cu un tampon cu alcool 90

se evita congestionarea printr-o frecare puternica si prelungita;

se asteapta evaporarea alcoolului;

cu o miscare brusca se inteapa pielea halucelui in partea laterala a extremitatii, perpendicular pe straturile cutanate;

se sterge cu un tampon uscat prima picatura, se lasa sa se formeze o alta picatura de sange din care se recolteaza cu pipeta sau lama;

se sterge cu un tampon cu alcool.

Pregatirea produsului pentru laborator - efectuarea frotiului

la extremitatea unei lame se pune o picatura de 3-4 mm diametru;

se aseaza o lamela cu marginile slefuite in unghi de 45 cu lama (picatura se intinde prin capilaritate);

lamela se trage catre partea libera a lamei, pastrand aceeasi inclinatie si antrenand toata picatura fara sa o fragmenteze;

se agita lama pentru uscare;

se eticheteaza si se trimite la laborator.

2. Recoltarea sangelui pentru VSH

se face prin punctie venoasa

Materiale necesare: seringa de 2 ml, solutie de citrat de Na 3,8%, ace pentru punctia venoasa, stativ si pipete Westergreen, musama, eprubete, tavita renala, garou, vata, manusi sterile, alcool 70

In dimineata recoltarii copilul nu trebuie sa manance.

Tehnica:

asistenta se spala pe maini cu apa si sapun;

imbraca manusi de cauciuc sterile;

aspira in seringa 0,4 ml citrat de Na 3,8%;

punctioneaza vena fara garou si aspira pana la 2 ml (1,6 ml);

retrage acul si aplica tampon cu alcool.

scurge amestecul sange-citrat in eprubeta si omogenizeaza lent.

aseaza eprubeta in stativ, o eticheteaza si o trimite la laborator;

ingrijeste pacientul.

3. Recoltarea sangelui pentru determinarea fibrinogenului

Prin punctie venoasa se recolteaza 4,5 ml sange peste 0,5 ml citrat de Na 3,8% tehnica fiind aceeasi ca si la recoltarea sangelui pentru VSH.

4. Recoltarea urinei pentru examenul sumar de urina

Scopul este explorator - informeaza asupra starii functionale a rinichilor, cat si a intregului organism.

Recoltarea urinei la sugar si copii se face in vase fixate pe organele genitale externe. La baieti se fixeaza o eprubeta pe penis, iar la fete un balonas cu gat pe vulva cu ajutorul unei benzi de leucoplast.

Pentru a preveni smulgerea recipientului de pe locul fixat si mai ales spargerea lui, este bine ca membrele inferioare ale sugarului sau copilului mic sa fie imobilizate de marginile patului. Copiii astfel pregatiti trebuie sa fie controlati cat mai des pentru a indeparta recipientul imediat dupa urinare.

Din urina obtinuta se trimite un esantion la laborator.

5. Radiografia pulmonara

Arata contrastul intre spatiile aeriene traheo-bronho-alveolare si structura propriu-zisa a plamanului. Spre deosebire de radioscopie, radiografia prezinta avantajul ca bolnavul este mai putin iradiat, imaginea obtinuta este precisa si serveste drept element de comparatie in viitor.

Tehnica:

in cazul copiilor mai mari, asistenta explica cum trebuie sa se comporte in timpul examinarii (va efectua cateva miscari de respiratie, iar radiografia se face in apnee, dupa o inspiratie profunda).

Se dezbraca complet regiunea toracica; se indeparteaza obiectele radioopace;

Copiii mai mari vor fi asezati in pozitie ortostatica, iar sugarii si copiii mici vor fi asezati in decubit. Sugarii si copiii mici se fixeaza prin infasare pe un suport de scanduri sau se suspenda in hamuri (pentru a nu se iradia persoana care l-ar sustine).

Examenul radiografic se noteaza in foaia de observatie.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR

Se realizeaza cu mare punctualitate, strict la indicatiile medicului, tratamentului realizandu-se la pat, asistenta avand pregatite si medicamente pentru eventualele complicatii.

Reguli generale de administrare a medicamentelor

Asistenta:

respecta medicamentul prescris;

identifica medicamentul;

verifica calitatea;

respecta caile de administrare prescrise de medic;

respecta orarul si ritmul de administrare;

respecta doza;

respecta somnul fiziologic al pacientul;

evita incompatibilitatile medicamentoase;

serveste pacientul cu doza unica pentru administrarea orala;

respecta succesiunea de administrare (solide, lichide, injectii, ovule vaginale, supozitoare);

informeaza pacientul asupra medicamentelor prescrise;

anunta medicul privind greselile comise;

administreaza imediat solutiile injectabile;

respecta masurile de asepsie si igiena.

Administrarea medicamentelor la copil se efectueaza in conditii mai deosebite determinate de varsta acestora. In administrarea medicatiei la copii se intampina greutati datorita reactiilor de aparare si in marea majoritatea a cazurilor, a lipsei de colaborare din partea copilului, inerente varstei si educatiei.

I. Administrarea medicamentelor pe cale orala

Calea orala este calea naturala de administrare a medicamentelor, acestea putandu-se resorbi la nivelul mucoasei bucale si a intestinului subtire sau gros.

Forme de prezentare a medicamentelor:

lichide: solutii, mixturi, infuzii, decocturi, tincturi, extracte, uleiuri, emulsii.

Solide: pulberi, tablete, drajeuri, granule.

Pregatirea in vederea administrarii medicamentelor:

asistenta se spala pe maini;

pregateste lingurita de dimensiuni adecvate;

piseaza tabletele si drajeurile si le divide;

corecteaza gustul neplacut prin adaos de zahar, miere, lichide cu gust placut, inglobate intr-un aliment pastos;

aseaza in jurul gatului copilul cu prosop curat;

asistenta medicala asigura pozitia corespunzatoare varstei copilului, decubit dorsal cu trunchiul usor ridicat pentru sugari si pozitie semisezanda pentru copilul mic;

asigura imobilizarea copilului cu blandete si rabdare;

se ia lingurita cu medicamentul pregatit pentru administrare si se asigura deschiderea cavitatii bucale prin stimularea buzelor cu lingurita sau prin comunicare verbala;

se introduce lingurita aproape de baza limbii si se varsa continutul, avand grija ca acesta sa intre pe calea digestiva (nu se administreaza in timpul inspiratiei);

permite inchiderea cavitatii bucale, retragand lingurita;

urmareste deglutitia medicamentului prin observarea miscarilor de inghitire;

se face controlul cavitatii bucale si se mai administreaza lichide copilului (ceai, suc de fructe);

se repune copilul in pozitie comoda si se supravegheaza pentru a vedea efectul imediat al medicamentului;

reorganizeaza locul de munca, se dezinfecteaza si se spala pe maini.

II. Administrarea medicamentelor pe cale parenterala

Calea parenterala este calea injectabila de administrare a medicamentelor. Injectia consta in introducerea substantelor medicamentoase lichide in organism, prin intermediul unor ace care traverseaza

Pregatirea injectiei:

1. Materiale:

Seringi sterile cu o capacitate in functie de cantitatea de solutiei, medicamentoasa (pentru injectia i.v., seringa cu amboul situat excentric); se prefera seringa de unica folosinta, in ambalaj individual.

Acele se gasesc impreuna cu seringa in acelasi ambalaj sau in ambalaje separata. Se pregateste un ac cu diametrul mai mare pentru aspirarea solutiilor si altul pentru injectare.

2. Medicamentul prescris se poate prezenta:

ca medicament direct injectabil, in fiole sau flacoane cu doza unica sau mai multe doze, si seringa gata pregatita de intrebuintare.

ca medicamente indirect injectabile - pudre sau produse liofilizate in fiole sau flacoane cu dop de cauciuc, insotite sau nu de solvent.

3. Alte materiale

tampoane sterile de vata si tifon, solutii dezinfectante (alcool), pile din metal pentru deschiderea fiolelor, lampa de spirt, tavita renala, garou din cauciuc, pernita, musama.

Incarcarea seringii:

se spala mainile cu apa curenta, se verifica seringa si acele - capacitatea, termenul de valabilitate al sterilizarii.

se verifica integritatea fiolelor sau flacoanelor, eticheta, doza, termenul de valabilitate, aspectul solutiei.

se indeparteaza ambalajul seringii, se adapteaza acul pentru aspirat solutia, acoperit cu pectoralul si se aseaza pe o compresa sterila.

a)       Aspirarea continutului fiolelor

se goleste lichidul din varful fiolei prin miscari de rotatie;

se dezinfecteaza gatul fiolei prin stergere cu tamponul imbibat cu alcool;

se flambeaza pila de otel si se taie gatul fiolei;

se deschide fiola astfel: se tine cu mana stanga iar cu policele si indexul mainii drepte, protejate de o compresa sterila, se deschide partea subtiata a fiolei;

se trece gura fiolei deschise deasupra flacarii;

se introduce acul in fiola deschisa, tinuta intre police, index si degetul mijlociu al mainii stangi, seringa fiind tinuta cu mana dreapta;

se aspira solutia din fiola, retragand pistonul cu indexul si policele mainii drepte si avand grija ca bizoul acului sa fie permanent acoperit cu solutia de aspirat; fiola se rastoarna progresiv cu orificiul in jos;

se indeparteaza aerul din seringa, fiind in pozitie verticala cu acul indreptat in sus, a impingerea pistonului pana la aparitia primei picaturi de solutie prin ac;

se schimba acul de aspirat cu cel folosit pentru injectia care se face.

b) Dizolvarea pulberilor

se aspira solventul in seringa;

se indeparteaza capacelul metalic al flaconului, se dezinfecteaza dopul de cauciuc si se asteapta evaporarea alcoolului;

se patrunde cu acul prin dopul de cauciuc si se introduce cantitatea de solvent prescrisa;

se scoate acul din flacon si se agita pana la completa dizolvare.

c) Aspirarea solutiei din flaconul inchis cu dop de cauciuc

se dezinfecteaza dopul de cauciuc, se asteapta evaporarea alcoolului;

se incarca seringa cu o cantitate de aer egala cu cantitatea de solutie ce urmeaza a fi aspirata;

se introduce acul prin dopul de cauciuc in flacon pana la nivelul dopului si se introduce aerul;

se retrage pistonul sau se lasa sa se goleasca continutul flaconului in seringa sub presiunea din flacon;

acul cu care s-a perforat dopul de cauciuc se schimba cu acul pentru injectie

Injectia intramusculara

alegerea locului injectiei

a.       masa musculara fesiera, cadranul superoextern

b.      fata externa a coapsei, in 1/3 mijocie

c.       fata externa a bratului, in muschiul deltoid.

pregatirea injectiei

imobilizarea copilului (cu ajutor) - se aseaza copilul in decubit ventral, se fixeaza membrele inferioare cu o mana, pe fata posterioara a articulatiei genunchiului si cealalta mana in regiunea toraco-lombara.

executarea injectiei:

a.       asistenta isi spala mainile si imbraca manusi sterile;

b.      dezinfecteaza locul injectiei: dezinfectie tip II: se curata pielea cu un tampon steril imbibat in dezinfectant, apoi se sterge cu unul curat. Se repeta manevra. Durata de actiune 30'' pentru o manevra - deci 1 minut.

c.       se intinde pielea intre indexul si policele mainii stangi si se inteapa perpendicular pielea cu rapiditate si siguranta, cu acul montat la seringa.

d.      Se verifica pozitia acului prin aspirare.

e.       Se injecteaza lent solutia.

f.        Se retrage brusc acul cu seringa si se dezinfecteaza locul.

g.       Se maseaza usor locul injectiei pentru a activa circulatia, favorizand absorbtia.

ingrijiri ulterioare - se aseaza copilul in pozitie comoda, se linisteste ramanand in repaus fizic cateva minute.

Incidente si accidente ce pot apare in timpul injectiei i.m.

Durere vie, prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale. Se retrage acul, se efectueaza injectia in alta zona.

Paralizia prin lezarea nervului sciatic. Se evita prin respectarea zonelor de electie a injectiei.

Hematom prin lezarea unui vas.

Ruperea acului. Se recurge la extragerea lui manuala sau chirurgicala.

Supuratie aseptica. Se previne prin folosirea unor ace suficient de lungi pentru a patrunde in masa musculara.

Embolie prin injectarea accidentala intr-un vas a solutiilor uleioase. Se previne prin verificarea pozitiei acului.

Injectia intravenoasa

Alegerea locului injectiei: venele de la plica cotului, venele antebratului, venele de pe fata dorsala a mainii, venele maleolare interne, venele epicraniene

Executarea injectiei:

se imobilizeaza cu blandete copilul pentru punctionarea venei (se face de catre o a doua persoana);

asistenta isi spala mainile si imbraca manusi sterile;

se alege locul punctiei si se dezinfecteaza - dezinfectia pielii tip I: se aplica dezinfectantul pe piele cu un tampon imbibat, asteptandu-se apoi 30'' pana la evaporarea dezinfectantului;

se executa punctia venoasa: se aplica garoul la 7-8 cm superior locului de punctie ales. Fixeaza vena cu policele mainii stangi la 4-5 cm sub locul punctiei realizand o usoara compresiune si tractiune in jos asupra tesuturilor vecine. Cu seringa prinsa intre police si restul degetelor, avand gradatiile si bizoul acului in sus, se patrunde pe traiectul longitudinal al venei intepand tegumentul si peretele venos pana cand se invinge rezistenta elastica a acestuia. Cand acul inainteaza in gol se patrunde 1-2 cm dupa care se controleaza valabilitatea tehnicii prin aspiratie;

se indeparteaza staza venoasa prin desfacerea garoului;

se injecteaza lent, tinand seringa in mana stanga iar cu policele mainii drepte se apasa pe piston;

se verifica periodic daca acul este in vena;

se retrage brusc acul cand injectia s-a terminat; la locul punctiei se aplica tamponul imbibat in alcool, compresiv.

Ingrijiri ulterioare

se mentine compresiunea la locul injectiei cateva minute (1-2')

se supravegheaza in continuare starea generala.

Incidente si accidente ce pot apare in timpul injectiei i.v.:

injectarea solutiei in tesutul perivenos manifestata prin tumefierea tesuturilor, durere. Se incearca patrunderea acului in lumenul vasului, continuandu-se injectia sau se incearca in alt loc.

flebalgia produsa prin injectarea rapida a solutiei sau a unor substante iritante.

hematom prin strapungerea venei. Se intrerupe injectia.

ameteli, lipotimie, colaps. Se anunta medicul

III. Administrarea medicamentelor pe cale rectala

Pregatirea administrarii supozitoarelor:

asistenta se spala pe maini apoi imbraca manusi sterile.

se dezbraca copilul observand zona perianala, se inspecteaza zona si daca este nevoie se face toaleta regiunii perianale.

dezambaleaza supozitorul.

se aseaza copilul in decubit lateral, se indeparteaza usor cu mana stanga fesele copilului.

se introduce cu mana dreapta supozitorul in orificiul anal, strange apoi fesele intre police si degetele mainii drepte, asteptand circa 1 minut pentru a favoriza ridicarea supozitorului in rect si depasirea sfincterului anal (in caz contrar supozitorul este eliminat prin reflexul de evacuare).

reorganizeaza locul de munca.

INTERVENTII PENTRU MOBILIZAREA SECRETIILOR

1. Hidratarea

este eficace pentru functionarea sistemului mucociliar;

la un copil cu o hidratare adecvata, tusea poate usor disloca secretiile;

Umidificarea

consta in adaugarea vaporilor de apa in aerul inspirat;

pastreaza caile aeriene umede si permite debarasarea secretiilor;

se realizeaza cu pulverizatoare sau recipiente cu apa asezate pe o sursa de caldura;

Nebulizarea:

consta in adaos de umiditate sau medicamente la aerul inspirat;

se realizeaza prin pulverizare (folosind atomizorul) sau cu ajutorul aerosolilor = un amestec de gaz cu un medicament dispersat in particule sferice de ordinul micronilor (antibiotice, bronhodilatatoare, expectorante).

Drenajul postural:

este un procedeu pozitional, care permite eliminarea secretiilor;

pozitia pacientului se schimba la 20'-30':

decubit ventral cu perna sub abdomen;

decubit ventral cu patul inclinat la 20

decubit dorsal;

decubit lateral stang;

decubit lateral drept;

pozitie sezand.

se renunta la pozitiile in care copilul prezinta disconfort sau dispnee;

Tapotament:

- consta in lovirea usoara a peretelui toracic, cu mana, ritmic, pe toata suprafata, timp de 1-2 minute.

- incheietura mainii trebuie sa fie relaxata, iar cotul in flexie.

- copilul trebuie sa respire lent si adanc.
- toracele copilului trebuie sa fie acoperit.
- este contraindicat la pacientii cu osteoporoza sau coaste fracturate si la cei cu probleme de sangerare.

INTERVENTII PENTRU MENTINEREA CAILOR RESPIRATORII LIBERE

1. Aspiratia orofaringiana sau nazofaringiana

Materiale necesare: dispozitiv de aspiratie, sonde sterile (Nelaton), manusi sterile, solutie sterila pentru umectarea sondei, prosop.

Interventiile asistentei:

se evalueaza semnele si simptomele care indica prezenta secretiilor in caile aeriene superioare.

se instaleaza pacientul in pozitie adecvata:

semisezand, cu capul intr-o parte - pacienti constienti

decubit lateral, cu fata la asistenta - pacienti inconstienti

se protejeaza lenjeria de corp cu un prosop

spalare pe maini si imbracarea manusilor sterile

fixarea sondei la aparatul de respiratie

masurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nara la tragus

umectarea capatului liber al sondei

introducerea sondei:

pentru aspiratia orofaringiana sonda se introduce pe marginea gurii, lasand-o sa alunece in orofaringe

pentru aspiratia nazofaringiana, sonda se introduce in narina dirijand-o spre centru, de-a lungul peretelui despartitor al foselor nazale

se efectueaza aspiratia timp de 15 secunde, rotind sonda pentru a extrage secretiile de pe toata suprafata

se extrage sonda si se clateste in solutie sterila, efectuand o aspiratie

daca pacientul are canula pentru oxigenoterapie se reamplaseaza

se solicita copilului sa respire profund si sa tuseasca intre aspiratii (daca este posibil)

dupa terminarea aspiratiei se efectueaza igiena bucala; se indeparteaza prosopul

materialele utilizate se curata, se dezinfecteaza si se pregatesc pentru sterilizare.

INTERVENTII PENTRU FAVORIZAREA OXIGENARII TISULARE

- OXIGENOTERAPIA -

Oxigenoterapia reprezinta administrarea de O₂ in cantitate crescuta prin respiratie, in scop terapeutic.

Scopul este de a asigura o cantitate corespunzatoare de O₂ la tesuturi prin combaterea hipoxiei determinata de: scaderea O₂ alveolar, diminuarea Hb, tulburari in sistemul circulator, probleme care interfereaza cu difuziunea pulmonara.

Surse de oxigen: statie centrala de oxigen, microstatie, butelie de oxigen

Metode de administrare a O_2:

a) prin sonda nazala:

este metoda ce mai frecvent utilizata

permite administrarea O₂ in concentratie de 25-45%

poate fi utilizata pentru o terapie pe termen lung

b) prin masca (cu sau fara reinhalarea aerului expirat):

permite administrarea O₂ in concentratie de 40-60%

este incomoda datorita sistemului de prindere si etanseizare

accentueaza starea de anxietate, mai ales la copii

c) ochelari pentru oxigen:

sunt prevazuti cu 2 sonde care se introduc in ambele nari

se utilizeaza la copii si pacienti agitati

sunt mai bine tolerati de pacienti.

d) cortul de oxigen:

frecvent utilizat la copii

concentratia de O₂ nu poate depasi 50%

are dezavantajul ca atmosfera de sub cort se incalzeste si se supraincarca cu vapori datorita faptului ca pacientul inspira si expira in acelasi mediu

oxigenul introdus in cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalatii de racire

copiii vor fi supravegheati permanent pentru a nu disloca cortul

Echipamentul necesar administrarii O₂:

sursa de oxigen

umidificator - administrarea O₂ se face umidifiat - 2/3 apa sterila + 1/3 alcool sanitar trecute prin barbotor (umidificator).

sonda nazala, cateter, masca de O₂ sau cort.

material adeziv (leucoplast) pentru fixarea sondei.

Interventiile asistentei:

asezarea copilului in pozitie corespunzatoare, pozitie semisezanda.

asamblarea echipamentului.

dezobstruarea cailor respiratorii.

masurarea sondei, pe obraz, de la narina la tragus.

sonda nu se unge cu substante grase (poate duce la explozia pacientului) dar se poate lubrefia cu gel hidrosolubil anestezic pentru facilitarea insertiei si prevenirea lezarii mucoasei.

introducerea sondei in nara si fixarea acesteia pe obraz.

fixarea debitului de administrare a O₂, in functie de prescriptiile medicului.

aprecierea raspunsului terapeutic al administrarii O_2, observarea culorii tegumentelor, masurarea respiratiei si pulsului.

supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de aparitie a unor complicatii.

supravegherea echipamentului de administrare a O₂ (presiune, debit).

mobilizarea periodica a sondei.

scoaterea sondei o data pe zi si introducerea ei in cealalta nara.

curatarea echipamentului la terminarea tehnicii.

Incidente si accidente ce pot sa apara in timpul oxigenoterapiei

daca recipientul pentru barbotarea oxigenului se rastoarna, lichidul poate fi impins de O₂ in caile respiratorii ale copilului, asfixiindu-l.

in cazul utilizarii prelungite a O₂, in concentratii mari sau la presiuni ridicate, pot aparea:

iritare locala a mucoasei

congestie si edemul alveolar

hemoragie intraalveolara

atelectazie

contactul prelungit duce la leziuni corneene si chiar orbire.

pot apare emfizeme masive subcutanate prin infiltratia oxigenului la nivelul tesuturilor.

daca cateterul se introduce mai mult, oxigenoterapia este ineficienta.

patrunderea gazului in esofag duce la distensie abdominala.

CAPITOLUL III

PLANURI DE INGRIJIRE

CAZ CLINIC NR. I

Sugarul R.A., in varsta de 4 luni (D.N. 10-XI-1999), din localitatea Saveni, judetul Botosani, prezinta la data de 1-III-2000 febra 39C, tuse productiva frecventa, obstructie nazala, dispnee, motiv pentru care se interneaza la Spitalul de Copii Botosani cu diagnosticul medical -bronhopneumonie.

Antecedente personale:

copil nascut la 9 luni, cu greutatea de 2300 g, alimentat natural 2 luni, apoi artificial cu lapte praf;

a efectuat toate vaccinarile conform varstei.

Antecedente heredo-colaterale:

neaga

Antecedente alergologice:

nu se cunosc.

DIAGNOSTIC DE NURSING

Dificultate in respiratie datorita obstructiei cailor respiratorii manifestata prin: dispnee, polipnee, tuse productiva, tiraj costal; alterarea circulatiei manifestata prin cianoza perioronazala discreta, tahicardie -150 batai/minut.

Dificultate in alimentatie prin deficit manifestata prin : inapetenta, senzatie de greata, meteorism abdominal.

Hipertermie datorita procesului inflamator pulmonar manifestata prin febra 39,2 C.

Dificultate in a dormi datorita obstructiei cailor respiratorii, dispneei si tusei, manifestata prin insomnie, agitatie.

Alterarea integritatii tegumentelor manifestata prin eritem.

PLAN DE NURSING

Data: 3.02.2000

Data 4-III-2000

Data 5-III-2000

FISA DE ANALIZE

FISA DE MEDICATIE

EVALUARE FINALA

Sugarul are o evolutie favorabila, reactioneaza la tratamentul medicamentos prescris.

Se continua administrarea de Miofilin, Prednison, Brofimen pana la data de 14-03-2000, administrarea de Gentamicina pana la data de 10-03-2000, Ampicilina pana la data de 14-03-2000 si Fortum pana la data de 18-03-2000.

Se externeaza pe data de 19-03-2000, cand se constata vindecarea clinica a sugarului.

CAZ CLINIC NR. II

Copilul P.R. in varsta de 8 luni (D.N. 14-V-1999), prezinta in urma cu 12 ore febra, obstructie nazala, dispnee, tuse productiva, motiv pentru care se prezinta la Serviciul de Primire al Spitalului de copii Botosani unde se interneaza cu diagnosticul medical -bronhopneumonie.

Antecedente personale:

copil nascut la 9 luni, cu greutatea de 3000 g, talia =50 cm, alimentat natural 3 luni, apoi cu lapte vaca, in prezent alimentatie diversificata.

a efectuat toate vaccinarile conform varstei.

Antecedente heredo-colaterale:

neaga

Antecedente alergologice:

nu este alergic la substante medicamentoase sau alimente.

DIAGNOSTIC DE NURSING

Dificultate in respiratie datorita obstructiei cailor respiratorii cu dispnee, polipnee, tuse productiva, tiraj intercostal; circulatie inadecvata manifestata prin cianoza perioronazala , tahicardie.

Dificultate in alimentatie prin deficit manifestata prin inapetenta, senzatie de greata, varsaturi, scadere ponderala.

deshidratare datorata varsaturilor manifestata prin piele uscata cu turgor diminuat, membrane si mucoase uscate, buze arse.

Hipertermie datorita procesului inflamator pulmonar manifestata prin febra 38,5 C.

Dificultate in a se odihni si a dormi datorita obstructiei cailor respiratorii, manifestata prin insomnie.

Alterarea integritatii mucoasei bucale datorita deshidratarii manifestata prin ulceratii ale mucoasei bucale.

PLAN DE NURSING

Data: 6.01.2000

Data: 7-01-2000

FISA DE ANALIZE

FISA DE MEDICATIE

EVALUARE FINALA

Sugarul are o evolutie clinica favorabila, reactioneaza la tratamentul medicamentos prescris.

Se continua administrarea de:

Miofilin, Prednison pana la data de 12-01-2000;

Gentamicina pana la data de 15-01-2000;

Ampicilina pana la data de 15-01-2000.

Se externeaza pe data de 16-01-2000, cand se constata vindecarea clinica a copilului.

CAZ CLINIC NR. III

Copilul E.C. in varsta de 1 an si 5 luni (D.N. 29-VIII-1998), cu domiciliul in Botosani, prezinta la data de 6-I-2000 obstructie nazala, stranut, tuse rara. Din data de 8-I-2000 prezinta febra, tiraj intercostal, dispnee, motiv pentru care se prezinta la Serviciul de Primire al Spitalului de copii Botosani unde este internat cu diagnosticul medical de bronhopneumonie.

Antecedente personale:

copil nascut la 9 luni, cu greutatea de 2500 g, talia 47 cm, alimentat natural 7 luni, apoi cu lapte vaca.

a efectuat toate vaccinarile conform varstei.

Antecedente heredo-colaterale:

neaga

Antecedente alergologice:

nu se stie alergic.

DIAGNOSTIC DE NURSING

Dificultate in respiratie datorita obstructiei cailor respiratorii manifestata prin: dispnee, tiraj intercostal, polipnee, tuse productiva;

Dificultate in alimentatie datorita obstructiei cailor respiratorii manifestata prin scadere in greutate;

Alterarea eliminarii intestinale: diaree manifestata prin scaune subtiri, apoase, in numar de 5-6 /zi.

Hipertermie datorita procesului inflamator pulmonar manifestata prin febra = 39 C.

PLAN DE NURSING

Data: 8.01.2000

Data: 10-01-2000

FISA DE ANALIZE

FISA DE MEDICATIE

EVALUARE FINALA

Sugarul are o evolutie clinica favorabila.

Se continua administrarea de:

Miofilin, Prednison pana la data de 12-01-2000;

Kanamicina pana la data de 14-01-2000;

Penicilina G pana la data de 17-01-2000.

Se externeaza pe data de 18-01-2000, cand se constata vindecarea clinica a copilului.

Capitolul IV

BIBLIOGRAFIE

Dr. Roxana Maria Albu -

"Anatomia si fiziologia omului" - Editura Corint, Bucuresti - 1997

Mircea Geormaneanu -

"Pediatrie", Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti, 1997 - vol. I.

Trifan N. Nicolae -

"Puericultura si pedriatie" - Editura Medicala, Bucuresti, 1997

Lucretia Titirca -

"Tehnici de evaluare si ingrijire acordate de asistentii medicali", Editura Viata Medicala Romaneasca, 1997 (vol. I)

Lucretia Titirca -

"Manual de ingrijiri speciale acordate pacientilor de asistentii medicali", Editura Viata Medicala Romaneasca, 1998

Corneliu Borundel -

"Manual de medicina interna"

G. Blata, coordonator -

"Tehnici de ingrijire generala a bolnavilor", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983

Note de curs

CAPITOLUL V

CONCLUZII FINALE

Rolul asistentei medicale este unic si consta in a ajuta bolnavul sau persoana sanatoasa in a-si mentine sau recastiga sanatatea (sau sa-l asiste in ultimele sale clipe).

Asistenta trebuie sa constituie o echipa cu medicul si cu tot personalul de specialitate care sa acorde ingrijiri necesare recastigarii independentei persoanei bolnave.

Procesul de nursing ofera o mai buna repartizare a sarcinilor si interventiilor. Fiecare asistenta prin aceste planuri va observa cu mai multa precizie orice schimbare in evolutia bolii sau insanatosire a persoanei.

Orice persoana sanatoasa nu ar avea nevoie de ingrijire din partea asistentei, in nevoia de a respira, de exemplu, daca boala nu ar impune aceste ingrijiri.

Aceasta metodologie, acest program ar determina o schimbare fundamentala, radicala, as putea spune, in ingrijirea bolnavului, dar si a omului sanatos, in toata asistenta medicala.

Totul consta in munca de echipa. In urma acestor planuri, ce este important este redobandirea increderii in sine, a curajului de a lupta cu boala.

Asistentei medicale ii revine sarcina sa-l ajute pe bolnav, cu tact, intelegere, delicatete si atentie. Cine nu intelege bolnavul, nu-i cunoaste psihologia, manifestand intoleranta fata de ciudateniile, reprosurile, criticile uneori nejustificate ale acestuia, dovedeste ca este strain de profesiunea medicala, inutil

Asistenta trebuie sa constituie un "corp comun" cu bolnavul.