Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA UMANA

sanatate

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Glomerulonefritele secundare disproteinemiilor si paraproteinemiilor
DEFECTUL SEPTAL INTERVENTRICULAR
Edemul acut laringian
Masajul
Bronsita cronica. Emfizemul pulmonar. Obstructia cailor respiratorii (173 grile) – test grila
Bolile renale chistice
OZENE - CONSIDERATII ETIOPATOGENICE
PENICILINA V - Prezentarea produsului.Variante tehnologice
DISPROPORTIA CEFALO-PELVICA
STEMI


PERSPECTIVE TEORETICE CU PRIVIRE

LA DEZVOLTAREA UMANA




Nevoia umana de incadrare logica a fenomenelor observate conduce la crearea de ipoteze si teorii care incearca sa explice realitatea in integralitatea sa. Teoria intr-o definitie larga este organizarea datelor, ideilor si ipotezelor intr-o maniera coerenta inter-relationata cu aspect generalizator, mergand pana la principii si legi.

Aceste afirmatii, concepte, ipoteze, principii, organizate in teorii cauta sa ofere explicatii, dar si predictii pentru fenomene, atat pentru timpul prezent, cat si pentru viitor.

Studiul teoriilor dezvoltarii este important, deoarece ofera posibilitatea de a privi dincolo de datele concrete ale dezvoltarii fizice si psihice, construind cadre explicative si comprehensive asupra dezvoltarii umane ca fenomen.

O teorie asupra dezvoltarii se poate focaliza doar asupra dezvoltarii cognitive, asa cum este cazul teoriei dezvoltarii cognitiv-constructiviste a lui J. Piaget sau a dezvoltarii psihoafective cum este cazul teoriilor psihanalitice, tocmai de aceea o viziune integratoare este necesar sa cuprinda cat mai multe dintre teoriile prezente in campul cercetarii psihologiei dezvoltarii.

In sinteza prezentata aici vom trece in revista behaviorismul, teoriile invatarii sociale, teoria cognitiv-constructivista a lui J. Piaget, si abordarile psihanalitice.

Abordarile psihanalitice

Abordarile psihanalitice sunt cele care incearca sa identifice forte existente, de regula in plan inconstient, adanc inradacinate in individ. Aceste forte in interactiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalitatii.

Parintele psihanalizei ca teorie si metoda este considerat Sigmund Freud (1856-1939). Atat in teorie, cat si in practica sa, psihanaliza post freudiana s-a sprijinit pe fundamentul oferit de intemeietorul sau, fundament care a deschis in primul rand un nou cadru de analiza, definind o noua directie in psihologie – psihologia abisala sau psihologia ce vizeaza sondarea inconstientului.

Personalitatea din punctul de vedere psihanalitic este organizata dupa un model dinamic si stratificat ierarhic, format din instante cu specializari functionale. Instantele personalitatii sunt: inconstientul ca rezervor al pulsiunilor si energiilor instinctuale, subconstientul sau preconstientul ca loc al cenzurii asupra pulsiunilor venite din incon-stient si instanta intermediara intre constient – inconstient si constientul ca ultima instanta ce realizeaza schimbul de informatii cu lumea reala –externa, cat si cu lumea interioara din sfera inconstien-tului si este definit de EU EGO) si SUPRAEU SUPEREGO

Organizarea dinamica a personalitatii presupune mecanisme de functionare si relatii intre instantele ce o compun, relatii ce se refera la dinamica pulsiunilor, dinamica exteriorizarii pulsiunilor in constient. Aceste mecanisme sunt: catharsisul, sublimarea, simbolizarea, refula-rea si cenzura.

Printre ideile fundamentale ale lui Freud este notiunea de comportament uman si, in consecinta, directia pe care o ia dezvoltarea personalitatii deriva din doua tendinte foarte puternice: pornirea de a supravietui si pornirea de a procrea (Roazen, 1975). Instinctul de supravietuire are o importanta secundara si este legat de o relatie cu mediul (Freud denumeste mediul drept realitate). Pornirea de a procrea este insa in mod constant descurajata si chiar impiedicata de realitate; de aceea sexualitatea are o atat de mare importanta in descrierea dezvoltarii umane de catre Freud. Sexualitatea este folosita de Freud intr-un inteles foarte larg. Sexualitate nu inseamna numai acele activitati evident asociate cu sexul, ci toate activitatile care pot fi legate de comportamentul sexual indiferent cat de primar (de exemplu, suptul degetului, fumatul). Dorintele sexuale sunt foarte importante in sistemul lui Freud incat acestora el le confera un termen special – libido. Libidoul este sursa de energie pentru dorintele sexuale, dupa cum dorintele sexuale sunt incadrate drept dorinte de libido.

Asadar viziunea psihanalitica a dezvoltarii are la baza principiul libidoului, „iar intreaga dezvoltare a individului este o succesiune de etape ale aparitiei, dezvoltarii si regresiunii libidinale” (Constantin Enachescu, 1998, p. 36).

Pe scurt, teoria lui Freud identifica trei nivele ale personalitatii: ID, Ego si SuperEgo (vezi figura).

SUPEREGO (SUPRAEU)

Constiinta

Sursa conflictului cu ID-ul

EGO (EU)

Mediator bazat pe realitate

Locul constituirii mecanismelor de aparare

ID (SINE)

Primitiv, instinctual, pasional – apare de la nastere

Sursa instinctelor primare

Freud imparte schimbarile de motivatie intr-o succesiune de ape care se disting prin obiectivele sau activitatilor necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape (vezi tabelul de mai jos); denumirea fiecarei etape reflecta modificarile in aria satisfactiei sexuale pe masura ce copilul se maturizeaza incepand cu etapa orala, trecand prin etapa anala, etapa falica, etapa de latenta si, in final, etapa genitala.

Etapele dezvoltarii psihosexuale:

Etapa

Varsta aproximativa

Caracteristici

Orala

0-8 luni

Sursele de placere sunt suptul, muscatul, inghititul si joaca cu buzele.

Preocupare pentru gratificarea imediata a impulsurilor.

ID-ul este dominant.

Anala

8-18 luni



Sursele de gratificare sexuala cuprind eliminarea fecalelor si urinei, precum si retinerea lor.

ID si EGO

Falica

18 luni-6 ani

Copilul devine interesant de organele genitale, sursa placerii sexuale implica manipularea organelor genitale – perioada complexului Oedip sau Electra.

ID, EGO, SUPEREGO

Latenta

6-11 ani

Pierde interesul in gratificare sexuala.

Identificarea cu parintele de acelasi sex.

ID, EGO, SUPER EGO

Genitala

Dupa 11 ani

Interes fata de modelul de placere sexuala, respingerea fixatiilor sau regresiilor.

* Dupa Guy R. Lefrançois, 1983

 

Erik Erikson – teoria dezvoltarii psihosociale

Este unul din cei mai importanti continuatori ai lui Freud, a carui teorie are relevanta pentru psihologia dezvoltarii copilului.

In 1950 publica lucrarea Childhood and Society, lucrare de mare circulatie si in prezent in literatura psihologica. Erikson duce formularile psihanalitice mult mai departe decat cele timpurii realizate de Freud. Cercetarile lui Erikson si scrierile sale au extins gandirea psihanalitica la domenii cum ar fi antropologia culturala, psihologia sociala, dezvoltarea copilului, psihologia gestaltista, literatura si arta. Opera lui Erikson vine in sprijinul profesionistilor si este organizata in cercuri care depasesc cercurile psihanalitice ale teoreticienilor si practicantilor – intre acestea fiind activitatile sociale, educatia speciala, educatia timpurie, ingrijirea copilului, psihiatria, psihologia si consilierea confesionala.

Teoria dezvoltarii personale si sociale a lui Erikson propune abordarea stadiala a formarii personalitatii pe latura socializarii. Daca psihologia copilului descrie o data cu Piaget dezvoltarea cognitiva a copilului, teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltarii cunoasterii sinelui in interactiunea cu ceilalti, respectiv, accentueaza asupra mediului social al dezvoltarii copilului.

Erikson micsoreaza interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mama, tata, copil – asa cum apare el in complexele Electra si Oedip si, desi accepta cadrele de baza ale dezvoltarii psihosexuale, el se axeaza pe influentele psihosociale ale dezvoltarii. Erikson pune in evidenta felul in care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalitati unice si, in acelasi timp, il sprijina pe individ sa devina un membru activ si creator al societatii.

Erikson propune ipoteza conform careia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul intregii vieti. In fiecare stadiu are loc o criza, ori un moment critic, de a carui rezolvare depinde cursul dezvoltarii ulterioare. Majoritatea oamenilor rezolva aceste crize satisfacator si efectele acestora sunt indepartate pentru a se misca spre alte provocari dictate de ritmul vietii, dar exista persoane care nu rezolva complet aceste crize si efectele lor continua sa puna probleme mai tarziu pe parcursul vietii. De exemplu, se considera ca multi adulti au inca de rezolvat probleme ce tin de criza identitatii manifestata in adolescenta. Cele opt stadii ale vietii dupa Erikson se identifica cu o criza majora ce trebuie rezolvata pentru a intruni conditiile unei personalitati sanatoase. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru ca asa cum am aratat, Erikson spre deosebire de alti teoreticieni nu considera ca dezvoltarea nu se incheie cu adolescenta, iar individul trebuie sa parcurga si ultimele trei stadii pentru a progresa. Cu fiecare stadiu parcurs si prin obtinerea unei rezolvari, individul capata o dimensiune a competentei sale. Stadiile dezvoltarii in perspectiva lui E. Erikson:

Varsta

caracteristici

de la nastere la 18 luni

construirea increderii versus pierderea increderii

▪ relatia de tip „a lua” – „a da in schimb”

18 luni la 3 ani

autonomie versus indoiala sau teama

relatia cu parintii

„a pastra” si „a lasa sa plece”, a elibera

conflictul dintre dorinta de a fi protejat si nevoia de a fi liber

3 ani la 6 ani

initiativa versus sentimentul de vina



Relatiile cu familia in general

explorarea posibilitatilor sinelui sau restrangerea lor

6 la 12

nevoia de a produce si construi lucruri versus

sentimentul de inferioritate sau credinta in incapacitate

Relatiile ce determina solutionarea crizei sunt cele legate de mediul scolar

Succesul aduce cu sine un sentiment de incredere in fortele proprii, iar esecul construieste o imagine de sine negativa, un sentiment de inadecvare si de incapacitate care determina comportamentul ulte-rior de invatare.

12 la 18 ani

corespunde conflictului intre construirea identitatii si confuzia la nivelul asumarii rolurilor

Relatiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni.

Descrierea psihologica se constituie in baza alegerii de tipul – a fi sau a nu fi tu insuti.

perioada tineretii

intimitate versus izolare

Relatiile determinante sunt legate de experiente privind competitia, cooperarea, prietenia, sexualitatea.

Axa psihologica este aceea a descoperirii si pierderii sinelui in celalalt.

perioada de viata adulta

reproducere versus autoconstructie

Relatiile determinante sunt cele cu partenerul si relatiile de munca

Axa psihologica este oferita de sintagma „a avea grija de”/ „a se ocupa de”

perioada batranetii

criza generata de pendularea intre integritate si disperare

axa psihologica fiind descrisa de capacitatea de a face fata ideii de a nu mai fi, de a muri

Behaviorismul

In deceniile 3 si 4 studiul copilului a fost profund influentat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behaviorista – o traditie ce vine din conceptia de „tabula rasa” a lui  J. Locke asupra intelectului uman. Behaviorismul a inceput in decadele anterioare cu cercetari efectuate de psihologi intre care este importanta contributia initiala a lui John B. Watson. Acesta sustine stiinta obiec-tiva a psihologiei in ideea ca orice studiu trebuie sa se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli si raspunsuri comporta-mentale si nu pe structurile inconstientului. Impresionat de activitatea lui Pavlov, acesta face un experiment in 1920, folosind principiul pavlovian al conditionarii clasice, aplicat comportamentului copiilor. Un copil de 9 luni a fost invatat sa se teama de un stimul neutru – un sobolan alb furios – dupa ce Watson i l-a aratat de cateva ori insotit de un sunet terifiant. Copilul care la inceput a fost tentat sa atinga micul obiect alb, foarte curand a inceput sa planga vehement intorcand capul sa nu mai vada. Watson considera mediul ca fiind forta suprema in dezvoltarea copilului si crede ca orice copil poate fi modelat de adult in orice directie daca sunt controlate atent asociatiile stimul – raspuns. In acest scop, a aplicat teoria conditionarii in cresterea copilului. In lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928) se recomanda parintilor sa nu se manifeste afectiv pentru a preveni rasfatul si comportamentul dependent. In opinia sa copii trebuie tratati ca tineri adulti, comportamentul parintilor trebuie sa fie obiectiv si ferm, dar bland. Copii nu trebuie imbratisati, sarutati, tinuti pe genunchi. Gesturile permise sunt legate de recompensa si salut si se rezuma la o strangere de mana sau bataie pe umar si o mangaiere pe crestet. In locul caldurii si dragostei, Watson recomanda parintilor sa foloseasca metode eficiente care sa-i ajute pe copii sa invete bunele obiceiuri. Aceasta conducere stiintifica a educatiei trebuie sa inceapa din primele luni de viata ale copilului printr-un program de hranire rigid si prin introducerea olitei de la varsta de 1-3 luni. In acest moment, practica moderna recomanda parintilor formarea deprinderilor de folosirea toaletei in intervalul de la 18 luni la 3 ani. La vremea sa aceasta recomandare a creat controverse in sensul ca aceasta abordare stiinti-fica a cresterii copilului, a fost considerata chiar si de adeptii ei rece, rigida si extrema. Ceea ce stim astazi este ca recomandarile lui Watson sunt prea dure si nu tin seama de nevoile si capacitatile copi-lului pentru a duce la o dezvoltare sanatoasa. Watson este pionierul behaviorismului – a psihologiei experimentale a copilului. Elementul cheie al acesteia este invatarea, iar factorii biologici (cei mentionati de Gesell si Freud) sunt importanti numai in masura in care asigura fundamentul de baza pentru raspunsurile invatate. Dupa Watson behaviorismul american a urmat cateva directii de dezvoltare. Prima, cea a lui Clark Hull – teoria reducerii conduitei – conform careia organismul actioneaza continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice si reduce starile de tensiune. Pe masura ce sunt satisfacute conduite primare: foame, sete si sex, acestora li se asociaza o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite inva-tate. De exemplu, sugarul cauta apropierea si atentia adultilor care il hranesc, in timp ce copilul va spala vasele pentru a-si primi banii de buzunar, bani asociati in mintea sa cu posibilitatea de a cumpara dulciuri care devin reductori placuti ai tensiunii conduitelor primare.

O alta directie a orientarii behavioriste este a conditionarii operante a lui Skinner. Acesta respinge ideea lui Hull cum ca reducerea conduitelor primare este singurul mod de a se determina organismul sa invete. El a observat a atat animale, cat si oamenii continua sa se comporte in maniere care duc la rezultate placute de toate felurile si inceteaza manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplacute. Dupa Skinner, comportamentul unui copil poate fi imbunatatit daca este urmat de orice fel de intarire, pe langa hrana si bautura, altele cum ar fi lauda, zambetul, o jucarie noua; dar compor-tamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii, dezaprobare parentala sau izolarea in camera sa. Skinner a aplicat aceasta teorie pentru a-si creste propria fiica. A fost obisnuita sa foloseasca olita ce avea un dispozitiv care declansa o melodie ori de cate ori copilul o folosea cu succes. Ca urmare, opera lui Skinner privind conditionarea operanta a inceput sa fie larg aplicata ca o paradigma de invatare behaviorista in psihologia copilului.



Freud, Erikson si Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixa de etape carora le corespund varste aproximative. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalitatii, Erikson considera dezvoltarea drept competenta sociala, iar Piaget accentueaza dezvoltarea intelectuala. In contrast cu acestea, abordarile behavioriste – numite si abordari despre dezvoltare in baza invatarii – nu descriu etape de dezvoltare, acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului, in schimb se concentreaza pe comportamentul imediat al copilului si pe fortele de mediu care influenteaza compor-tamentul.

Teoria invatarii sociale

Plecand de la teoria psihanalitica (dupa unii autori), in anii ’30 cercetatorii studiaza posibilitatea de testare a predictiilor psihanalitice si de transpunere a acestora intr-o teorie a invatarii. Influenta behavio-rista se intrevede prin nevoia de testare si experimentare si studiul comportamentului.

De exemplu, teoria lui Freud a prevazut ca frustrarea intensa a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate si neadaptare compor-tamentala, cum este agresiunea. Teoreticienii invatarii au adoptat aceasta ipoteza a legarii agresiunii de frustrare si au studiat-o in detaliu. Reactiile agresive ale copiilor sunt legate de masura frustrarii prin care au trecut si de recompensele si pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard, 1939). Cu aceasta constatare, dome-niul dezvoltarii copilului intra in mediu de laborator controlat stiintific, din care se naste o noua teorie: teoria invatarii sociale. Teoreticienii invatarii sociale accepta principiile conditionarii si intaririi identificate de behavioristi, dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul in care copiii si adultii achizitioneaza noi raspunsuri. Dupa al II-lea razboi mondial teoria invatarii sociale devine una din fortele dominante in domeniul cercetarii dezvoltarii copilului. Se contureaza astfel o serie de variante teoretice. Robert Sears este deschizatorul de drumuri in domeniul teoriei sociale in dezvoltarea personalitatii. Interesul special pe care Sears il arata teoriilor invatarii se poate explica prin apropierea de Clark L. Hull, caruia i-a fost si student si mai apoi coleg in anii petrecuti la Yale. Alte influente asupra lucrarilor sale vin din perspectiva invatarii sociale, in special influenta lui Dollard si Miller cu care Sears a colaborat intr-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei invatarii la problemele sociale imediate. Adoptand teoria lui Hull, atentia sa se concentreaza pe comportamentul insusit al copilului datorita asocierii cu reducerea conduitei primare. Hranirea prompta, precum si satisfacerea altor necesitati de dependenta ale copilului sunt considerate ca baza a invatarii sociale ulterioare. Treptat acestea duc prin asociere la aceste conduite secundare cum ar fi obtinerea apropierea fizice, atentiei, aprobarii parintilor. Aceasta dorinta de apropiere, atentie si aprobare reprezinta pentru parinti un instrument puternic de a-l invata pe copil regulile vietii sociale. Controlul parintilor devine in ultima instanta conduita secundara. Copiii si-l insusesc ajungand la autocontrol si constientizare. Dupa Sears modul in care parintii satisfac nevoia de hrana, caldura si afectiune a copilului este esential pentru dezvoltarea acestuia. De aceea cercetarile lui Sears se ocupa in principal de practicile de crestere a copilului – hranire, pedepsire, metode de disciplinare – ca fiind factori ce pot anticipa agresiunea, comportamentul dependent si autocontrolul copiilor. Alti teoreticieni ai invatarii sociale si-au propus sa demonstreze ca invatarea observationala si imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilariei. Albert Bandura a efectuat o serie de investigatii de laborator pentru a demonstra ca invatarea observationala numita modelare reprezinta baza unor mari varietati de comportamente insusite ale copilului cum ar fi agresiunea, conduita prosociala si imitatia conduitei sexuale. Bandura recunoscute ca de la varste foarte timpurii copilul achizitio-neaza multe din raspunsuri ascultandu-i pe ceilalti din jur, fara pedepse sau recompense directe. Intrebarea „ce anume ii face pe copii sa doreasca sa imite comportamentul anumitor modele” a gasit raspuns prin cercetarile lui Bandura si a celor ce au continuat studiile, care au demonstrat atractia copiilor fata de modele calde si puternice si care poseda obiecte dorite de ei sau alte trasaturi. Comportandu-se ca aceste modele, copiii spera sa obtina propriile resurse de valoare pentru viitor. Cercetarile lui Bandura continua sa influenteze in mare masura studiile privind dezvoltarea sociala a copiilor.

Cu toate acestea, schimbarile recente care au aparut in domeniul dezvoltarii copilului in ansamblu, au facut ca teoria sa devina mai cognitiva, confirmand abilitatea copiilor de a asculta, de a retine si abstractiza, reguli generale din seturi complexe de comportamente observate care le afecteaza imitatia si invatarea. Behaviorismul si teoria invatarii sociale au un impact major asupra muncii cu copiii. Modificarile comportamentale se refera la un set de proceduri practice care combina intarirea, modelarea si manipularea indiciilor situatio-nale pentru a elimina comportamente nedorite ale copiilor si pentru a spori adoptarea de catre acestia a unor raspunsuri acceptabile social. Aceste principii se aplica pe scara larga copiilor cu probleme comportamentale, dar s-au dovedit a fi eficiente si pentru rezolvarea unor probleme inerente copilariei. De exemplu, Bandura arata ca pentru un copil care se teme de animale, sa priveasca doi colegi care se joaca cu un caine, poate fi un moment de depasire a propriei temeri. Intarirea si modelarea sunt aplicate pentru formarea deprinderilor sociale la copiii care nu au prieteni pentru ca le lipseste acel comportament social afectiv.

J. Piaget – teoria cognitiv-constructivista a dezvoltarii

Conceptele de baza pe care le foloseste in teoria sa sunt preluate din biologie si logica. El postuleaza un efect de continuitate intre procesele biologice de adaptare a organismului la mediul in care traieste si procesele psihologice unde factorii exteriori si interiori ai dezvoltarii sunt indisociabili, si cunoastere care rezulta intr-o inter-actiune intre subiect si obiect. Astfel, functionarea inteligentei va fi descrisa prin termeni biologici (asimilare, acomodare, adaptare), iar structurile care sunt generate de functionarea sa sunt descrise in termeni logici (structuri logico-matematice, structuri de grup). Adapta-rea individului la mediu se face gratie celor doua mecanisme principale care constau in schimburile continue ce se stabilesc intre individ si mediul sau: asimilarea si acomodarea. Asimilarea se reali-zeaza gratie schemelor care se vor modifica prin acomodare.

Schemele perceptive sunt entitati abstracte ca si schemele mentale care corespund structurii unei actiuni. Nu percepem schema, dar percepem actiunea. Schemele perceptive sunt cele care permit realizarea actiunii. O schema se conserva, se consolideaza prin exer-citiu, dar se poate modifica fie generalizandu-se, fie modificandu-se sub presiunea lumii exterioare.

Sursa existentei si a modificarii schemelor reiese din cele doua momente ale adaptarii unui individ la mediul sau, acestea fiind: asimilarea si acomodarea.

Mecanismul intern pe care se bazeaza dezvoltarea de la un stadiu la altul este cel al asimilarii si acomodarii care caracterizeaza omul din primele zile de viata. Pe plan biologic, asa cum omul asimileaza substante si le transforma tot asa pe plan psihologic, obiectele sufera transformari cand sunt asimilate. Fenomenul invers asimilarii se numeste acomodare. Pe plan psihologic acomodarea corespunde procesului prin care presiunile din mediul extern duc la modificarea structurilor sau actiunilor individului, astfel ca atunci cand o schema se dovedeste inadecvata in fata unui obiect nou, prin acomodare, se produc modificari si diferentieri ale schemei. Acomo-darea comporta, deci, adaptarea schemei la realitatea obiectelor.

Echilibrul intre asimilare si acomodare duce la adaptare. Forma cea mai inalta de adaptare mentala dupa Piaget este inteligenta. Asimilarea si adaptarea intervin in toate actele de inteligenta, iar adaptarea intelectuala comporta un element de asimilare, adica de structurare prin incorporare si, de asemenea, inteligenta este acomodare la mediu si variatiile sale.

Piaget prezinta dezvoltarea din perspectiva stadialitatii genetice. Stadiul in aceasta perspectiva presupune:

q  ordinea diferitelor achizitii este neschimbata;

q  exista o structura proprie a stadiului si nu doar o juxtapunere de proprietati;

q  ca aceasta structura reconverteste achizitiile anterioare care nu dispar ci se manifesta in alta forma (in situatii regresive pot reaparea);

q  fiecare stadiu contine un moment de pregatire si unul de stabilitate;

q  fiecare stadiu contine germenii trecerii la urmatorul;

q  atat stadialitatea genetica, cat si cea dinamica sunt subdivizate in substadii (abordarea pe varste).

Stadiile dezvoltarii conform teoriei lui J. Piaget sunt:

q  Stadiul senzorio-motor: de la nastere la 2 ani;

q  Stadiul preoperator: de la 2 la 7/8 ani;

q  Stadiul operatiilor concrete: de la 7/8 ani la 11/12 ani;

Stadiul operatiilor formale: de la 11/12 ani la 15/16 ani.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1959
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site