Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport


Protectia consumatorului de alimente in spatiul Uniunii Europene

Alimentatie nutritie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Protectia consumatorului de alimente in spatiul Uniunii Europene

Protectia consumatorului de alimente in spatiul Uniunii Europene




1.1 Politica de protectie a consumatorului in spatiul european si extraeuropean

Protectia consumatorului este reglementata in Tratatul Constitutiv al UE intr-un Titlu distinct, al XIV-lea. Art. 153 (ex-art.129 A) din Tratatul de la Maastricht unde se precizeaza contributia Comunitatii la protectia sanatatii si a intereselor economice ale consumatorilor, la promovarea dreptului lor la informatie, la educatie si la apararea intereselor proprii. In acest scop, Comunitatea ia masuri in cadrul realizarii pietei interne si masuri care sustin si completeaza politica statelor membre. Astfel, toate persoanele fizice si juridice implicate in lantul comercial european trebuie sa se conformeze standardelor de calitate si etichetare ale UE.

Promovorea drepturilor consumatorilor este o valoare esentiala a UE, mereu dezbatuta in legislatia sa.

Aderarea la UE ofera o protectie suplimentara consumatorilor.

Exista 10 principii de baza conform carora legislatia UE protejeaza consumatorul, in oricare din tarile UE s-ar afla acesta.

Principiile respective nu constituie un sfat oficial al Consiliului in ceea ce priveste modul de interpretare a legislatiei sau politicii UE.

Principiile respective descriu nivelul minim de protectie, care conform dreptului comunitar, trebuie acordat consumatorului.

Detaliile si modul de aplicare a legislatiei comunitare difera de la o tara la alta, in functie de modul de transpunere a legislatiei comunitare la nivel national.

Politica de protectie a consumatorilor in UE se bazeaza pe urmatoarele 10 principii:[168]

1. Consumatorul are dreptul sa cumpere orice, indiferent unde s-ar afla

Doriti sa va faceti cumparaturile intr-o tara a UE? Legislatia comunitara va da dreptul sa va faceti cumparaturile fara a va ingrijora pentru plata drepturilor vamale sau a TVA la intoarcere (pentru tarile membre a UE).

Ca regula generala, autoritatile tarii voastre nu va pot impiedica sa importati un produs pe care l-ati achizitionat legal dintr-o tara a UE( exista cateva exceptii,ca de exemplu, pentru produse ca armele de foc sau articole care dauneaza moralului).

2. Daca ceva nu merge, raportati

3. Consumatorul are dreptul la inalte norme de securitate pentru produsele alimentare si alte bunuri de consum

Astazi orice magazin alimentar vinde produse care vin din toata Europa. Sunt aceste produse sigure? Da, trebuie sa fie. UE are o legislatie care contribuie la siguranta produselor alimentare. Nici un sistem legislativ nu poate garanta consumatorilor un grad de risc egal cu zero sau o securitate 100%, dar normele securitatii din tarile UE fiind printre cele mai inalte si sigure din lume.

O conditie generala a legislatiei UE este ca toate produsele vandute in UE trebuie sa fie sigure. Daca o intreprindere a descoperit ca a plasat pe piata produse periculoase, are obligatia legala sa informeze autoritatile.

4. Informati-va despre ceea ce mancati

De unde pot consumatorii sa afle ce contin alimentele? Trebuie sa citeasca informatia de pe ambalajul produsului! Legislatia UE privind etichetarea produselor alimenatre permite sa aflam ce mancam. Informatiile complete asupra ingredientelor utilizate pentru elaborarea unui produs alimentar trebuie indicat pe eticheta, cat si colorantii, conservantii, edulcorantii si alti aditivi chimici utilizati.

Ingredientele produselor la care anumite persoane sunt alergici- de exemplu, nucile-acestea trebuie mentionate pe eticheta, chiar daca cantitatea utilizata este mica.

Legislatia UE privind etichetarea produselor alimentare impune utilizarea termenului de „biologic” si a numelui asociat produsului de calitate ce provine din regiuni particulare ale Europei: de exemplu, daca produsul este etichetat Prosciutto di Parma, putem fi siguri ca produsul (jambonul) provine din Parma, daca este etichetat Kalamata, putem fi siguri ca maslinele provin din Kalamata. Legislatia UE permite sa aflam daca un aliment este modificat genetic (GM). Daca este cazul, atunci trebuie sa fie etichetat ca atare.

5. Contractele trebuie sa fie corecte fata de consumatori.

Legislatia UE stipuleaza ca clauzele contractuale abuzive sunt interzise, indiferent de numarul contractelor incheiate sau de locul unde acesta a fost incheiat.

6. Consumatorul poate sa anuleze contractul.

Conform dreptului comunitar, consumatorii sunt protejasi de anumite contracte, principiul general fiind:

contractul se poate anula in 7 zile.

dreptul comunitar protejeaza consumatorii si in cazul achizitionarii produselor prin Internet, prin corespondenta sau telefonic sau alte tipuri de vanzari la distanta. Pentru unele servicii financiare contractul se anuleaza si in 14 zile lucratoare.

7. Compararea preturilor trebuie sa fie facila

Cum este posibila comparaea preturilor la doua marci de cereale pentru micul dejun daca unul din ele este intr-un ambalaj de 375g si altul intr-un ambalaj de 500g? Conform legislatiei comunitare magazinele trebuie sa indice „pretul unitar” al produselor- pretul per kg sau per litru- pentru a compara care este mai avantajos ca pret.

8. Consumatorul nu trebuie indus in eroare

Publicitatea care induce in eroare si insala consumatorul este interzisa conform legilor comunitatii europene. Daca se face o vanzare prin telefon, prin corespondenta sau on-line vanzatorul trebuie sa fie cinstit si onest fata de cumparator. Conform legislatiei, trebuie sa se prezinte, cine sunt, ce vinde, costurile (taxele si pretul livrarii) si termenul de livrare.

9. Dreptul la protectia vacantei, concediului

10.Consumatorul are dreptul la recurs in cazul litigiilor transfrontaliere

In fiecare din cele 25 State membre ale UE, cetatenii pot obtine informatii in limba oficiala a tarii, apeland gratuit la serviciul de informatii al Comisiei „Europei Direct”.

Comisia Europeana are birouri in fiecare din capitala celor 25 State membre, cat si in unele orase mari. Aceste birouri pot oferi informatii si documentatie in limba tarii in care va aflati.

Reteaua Centrelor europene ale consumatorilor ale Comisiei a crescut in ultimul timp (cuprinde 13 State membre), si poate oferi informatii despre drepturile consumatorilor.

Reteaua Centrelor nationale de informatie si asistenta a retelelor extrajudiciare europene (EJE), ajuta consumatorii sa depuna plangere impotriva comerciantului dintr-o alta tara membra angajandu-se intr-un recurs transfrontalier via un program extrajudiciar.

Reteaua EJE cuprinde 15 state membre plus Norvegia si Islanda.

In aplicarea acestor dispozitii, statele membre sunt abilitate sa mentina sau sa stabileasca masuri de protectie mai stricte, cu conditia ca acestea sa fie compatibile cu legislatia europeana. Curtea de Justitie de la Luxembourg a fost deseori chemata sa se pronunte in astfel de cazuri; statele membre au incercat sa utilizeze reglementarile referitoare la protectia consumatorului drept un instrument pentru promovarea unor politici sau actiuni protectioniste.

Tratatul de la Amsterdam recunoaste politica privind protectia consumatorului

ca o politica de sine statatoare intr-o masura mult mai mare, instituind si o baza legala pentru diverse actiuni la nivel european.[168]

Prima abordare a necesitatii de a se elabora o politica privind protectia consumatorilor a avut loc in anul 1972, in cursul unei reuniuni la Paris a sefilor de state si de guverne din tarile membre UE, cu ocazia primirii de noi membrii in alianta (Marea Britanie, Danemarca si Irlanda).

Preambulul acestui document mentioneaza motivele esentiale ale acestui demers:

Ø      consumatorul nu mai este considerat un simplu cumparator, ci este o persoana implicata in diversele aspecte ale vietii sociale;

Ø      pozitia consumatorului pe piata nu mai este cea a unui cumparator izolat pe o piata locala, ci acesta face obiectul unor campanii publicitare si altor forme de presiune din partea agentilor economici, foarte bine organizate;

Ø      realitatea economiei de piata impune actiuni vizand informarea consumatorilor asupra drepturilor lor si protectia acestora fata de abuzurile care pot rezulta din practicile comerciale;

Ø      practicile neloiale, considerate pana de curand ca operand numai in cadrul concurentei intre producatori, se manifesta si in relatiile dintre producatori si consumatori;

Ø      consumatorii au realizat faptul ca, actionand numai individual, puterea lor este redusa; de aceea s-au grupat in organizatii reprezentative, a caror activitate trebuie sprijinita.

In anul 1975 s-a adoptat primul „Program Preliminar Comunitatii Europene privind Protectia si Informarea Consumatorului” care a stabilit elementele fundamentale ale unei politici de protectie a consumatorilor, valabile si in prezent.

In anul 1981, a fost adoptat un al doilea program, care a avut ca rezultat o serie de Directive Europene privind protectia

consumatorilor, in domenii cum ar fi: publicitatea inselatoare, comertul la distanta, securitatea produselor, creditul de consum, serviciile oferite de agentiile de turism etc.

In anul 1985, Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite a adoptat „Principiile Directoare pentru Protectia Consumatorului” ca rezultat al numeroaselor studii, consultari si colaborari ale diferitelor organisme ONU cu o multitudine de institutii nationale, document care urmeaza sa fie transpus in practica de catre toate statele membre ONU.

Impulsul elaborarii acestui document a provenit din partea tarilor mai putin dezvoltate, sprijinite de catre organizatiile guvernamentale si organizatia care sprijina interesele consumatorilor pe plan international denumita „Consumers International” (CI).

Principiile Directoare urmaresc asigurarea conditiilor care permit realizarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor.

Pentru asigurarea acestor drepturi, guvernele din tarile membre ONU sunt chemate sa adopte masurile corespunzatoare, in plan legislativ – prin asigurarea reglementarilor de resort, in plan institutional – prin crearea institutiilor care sa urmareasca respectarea prevederilor legale in domeniu si in plan social prin manifestarea concreta a disponibilitatii de dialog cu reprezentantii societatii civile.

Principiile Directoare contin o serie de recomandari explicite adresate agentilor economici, in ceea ce priveste raporturile lor cu beneficiarul final al activitatii acestora – consumatorul individual.

Totodata, acestea prevad o suma de elemente pe care trebuie sa le indeplineasca marfa pentru a satisface, intr-o masura rezonabila, asteptarile consumatorilor.

Pachetul de masuri recomandate guvernelor, menite sa asigure protectia vietii si a sanatatii consumatorilor, are ca subiect marfa oferita spre comercializare, denumita in continutul documentului „produs” sau „bun de consum”.

Prin obiectivele vizate de Principiile Directoare se urmareste sa se faciliteze producerea si distribuirea de marfuri corespunzatoare nevoilor si dorintelor consumatorilor si in conformitate cu cerintele pietei.

Principiile Directoare se refera, in mod concret, la urmatoarele domenii: siguranta in consum;

promovarea intereselor economice ale consumatorilor,

adoptarea de standarde privind siguranta in utilizare si calitatea bunurilor de consum,

asigurarea conditiilor de distributie pentru bunurile de consum,

asigurarea posibilitatilor de compensare a daunelor suferite de consumatori, realizarea de programe pentru educarea si informarea consumatorilor, realizarea de programe pe domenii speciale, cum sunt alimentele, apa, medicamentele.

Punctul de referinta il reprezinta anul 1993, cand, Tratatul de la Maastricht privind constituirea Uniunii Europene a dedicat in intregime Articolul 129A problemelor de protectie a consumatorilor.

Accesul consumatorilor la o piata diversificata a fost realizat prin politica de stimulare a concurentei in tarile membre ale UE, prin politica agricola comuna si prin politica de libera circulatie a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor.

Politica de stimulare a concurentei, prin eliminarea taxelor vamale intre tarile membre, stabilirea unui tarif vamal comun fata de tarile terte si eliminarea restrictiilor cantitative privind schimburile comerciale intre tarile membre ale UE, a imbunatatit considerabil pozitia consumatorilor.

Concurenta agentilor economici a fost protejata prin masuri de franare sau de interzicere a oricaror aranjamente intre agentii economici, de natura sa impiedice manifestarea libera a concurentei pe piata comuna europeana.

Astfel, sunt interzise aranjamente care au ca obiectiv impunerea pretului de vanzare sau de cumparare, limitarea productiei sau a investitiilor, repartizarea pietelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, aplicarea unor conditii discriminatorii partenerilor comerciali.

Asigurandu-se libera circulatie a persoanelor, s-a impulsionat piata muncii, s-au asigurat conditii de tratament egal pentru orice lucrator, ceea ce a dus la sporirea productiei si la diversificarea ofertei de marfuri.

Dezvoltarea politicii de protectie a consumatorului in fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene este motivata, atat pe plan economic, cat si social.

Procesul de integrare economica a statelor membre in UE include necesitatea de a proteja consumatorii pe aceasta piata largita, prin diverse masuri, cum ar fi:

Ø      elaborarea de regulamente nationale asupra sigurantei si calitatii marfurilor oferite consumatorilor,

Ø      controlul public asupra modalitatilor de fixare a preturilor si a tarifelor marfurilor, reglementarea practicilor comerciale,

Ø      reclamei,

Ø      a metodelor de vanzare,

Ø      informare asupra caracteristicilor produselor oferite pe piata,

Ø      asupra etichetarii

Ø      si ambalarii produselor, etc.

(Directiva Parlamentului European si a Consiliului 96/025 (COD) privind hotararile judecatoresti in legatura cu protectia intereselor consumatorilor).

Politica UE privind promovarea intereselor consumatorilor trebuie sa contribuie la atingerea unui nivel ridicat de protectie a consumatorilor, prin :

Ø      masuri de protejare a sanatatii si sigurantei consumatorilor;

Ø      masuri de promovare a intereselor economice ale acestora,

Ø      masuri de crestere a educatiei si asigurarii informarii adecvate a consumatorilor;

Ø      masuri care sa duca la audierea si reprezentarea reala a intereselor consumatorilor, care sa ofere un acces eficient la legislatie si la justitie pentru consumatori, inclusiv mecanisme de despagubire individuala si colectiva .

Crearea unui spatiu unic fara frontiere incurajeaza autoritatile comunitare si statele membre sa adopte reguli uniforme, masuri juridice pro-consumatori in propriile lor tari, in scopul eradicarii obstacolelor din calea procesului de armonizare.

Buna functionare a pietei interne unice necesita dezvoltarea unei politici active a consumatorilor care sa tinda, in special, la corectarea imperfectiunilor care vor aparea pe noua piata referitoare la dificultatea consumatorilor de a obtine informatii asupra produselor care vin din strainatate, cresterea si diversificarea ofertelor, cresterea riscului defectelor si a accidentelor cauzate prin folosirea produselor de catre consumatori, bariere suplimentare privind accesul la justitie, gradul de reprezentare scazut a intereselor consumatorilor in organismele de luare a deciziilor la nivel comunitar.

Uniunea Europeana pledeaza in favoarea recunoasterii unei politici de protectie a consumatorului specifica si distincta de politicile traditionale ale Tratatului. UE recunoaste necesitatea de a garanta consumatorilor de pe piata interna europeana un nivel minim obligatoriu de protectie sociala.

De asemenea, necesitatea de armonizare este presanta in domeniul calitatii si sigurantei marfurilor, in ceea ce priveste protectia sanatatii consumatorilor, stabilirea responsabilitatii pentru produsele comercializate, pentru practicile comerciale folosite, pentru anumite metode de vanzare, pentru garantiile si serviciile acordate dupa vanzare.

Relatia dintre politica pietei interne si politica de protectie a consumatorului este inca ambigua. De ani de zile, politica protectiei consumatorului a fost tratata ca un produs auxiliar al politicii privind constituirea pietei unice.

Masurile de protectie a consumatorului au fost adoptate numai atat timp cat acestea au contribuit la dezvoltarea politicii pietei interne.

Astfel, s-a dat prioritate instrumentelor privind informarea cu privire la etichetarea si prezentarea marfurilor, reglementarea reclamei amagitoare, indicarea preturilor pentru produsele alimentare si nealimentare etc., precum si instrumentelor privind armonizarea legislatiei, a regulilor si a prevederilor administrative ale statelor membre in privinta compozitiei si a denumirii marfurilor aflate in circulatie si in privinta sigurantei acestora.

Politica de protectie a consumatorului are caracteristica de a se extinde peste alte politici economice, fara a fi inclusa in mod particular in nici una.



Natura orizontala a politicii de protectie a consumatorului nu indica lipsa de unitate in ceea ce priveste drepturile consumatorului.

Unitatea deriva dintr-un punct de vedere unic si specific pe care politica de protectie a consumatorului intentioneaza sa-l promoveze, acela al consumatorului.

De aceea, este esential sa se acorde o consideratie mai mare intereselor consumatorului si de catre celelalte politici comunitare care ar afecta consumatorii.

Cu toate acestea,politica protectiei consumatorului nu a fost vazuta ca o politica autonoma care trebuie integrata asemenea celorlalte politici comunitare.

In sistemul prezent de aplicare a legislatiei UE, eficienta participarii consumatorilor la aplicarea drepturilor consumatorului european ramane dependenta de eforturile facute la nivel national pentru imbunatatirea accesului la justitie al consumatorului, in instantele nationale sau in alte structuri de aplicare.

Pe plan institutional, promovarea intereselor consumatorilor, ca parte integranta a unei politici care are in centru bunastarea cetatenilor, este sustinuta de infiintarea, in anul 1989, a Serviciului de Politici ale Consumatorului, ca organism autonom si parte componenta a Comisiei Europene.

In anul 1995, Serviciul a devenit un Directorat General, respectiv Directia XXIV – Politici ale Consumatorului, avand ca atributii: sa asigure ca interesele consumatorilor sunt luate in considerare, in contextul dezvoltarii altor politici ale Comunitatii Europene, sa intareasca transparenta pietei, sa imbunatateasca siguranta produselor oferite consumatorilor pe piata UE, sa intareasca increderea consumatorilor, in special prin imbunatatirea schimbului de informatii, sa dezvolte un sistem de dialog intre Comisii si organizatiile care ii reprezinta pe consumatori. Prioritatile majore ale Serviciului de Politici ale Consumatorului ce caracterizeaza perioada actuala se refera la protectia intereselor consumatorilor in legatura cu furnizarea serviciilor publice esentiale, asigurarea serviciilor financiare care sa vina in intampinarea asteptarilor consumatorilor, facilitarea posibilitatii consumatorilor de a beneficia de pe urma oportunitatilor prezentate de societatea informationala, sprijinirea consumului, asistarea tarilor din Europa de Est si Centrala la dezvoltarea politicilor de protectie a consumatorului, ajutarea tarilor din lumea a treia la imbunatatirea consumului.

Directia reprezinta expresia interesului constant al UE pentru imbunatatirea pozitiei consumatorilor europeni pe piata. In prezent, aceasta s-a transformat in Directia Generala pentru Sanatate si Consumatori (SANCO).

Pentru a asigura o reflectare corespunzatoare a intereselor consumatorilor in activitatea de standardizare, Consiliul ISO a hotarat, inca din anul 1964, prin Hotararea nr. 48/1964, sa incurajeze participarea consumatorilor la lucrarile de standardizare.

In acelasi scop, ISO a infiintat, in anul 1978, Comitetul pentru Politica Consumatorilor (COPOLCO) cu rolul consultativ in ceea ce priveste studierea mijloacelor prin care consumatorii sa fie ajutati sa beneficieze de standardizare si sa participe la activitatea de standardizare nationala si internationala, promovarea din perspectiva standardizarii a informarii, formarii si protectiei consumatorilor, facilitarea schimbului de experienta privind participarea consumatorilor la activitatea de standardizare nationala si internationala, asigurarea unei legaturi permanente cu comitetele ISO ale caror lucrari se refera la subiecte care prezinta interes pentru consumatori. Comitetul pentru Politica Consumatorilor urmareste promovarea utilizarii si intelegerii de catre organizatii a rolului standardelor in ridicarea nivelului de incredere a consumatorilor.

Preocupari similare pot fi puse in evidenta si la nivelul organismelor europene de standardizare. Astfel, in anul 1995, a fost infiintata Asociatia Europeana pentru Coordonarea Reprezentarii Consumatorilor in Activitatile de Standardizare (ANEC).

In ceea ce priveste acquis-ul comunitar in materia protectiei consumatorului, se poate spune ca este extrem de vast, cuprinzand atat dispozitii referitoare la protectia si siguranta consumatorului european, cat si dispozitii amanuntite in domeniul standardelor de calitate si a raspunderii ce poate reveni producatorilor sau celor care comercializeaza produse si servicii.

O expunere amanuntita a intregului acquis in aceasta materie ar risca sa produca confuzie, intr-atat este de detaliat si intrinsec interferat cu alte capitole ale acquis-ului. De aceeam ne vom limita doar la a semnala o evolutie de ultima ora in domeniul politicii de protectie a consumatorului, careia se tinde sa i se acorde o tot mai mare importanta, anume problema emiterii in mediu a organismelor modificate genetic. Ele intereseaza atat sub aspectul protectiei sanatatii, cat si sub cel al protectiei consumatorului.

Au existat dezbateri intense cu privire la motivele etice care impiedica experimentele de acest gen.

Avand in vedere ca, in general, consumatorii considerau imprecise tehnicile de inginerie genetica, Consiliul CE a emis directive referitoare la obtinerea si utilizarea deliberata, in mediu, a alimentelor si organismelor modificate genetic.

Directiva 18/01/CEE se refera la potentialele efecte averse ale eliberarii acestora in mediu, acestea fiind dovedite de aparitia bolilor umane, dar si ale animalelor si plantelor.

Diseminarea bolilor infectioase este datorata tot acestei eliberari in mediu a organismelor modificate genetic. Directiva precizeaza ca introducerea lor trebuie facuta cu respectarea principiului “pas cu pas”, analizandu-se efectele cumulative pe termen lung.

Implementarea acquis-ului comunitar in Romania presupune atat adoptarea de acte normative care sa alinieze reglementarile romane la standardele existente in EU, cat si punerea in aplicare a respectivelor reglementari.

Negocierile in vederea aderarii vizeaza atat aproximarea legislativa, cat si evaluarea capacitatii administrative si institutionale de aplicare a legislatiei adoptate si armonizate.

Ordonanta nr. 21/1992 privind protectia consumatorului - subliniaza ca libertatea de a alege este un drept esential al consumatorului.

In concretizarea acestei idei, Ordonanta prevede ca statul va garanta accesul nelimitat al consumatorilor la produse si servicii si informarea lor completa in acest domeniu.

Ordonanta nr.21/1992, cu modificarile ulterioare, precizeaza principalele drepturi ale consumatorilor: protectia impotriva riscurilor produselor si serviciilor care prejudiciaza viata, sanatatea sau securitatea persoanelor, informarea completa, educarea in calitate de consumatori cu privire la caracteristicile produselor si serviciilor, accesul nelimitat la piete, acordarea de despagubiri pentru prejudiciile cauzate de calitatea necorespunzatoare a produselor sau serviciilor, interzicerea comercializarii produselor falsificate sau a substitutelor in dauna consumatorilor.

Institutiile abilitate sa implementeze masurile legislative si politicile in domeniu sunt: Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorului,Ministerul Integrarii Europene, Ministerul Finantelor Publice, Ministerul Justitiei, Ministerul Agriculturii, Padurilor, Apelor si Protectiei Mediului,Agentia Nationala Sanitar-Veterinara, Agentia Nationala pentru Intreprinderi Mici si Mijlocii si Cooperatie, Consiliul National al Audio-Vizualului.

Pentru transpunerea acquis-ului comunitar in domeniul protectiei sanatatii si consumatorului in Romania exista Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorului (ANPC), organism care coordoneaza politicile in domeniul protectiei consumatorului si care supravegheaza piata si implementarea legislativa si administrativa a masurilor in acest domeniu.

Aceasta este un organ al administratiei publice centrale de specialitate, aflat in subordinea primului ministru, care are urmatoarele atributii: coordoneaza si realizeaza strategiile si politica Guvernului in domeniul protectiei consumatorului, actioneaza pentru combaterea practicilor care dauneaza sanatatii, securitatii sau intereselor economice ale consumatorilor.

In vederea protectiei consumatorului la nivelul UE a fost creat Sistemul Tranzitional de Schimb Rapid de Informatii (TRAPEX).

Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorului este punct de contact pentru TRAPEX, care acopera produsele care prezinta un risc grav pentru sanatatea si protectia consumatorului, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor (ANPC) este organul de specialitate al administratiei publice centrale, subordonat Guvernului, care coordoneaza si realizeaza politica Guvernului in domeniul protectiei consumatorilor.

In subordinea ANPC sunt plasate institutii executive pentru verificarea conformitatii produselor cu standardele, cum sunt: Oficiile judetene pentru Protectia Consumatorilor, Centrul National pentru Incercarea si Expertizarea Produselor (LAREX), dotate cu retele proprii de laboratoare.

1.2 Rolul consumatorului in elaborarea politicii alimentare

Participarea consumatorilor la elaborarea politicii alimentare a devenit foarte importanta atat la nivel national cat si la nivel international.

Preocuparile consumatorilor variaza considerabil de la o tara la alta, dar obiectivul principal al politicii alimentare ramane calitatea si inocuitatea alimentelor. Scopul principal al tuturor reglementarilor cu privire la alimente este protectia contra produselor periculoase pentru sanatatea umana.

Din punctul de vedere al consumatorului, care nu este cercetator in produse alimentare, este important ca macar sa identifice procesul de luare a deciziilor in ceea ce priveste continutul acestora.

Alt obiectiv al dreptului alimentar este protectia contra falsului. Consumatorul nu trebuie sa fie inselat prin informarea gresita pe care o primeste in legatura cu alimentele.

Consumatorul are dreptul sa primeasca informatie suficienta. Consumatorului trebuie sa i se ofere informatie suficienta, astfel incat sa poata sa faca decizia de cumparare.

Din punct de vedere al consumatorului, un alt aspect imporatnt al politicii alimentare este cresterea politicii calitatii.

Prin recunoasterea mutuala, prin care produsele vandute in mod legal intr-un Stat Membru trebuie sa fie acceptate si in alte state membre, se face apel pentru politici ale calitatii la nivel national. Statele, trebuie sa gaseasca prin industria nationala, care aduce argumente in mod natural legate de dezavantajele concurentiale in cazul unor prevederi mutuale mai restrictive, o solutie acceptabila si pentru consumator si pentru industrie.

Prin implementarea legilor protectiei consumatorului, o natiune cauta sa-si protejeze cetatenii de pericolul consumarii unor produse care nu respecta standardele nationale de sanatate si siguranta.

Deoarece legislatia protectiei consumatorului prezinta diferente mari de la o tara la alta, un produs care respecta standardele de sanatate si siguranta ale unei tari nu se conformeaza in mod necesar acelorasi standarde dintr-o alta tara, si prin urmare, i se poate interzice comercializarea pentru consumatorii din tara respectiva.

Atingerea unui echilibru intre implementarea schimbului liber si protectia consumatorilor este o sarcina dificila pentru tarile care intra in acorduri de comert liber.

Astfel, armonizarea si standardizarea legilor protectiei consumatorilor este esentiala pentru succesul unui acord de liber schimb.

La inceputul celui de-al 21-lea secol, pentru comunitatea internationala este o provocare definirea unor principii care vor sta la baza politicii alimentare. In multe tari consumatorii cunosc putin despre GATT, Acordul SPS si OTC, Comisia Codex Alimentarius, Organizatia Mondiala a Comertului cat si despre alte organizatii internationale care-si desfasoara lucrarile in domeniul calitatii si inocuitatii produselor alimentare.

Consumatorii de rand percep putin cum activitatea acestor organizatii influienteaza viata lor cotidiana si alegerea produselor alimentare.

Preocuparile individuale ale consumatorilor pentru calitatea si inocuitatea produselor alimentare se manifesta si la nivel mondial.

Oricine este preocupat de ceea ce mananca, calitatea si inocuitatea produselor alimentare ocupa un loc important printre problemele ridicate de consumatori, chiar daca sunt dintr-o tara dezvoltata sau in curs de dezvoltare.

Chiar daca aspectele calitatii si inocuitatii produselor alimentare atinse de multi consumatori variaza de la o tara la alta, de la Nord la Sud, de la o societate dezvoltata la una in curs de dezvoltare, de la o tara mica la alta mare, preocuparile comune ale tuturor consumatorilor referitoare la alimente sunt universale.

Puterea publica si comunitatea internationala a intreprinderior sunt de parere ca este necesara abordarea unor intrebari legate de calitatea si inocuitatea produselor alimentare intr-un context international.

Guvernele, FAO, OMS si OMC, intreprinderile multinationale si asociatiile profesionale de industrie agro-alimentara au luat parte la elaborarea politicii referitoare la inocuitatea si comertul alimentelor la nivel international. Riscul de origine alimentara cum ar fi cele din cauza aditivilor, pesticidelor dar si alti contaminanti, figureaza printre problemele alimentare pe care consumatorii doresc sa o trateze cu prioritate cu ajutorul puterii publice si industriale, din majoritatea tarilor. Oricare ar fi preocuparile consumatorilor, una este clara si anume aceea ca in toate tarile consumatorii cer ca alimentele sa fie salubre, sa aiba dreptul la alegere, si foarte important – produsele sa fie etichetate.

Etichetarea sa fie lizibila, clara astfel incat sa permita dreptul de a alege in functie de criteriile pe care acestia le considera importante.

Participarea consumatorilor la elaborarea politicii alimentare s-a impus atat la nivel national cat si la nivel international. Cum domeniul alimentar si preocuparile consumatorilor variaza considerabil pana in detalii de la o tara la alta, este important ca asociatiile de consumatori sa se concentreze asupra politicii nationale ale calitatii si inocuitatii alimentelor.

Participarea la nivel national permite asociatiilor de a acumula cunostinte in domeniu si experienta tehnica in materie de elaborare a politicilor care le este utila pentru a sprijini participarea consumatorilor la nivel international.

Situatia difera de la o tara la alta, de la o asociatie a consumatorilor la alta, de interesele privind politica alimentara si de cunostintele in domeniu, cat si de gradul de deschidere la dezbaterile nationale a politicii alimentare cu participarea consumatorilor.

Tarilor membre la Codex li se cere stabilirea unui Comitet national Codex si un serviciu central de legatura cu Codex.

Participarea asociatiilor de consumatori la elaborarea politicii alimentare, la nivel national si international, comporta anumite atuuri.

Asociatiile de consumatori pot la minimum sa indice sau sa decida ce este impotant pentru consumatori sau sa aduca la cunostinta preocuparile membrilor. Multe asociatii de consumatori atat din tarile dezvoltate cat si din cele in dezvoltare sunt la fel de competente asupra aspectelor stiintifice sau economice ale alimentelor, asupra procesului decizional si asupra altor subiecte pertinente. Consumatorii care participa la elaborarea politicii sunt considerati o ,,busola etica” ce indica directia pentru puterea publica si industrie pentru a raspunde intereselor publice.

Rolul consumatorului in practicile legate de siguranta alimentelor este important deoarece Consumatorul reprezinta punctul final al lantului alimentar.

Un aliment care s-a aflat in bune conditii la momentul achizitionarii trebuie sa fie tratat cu atentie pentru a se evita contaminarea in gospodarie.

In final, calitatea si siguranta alimentelor se bazeaza pe eforturile tuturor celor implicati in lantul complex care include productia agricola, procesarea, transportul si consumul. Conform Uniunii Europeane si Organizatiei Mondiale a Sanatatii – siguranta alimentelor este o responsabilitate a tuturor, incepand de la originea lor pana in momentul in care ajung pe masa. Pentru a mentine calitatea si siguranta alimentelor de-a lungul lantului amintit, este nevoie atat de proceduri care sa asigure faptul ca alimentele sunt integre, precum si de proceduri de monitorizare care sa asigure ducerea la capat a operatiunilor in bune conditii.

Siguranta alimentelor nu poate deveni un fapt real decat daca ea constituie o responsabilitate a tuturor celor implicati in domeniul alimentar, de la profesionisti la consumatori. De-a lungul lantului alimentar, sunt implementate diverse proceduri si mecanisme de control, care se asigura ca alimentele care ajung pe masa consumatorului sunt comestibile si ca riscul contaminarii este redus la minim, in asa fel incat populatia sa fie mai sanatoasa in urma beneficiilor aduse de alimente sigure si sanatoase. Totusi, riscul zero in alimente nu exista si trebuie sa fim constienti de faptul ca cea mai buna legislatie si cele mai bune sisteme de control nu ne pot proteja intru totul impotriva celor care au intentii rele. Cel mai bun mod in care putem sa punem in practica siguranta alimentelor este sa fim bine informati referitor la principiile de baza ale producerii alimentelor si a tratarii lor sigure la noi acasa.

1.3 Publicitatea inselatoare. Securitatea si informarea consumatorului

Conform reglementarilor comunitare, publicitatea este definita ca fiind forma de comunicare efectuata in cadrul unei activitati comeciale, industriale, artizanale sau orice alta activitate cu scopul de a promova produse sau servicii (.)”. O definitie mai pragmatica este data de jurisprudenta care califica publicitatea ca orice mijloc de informare ce permite, unui potential client, sa-si faca o opinie asupra produsului.

Publicitatea referindu-se si la ambalajul produsului.

In ultima vreme, diferitele forme de publicitate au devenit, in general,deosebit de agresive, aproape obligandu-l pe consumator sa achizitioneze un produs sau servicii anume.

Publicitatea sub forma de reclama ar putea sa nu vehiculeze informatii complete, corecte si exacte, pe care consumatorul are dreptul sa le cunoasca. Cel care, pentru a cumpara un produs, se va orienta exclusiv (sau in primul rand) in functie de publicitatea facuta acelui bun poate deveni o victima a acestui sistem.

Conform Legii nr. 148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea, publicitate inselatoare este orice publicitate care, in orice fel, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce in eroare orice persoana careia ii este adresata sau care ia contact cu aceasta si ii poate afecta comportamentul economic, lezindu-i interesul de consumator, sau care poate leza interesele unui concurent.

Pentru determinarea caracterului inselator al publicitatii se vor lua in considerare toate caracteristicile acesteia si, in mod deosebit, elementele componente referitoare la:

a) caracteristicile bunurilor si serviciilor, cum sunt: disponibilitatea, natura, modul de executie si de ambalare, compozitia, metoda si data fabricatiei sau a aprovizionarii, masura in care acestea corespund scopului destinat, destinatia, cantitatea, parametrii tehnico-functionali, producatorul, originea geografica sau comerciala ori rezultatele testelor si incercarilor asupra bunurilor sau serviciilor, precum si rezultatele care se asteapta de la acestea;

b) pretul sau modul de calcul al pretului, precum si conditiile in care sunt distribuite produsele sau sunt prestate serviciile;

c) conditiile economice si juridice de achizitionare sau de prestare a serviciilor;

d) natura serviciilor ce urmeaza a fi asigurate dupa vinzarea produselor sau prestarea serviciilor;

e) natura, atributiile si drepturile celui care isi face publicitate, cum ar fi: identitatea, capitalul social, calificarea, dreptul de proprietate industriala, premii si distinctii primite;

f) omiterea unor informatii esentiale cu privire la identificarea si caracterizarea bunurilor sau serviciilor, cu scopul de a induce in eroare persoanele carora le sunt adresate.

In ceea ce priveste controlul in domeniul publicitatii vom face referire la autoritatile franceze dar si la regulile emise de Uniunea Europeana. Astfel, Autoritatile franceze de Control in materie de Publicitate sunt:

A) Directia Generala a Consumului, Concurentei si Represiunii Fraudelor (DGCCRF) Subordonata Ministerului Economiei, Finantelor si Industriei, DGCCRF

elaboreaza reguli de etichetare, de compozitie si de denumire a produselor de orice natura.

Directia controleaza respectarea normelor stabilite, verifica conformitatea produselor cu etichetele acestora, supraveghind falsificarea si inselaciunea, controleaza utilizarea „semnului de calitate”.

Aceasta vegheaza deasemenea asupra respectarii regulilor de afisare a preturilor si conditiilor de vanzare, respectand indicatiile exprimate de caracteristicile produselor si de compozitia lor cat si loialitatea practicilor comerciale.

B) Agentia Franceza de Securitate Sanitara a Produselor

de Sanatate (AFSSAPS)

Subordonata Ministerului Sanatatii, AFSSAPS dispune de puterea politiei sanitare aplicabila produselor de sanatate destinate consumuli uman. AFSSAPS poate determina controlul publicitatii referitoare la toate produsele alimentare care reproduc efectele terapeutice sau care necesita o autorizare prealabila denumita „viza publicitatii” sau „viza PP”.

Conform principiilor vizei PP efectele prezentate de respectivele produse sunt altele decat medicamentele care „favorizeaza diagnosticarea, prevenirea sau tratamentul maladiilor”.

C) Agentia Franceza a Securitatii Sanitare a Alimentelor (AFSSA)

Aflata sub tutela Ministerului Sanatatii, Agriculturii si Consumului, AFSSA are ca scop principal evaluarea riscului nutritional si sanitar ale alimentelor incepand cu materia prima pana la consumul final a acestora. AFSSA are doar un rol consultativ.

AFSSA are obligatia de a cere evaluarea riscurilor sanitare ca urmare a unei situatii de contaminare confirmata sau a unui risc potential sesizand urgent descoperirea unei maladii, evaluarea si verificarea riscului cand a fost pus pe piata.

D) Consiliul National al Alimentatiei (CNA)

CNA este o organizatie cu aspect consultativ de pe langa ministerele agriculturii si pescuitului, sanatatii si consumului, format din reprezentanti din domeniul agroalimentar, asociatii ale consumatorilor si reprezentanti din diverse administratii. CNA ofera consultatii cu privire la orientarea politicii alimentare in materie de adaptare a consumului la nevoile nutritionale, securitatea alimentelor, calitatea produselor alimentare si informarea consumatorilor asupra produselor.




E) Biroul de Verificare a Publicitatii (BVP)

Organism interprofesional de autodisciplina a publicitatii franceze reuneste publicatiile si agentiile de comunicare si publicitate, BVP are misiunea de „a duce o actiune in favoarea unei publicitati loiale, veridice si sanatoase in interesul profesional al publicitatii, consumatorilor si publicului”. BVP elaboreaza o serie de reguli deontologice periodic actualizate si examineaza sistematic integralitatea productiilor publicitare televizuale.

Exista o serie de principii ce trebuie respectate in publicitate, printre care si veridicitatea afirmatiilor publicitare.

BVP poate actiona din proprie initiativa, la cererea asociatiilor de consumatori, Institutului National al Consumului sau a victimilor unei publicitati excesive. Codul francez al consumului sustine principiul conform caruia „este interzisa publicitatea care contine afirmatii, indcii sau prezentari false, neadevarate sau de natura de a induce in eroare despre: existenta, natura, compozitia, calitatea, specie, origine, cantitate, modul si data fabricatiei, proprietati, pret si conditii de vanzare a bunurilor si serviciilor care fac obiectul publicitatii, conditiile de utilizare, identitate, calitate sau aptitudini ale fabricantului, distribuitorului, promotorului sau prestatorului”.

Din toate aceste elemente doua sunt importante in domeniul industriei alimentare:

Publicitatea poate fi inselatoare privind compozitia produsului: de exemplu, publicitatea la un suc de fructe se poate prezenta ca „suc natural” ce da de inteles ca este pur chiar daca are 50% apa in compozitia sa; brosurile publicitare care reproduc prin fotografie o cana cu crema-desertul cu gust de vanilie si ciocolata pe cand aceste produse sunt elaborate pe baza de parfumuri sintetice.

Publicitatea poate fi inselatoare privind modul de fabricare a produsului: de exemplu, prezentarea neadevarata a painii; „coapta intr-un cuptor incalzit cu lemne”; carnaciorii uscati industrial prezentati cu sloganul „ca pe vremuri”.Principiul de prohibitie a publicitatii inselatoare se aplica la etichetare : „etichetarea si modalitatea conform careia se realizeaza nu trebuie sa fie de natura de a crea o confuzie cumparatorului sau consumatorului, si anume cele referitoare la caracteristicile produselor alimentare si in special la natura, identitatea, calitatea, compozitia, cantitatea, durabilitatea, termenul de pastrare, originea sau provinienta, modul de fabricare sau de obtinere”.

Pe de alta parte, este important ca etichetarea sa nu contina „nici o mentiune ce te face sa crezi ca produsul alimentar poseda caracteristici particulare atunci cand toate produsele alimentare similare poseda aceleasi caracteristici”.

Conform Codului francez al consumului „() etichetarea unui produs alimentar nu trebuie sa faca referire la proprietatile de prevenire, de tratament si de vindecare a unei maladii umane”.

Acest principiu se refera si la produsele alimentare care au pe ambalaj specificatii cu afirmatii terapeutice (de exemplu: calciul previne osteoporoza), deoarece poate fi perceput ca medicament

Publicitatea inselatoare sau falsa constituie un act de concurenta neloiala, si se bazeaza pe denigrare sau parazitizm.

Parazitizmul fiind un act de concurenta neloiala rezultat din publicitatea care utilizeaza prin imitatie semne distinctive a concurentului, exploatand pe nedrept reputatia acestuia.

Concurenta neloiala este determinata de faptul ca semnele distinctive, in special marcile, sunt utilizate pentru a crea confuzie cu privire la originea, provenienta unui produs, profitand de reputatia acestuia.

Concurenta neloiala in domeniul marcilor presupune folosirea uneimarci neautorizat pentru a crea confuzie in randul consumatorilor in scopul comercializarii produselor de o calitate joasa.

Deci, concurenta neloiala are ca scop inducerea in eroare a consumatorului. Practica a dovedit ca majoritatea persoanelor (80%) nu fac deosebire dintre marcile originale si cele false.

Concurenta neloiala presupune efectuarea unor acte interzise de lege: raspandirea informatiilor false sau neautentice care pot cauza daune sau prejudicia reputatia unui alt agent economic; inducerea in eroare a consumatorului privitor la caracterul, modul si locul fabricarii, la proprietatile de consum, la utilitatea consumului, la cantitatea si calitatea marfurilor;

compararea neloiala in scopuri publicitare a marfurilor produse sau comercializate cu marfurile altor agenti economici; folosirea neautorizata a marcii comerciale; obtinerea nelegitima a informatiilor ce constituie secret comercial al unui alt agent economic pentru folosinta sau divulgare.

Potrivit doctrinei romane se considera acte de concurenta neloiala urmatoarele fapte:

  • orice act de natura sa creeze o confuzie cu intreprinderea,cu produsele sau cu activitatea industriala sau comerciala a unui concurent;
  • afirmatiile false in exercitarea comertului, de natura sa discrediteze intreprinderea, produsele sau activitatea unui concurent;
  • indicatiile sau afirmatiile care pot induce in eroare publicul cu privire la natura, modul de fabricatie sau caracteristicile marfurilor.

Actele de concurenta neloiala in doctrina rusa sunt definite ca fiind orice act de concurenta care contravine regulilor industriale si de comert cinstite.

In Republica Moldova definirea concurentei neloiale o gasim in legea cu privire la ptrotectia concurentei: concurenta neloiala reprezinta actiunile agentului economic de a obtine avantaje neintemeiate in activitatea de intreprinzator, aduce sau poate aduceprejudicii altor agenti economici sau poate prejudicia reputatia lor in afaceri.

Reiesind din cele expuse conchidem ca concurenta neloiala este orice act contrar practicilor cinstite si legale in activitatea industriala si comerciala a agentilor economici. Din cele expuse vedem ca concurenta neloiala reprezinta incalcarea obligatiei de loialitate in exercitarea profesiunii sale de comerciant. Prin aceasta ea se deosebeste de contrafacere.

Deosebirea consta nu numai in temeiul actiunii titularului dar si in finalitatea sa. Actiunea in contrafacere urmareste aplicarea unor sanctiuni grave, deoarece in principal este o actiune penala, iar actiunea in concurenta neloiala este o actiune civila(in unele cazuri poate imbraca forma penala).

De multe ori actiunea in concurenta neloiala este utilizata ca un mijloc complementar de protectie.

Pentru aceasta actiune sunt necesare temeiurile generale de atragere la raspundere civila.

Concurenta neloiala poate fi savarsita prin: confuzie, denigrare, substituirea sau modificarea marcii aplicate etc.

Confuzia reprezinta crearea similitudinii cu firma, emblema sau marca, alte semne de identificare.

Denigrarea consta in comunicarea sau raspandirea afirmatiilor in detrimentul unui concurent pe piata, cu scopul de al discredita. Formele de raspandire a informatiilor pot fi diverse: in scris, verbal, prin reclama necorespunzatoare etc. Prin denigrare se discrediteaza activitatea intreprinzatorului si reputatia dobandita. Denigrarea nu trebuie confundata cucritica obiectiva a produselor altui comerciant. In legea romana expres este indicata conditia ca afirmatiile sa fie mincinoase.

Aceasta forma de concurenta necinstita este prevazuta in Conventia de la Paris: „va trebui sa fie interzise: afirmatiile false, in exercitarea comertului, care sunt de natura a discredita intreprinderea, produsele sau activitatea industriala sau comerciala a unui concurent” (art. 10bis alin.3).

Substituirea marcii aplicate consta in livrarea consumatorului unui produs fabricat de altul, dar marcat cu marca originala. In cazul substituirii este necesar ca actul sa fie savarsit fraudulos.

La aceste acte ilicite se mai pot adauga parazitarea unei marci notorii,

citarea unei marci intr-un context generic.

Actul international care asigura protectia marcilor impotriva actelor de

concurenta neloiala este Conventia de la Paris: „Tarile Uniunii sunt obligate sa asigure cetatenilor Uniunii o protectie efectiva impotriva concurentei neloiale” ( art.10bis).

Uzurparea marcii are urmatoarele efecte negative economice si juridice:

slabirea treptata a caracterului distinctiv al marcii, slabirea eficacitatii comerciale a marcii, deoarece uzurpatorii reusesc sa atraga o parte din clientela produselor marcate, degradarea marcii, deoarece uzurpatorii produc bunuri de o calitate mult mai joasa.[62]

Legislatia statului roman privind marcile si indicatiile geografice (nr. 84 din 1998/ M.O., 1998, nr.161 art.86) prevede ca infractiune actele de concurenta neloiala efectuate in scopul de a induce in eroare consumatorii. Sanctiunea aplicata in acest caz este: inchisoare de la o luna la doi ani sauamenda 15.000.000 lei.

Codul Penal al Federatiei Ruse reglementeaza infractiunea de contrafacere:

art.180 conform carora sanctiunile aplicate sunt severe.

Pentru incalcarea art. 180 se aplica pedepsele: amenda (cea mai mare) de la 200 la 400 salarii minime, fie 261 munca obligatorie de la 180 la 200 ore, fie munca corectionala pe un termen de pana la doi ani.

Incalcarea prevederilor art.181 atrage: amenda in marimede la 200 la 500 salarii minime sau o amenda in marimea salariului, sau a unuialt venit pe un termen de la doi pana la cinci luni, sau privatiune de libertate pe un termen de pana la trei ani, in baza alin. II – privatiune de libertate pe un termen de pana la cinci ani. O infractiune care atinge drepturile titularului la marca este reclama falsa prevazuta de Codul Penal al Federatiei Ruse: art. 182 «

Savarsirea acestei infractiuni se pedepseste cu amenda in marime de la 200 la 500 salarii minime sau in marimea salariului, sau a unui alt venit pe un termen de la doi la cinci luni, sau munca obligatorie de la 180 la 200 ore, sau arest pe termen de la trei la sase luni, sau cu privatiune de libertate pe un termen de pana la doi ani.

In Olanda si Belgia pedeapsa cea mai severa este privatiunea de libertate, care este pe un termen de maximum 4 ani iar repararea prejudiciuluide 100.000 euro.

Apararea dreptului titularului la marca prin mijloace penale inRepublica Moldova este foarte rar intalnita. Alaturi de atitudinea serioasa a legiuitorului francez, roman si rus situatia din Republica Moldova este de oalta natura.

Falsificatorii nu sunt descoperiti si nu sunt pedepsiti, fapt cecreeaza conditii favorabile pentru „progresul” contrafacerilor.

O problema a preintampinarii, stoparii si atragerii la raspunderea penala a falsificatorilor reprezinta insuficienta instruirii si experientei organelor de cercetare penala si a instantelor judecatoresti in problemele de contrafacere.

Numarul de dosare penale intentate constituie 1,8% in 2001 si 1,4% in 2002 din numarul total de infractiuni economice.

Din 51 dosare in 2002 intentate pe contrafaceri, 32 au fost intentate in m. Chisinau din care 25 pentru contrafacerea produselor alcoolice, 2 – pentru contrafacerea produselor alimentare, 3 – pentru contrafacerea bauturilor nealcoolice, cate un dosar pentru contrafacerea produselor chimice si farmaceutice .

Spre deosebire de legislatia Romaniei si a Federatiei Ruse legislatia Republicii Moldova nu contine nici o infractiune din domeniul marcilor.

Actiunea in contrafacere si concurenta neloiala nu se califica ca infractiuni de Codul Penal al Republicii Moldova.

Introducerea acestei infractiuni in Codul Penal al Republicii Moldova si crearea unei atitudini serioase a organelor de politie in vederea descoperirii si atragerii la raspundere penala a contrafacatorilor de marci va avea efectepozitive asupra dezvoltarii relatiilor de piata, a cresterii economice astfel, consumatorii obtinand protectia cuvenita a drepturilor din partea statului.

Un alt aspect al publicitatii inselatoare reprezinta contrafacerea marcii.

Caracteristicile de contrafacere a marcii fiind cele enumerate mai jos:

reproducerea identica a marcii pentru produse si servicii identice; reproducerea identica a marcii pentru produse si servicii similare cat si imitatia unei marci pentru produse si servicii identice sau similare astfel incat rezulta riscul unei confuzii in perceptia consumatorului.

Criterii de determinare a falsului marcii:

Falsul asupra naturii produsului sau serviciului. Falsul se poate referi, deci, la elementele ce intra in compozitia produsului sau a serviciului. Astfel, judecatoriile elvetiene au recunoscut ca produsele alimentare nu se pot marca cu radacina „VIT” deoarece pot insela imaginatia publicului in vederea continutului de vitamine. O pozitie analogica a fost luata de judecatoriile franceze asupra radacinii „Lact” (din lat. Lacto hranesc cu lapte) – pentru produse ce nu fac parte din cele lactate; de judecatoriile belgiene si engleze au fost considerate ca fiind inselatoare cuvintele cu radacina „lan”, „lin”, „nyl”, „wool” – pentru stofe care nu contin lana. In aceste cazuri refuzul este intemeiat pe posibilitatea evidenta de a induce in eroare consumatorii privitor la calitatile produselor alimentare si a industriei usoare.

Jurisprudenta franceza acorda o deosebita atentie denumirilor ce

cuprind termenul „Santé” pentru distingerea produselor alimentare, deoarece consumatorii le pot atribui la cele curative, aceeasi situatie este si la folosirea termenului „Docteur” sau „Professeur” intr-o marca ce distinge un serviciu prestat de persoane ce nu dispun de aceasta calitate si de asemenea drepturi.

Exemple de marci inselatoare ne servesc: marca „Flensburger Doctor” (Medic din „Flensburg) pentru vinul din Germania, care poate produce impresia despre anumite particularitati terapeutice; marca „Cobra” pentru produse de marochinarie care nu sunt din piele de sarpe.

Falsul asupra calitatii produsului sau serviciului. Marca care comporta elemente care indica calitatea produsului nu este protejata, dacacalitatea pe care o sugereaza este falsa. Nu se admite includerea in marca a elementelor verbale sau figurative cu caracter elogios, cum ar fi: „De calitatesuperioara”, „Super”, „Extra” sau reprezentare grafica a unor medalii faracertificarea dreptului de utilizare a acestora.

Restrictia de a alege in calitate demarci medalii sau decoratii, daca nu este facuta dovada autenticitatii, era sustinuta in doctrina si legislatia Braziliei, Chinei, Estoniei, Japoniei, Elvetiei chiar in secolul al XIX-lea.

In Estonia era obligatoriu sa se indice anul decernarii decoratiei.

In Franta legea din 1857 nu cuprinde nici o dispozitie inacest sens, dar s-a interzis ca intr-o marca sa figureze Crucea Legiunii de Onoare pe cale administrativa prin Legea de reorganizare a Ministerului de afaceri externe din 13.02.1894.

Actul dat nu cuprindea nici o sanctiune, dar ministerul putea sa ceara radierea depozitului.

Celelalte decoratii, in Franta precum si in Romania in acea perioada, puteau fi utilizate, daca exista o autorizatie.

Falsuri asupra originii produselor si serviciilor.

Un rol important la determinarea originii produsului/serviciului il au reglementarile juridice privind folosirea indicatiilor geografice.

Folosirea indicatiilor geografice, a denumirilor de origine ca marcaevoca originea produsului/serviciului si creeaza o imagine falsaconsumatorului cu privire la locul de fabricare sau de provenienta a produsului, chiar daca aceasta evocare este conforma realitatii sau este total fantezista. Din aceasta cauza Agentiile, instantele de judecata trebuie saexamineze serios si sa aprecieze just situatiile de folosire in calitate de marcaa indicatiei geografice.

In acest sens practica judiciara de la mijlocul secolului al XX-lea cunoaste o multitudine de cazuri. Asa, de exemplu, Agentia R.F.G. a refuzatinregistrarea marcii: „Nola” in 1963 motivand ca aceasta este denumirea unuiorasel italian. Cu toate ca acest orasel nu era cunoscut consumatorilor germani, dar posibilitatea dezvoltarii economice a oraselului Nola in viitor era evidenta; „Holander Ruhm” („Cuvantul Olandei”) pentru oua, lapte, unt, eroare publicul privitor la originea produsului, Olanda bucurandu-se de o in eroare, agentia Austriei a refuzat firmei germane inregistrarea semnului„Shonbrunn” – pentru produsele de cofetarie. La fel, Agentia Angliei a refuzat firmei americane „Hunt-Wesson Inc.” inregistrarea semnului „Swiss Miss” – pentru prafuri folosite la fabricarea bauturilor din cacao si ciocolata, care nu se produc in Elvetia, deoarece va induce in eroare consumatorul elvetian cu privire la provenienta produselor”.

Semnul care contine o indicatie geografica nu este deceptiva, falsa(este fantezista), daca nu sugereaza consumatorilor provenienta produsului, de exemplu:marca „Montblanc” – pentru distingerea instrumentelor de scris, marca „Cote d’or” – pentru ciocolata etc.

Legislatia internationala interzice utilizarea in calitate de marca sau elemente ale ei a armelor, drapelelor si a altor embleme de stat. De asemenea, nu pot fi folosite in calitate de marci sau elemente ale acestora indicarea denumirilor organizatiilor internationale asa ca: ONU, a institutiilor specializate a ONU si a altor organizatii constituite pe baza de contract international. Prin reglementari internationale este interzisa inregistrarea si folosirea Crucii Rosii. Astfel, potrivit art. 23 si 27 ale Conventiei Internationale de la Geneva din 6 iunie 1906, emblema Crucii rosii sau a Crucii de la Geneva, nu va putea fi intrebuintata, pe timp de pace fie in timp de razboi, decat pentru a proteja sau desemna formatiunile si stabilimentele sanitare, materialul si personalul protejat prin Conventie. Emblema si numele Crucii Rosii fac obiectul unei protectii aproape universale De asemenea, este interzisainregistrarea si folosirea Soarelui Rosu, Leului Rosu, simbolului Olimpic.

Actualmente, contrafacerea si pirateria au devenit o „industrie” infloritoare,reprezentand o calamnitate pentru comerciantii onesti si pentruconsumatorii fideli. Contrafacerile au luat dimensiuni internationale.

Mass-media evidentiaza faptul ca peste 80% din principalele companii europene

de marca recunosc ca le-au fost incalcate drepturile de proprietate industriala.

Odata cu cresterea numarului de contrafaceri se afecteaza si imaginea tarii. Ea devine a fi neatractiva pentru investitorii straini.

Lupta impotriva contrafacerilor este o activitate internationala reflectata

in diferite reglementari. Deoarece acest flagel a afectat comertul international,

Uniunea Europeana a fost determinata sa adopte in 1998 unele masuri deevaluare si sanctionare a contrafacerilor.

Problema contrafacerilor a fost in discutie si este mentionata in Acordul

de la Marakech privind constituirea Organizatiei Mondiale a Comertului care

cuprinde Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectualalegate de comert cunoscut sub denumirea „Acordul TRIPS”, care prevede proceduri penale si sanctiuni in caz de lezare a drepturilor titularilor in modintentionat si in scopuri comerciale.

Marca, fiind un „semn” ce personalizeaza produsul si fiind accesibil publicului larg, inlesneste contrafacerea, iar „uzurpatorii” sunt mai tentati de a„insela” consumatorul decat in cazul inventiilor.

De protectie impotriva actelor ilicite se bucura marcile inregistrate, deoarecenumai in baza inregistrarii solicitantul dobandeste dreptul exclusiv asupra marcii si poate actiona impotriva celor ce-i incalca dreptul.

Actualmente doctrina si legislatia franceza recunoaste urmatoarele

cazuri de atingere a dreptului la marca: reproducerea identica sau cvasi identica a marcii; plasarea ilicita a marcii pe produse; imitarea frauduloasa a marcii; folosirea ilicita a marcii; vanzarea sau expunerea spre vanzare a unui produs sau serviciu insotit de o marca contrafacuta; substituirea unui produs sau a unui serviciu marcat; presiunea marcii.

Legislatia Rusiei sustine ca drepturile titularilor la marca sunt lezate prin:

fabricarea nesanctionata a marcii; folosirea nelegitima a marcii plasand-o pe produse; importul, vanzarea ilicita; pastrarea ilicita cu scopul comercializarii marcii sau a produselor marcate ilegal sau fabricarea unui semn asemanator pana la confuzie in privinta produselor similare.

Legislatia Romaniei sustine urmatoarele actiuni ilicite impotriva carora

titularul dreptului exclusiv la marca poate actiona in instantele de judecata:

contrafacerea (contrafacerea propriu-zisa, imitarea frauduloasa a marcii altuia), folosirea marcii contrafacute sau imitate fraudulos, folosirea fara drept a marcii altuia, acte similare contrafacerii, concurenta neloiala.

In sensul legii Republicii Moldova, marca contrafacuta constituie marca de produs identica cu marca de produs inregistrata aplicata pe produsele identice sau similare celor inregistrate precum si marca care nupoate fi distinsa in aspecte esentiale de marca originala lezandu-i astfel drepturile titularului marcii originale. Aceste actiuni cuprind atat contrafacerea propriu-zisa cat si imitarea marcii.

In general, contrafacerea reprezinta reproducerea servila sau brutala a marcii altuia. Definitiile date isi au originea in lucrarea lui A. Chavanne, J. Burst care sustin ca uzurparea propriu-zisa este reproducerea pura si simplaa marcii altuia, cel putin in elementele sale esentiale si caracteristice in afara oricarei folosiri sau aplicari. Deci, putem afirma ca contrafacerea exista si incazul reproducerii partiale, a elementelor esentiale si caracteristice (aprecierea contrafacerii incomplete depinde de elementele esentiale ale marcii).

Astfel, in practica se considera ca schimbarea unei litere intr-o denumire, a unei cifre sau adaugirea unui sufix, prefix nu exclude contrafacerea si cel maides intalnite sunt reproducerile neservile si incomplete prin adaugirea unei litere, cifre, a unui sufix, prefix etc., precum si folosirea culorilor identice sausimilare ce se refera la elementele esentiale ale marcii, de exemplu „NUTS” si „NUSS”; „DeEvita” si „DeEhaise”; „Lavo” si „Lavor”, „Dove” si „Dova” si ca contrafacerea exista independent de folosirea marcii contrafacute, care formeaza o actiune ilicita separata. Reprezinta o contrafacere si inaintarea unei cereri de inregistrare a unei marci ce reproduce o alta marca protejata pentru produse identice sau similare. Reproducereaconstituie contrafacere numai daca sunt vizate produsele identice sau similare cu cele pentru care marca este protejata.

Tinta contrafacerilor sunt produsele bine cunoscute publicului care poarta o marca notorie sau o marca cunoscuta de catre consumatori.[82]



Contrafacerea aduce pagube atat consumatorilor, cat si titularilor demarci.Veniturile capatate periodic prin contrafacere se rasfrang negativ asupra economiei statului care nu dispune de marci „puternice”, de un mecanism juridic adecvat care ar proteja proprietatea industriala. Mai mult, in contrafacute devine indoielnica si reputatia altor produse.

Contrafacerea impiedica raspandirea pe piata a produselor marcate original,fiindca producatorii originali suporta pierderi mari, venitul principal fiind achizitionat de falsificatori, prin aceasta scazand interesul pentru cercetari, marketing etc. Pentru falsificatori drept rezultat, ca si in cazul unor alte activitati ilicite, „are ca avantaj” – neachitarea impozitelor.

In realitate, contrafacerea a devenit o epidemie. SUA in fiecare an are pierderide circa 8-20 miliarde dolari din totalul vanzarilor de bunuri de larg consum din cauza contrafacerilor. In Europa volumul contrafacerilor este evaluat la 10% din venitul vanzarii marcilor bine cunoscute.[82]

In Republica Moldova unde exista un mediu favorabil pentru practicarea contrafacerilor, pierderile aduse economiei nationale nu suntestimate la moment. Aceste fapte constituie o problema care ramane a fi

deschisa si pentru solutionarea careia este necesara elaborarea si implimentarea unei strategii si a unui mecanism eficient al statului in lupta cu contrafacerile.

Contrafacerea se mai prezinta prin imitarea frauduloasa a marcii altuia. Imitarea este o contrafacere deghizata, imitatorul reproducand numaitrasaturile esentiale izbitoare, sperand sa induca in eroare consumatorul.

In cazul contrafacerii prin imitare are loc imitarea unei marci protejate si crearea, voluntara sau involuntara, a unui risc de confuzie.

Doctrina franceza sustine existenta a trei conditii pentru existenta imitatiei fraudulose: trebuie sa existe o imitatie, imitatia trebuie sa se faca cuintentie de a insela, imitatia trebuie sa poata insela consumatorul. Lipsa uneia din aceste conditii nu formeaza o imitatie ci o concurenta neloiala. Imitarea sedetermina pe baza compararii a doua marci. In acest sens, de exemplu: marca Marinelli imita marca Martini (pentru produse alcoolice), in cazul imitarii frauduloase este suficient ca consumatorul neavizat sa aiba impresia ca se gaseste in fata marcii originale. Confuzia marcii poate avea loc pe baza:

• fonetica (auditiva), de exemplu, marca Florina si Florena, marca Sunlake si Sunsilk, Elvis si Levi-s;

• vizuala, de exemplu marca KILLOO’S si KILLOG’S care sunt scrise cu aceleasi caractere.

In perceptia consumatorilor ele pot produce un risc ridicat de confuzie, fiind aplicate pe aceleasi produse.

• intelectuala ca in cazul imitarii marcii de cafea Carte Noir si LabelNoir, Nuit de Paris si Soir de Patis, Secret pleasures si Privatepleasures. Imitarea in baza confuziei intelectuale se poate ilustra clasic pe baza exemplului marcii La vache qui rit careia i se opunea marca La vache serieuse, a marcii Miss Rouge cu marca Miss Blanche.

In Directiva Europeana din 1988 este indicat ca „este indispensabil de interpretat notiunea de similitudine in raport cu riscul de confuzie; riscul deconfuzieeste apreciat pe baza a mai multor factori cum ar fi cunoasterea marcii pe piata, asocierea care poate fi facuta cu semnale utilizate sauinregistrate, constituie conditii specifice ale protectiei”.

Imitarea prin asemanare intelectuala este cea mai des intalnita. Ea, la randul ei, are urmatoarele forme: analogia, exemplu este marca Miss Rouge si Miss Blanche.echivalenta. Ca imitare prin echivalenta este traducerea intr-o altalimba. Daca marca este constituita din termeni straini trebuie de explicat aspectul fonetic si vizual, deoarece aceste marci nu sunt268intelese de o mare parte a publicului. De exemplu,Soleil si Sun; Trois fleurs si Three Flowers.

Contrastul.

Legislatia franceza a fost cea dintai, care a facutaplicarea in acest domeniu a criteriului asocierii prin contrast.

Exemplu ne serveste marca „La vache qui rit” in raport cu „La vache serieuse”.

Protectia dreptului de autor . Dreptul de autor este un drept ce permite autorizarea sau interzicerea utilizarii, reproducerii sau adaptarii unei lucrari.

Constituie o contrafacere a dreptului de autor: preluarea elementelor extrase dintr-o lucrare literara, audiovizuala, grafica sau/si muzicala. preluarea elementelor caracteristice unei lucrari publicitare.

Cunoasterea inseamna putere si este esentiala pentru consumatori.

Avand informatiile necesare se pot achizitiona produse cu incredere. De aceea, publicitatea care este decenta, cinstita si adevarata este deosebit de importanta in achizitionarea de bunuri sau servicii. Ca o concluzie se poate spune ca: reclamele nu trebuie sa sugereze ca produsele oferite sunt sigure si au eficienta doar daca sunt „naturale”; feriti-va de produsele sau tratamentele carora li se face reclama ca fiind cure rapide si eficiente pentru o serie larga de probleme; fiti suspiciosi fata de martorii care pretind ca au beneficiat derezultate minunate; feriti-va de reclamele care folosesc propozitii ca „tratamentemiraculoase”, „produse exclusive”, „ingrediente secrete”.

Publicitatea trebuie sa fie legala, decenta, cinstita si bazata pe fapte reale, sa fie realizata cu responsabilitate fata de consumatori si societate si sa respecte principiile generale ale competitiei loiale acceptate in mediul de afaceri.

In momentul de fata, legislatia romaneasca este armonizata in cea mai mare parte cu prevederile directivelor Uniunii Europene in domeniu, asa cum reiese si din analiza listelor de screening (scenariu, plan) referitoare laCapitolul 23 – Protectia consumatorilor si a sanatatii, transmise de Comisia Europeana. Mentionam ca, pana in prezent, a fost armonizata legislatia romaneasca cu directivele europene referitoare la: securitatea generala a produselor, publicitatea inselatoare si comparativa, imitatii periculoase, raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de produsele

defectuoase, vanzarea la distanta, vanzarea in afara spatiilor comerciale, indicarea preturilor, clauze abuzive in contracte, etichetarea produselor alimentare, etc.

Recoltarea si analiza informatiilor sunt elementele esentiale ale politicii de securitate alimentara, in special pentru identificarea riscurilor potentiale ale alimentatiei umane si animale.

Metodele si indicatorii destinati identificarii problemelor sunt multiple.

Acestea pot include date ce provin din efectuarea controlului unui canal alimentar, din retelele de supraveghere a maladiilor, din cercetari epidimiologice si din analize de laboratoare. O analiza corecta a datelor faciliteaza urmarirea evolutiei riscurilor de natura alimentara si identificarea unor riscuri noi; astfel fiind posibil de a dedfini si adapta mai bine politica de securitate alimentara in functie de nevoi. Rolul statelor membre in colectareainformatiilor este cruciala si trebuie definita cu atentie. Comisia Comunitatii Europene aduna informatii privind securitateaalimentara.       Principalele surse de informatii fiind retelele de monitorizare si supraveghere a sanatatii publice (in special sistemele de notificare amaladiilor transmisibile prin decizia nr.2119/98), planurile de supraveghere areziduurilor, sisteme de alerta rapida, sisteme de informare in sectorul agricol, supravegherea radioactivitatii din mediu cat si activitatea de cercetare si retelele de cercetare asociate. Totodata, sistemele existente se dezvoltaindependnt unul de altul si coordonarea surselor de informatii nu se poate asigura intotdeauna. O alta probllema este ca o mare parte de informatii

disponibile nu se foloseste la maxim. Integritatea sistemelor de colectare a datelor si analiza datelor trebuie sa constituie doua directii principale in acest domeniu. Comisia Comunitatii Europene are nevoie de un sistem eficace de monitorizare si supraveghere a securitatii alimentare, integrand toate sursele de obtinere a informatiilor de mai sus.

Obiectivul principal trebuie sa fie gestiunea permanenta, de zi cu zi, a informatiei, astfel incat sa permita o reactie in timp real la riscurile potentiale.

Dupa care, folosirea unui astfel de sistem ce permite Comisiei identificarea precoce a riscurilor potentiale pentru a preveni aparitia crizelor.

Acestea pot facilita planificarea unei politici pe termen lung si fixarea prioritatilor.

In general, sistemele de alerta rapida functioneaza bine pentru produsele alimentare destinate consumatorului final. Exista diverse tipuri de sisteme denotificare in diferite domenii, cum ar fi maladiile transmisibile de la oameni si animale, produse animaliere oprite la frontierele exterioare ale UE, transportul animalelor vii si sistemul ECURIE de urgenta radiologica. Utilizarea intotalitate a acestor informatii este dificila, pe de alta parte, unele domenii nu sunt inca acoperite in totalitate, cum ar fi alimentele pentru animale.

Informatiile stiintifice constituie baza politicii de securitate alimentara.

Bineanteles ca avizul stiintific in materie de securitate alimentara trebuie safie de cea mai inalta calitate. Este important ca acestea sa fie furnizate intr-un timp util, printr-o procedura fiabila celor ce sunt responsabili de a lua decizii pentru a proteja sanatatea consumatorilor.

Evaluarea riscurilor depinde de disponibilitatea datelor stiintifice exacte si la zi, cum ar fi informatiile epidemiologice, a cifreleor si datelor exacte.Mecanismul auxiliar ce permite furnizarea informatiilor practic nuexista si trebuie implementat. Odata cu marirea Uniunii Europene, datele trebuie sa le cuprinda si pe cele din noile state membre care trebuie luate inconsiderare. Elaborarea unui sistem eficace de recoltare a informatiilor la nivel european si mondial presupune un viitor apropiat, care va folosi la maxim resursele disponibile.

Toate sistemele respective sunt necesare pentru a raspunde obiectivelor globale de ameliorare a protectiei sanatatii consumatorilor si pentru a restabili increderea in politica de securitate alimentara a UE. Ameliorarea fiindaplicata in domeniul monitorizarii si supravegherii, sistemului de alertarapida, cercetarii in materie de securitate alimentara, al cooperarii stiintifice, al sustinerii analitice si formularii avizelor stiintifice.

Organismele specializate ale ONU stabilesc obiective prioritare menite sa asigure securitatea alimentara si sa garanteze sanatatea populatiei, orientate catre: satisfacerea nevoilor nutritionale ale populatiei, prin interventii si orientari spre piata a diferitelor activitati si fluxuri care au loc de-alungul filierelor agroalimentare sau anumitor componente ale acestora; rezolvarea intr-o maniera cat mai echilibrata a problemei alimentare; promovarea unor sisteme agroalimentare integrate la nivel national si in masura crescanda la nivel regional; definind o serie de indicatori sintetici ai securitatii alimentare, dintre care:

• raportul dintre stocul de cereale si consumul de cereale la nivel mondial;

• raportul dintre disponibilitatile de produse agroalimentare ale principalilor exportatori si cererea de consum a populatiei;

• variatia productiei de cereale in marile tari importatoare;

• variatia productiei de cereale in tarile cu venituri scazute si cu deficit alimentar;

• variatia preturilor la importul produselor agroalimentare.

In acest sens, asigurarea securitatii alimentare trebuie sa porneasca de la identificarea unei serii de premise referitoare la: capacitatea de cumparare a consumatorilor; potentialul agricol al unei tari; nivelul atins in asigurarea securitatii alimentare; gradul de stabilizare a veniturilor etc., in vederea solutionarii acestora.

Interventiile dictate de politicile alimentare pe piata economica a produselor

alimentare pot viza unul dintre urmatorii factori: preturile alimentelor; oferta de produse alimentare; cererea de produse alimentare.

In ceea ce priveste preturile se pot urmari obiective ca: • stabilirea preturilor alimentelor fata de fluctuatiile preturilor internationale atunci cand este cazul unei tari net importatoare de produse alimentare;

• controlul preturilor alimentelor prin limitarea presiunii inflationiste;

• compensarea sau reducerea nivelului preturilor cu amanuntul la produsele de baza;

• stabilizarea preturilor alimentelor pentru grupele vulnerabile, cu o slaba capacitate de cumparare.

Oferta de produse alimentare poate fi influentata in sensul:

• imbunatatirii calitatii marfurilor alimentare;

• incurajarii si sustinerii productiei de alimente;

• proiectarii nutritionale a produselor;

• stimularii cercetarilor in domeniu si implementarii rezultatelor in activitatea de productie.

Structura cererii de produse poate fi modificata printr-o mai buna informare a consumatorilor si printr-o educatie nutritionala a populatiei.

Ca urmare, principalul instrument de interventie al politicilor agricole si alimentare in masura sa garanteze securitatea alimentara il reprezintaelaborarea unor masuri de protectie a consumatorilor, cum ar fi, de exemplu,acordarea de subventii pentru consumatori privind asigurarea accesului la hrana, in special al populatiei cu venituri reduse.

Protectia consumatorului a devenit o problema de anvergura mondiala din momentul in care au fost adoptate „Principiile directoare pentru protectia consumatorului” de catre Adunarea Generala a ONU, prin Rezolutia nr. 39/248din 9 aprilie 1985, care permit asigurarea unui cadru utilizabil in elaborarea si consolidarea politicii si legislatiei nationale pentru protectia consumatorului, incurajand totodata, cooperarea internationala in acest domeniu.

Acest important document recunoaste primatul necesitatilor legitime ale consumatorului si care sa constituie, conform legii, politica de protectie a consumatorului, in beneficiul tuturor sectoarelor si a intregii populatii.

Se subliniaza realizarea in principal a unei protectii a consumatorului fata de pericolele care afecteaza sanatatea si siguranta lui, accesulconsumatorilor la informatii corecte, care sa permita acestora sa faca o alegere potrivit dorintelor si necesitatilor personale, educarea consumatorilor, posibilitatea unei despagubiri efective a consumatorului.

In acest spirit se subliniaza necesitatea elaborarii unor reglementari prin care sa se asigure ca bunurile produse de catre fabricanti sunt demne de incredere pentru orice utilizare prevazuta sau o alta utilizare normala. Acestereglementari trebuie sa vizeze pe toti cei responsabili pentru bunurile aduse pe piata in calitate de distribuitori (furnizori, exportatori, importatori, grosisti, detailisti etc.), acestia trebuind sa asigure ca in toata perioada, in care se aflapatrimoniul fiecaruia, aceste bunuri nu sunt modificate si nu devin periculoase prin manipulari sau depozitari incorecte.

Pe de alta parte, consumatorii trebuie sa fie instruiti pentru o utilizare corespunzatoare a bunurilor si trebuie sa fie informati despre riscurile in care sunt implicati, chiar prin folosirea prevazuta a bunurilor sau prin alta utilizare normala a acestora.

Comunicarea riscurilor nu trebuie sa fie o transmitere pasiva a informatiilor, ci una interactiva care implica un dialog.

Comunicarea riscurilor este un schimb de informatii intre partile care se axeaza asupra naturii riscului si masurilor luate pentru a le controla.

Acestea constituie o responsabilitate fundamentala a puterii publice deoarece prezinta riscuri pentru sanatatea publica, care nu pot functiona corect daca evaluarea riscurilor si deciziile de gestiune a riscurilor nu sunt transparente si publice.

Pentru a atinge toate aspectele referitoare la securitatea alimentara, este esential ca consumatorii si preocuparile lor sa fie luate in consideratie si anume:

• informarea publicului despre toate aspectele securitatii alimentare;

• organizarea unui cadru de discutii (audienta publica) intre experti stiintifici si consumatori;

• organizarea unui dialog transnational intre consumatori, la nivel european si mondial.

Important este ca toate fazele luarii unei decizii sa fie transparente, pentru a garanta un control democratic.

Totodata avantajul cel mai mare fiind comunicarea riscurilor inevitabile pentru anumite categorii ale populatiei.

De exemplu, femeile insarcinate, copii, persoanele in varsta, persoane care sufera de imunodeficienta trebuie informate mult mai bine asupra riscurilor potentiale pe care le prezinta anumite produse.

Totodata, guvernele sunt chemate sa incurajeze o circulatie libera a informatiilor corecte privind toate problemele referitoare la bunurile de consum si a modalitatilor pentru promovarea vanzarilor si a altor practici comerciale, datorita carora consumatorul beneficiaza de o protectie adecvata.

Documentul ONU recomanda guvernelor sa realizeze si sa promoveze elaborarea si aplicarea de standarde, facultative sau nu, care sa corespunda nivelurilor nationale sau internationale privind siguranta si calitatea bunurilor de consum, asigurandu-le in acelasi timp o publicitate corespunzatoare, precum si crearea conditiilor de testare si de certificare a sigurantei calitatii si performantelor principalelor bunuri de consum. Concomitent, se recomanda si un cadru adecvat de educare si informare a consumatorului, din care sa nu lipseasca aspecte importante ale protectiei sale, cum sunt, de exemplu:

• sanatatea, alimentatia, prevenirea imbolnavirilor datorate unui aliment conceput gresit si prevenirea falsificarii alimentelor;

• riscurile produselor;

• etichetarea produselor cu precizarea tuturor detaliilor necesare consumatorului;

• cadrul legislativ de protectie si dezdaunare a consumatorului etc.

In sfarsit, documentul ONU recomanda guvernelor ca, atunci cand isi formuleaza politicile si programele nationale privind alimentatia, sa tina cont de nevoile tuturor consumatorilor privind siguranta alimentelor si sa sprijine cat mai mult posibil si adoptarea standardelor emise de Comisia Codex

Alimentarius FAO/OMS sau, in absenta lor, a altor standarde general acceptate pe plan international.

Sunt de mentionat experientele unor tari dezvoltate in domeniul securitatii si protectiei consumatorilor.

Astfel, in Franta functioneaza din 1960 Institutul National al Consumului, constituind un centru de cercetari, informatii si studii asupra problemelor consumului. Ca organism de studii si formare, in colaborare cu asociatiile consumatorilor si utilizatorilor, cu Comitetul National al Consumului si cu puterile publice, institutul realizeaza:

  • studii tehnice referitoare la imbunatatirea calitatii produselor si serviciilor si studii de perfectionare a metodelor comerciale de distributie;
  • studii juridice si economice; studii care sa contribuie la informarea consumatorilor.

In Spania, legea privind securitatea consumatorilor din 1983 (care are ca fundament articolul 51 al Constitutiei din 1978) stabileste ca puterile publice vor proteja, prin metode eficace, securitatea, sanatatea si interesele economice ale consumatorilor si utilizatorilor. Ele vor asigura in acelasi timp informarea si educarea consumatorilor, incurajand asociatiile acestora, care-i vor reprezenta.

Legea tine seama de principiile si regulile in vigoare din cadrul Comunitatii Economice Europene si furnizeaza consumatorilor un instrument legal de protectie si aparare, fara insa a exclude sau a inlocui prevederi ale actelor normative din domenii conexe, cum ar fi legislatia comerciala, penala sau de procedura judiciara, normele relative la securitatea industriala, la igiena si sanatatea publica.

Legea spaniola are ca obiective stabilirea, pe baze solide si clare, de proceduri eficace pentru protectia consumatorilor; dispunerea unui sistem legal adecvat in vederea promovarii dezvoltarii optime a miscarii asociative in acest domeniu; expunerea de principii, criterii, obligatii si drepturi care sa contribuie la protectia consumatorilor, de care sa tina seama puterea publica in interventiile si actiunile ei viitoare.

Senatul Belgiei, in sesiunea sa din 17 ianuarie 1991, supune atentiei Proiectul de lege cu privire la practicile comertului si cu privire la informarea si protectia consumatorului, avand ca baza documente ale Senatului (proiect de lege, raport, amendamente, articole adoptate la prima citire etc.) si documente ale Camerei Reprezentantilor (proiectul transmis de senat, Avizul Consiliului de Stat, rapoarte, amendamente etc.).

In 124 de articole aferente celor 13 capitole, proiectul de lege stabileste in detaliu cadrul necesar accesului consumatorilor la produse si servicii, informarii complete asigurarii drepturilor si intereselor legitime impotriva practicilor abuzive.

Legea cu privire la protectia consumatorului adoptata in anul 1987 in Anglia pleaca de la responsabilitatea persoanelor pentru daunele cauzate de produse necorespunzatoare.

Ea vine sa consolideze, cu amendamente, legile anterioare (1978, 1986) cu privire la siguranta consumului, puncte importante reprezentandu-le pretul produselor, sanatatea si securitatea muncii.

Legea privind securitatea produselor promulgata la 22 decembrie 1988 prin decizia Parlamentului Suedez si intrata in vigoare la 1 iulie 1989 are ca scop principal prevenirea daunelor cauzate de produse si servicii.

Legea este aplicabila produselor si serviciilor care sunt propuse in cadrul unei activitati economice si pe care consumatorii le utilizeaza intr-o dezvoltare pentru consumul lor particular.

Legea nr. 8078 din 11 septembrie 1990, adoptata in Brazilia, contine prevederi cu privire la protectia si apararea consumatorului, avand la baza-articole din Constitutia Federala referitoare la politica de protectie sociala.

Scopul acestei politici este sa vina in intampinarea necesitatilor consumatorului, respectandu-i demnitatea, sanatatea si siguranta, asigurandu-i interesele economice, ridicandu-i standardul de viata, plecand de la urmatoarele principii: recunoasterea vulnerabilitatii consumatorului in cadrul unei piete de consum;

actiunea guvernului pentru protectia efectiva a consumatorului;

armonizarea interesului consumatorilor plecand de la posibilitatile tot mai ridicate date de dezvoltarea economica si tehnologica;

educarea si informarea furnizorilor si consumatorilor in legatura cu drepturile si indatoririle lor;

eliminarea eficace a abuzurilor din practicile comerciale.

In perioada post-revolutionara, in Romania, s-au creat conditiile de aparitie a germenilor unei abordari moderne privind protectia consumatorilor si care nu au intarziat sa se iveasca.

In ordine cronologica ar fi de mentionat semnalarea unor abuzuri flagrante in ceea ce priveste productia si comercializarea unor marfuri alimentare in perioada precedenta, urmata de aparitia Asociatiei pentru protectia Consumatorului, elaborarea unui proiect de lege privind asigurarea calitatii produselor si serviciilor si protectiei consumatorului, precum si cu crearea unor organe guvernamentale cu obiective in domeniul protectiei consumatorului.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1689
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site