Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport


Comunitate si practica sociala

Asistenta sociala



+ Font mai mare | - Font mai mic



Comunitate si practica sociala

1. Comunitatea. Definitii si dimensiuni structurale

2. Alternative sociale de tip comunitar



1. Comunitatea. Definitii si dimensiuni structurale

in timp, comunitatii i s-au dat definitii mai mult in functie de perspectivele analizei. Din punct de vedere sociologic, de exemplu, comunitatea ar fi "o unitate spatiala sau teritoriala de organizare sociala in care indivizii au un sens al identitatii si apartenentei exprimate in relatii sociale continue' (Schifirnet, 1999, p. 241).

Aceasta prezentare generica a suportat totusi mai multe nuante. Una dintre ele privilegiaza aspectul pur social. Din acest punct de vedere, comunitatea ar fi un ansamblu de grupuri determinate de pozitii asemanatoare in viata sociala. Trimiterea directa se face la anumite caste (cum ar fi cele medievale), categorii sociale sau stari. O alta nuanta prezenta in definirea si intelegerea comunitatii are in atentie libertatea de alegere intemeiata pe afinitatile colective ale membrilor componenti. Pe scurt, comunitatea ar numi "grupurile formate prin simple adeziuni individuale'. Este cazul partidelor politice si asociatiilor nonprofit, al cultelor religioase si cluburilor sportive etc. Alteori insa, subiectul alegerii nu mai este individul, ci grupul. in acest sens, comunitatea ar fi multimea grupurilor "formate prin adeziune colectiva' (vezi, spre exemplu, cazul comunitatii tarilor aderente la Uniunea Europeana). Nu de putine ori, comunitatea are o geneza naturala. Aparitia si durabilitatea ei sunt, intr-un asemenea caz, garantate chiar de faptul nasterii. Este suficient, de exemplu, sa te nasti intr-o familie sau intr-un trib pentru ca ele sa-ti devina comunitati pentru totdeauna.

Faptul acesta din urma 1-a retinut intr-un mod cu totul special pe J. Maritain. in Omul si statul, autorul francez prezinta comunitatea ca pe un sistem natural avand drept componente principale familia si statul. Autorul isi continua expozeul comunitar disociind intre reactiile de tip ereditar, instinctual, natural, proprii unei asemenea comunitati, si cele de tip cultural, aflate sub semnul cauzal al moralei si ratiunii.

in cazul celor doua comunitati amintite - familia si statul -, reactiile lor prime sunt de tip ereditar si instinctual, si nu cultural. De fapt, credem ca aceasta distinctie este artificiala, rod al unei mentalitati de tip cartezian. Ea nu-si mai are aplicare decat in mintile sofisticate ale celor ce-o cauta si pretuiesc.

in concluzie, indiferent de nuantele create in urma definirii generice a comunitatii, rezulta ca aceasta cuprinde trei dimensiuni importante :

prima ar fi cea geografica, ingloband totalitatea relatiilor de vecinatate si interactiune sociala care se manifesta intr-un spatiu teritorial dat;

cea de-a doua este dimensiunea comportamentala, care se refera la multimea actelor de vointa si actiune practica, ce definesc si singularizeaza un grup in raport cu altele (de pilda, comportamentul grupurilor hip-hop);

in sfarsit, cea de-a treia dimensiune este cea de tip identitar. Exista in acest sens mai multe tipuri de identitati: una este cea determinata de teritoriul comun (cartier, oras, catun, sat etc), iar alta poate fi de tip nonteritorial (identitatea intemeiata pe varsta, etnie, sex, religie etc).

Avand in vedere aceste trei dimensiuni, putem constata cu usurinta ce anume nu este comunitatea. Ea nu este, de exemplu, o simpla adunare de oameni obsesiv

preocupati de propriile lor interese. Nu este nici un remediu temporar precum organizatiile occidentale de asistenta sociala de tip Parinti fara parteneri. De ce? Pentru ca un asemenea tip de organizatie nu are consistenta si structura proprii unei veritabile comunitati. in cazul nostru, imediat ce parintii vor gasi parteneri, organizatia intra automat in disolutie.

Sensibili la distinctiile dintre organizatia sociala si comunitate, cercetatorii americani au definit comunitatea ca fiind "un context in interiorul caruia se formeaza identitatea personala, un loc in care constiinta de sine urmeaza curentii conversatiei comune si contribuie la acestia' (Bellah et al., 1998, p. 180). Acest context este, de cele mai multe ori, familia. Deseori, "conversatia comuna' este purtata in jurul intereselor personale. in acest caz, avem de-a face cu o forma de limita a comunitatii: cea de tip Militarist. Ea reprezinta multimea, totalitatea formata din "indivizi egoisti' care se strang laolalta "pentru a maximiza binele individual' {ibidem, p. 178).

1.1. Perspectiva crestina asupra comunitatii

in crestinism, termenul de comunitate a fost preluat din limba greaca, cu sensul de chemare, convocare. Este vorba despre adunarea convocata de Hristos pentru participarea la Cina Cea de Taina. in joc era initial o comunitate de tip apostolic. "De aceea comuniunea cu Apostolii era fundamentala pentru Biserica primara, pentru ca ei reprezentau atat cele 12 semintii ale lui Israel, cat si imaginea Noului Israel, care era comunitatea crestina' (Popa, 2000, p. 168).

Cu timpul, dupa momentul miraculos al inaltarii Domnului, comuniunea, legatura Apostolilor si credinciosilor cu Iisus a devenit una mijlocita, mediata de textele sacre si Liturghie. Comunitatea dobandeste acum un alt sens, unul de tip eclezial. "Nimeni nu poate fi crestin prin el insusi, ca individ izolat, ci numai incorporat in comunitatea ecleziala' {ibidem, p. 167). Altfel spus, comunitatea ecleziala reprezinta comunitatea crestinilor adunati in jurul Potirului in timpul Sfintei Liturghii.

Elementul fundamental al comunitatii crestine este reprezentat de comuniune. Ea isi are sorgintea in Vechiul Testament. Se consuma tainic, inefabil, intre Iahve si poporul ales, Israel. Acesta raspunde sau nu chemarii lui Dumnezeu, avand, cum bine se stie, un destin cu totul special. Trasatura definitorie a comuniunii veterotestamentare -inteleasa ca baza a comunitatii - este data de atotputernicia, "departarea' si "transcendenta' lui Dumnezeu. El se refera concret la faptul ca presupune autoritatea Legii. Nu exista in Vechiul Testament comuniune fara prezenta ziditoare a Legii revelate prin Moise poporului lui Israel.

O data cu Noul Testament, situatia se schimba. Comuniunea continua, insa nu se va mai intemeia pe atotputernicia Legii, ci pe scenariul initierii crestine care incepe cu Botezul si se termina cu Euharistia. in acest sens, preotul prof. Gheorghe Popa distinge trei mari acceptiuni date comunitatii crestine :

este adunarea credinciosilor in jurul Sfintului Potir si in jurul lui Iisus in momentul Sfintei Liturghii. Aici comunitatea se identifica semantic cu insasi Biserica;

al doilea sens important acordat comunitatii crestine este acela de corpus al celor douasprezece semintii testamentare ale lui Israel;

in sfarsit, comunitatea reprezinta imaginea in Timp si Istorie a Noului Israel.

Indiferent insa de cele trei mari acceptiuni invocate, comunitatea crestina se distinge de cea profana, moderna, prin cateva caracteristici absolut definitorii. Le preluam din cartea preotului prof. Gheorghe Popa, Comuniune si innoire spirituala in contextul secularizarii lumii moderne. in sinteza, ele ar fi urmatoarele :

comunitatea crestina este una de tip hristofor, adica plina de prezenta tainica, inefabila, dar nu mai putin reala, a lui Hristos;

este o comunitate de tip pneumatoforic (grecescul pneuma, tradus aici prin "Duh Sfant');

cuprinde in sine anumite taine ale initierii: Botezul, Mirungerea, Euharistia;

este orientata intotdeauna eshatologic spre imparatia lui Dumnezeu (comunitatea sociala laica ne apare, prin contrast, ca fiind, de multe ori, una goala, saracita, fara continuturi spirituale remarcabile);

constituirea veritabilei comunitati crestine are loc doar in Biserica, inteleasa drept "Casa' in care este prezent Hristos "in stare de jertfa curata' (ibidem, p. 168).

Toate aceste caracteristici ale comunitatii crestine nu trebuie intelese ca fiind in contradictie cu cele ale lumii moderne. Dimpotriva, comunitatea actuala, de tip modern sau postmodern, poate prelua si asimila datele crestine ale comunitatii. Se evita astfel riscul "imbolnavirii' cu unele maladii spirituale ale lumii actuale (plictisul, nonsensul, apatia, sterilitatea spirituala si practica etc). Din intalnirea comunitatii crestine cu lumea moderna au rezultat si alte forme noi, hibridate, de comunitate. Una dintre ele este comunitatea memoriei.

1.2. Comunitatea memoriei

Este acea forma speciala de comunitate care ne pune in consonanta cu trecutul, orientandu-ne in acelasi timp spre viitor. Ne ofera sentimentul reconfortant al continuitatii, al vietii impreuna cu viii, dar si cu mortii. intr-o comunitate a memoriei, granitele firesti dintre lumea de aici si cea de dincolo sunt anulate. Asa cum arata si Mircea Vulcanescu in Dimensiunea romaneasca a existentei, cei morti sunt intr-un anumit fel prezenti alaturi de noi, cei vii.

Or, astazi, in SUA si Europa, comunitatile de tip moral se pliaza, uneori indistinct, peste cele etnice si rasiale. Fiecare isi are propria sa traditie si mitologie. Periodic, isi reactualizeaza prin ritualuri magico-religioase sfintii si martirii. Credem ca ceea ce leaga in definitiv o comunitate a memoriei de una etnica, rasiala sau religioasa este sentimentul plenar al unei indiscutabile identitati. Prin anumite "practici sociale ale angajamentului', identitatea este in permanenta construita si reconstruita. Totodata, se impun constant si eficient mentalitatile, stereotipurile si practicile sociale proprii omului solitar, motivate de interesele lui. Aceasta nu inseamna ca stilul comunitar este anulat; el trece doar periodic pe un plan secund.

1.3. Comunitate versus societate

Dincolo de tipologia clasica a comunitatilor, exista in literatura de specialitate pe teme sociale o distinctie neta intre comunitate si societate. in sociologia moderna, ea a fost impusa de sociologi precum F. Tonnies si M. Weber, G. Gurvitch si T. Parsons. in Romania, asupra ei au insistat autori ca M. Vulcanescu si C. Noica, V. Bancila si E. Bernea.

in sinteza, comunitatea ar reprezenta o grupare naturala de actori sociali legati in mod organic intre ei. Aceasta organicitate s-ar traduce prin variabile cum ar fi:

consangvinitatea;

obiceiuri si practici culturale comune ;

limba comuna;

o unitate a dorintelor si aspiratiilor;

afectivitate si comprehensiune ;

toleranta si solidaritate permanenta.

Societatea, in schimb, este definita de cele mai multe ori ca o forma artificiala de asociere umana. Legaturile cele mai puternice din cadrul unei societati ar fi cele de ordin economic. Cu toate acestea, indivizii raman spiritual si organic separati. Traiesc in structuri ample, masive, complexe, cum ar fi orasele si satele.

Principiul esential al functionalitatii unei societati este acela ca nimeni nu actioneaza in interesul sau ajutorul celuilalt - prin schimburi de servicii, bunuri, bani etc. - decat in conditii de reala profitabilitate. Evident, nici in cea mai tehnologizata si postmoderna societate nu putem vorbi de valabilitatea totala a unui asemenea principiu. Exista intotdeauna exceptii care intaresc regula.

Asemenea comunitatii, si societatea este sustinuta de anumite elemente vii, consecvente. Acestea se refera la existenta unor interese comune de tip economic si fmanciar, la concurenta si dorinta de dominatie, la rationalizarea excesiva a vietii si la subminarea intr-o buna masura a afectivitatii. Scopurile sociale de tip comunitar sunt in acest caz subordonate celor individuale sau de grup.

in Romania contemporana, structura sociala de tip comunitar si cea de tip societal coexista. Doar cercetarile empirice ne pot arata in ce masura o forma de organizare sociala se impune si o domina pe cealalta.

1.4. Satul - comunitate traditionala si moderna

0 forma de comunitate, constant raspandita in timp si spatiu, este si satul. El este regasit atat in societatea veche, traditionala, cat si in cea moderna, actuala. Difera doar anumite forme si expresii de manifestare ale comunitatilor rurale. in sine, acestea continua sa fie reprezentate prin anumite elemente definitorii.

Una dintre ele se refera la faptul ca satul, asemenea familiei si orasului, este un cadru de validare a socialitatii. Amplul proces de socializare, incepand cu formele sale primare si terminand cu cele tarzii, se consuma indiscutabil in cadrul familiei pro-priu-zise, dar si in acela, mai amplu, al "familiei largite' care este satul romanesc.

Satul, reunind membri de ordinul sutelor, este deopotriva si un cadru de garantare a "securitatii imediate si pe termen lung'. Multi cercetatori au mai adaugat satului traditional o alta caracteristica: faptul ca dezvolta un tip de economie naturala sau inchisa. Astazi, in satul modern, situatia s-a (mai) schimbat. (insa o analiza nuantata, detaliata a temei nu face obiectul textului de fata.)

Alte caracteristici ale comunitatii rurale - cel putin traditionale - sunt cele care se refera la vointa comunitara ce functioneaza ca lege morala, la modul de viata inchis, cu suficiente elemente de echilibru social ce impun pe scena publica un tip de comportament altruist. La toate acestea s-a mai adaugat si existenta unui stramos eponim.

Toate aceste insemne ale comunitatii satesti traditionale apropie mult satul de familie. S-a mers pana acolo cu interpretarea incat s-a afirmat ca intre familie si satul vechi, traditional, n-ar fi fost diferente esentiale.

Cercetand pe plan mondial situatia comunitatilor rurale, constatam cu o fireasca usurinta diversitatea geografica si eterogenitatea lor structurala. in sinteza, tipologia structurala a satului contemporan ar fi astazi urmatoarea1:

satul linear, model constant raspandit astazi in tari ca Germania, Polonia, Cehia si Slovacia;

satul-targ sau burgul, spatiul sau privilegiat de existenta fiind cel de tip occidental, mai,exact german;

satul-stup, formularea trimite direct la motivul vietuirii albinelor; el este izbitor de asemanator cu cel al satelor contemporane din zona Mediteranei;

satul liniar de tip ciflik, prezent mai ales in Anatolia;

satul chinezesc cijuan si sian ;

satul compact indian ;

satul-galerie, avand o situare speciala in zona bazinului amazonian, in America Latina;

satul argentinian de tip estancia;

satul anglosaxon, model de comunitate rurala raspandita si in afara spatiului englez; astazi, el se intalneste in zonele canadiene sau in cele din nord-estul SUA;

satul adunat de tip germano-olandez, prezent nu numai in zonele de origine, dar si in nord-estul SUA;

satele chinezesti si japoneze din tinuturile Californiei contemporane.

in Romania contemporana traditionala si moderna, situatia comunitatilor rurale este diferita. Ea a stat in atentia unor cercetatori sociologi, etnologi, antropologi etc. de ieri si de azi. Daca ar fi sa rezumam tipologia satului romanesc, atunci am avea - printre altele - in atentie :

satul risipit, frecvent intalnit in zonele montane;

satul rasfirat, prezent in tinuturile colinare, in zona submontana si in podisuri;

satul adunat/concentrat, propriu regiunilor de campie si avand o vatra bine delimitata.

Evident, aceste distinctii sunt relative. intre cele trei tipologii exista interferente. Niciodata insa ele nu au mers pana la confuzie si indistinctie.

1.5. Orasul

O alta ipostaza a comunitatii, ubicua in timp si spatiu, este orasul. Spre deosebire de sat, orasul este o forma mult mai ampla si cuprinzatoare a comunitatii. Cercetatorii care au tratat subiectul insista asupra unor trasaturi distincte ale orasului, in comparatie cu alte tipuri de comunitate. in sinteza, acestea ar fi urmatoarele:

un volum demografic mare, amplu, cuprinzator;

Am preluat aceasta tipologie structurala din Constantin Schifirnet, Sociologie, Editura Economica, Bucuresti, 1999, p. 243.

un model de structura si organizare sociala ce presupune existenta unei temeinice diviziuni a muncii;

diversitate si densitate mare a numarului de locuri de munca ocupate/neocupate;

modele culturale diferite si comportamente eterogene.

Aceste insemne definitorii ale comunitatilor urbane se regasesc peste tot, dozate in proportii si marimi diferite. Dincolo insa de existenta lor, autorii au in atentie si anumite clasificari ale comunitatilor urbane. Ele sunt realizate dupa mai multe criterii. Unul dintre acestea se refera la relativitatea numarului de locuitori. in functie de el, avem urmatoarele tipuri de orase (vezi Schifirnet, 1999, p. 247):

orase mici, cu pana la maximum 20.000 de locuitori;

orase mari, cuprinzand o diversitate cuantificata numeric intre 20.000 si 100.000 de locuitori;

orasele foarte mari: distinctia principala in raport cu celelalte tipuri se refera tot la numarul de locuitori, situat in jurul cifrei de 500.000;

metropola, care, dupa standardele elementare de tip statistic, ar trebui sa contina minimum 2.000.000 de locuitori;

conurbatia, forma superioara numeric a orasului, cuprinzand minimum 14 milioane de locuitori;

megapolisul, care ar fi forma ultima, hipertrofiata la maximum, a orasului; datele statistice ii recunosc existenta de la minimum 100 de milioane de locuitori in sus.

Un alt criteriu clasificator al comunitatilor de tip urban, des utilizat in literatura de specialitate, este cel morfologic. in raport cu acesta, specialistii au convenit asupra unei ierarhii reprezentative. Ea cuprinde (cf. ibidem):

orasele de tip bazar, comunitati mari, ample, locuite de o imensa diversitate de oameni;

orasele-jungla, continand, la randul lor, o deconcertanta diversitate umana, accentul cazand insa pe supraveghere si pe lupta in vederea castigarii unui spatiu;

orasele-organism, sant numite asa pentru ca au o articulatie functionala remarcabila si functioneaza asemenea unui "trup insufletit' ;

orasele-masina, fiind marcate in mod definitoriu, spre deosebire de cele anterioare, de disfunctii ale structurilor tehnologizate si de producerea bunurilor pentru un numar mult mai mic de locuitori;

orasele-stea, carora le este caracteristica in primul rand o ampla extindere in mai multe directii (sub forma de stea) de-a lungul principalelor cai de comunicatie ; in acest sens, Constantin Schifirnet exemplifica aceasta tipologie invocand Parisul, Londra si Bucurestiul;

o existenta mai putin nuantata o au insa orasele formate prin absorbtia satelor. Un exemplu clasic este cel al Berlinului, dar aici ar fi putut intra si multe localitati romanesti daca regimul comunist n-ar fi cazut in decembrie '89;

orasele aglutinate, o categorie speciala a comunitatilor urbane care s-au impus printr-o maxima extindere periferica, motivata, in special, de preturile ridicate ale terenurilor intravilane; trimiterile literaturii de specialitate sunt, in acest caz, foarte diferite; amintim doar de orase precum Moscova, Stockholm sau Rio de Janeiro;

orase formate prin extindere polinucleara, in acest caz criteriul morfologic combinandu-se cu unul generic ; aparitia lor este justificata de existenta unuia sau mai multor centre urbane; de exemplu, Roma, Istanbul, Dijon;

orase formate prin extindere planificata. Evident, trimiterile noastre sunt, in primul rand, la modelul ceausist din Romania. Onestiul este, din acest punct de vedere, unul dintre orasele fondate prin extindere planificata. De retinut este insa si faptul ca acest model reprezinta apanajul regimurilor totalitare. Astfel, in orice stat democratic din lume pot lua nastere asemenea orase doar in baza unor acte oficiale, civile sau religioase.

in concluzie, constatam o prezenta vie, diversificata a formelor comunitare rurale si urbane in lumea contemporana. Ele readuc in atentie si impun constiintei sociale modelul comunitar inteles ca o alternativa la cel de tip statal. Toate acestea se intampla inclusiv in Romania anilor '90, unde modelul statal are o pozitie temeinica, adanc inradacinata in mentalul social si cultural.

1.6. Statul - un fetis national ?

Absolut toate sondajele de opinie crediteaza foarte bine statul si institutiile sale in fata cetateanului roman din perioada tranzitiei. Statul este depozitarul natiunii si reprezentantul ultim al demnitatii noastre nationale, dupa cum arata Horia-Roman Patapievici intr-unui dintre excelentele sale texte, publicat in revista 22. Statul roman a devenit pentru bunul cetatean aliatul de nadejde in fata vicisitudinilor tranzitiei.

Orice s-ar intampla, doar statul ne mai poate salva - acesta pare a fi motoul care defineste o buna parte din mentalitatea sociala proprie Romaniei contemporane. Prin urmare, Patapievici este indreptatit sa vada in romanul majoritar al acestui timp "promotorul deopotriva activ si nostalgic al unui soi de nationalism al drepturilor statului'.

Constatand aceasta aparent stranie situatie, te poti intreba cu absoluta indreptatire ce anume determina puternica dominatie a statului. Dintru inceput, arata H.-R. Patapievici, remarcam un fapt uluitor: relatia personala a cetateanului roman obisnuit cu statul este mai curand una trista. Nu de putine ori, din punct de vedere social, cultural si, uneori, chiar educational, statul il dezamageste. Statul a ajuns sa fie suprasolicitat, cumuland un numar imens, sufocant de functii. Or, in acest moment, el este departe de a si le onora. Este omniprezent, dar nu si omnipotent, dupa cum indreptatit sustine H.-R. Patapievici.

Explicatia acestei fetisizari a statului roman ar fi natura psihosociala: "Oamenii proiecteaza in stat aspiratiile pe care nu le vad realizate nicaieri altundeva si pe care nici ei, individual ori in grup, nu le pot realiza altminteri' (ibidem). Se pare ca prin acest cult al Zeului-stat suntem (inca) departe de conceptia liberala, care atribuie statului doar acele functii "pe care, in absenta lui, nimeni nu le-ar putea prelua' {ibidem).

Un fapt istoric consumat la jumatatea secolului al XlX-lea s-ar putea sa ne ofere un raspuns veridic cu privire la aceasta situatie. Este vorba despre importarea directa pe pamant romanesc a modelului de stat francez. El mergea bine in spatiul sau de origine, dar s-a dovedit destul de vulnerabil in functionalitatea sa pe pamantul romanesc. De ce? Pentru ca simplul transfer al institutiilor statale nu era in masura sa-i asigure statului roman sifunctionabilitatea. A contat si absenta unui personal autohton calificat, dar, in primul rand, incompatibilitatea stat occidental - societate romaneasca s-ar

explica prin faptul ca simpla adoptare a unor legi nu-ti da automat si spiritul institutional al Occidentului. Trebuie sa existe o rezonanta, o acceptabila compatibilitate intre stilurile de viata, normele sociale si credintele religioase, intre mentalitatile si responsabilitatile sociale proprii poporului roman si noul model statal, cu institutiile sale aferente. Or, asa ceva nu a existat la noi nici in secolul al XlX-lea si, intr-o anumita masura, nu exista nici astazi. Un stat veritabil - anunta Robert Nisbet (in cautarea comunitatii, 1953) - preia absolut toate formele de viata specifice unei societati si le reprezinta institutional. La noi, statul modern importat din Occident mai curand a estompat aceste forme de viata. Ele mai sunt insa vii, mai supravietuiesc in anumite comunitati, in special rurale. Reprezentantii lor inca isi mai proiecteaza neinspirat dorintele, aspiratiile asupra unui stat alogen acestei lumi.

Concluzia lui H.-R. Patapievici este ca ar trebui sa regandim si sa refacem relatia noastra cu institutiile statului si sa ne proiectam aspiratiile asupra lui intr-un mod absolut legitim. Credem ca asa ceva va deveni cu putinta doar atunci cand va aparea o alternativa sociala reala la adresa leviathanului statal din Romania.

Unii dintre noi vad in (re)descoperirea comunitatii o asemenea alternativa. in Occident, ea a aparut o data cu recesiunea economica din anii '70-'80. Atunci mitul "statului bunastarii' s-a prabusit. Practicile sociale - institutionalizate sau nu - au fost reconsiderate. in Anglia si Tara Galilor, de exemplu, s-a ajuns la "epuizarea sociala'. Ce este acest tip de epuizare ? Nimic altceva decat pierderea independentei personale a unui individ. Ea se cuantifica prin faptul ca activitatile lui esentiale (munca, rugaciune, sport etc.) au ajuns sa depinda foarte mult de o institutie de asistenta sociala. S-a creat prin aceasta formidabila cenzura a statului din mentalul social al acelui timp si ceea ce asistentii sociali numesc a fi un "disconfort social'. El desemneaza crearea unor situatii neplacute, jenante chiar, cu privire la unele aspecte - taxate intr-o anumita literatura de specialitate drept "nevoi mai putin presante si urgente' : dragostea, sentimentul de apartenenta la un grup sau o comunitate, lipsa mijloacelor de comunicare, izolarea etc.

Prin urmare, "statul bunastarii generale' a fost restructurat. Faptul a devenit cu putinta, printre altele, si prin crearea sectorului nonprofit si a serviciilor sociale de tip comunitar.

1.7. Sectorul nonprofit

in orice stat cu o democratie suficient de rulata in timp si verificata, rezolvarea problemelor sociale nu este numai de competenta statului si guvernului. Evident, problemele de mare amploare si importanta nationala primesc solutii guvernamentale. Celelalte insa sunt lasate pe seama sectorului privat de tip profit, a comunitatii si chiar a familiei.

Tendinta occidentala contemporana (vezi SUA, Marea Britanic) este de a sparge monopolul de stat al politicilor sociale si de a-l orienta spre sectorul nonprofit si spre comunitatea locala. Ce este insa sectorul nonprofit? Este un ansamblu de servicii publice sau personale devenit functionabil cu conditia nedistribuirii profitului intre membrii sai sau, mai grav, intre persoanele din conducere. Cuprinde institutii cum ar fi spitalele si clinicile, scolile si universitatile, centrele de instruire, perfectionare si reprofesionalizare, serviciile de asistenta si protectie sociala.

Organizatiile de tip nonprofit s-au impus la noi dupa 1989 in domenii cum ar fi educatia si tehnologia, asistenta sociala si drepturile omului. Au diverse centre plasate in Bucuresti, dar si in alte judete din tara (Cluj, Timis, Iasi, Harghita, Prahova etc). Cele mai multe dintre ele beneficiaza de sprijin extern si sunt afiliate altor organisme similare internationale. Majoritatea sponsorilor provin din Germania, Ungaria, Franta, Marea Britanie, SUA, Elvetia, Olanda, Austria si Suedia.

in acest nou context, rolul comunitatii a crescut semnificativ. Faptul acesta nu se datoreaza doar caderii in desuetudine a statului birocratic si paternalist, ci si regandirii noilor forme de responsabilitate in asigurarea bunastarii sociale. La noi, mai mult decat in orice alta parte a lumii, trebuie "reinventat' guvernul pentru a rezolva problemele, insa institutiile sau formele publice care imputernicesc guvernul sunt organizatiile autonome proprii comunitatii.

Occidentalii redescopera astazi sentimentul apartenentei lor la comunitate prin recastigarea si reinterpretarea sensului cetateniei. in Romania, acest sens - ocultat din diverse motive dupa 1989 - este redescoperit mai ales in situatii de criza (cutremure, inundatii etc), provocate de calamitati. Situatia aceasta credem ca este de inteles, din moment ce, ani si ani de zile, politicile sociale ale statului totalitar au discreditat sistematic spiritul comunitar si modelul "cetateanului participativ'. Din fericire, dupa 1989, el incepe sa fie regasit si pretuit din ce in ce mai mult. Nu putine sunt comunitatile urbane din Romania unde implicarea oamenilor in asociatii formale, nonprofit, este considerabila. La toate acestea se mai adauga societatile filantropice si cele de protectie si asistenta sociala. Ele devin astazi veritabile alternative sociale de tip comunitar la problemele importante aparute in societate.

2. Alternative sociale de tip comunitar

in lucrarea sa, Psihologia comunitatii, Jim Orford (1998) prezinta mai multe exemple de implicare a comunitatii in rezolvarea problemelor sociale. Aceste multiple forme de exercitiu social - deseori structurate in organizatii, societati etc. - au devenit alternative la modelul clasic de tip statal. Iata cateva dintre ele :

1)0 agentie de servicii industriale din Massachusetts s-a specializat in instruirea si recalificarea fortei de munca disponibilizate. Imediat ce se anunta o concediere masiva, aceasta organizatie crea un centru alternativ de sprijin si ajutor social. S-a ajuns la un moment dat la existenta a circa 30 de asemenea centre.

Ideea originala era insa aceea de a angaja o parte dintre muncitorii concediati pentru a ajuta personalul centrelor alternative. De ce tocmai muncitori? Pentru ca acestia isi intelegeau mult mai bine semenii si puteau, in acest fel, sa le asigure o consultanta eficienta, sa-i ajute in gasirea unui loc de munca si sa le ofere servicii de instruire si calificare adecvate.

Rezultatele acestui experiment social, mentionate de Jim Orford in cartea sa, sunt cu adevarat semnificative. in primii cinci ani de la startul acestei activitati comunitare au fost angajati 87.000 de disponibilizati. 80% dintre ei au reusit sa se plaseze in noi slujbe, unde primeau, in medie, 92% din salariile anterioare concedierii.

Urmatorul exemplu de alternativa sociala de tip comunitar provine tot din spatiul american. in multe scoli din SUA, serviciul administrativ clasic este dublat de unul realizat de parintii elevilor. Acestia se implica activ in scolile unde invata copiii lor, contribuind la eficientizarea performantelor acestora. Iata, mai exact, despre ce este vorba. in Chicago, de exemplu, fiecare scoala este condusa de un consiliu format din sase parinti alesi de comunitate, din doi profesori ce reprezinta scoala si din directorul acesteia.

Sarcina sociala a acestui inedit consiliu este aceea de a angaja directorul scolii, cu contract de patru ani, pe criterii de eficienta, si nu pe baza performantelor profesionale. Altfel spus, poti fi un excelent specialist, dar un cadra de conducere cu rezultate modeste. (Ideea merita a fi retinuta si luata in atentie, inclusiv atunci cand stabilim criteriile de promovare a unei persoane in functii de conducere. La noi, continua sa functioneze stereotipul conform caruia un bun specialist este si un bun manager, fapt ce nu este intotdeauna confirmat de realitate.)

Revenind la activitatile consiliului profesoral american, trebuie sa mentionam ca alegerea directorului este urmata de elaborarea in comun a unui plan de activitate si de perfectionare a scolii si, nu in ultimul rand, de stabilirea periodica a bugetului.

Aceasta implicare activa a comunitatii in viata sociala a scolilor americane nu diminueaza si nici nu neaga rolul statului si responsabilitatea guvernamentala. Transfera doar comunitatii anumite functii sociale pe care ea a dovedit ca le poate indeplini mult mai bine.

in multe tari din Occident (SUA, Italia, Australia etc), incepand cu anii '80, s-a adoptat o legislatie care favorizeaza serviciile comunitare intelese ca alternative la practicile institutionale statale. Faptul acesta a dus la o reinterpretare si o recompunere a profesiilor de psiholog si asistent social. in ce sens ? S-a luat foarte in serios serviciul alternativ de tip comunitar.

Iata un exemplu in acest sens. in spitalele din SUA si Australia s-a acceptat si experimentul de tip comunitar. Pacientii psihiatrici au fost impartiti in doua grupuri. Primul, cel din SUA, era supus unui tratament standard, bazat pe spitalizare psihiatrica si pe ingrijire postspitalizare. Celui de-al doilea grup i s-a administrat insa o terapie de tip comunitar. Aceasta presupunea vizite la domiciliu combinate cu actiuni de stimulare a familiei restranse in vederea acordarii minimului ajutor: asistenta in practicarea muncilor domestice (spalare, curatenie, bucatarie, administrarea bugetului, alegerea mijloacelor de transport etc), cautarea unui loc de munca si mentinerea legaturii permanente cu patronii.

Rezultatele finale au fost mai mult decat concludente. Cei din primul grup care au urmat tratamentul clasic au fost respitalizati cel putin o data. Din cel de-al doilea, au fost reinternati doar 40%. Dupa un an de zile, din motive pur experimentale, tratamentul comunitar s-a retras. in mod firesc, avantajele au disparut. Mai mult, costul tratamentului standard prin spitalizare a fost cu 20% mai scump decat cel de tip comunitar.

Concluziile obtinute au convers toate spre o unica solutie : "O serie de tari, cum ar fi SUA si Italia, au adoptat o legislatie care cerea ca serviciile comunitare sa fie constituite ca alternative ale spitalelor psihiatrice' (Orford, 1998, pp. 419-420).

Alternative comunitare in anii 1960-l980 in spitalele din SUA. La inceputul anilor '60, in urma raportului Comisiei Reunite pentru Sanatate si Boala Mentala si a mesajului catre Congres al Presedintelui Kennedy (1963), in SUA s-a adoptat Legea Construirii Centrelor Comunitare de Sanatate Mentala. in baza acesteia s-au oferit servicii pentru copii si varstnici, alcoolici si drogati. Un procent de 2% din bugetul operational al Statelor Unite s-a cheltuit in acest sens. Cu toate acestea, timpul a retinut din experimentul acestor centre comunitare de sanatate mentala mai curand neajunsurile, neimplinirile. Ele se refera, pe scurt, la putina consultanta existenta si la prezenta fulguranta a educatiei de tip preventiv; la implicarea neprofesionistilor in treburile comunitatii si a elitelor comunitare in luarea deciziilor; la neglijarea varstnicilor cu nevoi cronice si la ignorarea bolnavilor cu venituri medii.

Dincolo de toate acestea, important este faptul ca, in anii '90, experimentele comunitare au fost reluate. imbunatatirea lor si invatarea din greselile trecutului au facut ca rezultatele sa fie mult mai bune. in acest sens, modelul comunitar s-a constituit ca o veritabila alternativa la structura clasica a spitalelor americane.

Alternative comunitare in spitalele italiene. Miscarile contestatare din Italia anilor '60 au dus si la importante schimbari in interiorul sistemului de sanatate. Faptul este urmarea directa a implicarii organizatiei de stanga "Psihiatria Democratica'. Ea a dus la schimbari majore in centrul si nordul Italiei. in 1978, Partidul Radical ofera si un eficient sprijin parlamentar, ajungandu-se in cele din urma la crearea faimoasei Legi nr. 180. Ea solicita, printre altele, reducerea numarului de internari in spitalele psihiatrice si interzicerea construirii altora noi, incuraja externarile si practicarea serviciilor comunitare ca varianta alternativa.

Iata cum descrie K. Jones si A. Poletti atmosfera comunitara proprie centrelor medicale din Triest: "Relatiile dintre personal si pacienti (numiti utilizatori) erau calde si atente; nu existau halate albe, programari sau pacienti stand la coada pentru a fi consultati. Atmosfera era mai mult aceea a unui club si nu a unui centru medical, in centrele din oras, pacientii vin atunci cand doresc, vorbesc cu cine doresc, stau atat de mult cat doresc si pleaca atunci cand doresc. Unii trateaza centrele drept cluburi pentru masa de pranz, altii vin in cautarea ajutorului oferit de personal (psihiatri si infirmiere, impreuna cu un psiholog si un asistent social - s.n.). Unii lucreaza acolo cu jumatate de norma sau cu norma intreaga, ajutand la bucatarie sau la curatenie. Acesta nu este acel tip traditional de munca a pacientului care este considerata exploatare : exista unitati de preparare a hranei, de curatenie sau unitati agricole la care pacientii adera; printr-o intelegere cu sindicatele din oras, acestea platesc in totalitate taxele sindicale. Bugetul districtului pentru sanatate ofera banii pe baza de contract, daca oferta cooperativei este acceptata' (apud Orford, 1998, pp. 425-426).

Trebuie insa precizat faptul ca, in Italia acelui timp, situatia din Triest nu era una generalizata. Reforma s-a aplicat limitat, deseori discutabil. Multe dintre zonele Italiei nu prezentau avantajele Triestului. Populatia era in crestere, iar pretul inchirierii rezidentelor comunitare de tip alternativ era destul de ridicat. Cu toate acestea, modelul alternativ propus ramane in continuare deosebit de semnificativ prin urmarile si consecintele sale.

Alternative comunitare in spitalele din Marea Britanie. Schimbari semificative au aparut aici in ultimii 20-30 de ani prin reducerea personalului din spitalele de boli mintale si prin dezvoltarea in paralel a serviciilor comunitare. Diferenta fata de Italia si SUA este aceea ca in Marea Britanie nu a aparut o legislatie importanta care sa favorizeze serviciul comunitar si o reforma radicala.

Dezvoltarea comunitara si marile probleme ale mediului. Serviciile comunitare orientate spre asistenta sociala amintite anterior nu sunt doar apanajul sectorului

medical. Nu de putine ori, ele vizeaza direct si marile probleme ecologice. Nu intamplator, in anii '90, francezii pun pe locul doi in ordinea importantei conservarea mediului ambiant.

Pentru a preveni aparitia surprinzatoare a unor asemenea probleme - inundatii, accidente, boli grave - s-a dezvoltat astazi in Occident o adevarata "constiinta verde'. Ea se manifesta la nivel institutional prin crearea "Asociatiilor de protectie a naturii' si declararea unei "Zile a Pamantului', dar si prin consistentele succese electorale ale "verzilor'.

Se pare ca a venit timpul a ceea ce multi dintre apostolii miscarii New Age au numit "contractul natural' si modelul "cetateniei universale' ("tara noastra este intreaga planeta').

2.1. Limitele sectorului voluntar de tip comunitar

Cele amintite anterior referitor la insuficienta raspandire a modelului comunitar, a legislatiei perfectibile cu privire la noul tip de asistenta sociala deschid deja imaginea limitelor inerente ale sectorului voluntar de tip comunitar. Jim Orford (1998) le prezinta ca fiind, in esenta, urmatoarele :

a)      insuficienta filantropica: se refera la faptul ca intr-un asemenea model comunitar resursele sunt intotdeauna limitate, iar in perioadele de recesiune economica tind spre zero. Situatia este absolut veridica, cu atat mai mult cu cat veniturile sectorului voluntar nu provin din taxe si impozite;

b)      particularismul filantropic: asistenta sociala pusa in practica de noile modele comunitare prezinta anumite particularitati ce stau sub semnul neimplinirilor, al absentelor si carentelor mai mult decat regretabile. Ele se refera, printre altele, la tendinta asistentilor comunitari de a oferi selectiv servicii doar unor grupuri si categorii sociale. Sunt privilegiate cele cu venituri consistente sau cu probleme mai putin grave. (Acestea din urma sunt lasate tot pe seama institutiilor publice.) Alteori, selectia clientilor se face subiectiv, dupa criterii etnice, sexuale sau religioase. in joc este si mandria personala a specialistilor, manifestata in grup sub semnul orgoliului comunitar. Se ajunge uneori pana in situatia in care anumite categorii de clienti sunt vitregite de serviciile comunitare de asistenta sociala, iar altele primesc servicii duble : atat din partea statului, cat si din cea a comunitatii;

c)      paternalismul filantropic: se refera la faptul ca sectorul privat poate, la limita, sa-si impuna singur punctul de vedere in ceea ce priveste aria de cuprindere a actiunilor sale. Criteriile in virtutea carora practica aceasta selectie sunt, de cele mai multe ori, subiective. La limita, se ajunge in situatia in care vointa liderilor se substituie dorintelor si intereselor comunitare;

d)      una dintre urmarile acestei practici paternaliste se refera la distorsionarea reprezentarii sociale a protectiei si asistentei acordate saracilor. Acestea nu mai sunt vazute ca un act de drept, ci ca o opera filantropica si de sprijin religios. Implicit, se acrediteaza interpretarea de limita conform careia saracii ar fi in exclusivitate vinovati de conditia lor, iar singura salvare le-ar veni din partea serviciilor comunitare de tip voluntar;

e)      amatorismul filantropic reprezinta una dintre cele mai evidente limite ale noului model de asistenta sociala practicat la nivel de comunitate. Deseori, el

este pus in practica de "specialisti', reconvertiti "peste noapte' in practicanti vanitosi ai asistentei sociale, de diletanti sau impostori. De aceea, ar fi normal -cu atat mai mult in Romania contemporana - ca serviciile de asistenta sociala, de stat sau private, sa fie coordonate de specialisti, absolventi ai sectiilor de Asistenta sociala.

in concluzie, aceste neajunsuri ale practicilor de asistenta sociala comunitara de tip voluntar pot fi corijate. Faptul acesta presupune, printre altele, si o stransa colaborare intre stat, guvern si sectorul privat. Relatia respectiva trebuie sa fie insa clar reglementata de legi corespunzatoare si de strategii adecvate de punere a lor cu maxima eficienta in practica.

2.2. Religia si eterogenitatea comunitara

Revenirea dezbaterilor despre importanta comunitatilor in viata sociala este astazi o constanta in toate tarile occidentale. Indiferent de localizarea geografica a comunitatii, de atuurile ei sociale, s-a constatat existenta unei temeinice legaturi intre forta comunitatii si gradul ei de diferentiere culturala (etnica, lingvistica, religioasa). Cu cat eterogenitatea este mai mare si dispersia geografica mai ampla, cu atat impactul sectorului nonprofit si puterea acelei comunitati cresc.

Teza poate fi ilustrata cu situatiile din Suedia si Elvetia (eterogenitate redusa) si cu cele din Belgia si Olanda (eterogenitate puternica). in Suedia, de exemplu, omogenitatea lingvistica si religioasa este bine consolidata. Sectorul public de stat are aici o pondere importanta. Aproximativ 95% din populatie este sprijinita de guvern si, prin urmare, Biserica nu a fost insistent solicitata sa ofere de urgenta alternative sociale. Cu toate acestea, religia a marcat definitiv mentalul social suedez.

Ideea este dezvoltata, printre altii, si de Ake Daun in Mentalitatea suedeza. Puritanismul de sorginte luterana, sustine Daun, si-a pus definitiv amprenta asupra mentalitatii si practicilor sociale suedeze. El a substituit preocuparea catolica orientata asupra "vinei si a pacatului' (1995, p. 159) cu sentimentul trairii constante a imperfectiunii omenesti si al neimplinirii omului in raport cu Dumnezeu. De aceea, suedezului obisnuit ii este mult mai aproape reticenta in exprimare si ii lipseste hedonismul mediteranean. Clipele de bucurie sunt rareori exteriorizate, iar atunci cand se intampla acest fapt, el este trait viu, deschis, autentic. in acest sens, normalitatea este inteleasa de suedez drept un dar de la Dumnezeu. "Morala puritana pe care o poarta in maduva oaselor ii impune aceasta smerenie si ii insufla ideea ca lipsa de modestie, trufia se pedepsesc' (ibidem, p. 160).

James Peabody sustine, la randul sau, ca "etica protestanta insista asupra virtutilor impersonale - silinta, cinstea - in detrimentul virtutilor personale - cordialitatea, amabilitatea' (1995, p. 191). De sub influenta vie a acestor insemne protestante suedezul obisnuit reuseste sa "evadeze' periodic. Astfel, alcoolul - administrat chiar si in cantitati mici, bine dramuite - il ajuta pe bunul cetatean sa se deconecteze vremelnic de la permanenta tensiune a seriozitatii si perseverentei. Pentru un timp, normele sociale sunt "spalate' de lichidul bahic. A doua zi insa, bunul suedez se trezeste cu constiinta incarcata de faptul ca a stat - chiar si pentru scurt timp - sub semnul unei identitati contrafacute. Remarcabil este ca el nu renunta totusi la canonul mentalitatii protestante pentru a se refugia in cuprinsul unor "alternative sociale', cum ar fi cele prezentate de sectorul nonprofit de tip comunitar. Acesta continua sa fie mai putin reprezentat in Suedia decat in Belgia sau Olanda. Situatia nu s-a schimbat semnificativ nici astazi. Impactul crescand al mass-media, "americanizarea' culturii suedeze, contactele vii cu lumea europeana si neeuropeana, frecventele calatorii in afara tarii, numarul mare de imigranti din Suedia, reforma "tutuitului', toate acestea par a lasa neschimbata mentalitatea clasica suedeza de sorginte lutherana.

Cu totul alta este insa situatia din Olanda, Israel, Franta sau Marea Britanie. Olanda contemporana este scindata intre catolici si calvinisti. Dupa o indelungata disputa, cele doua confesiuni au pactizat la inceputul secolului XX, formand o coalitie si de natura politica. Un aspect al acestei intelegeri se referea la finantarea scolilor private. Educatia, serviciile de asistenta sociala si cele de sanatate au inceput sa fie sustinute financiar de organizatii private subventionate de stat. Ponderea sectorului voluntar, nonprofit, si cea a spiritului comunitar de tip alternativ la serviciile statului au crescut de atunci pana astazi intr-un ritm absolut remarcabil.

in Israelul contemporan, multe dintre scolile private sunt coordonate in actiunile lor sociale de grupuri particulare de evrei ortodocsi, nemultumiti de invatamantul public de stat.

Situatia este relativ asemanatoare in Franta si Marea Britanie. Aici, invatamantul confesional fiinteaza datorita banilor privati. Asociatii si organizatii voluntare sponsorizeaza masiv acest tip de educatie, dar si practicile sociale ale institutiilor confesionale. Statul se implica aici cu bani intr-o masura destul de mica. Argumentul major al liderilor etatisti este acela ca nu este firesc ca banii contribuabililor sa fie folositi pentru subventionarea unor forme de educatie religioasa si de practica sociala in care ei nu cred.

In sfarsit, Romania credem ca ilustreaza astazi o alta ipostaza a relatiei dintre eterogenitatea culturala (in primul rand religioasa) si impactul serviciului voluntar de tip comunitar. Aici, ca si in Suedia, o confesiune religioasa domina autoritar: in Suedia protestantismul, iar in Romania ortodoxismul. Diferenta apare insa in momentul in care analizam practica sociala a celor doua confesiuni crestine. Astfel, protestantismul, indiferent de nuantele lui, s-a implicat indelung, constant si eficient in viata sociala. Ortodoxia romaneasca mai putin. Ea a pastrat dogma crestina intemeiata pe Biblie, dar si pe invatatura traditiei si a Sfintilor Parinti. I-a relevat cu succes actualitatea. A privilegiat, altfel spus, zidirea interioara, si nu practicile sociale exterioare. Dupa 1989, situatia s-a schimbat. Biserica Ortodoxa din Romania s-a implicat activ si cu succes in asistenta si protectia sociala a unor grupuri si categorii vulnerabile din punct de vedere psihosocial. Fiind in continuare covarsitor majoritara, Biserica Ortodoxa si-a vazut totusi serviciile sociale dublate de cele ale unor grupuri si organizatii voluntare de tip comunitar. Acest fapt, absolut salutar, nu a avut insa la noi ponderea si efectul social din spatiul occidental, teritoriu marcat de o profunda eterogenitate lingvistica, etnica si religioasa.

Bibliografie selectiva

Bellah, R.N.; Madsen, R.; Sillivan, W.M.; Swidler, A.; Tipton, S.M., Americanii. Individualism si daruire (traducere din engleza de Dan Pavel), Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.

Daun, A., Mentalitatea suedeza (traducere de Liliana Donose Samuelsson), Editura Humanitas, Bucuresti, 1995.

Orford, J., Psihologia comunitatii. Teorie si practica (traducere de Andrei Pascu), Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998.

Peabody, J., Notional Characteristics (European Monographs in Social Psychology), Cambridge University Press, 1995.

Popa, Gh., Comuniune si innoire spirituala in contextul secularizarii lumii moderne, Editura Trinitas, Iasi, 2000.

Schifirnet, C, Sociologie, Editura Economica, Bucuresti, 1999.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1508
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved