Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzica
PescuitPicturaVersuri

SISTEMUL ONOMASTIC ROMAN

diverse

+ Font mai mare | - Font mai mic






DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
RCAD Beton armat; versiunea 4.0 – Manualul utilizatorului
CLUBURI
Profetiile necunoscute ale lui Nostradamus
TIMPUL
TE IUBESC pe alte limbi
ROTARY INTERNATIONAL - Lumea Rotariana
Spirit stiintific modern si obstacole epistemologice
Iisus Hristos in Islamism
Presupozitii si tematizari antropologice in filosofie
CALCULUL NUMERIC AL STRUCTURILOR

TERMENI importanti pentru acest document

: : sistemul onomastic roman : : :

SISTEMUL ONOMASTIC ROMAN

Dintre toate sistemele onomastice antice, cel roman –adoptand o schema nominala neindoeuropeana (etrusca)-  a atins cel mai inalt grad de elaborare (cf. A. Forcellini, Onomasticon Totius Latinitatis, I-II, Padova, 1913-1920).

Un nume roman este expresia locului pe care-l ocupa in societate purtatorul sau. Astfel, onomastica romana devine un sistem practic si impersonal, influentat mai putin de libera elaboarare a indivizilor si familiilor decat de functia diriguitoare –si in acest domeniu- a statului.

La romani, numele nu trebuia doar, ca la toate celelalte popoare indo-europene, sa desemneze un individ, indicandu-i numele personal, apartenenta la o familie si filiatia, ci, pe cat posibil,sa exprime pozitia sa sociala si civica

Locul pe care il ocupa o persoana in societatea romana este in functie de pozitia sa (status) in familie (status familiae), societate (status libertatis), cetate (status civitatis). Din punct de vedere al libertatii existau doua categorii de oameni: ingenui –oameni liberi si servi –sclavi; dintre acestia, doar ingenui aveau personalitate legala. Din punctul de vedere al cetateniei existau, de asemenea, doua categorii de oameni: cetatenii (cives Romani) si „strainii” –necetatenii (peregrini), doar cives Romani beneficiind de drepturi politice.

 1. Evolutia sistemului onomastic roman

La inceputurile istoriei romane, potrivit lui Varro, romanii purtau un singur nume insotit de numele tatalui (patronim) la genitiv (in cazul femeilor, de cel al sotului). Cuvintele filius, filia, coniux se subintelegeau.

Mai tarziu, pentru oamenii liberi – cetateni romani, s-a generalizat utilizarea celor tria nomina (praenomen, nomen si cognomen), carora  li s-au adaugat indicatia fliliatiei si a tribului.

Cronologic, de-a lungul istoriei romane, sistemul onomastic a evoluat ciclic. Pornind de la schema neindoeuropeana a numelui individual urmat de patronim, el adopta sistemul nominal gentilic: mai intai duo nomina (nomen + cognomen), apoi tria nomina (praenomen + nomen + cognomen), care vor constitui indicatia cetateniei romane.

In secolele II – III p. Chr. Se va reveni la sistemul duo nomina (nomen + cognomen), praenomen-ul si, in unele cazuri chiar nomen-ul pierzandu-si functia individualizatoare; sistemul duo nomina devine o moda incepand din a doua jumatate a secolului II p. Chr. Prin urmare, cognomen-ul reprezinta adevaratul nume personal in epoca.

Odata cu triumful crestinismului (desi nu in legatura cauzala cu aceasta) numele roman devine din nou un nume individual (fostul cognomen).

Renuntarea in multe cazuri la mentionarea praenomen-ului este un indiciu al disolutiei treptate a sistemului onomastic roman, proces inceput in intreg Imperiul Roman deja in sec. II p. Chr. si accentuat in sec. III p. Chr. cand, ca urmare a Constitutiei Antoniniene (212 p. Chr.)  –care extindea cetatenia romana asupra cvasitotalitatii locuitorilor liberi ai Imperiului-,  o parte a componentelor unui nume roman complet devin superflue.

 2. Sistemul onomastic roman in epoca imperiala

Praenomen-ul. De vreme ce nomen-ul era comun pentru diferitii membri ai unei ginti (gens), praenomen-ul avea o functie individualizatoare, fiind dat copilului dupa nastere.

Dintre prenumele mai frecvent intalnite in inscriptii pot fi mentionate, potrivit abrevierilor respective: A(ulus), Ap(pius), C pentru Gaius, CN pentru Gnaeus, D(ecimus), K(aeso), L(ucius), M(arcus), M/ pentru Manius, N(umerius), P(ublius), Q(uintus), SER(vius), SEX(tius), S sau SP pentru Spurius, TI sau TIB pentru Tiberius, T(itus), V(ibius). Lista celorlalte prenume romane, mai rar intalnite in inscriptii, este prezentata de R. Cagnat in tratatul sau de epigrafie (R, Cagnat, op. cit, p. 42).

Nomen-ul. Dupa praenomen urma nomen gentilicum sau nomen gentile, comun tuturor membrilor unei gens barbati, femei, clienti sau liberti. Potrivit lui Varro existau in jur de o mie de gentilicii romane. Gentiliciile romane sunt analizate si clasificate –dupa originea si modul lor de formare- in lucrarea lui W. Schultze, Zur Geschichte der lateinischen Eigennamen, Berlin, 1904. O cercetare mai recenta: H. Solin, O. Salomies, Repertorium nominum gentilium et cognominum Latinorum, Hildesheim, 1988.

Cele mai vechi gentilicii latine sunt cele cu teminatia in –ius, -eius, -aius, -eus, -aeus, precum Aemilius, Pompeius, Paeduceus, Annaeus. Numeroase gentilicii de origine etrusca au terminatia –as, -enas,       -arna, -erna, -enna, -inna, -ina, precum Maecenas, Mastarna, Persenna, Spurina, Caecina. Gentiliciile cu terminatia –anus si –enus ca Norbanus si Tettienus sunt de origine umbriana sau piceniana. In fine, gentiliciile cu terminatia –acus sau –auus, ca Avidiacus sau Amnauus sunt de origine gallica.

De regula, numele gentilice sunt scrise in inscriptii intr-o forma neabreviata. Doar cele apartinand marilor familii senatoriale ori casei imperiale –care sunt transmise libertilor si soldatilor ce dobandesc cetatenia romana-  apar frecvent in epigrafe sub o forma abreviata: Ael(ius), Ant(onius), Aur(elius), Cl(audius), Fl(avius), Iul(ius), Pomp(eius), Val(erius), Ulp(ius).

Cognomen-ul. Originea sa este mult mai recenta de vreme ce nu apare in documentele oficiale inainte de epoca lui Sylla. In formula completa a numelui roman, cognomen-ul urmeaza dupa filiatio si tribus. La origine, unele cognomina exprimau diferite particularitati fizice: Barbatus, Capito, Dentatus, Longus, Nasica, Rufus etc. Devenind ereditare, unele cognomina desemnau in acest caz diversele ramuri ale aceleiasi gens; astfel, in gens Cornelia ii distingem pe Cornelii Balbi de Cornelii Scipiones etc. Si in cadrul unor asemenea ramuri existau subdiviziuni, indicate tot prin cognomen –e.g. Cornelii Scipiones Nasicae.

Dupa cum s-a aratat, nomen gentilicum este urmat de indicarea filiatiei (filiatio). Aceasta este exprimata prin prenumele tatalui la genitiv urmat de cuvantul filius scris abreviat f(ilius) sau fil(ius). In mod cu totul exceptional, filiatia este indicata simultan prin numele tatalui si cel al mamei. Aceasta pare a fi o reminiscenta a traditiei etrusce (femeia ocupa un loc privilegiat in societatea etrusca).

Filiatia este urmata de mentionarea tribului (tribus) – semnificand calitatea de cetatean roman. Cives Romani erau repartizati in 35 de triburi care, la origine, corespundeau circumscriptiilor teritoriale ale Romei (cf. W. Kubitschek, Imperium Romanum tributim discriptum, Wien, 1889). In inscriptii, tribul caruia ii apartine persoana respectiva este de regula mentionat intr-o forma abreviata: Aem(ilia), Ani(ensis), Arn(ensis), Cam(ilia), Cl(audia), Clu(stumina), Coll(ina), Cor(nelia), Esq(uilina), Fab(ia), Fal(erna), Gal(eria), Hor(atia), Lem(onia), Maec(ia), Men(enia), Ouf(entina), Pal(atina), Pap(iria), Pol(lia), Pom(ptina), Pub(lilia), Pup(inia), Quir(ina), Rom(ilia), Sab(atina), Scap(tia), Ser(gia), Stel(latina), Sub/Suc pentru Suburana, Ter(etina), Tro(mentina), Vel(ina), Vol(tinia), Vot(uria). Cuvantul tribu nu apare niciodata in inscriptii.

Uneori, in inscriptii  –dupa cognomen-  este mentionat locul de origine („patria”, orasul) al persoanei respective –numele orasului fie la ablativ, fie la genitiv, fie intr-o forma adjectivala: C(aius) Aufidius C(aii) f(ilius) Arn(ensi) [tribu] Restitutus Karth(agine) –„Caius Aufidius Restitutus, fiul lui Caius, din tribul Arnensis, originar din Cartagina” (CIL, VI, 220 = ILS 2163). In acelasi scop erau utilizate si alte formule, precum domus si origo (D. Nörr, in RE Suppl. X, 1965, col. 433-473, s.v. Origo): C(aius) Caesius L(ucii) f(ilius) Cami(lia) [tribu] Bassus domo Pisauri – „Caius Caesius Bassus, fiul lui Lucius, din tribul Camilia, cetatean din Pisaurum” (CIL, III, 2014).

Cives Romani apartin orasului in care s-au nascut, indiferent unde ar fi locuit, iar drepturile lor juridice decurgeau din statutul de cetateni cu drepturi depline si nu erau in functie de orasul in care se aflau. De pilda, cetatenii domo Roma beneficiau de dreptul la distributii gratuite de grane si bani –frumentum publicum (cf. D. Van Berchem, Les distributions de blé et d’argent à la plèbe romaine sous l’Empire, Geneva, 1939).

Pentru indicarea etniei din care facea parte persoana respectiva, se utiliza  adjectivul care desemna „nationalitatea” insotit de cuvantul natione: natione Afer, natione Grecus, natione Cretica etc.

Acestea sunt principalele elemente pe care le comporta sistemul onomastic al unui cetatean roman in epoca imperiala. In cazul femeilor, lucrurile stau putin diferit. In general, prenumele si tribus sunt arareori mentionate; dupa nomen gentile, filiatio si cognomen este mentionat uneori, la genitiv, numele sotului, ca in cazul celebrului epitaf al Ceciliei Metella, sotia lui Crassus: Caeciliae Q(uinti) (Caecilii) Cretici  f(iliae) Metellae Crassi  – „Caecilia Metella, fiica lui Quintus (Caecilius) Creticus, sotia lui Crassus” (CIL, VI, 1274 = ILS, 881).

Numele personale, ca si statutul juridic, se mosteneau. Cat priveste transmiterea numelor, este de retinut faptul ca copilul legitim al unui cetatean roman poarta, fireste, gentiliciul si, daca este primul nascut, si prenumele acestuia. Acesta nu este o regula, ci, mai curand, o cutuma frecvent atestata. In legatura cu cognomen-ul, in epoca Imperiului Timpuriu (Principatul), constatam urmatorul obicei: intaiul nascut primea cognomen-ul tatalui, al doilea un cognomen care amintea de gentiliciul tatalui sau de cognomen-ul mamei, al treilea un cognomen cu terminatia in –anus derivat din cel al tatalui.

Mai multe inscriptii ilustreaza aceasta cutuma. Astfel, in cazul cuplului format din M. Cosinius Priscus si Tuccia Prima (CIL, X, 1506), intaiul nascut se numeste M. Cosinius Priscus, al doilea M. Cosinius Primus, iar al treilea M. Cosinius Priscianus. Intaiul fiul al imparatului Vespasian si al imparatesei Flavia Domitilla, imparatul Titus, purta numele T(itus) Flavius Vespasianus, al doilea, imparatul Domitian –T. Flavius Domitianus.

Copii naturali (nelegitimi) poarta gentiliciul mamei, deci sunt spurii filii –rezultati din legaturi care potrivit dreptului privat roman nu erau casatorii legale (iniustum matrimonium); neexistand un tata legal, fireste fliliatio lipseste in asemenea cazuri. Nefiind recunoscuti de tata, copiii nelegitimi intrau in familia mamei, al carei nomen il preluau.

Totusi, se cunosc unele cazuri de filiatie imaginara care incearca sa mascheze ilegitimitatea unei asemenea nasteri. Astfel, fiul lui Cn. Numisius Berullus si al concubinei sale Allia Nysa se numeste L. Allius L. f(ilius) Quartinus (CIL, X, 4246); asadar copilul este numit L(ucii) filius desi tatal sau natural se cheama Gnaeus.

EX . TESTAMENTO . CN . NVMIDI . BERVLLI

L . ALLIO . L . F. QVARTINO . FILIO .  SVO

VIXIT . ANNIS . VII . ET MENSES . V . ET

ALLIAE . NYSAE . CONCVBINAE . SVAE . ET . SIBI

Ex testamento Cn. Numidi(i) Berulli,/L. Allio, L. f(ilio), Quartino, filio suo/vixit annis VII et menses V, et Alliae Nysae concubinae suae et sibi .

CIL, X, 1138:

D . M

C . MAMERCIO . SP .  F

IANVARIO . Q . AED . PRAET .

IIVIR . Q . ALIMENTOR . ET

PACCIAE . LVCRETIANAE

P . PACCIVS . IANVARIVS

FILIO . NATVRALI . ET . MA

MERCIA . GRAPTE . MATER

INFELICISSIMI . FILIO . ET

COGNATAE . PIISIMIS

FECERVNT

D(iis) M(anibus)/C. Mamercio, Sp. f(ilio)/Ianuario, q(uaestori), aed(ili), praet(ori),/IIvir(o), q(uaestori) alimentor(um) et/Pacciae Lucretianae /P. Paccius Ianuarius/filio naturali et Ma-/mercia Grapte mater/ infelicissimi filio et/cognatae piissimis/fecerunt.

In situatiile, rare, in care intre nomen gentile si cognomen intalnim sigla SP. F.sp(urius) f(ilius)-,  avem de a face cu un copil din flori (naturalis = spurius). Cu totul firesc, majoritatea celor aflati intr-o asemenea postura neconvenabila cautau sa-si ascunda originea lipsita de onorabilitate si, din acest motiv, ei pot fi cu greu depistati in inscriptii.

Bastarzii nu au jucat aproape nici un rol social sau politic in aristocratia romana. Acesta nu era cazul libertilor, adesea bogati si puternici, care reuseau uneori sa-si introduca copiii pana si in ordinul ecvestru, ba chiar si in Senat. Aristocratia conducatoare se reproducea prin posteritatea sa legitima si prin fiii fostilor ei sclavi. Caci libertii luau numele de familie al stapanului care-i emancipase; ii perpetuau numele. Astfel se explica si frecventa adoptiunilor: copilul adoptat lua numele de familie al noului sau parinte.

Copiii adoptati isi abandonau propriile tria nomina preluandu-le pe cele ale tatalui adoptiv. In timpul Republicii, un cognomen caruia i se adauga terminatia –anus trada vechiul gentiliciu al purtatorului sau: fiul lui C. Octavius –viitorul imparat Augustus- adoptat de C. Iulius Caesar va purta numele de C. Iulius Caesar Octavianus; acest obicei va disparea in epoca imperiala.

Frecventa adoptiunilor este un exemplu de slab „naturalism” al familiei romane. Existau doua moduri de a avea copii: zamislirea lor in cadrul casniciei si adoptiunea; era un mijloc de a impiedica stingerea unui neam; era deopotriva un mijloc de a dobandi calitatea de cap de familie ceruta de lege candidatilor la onoruri publice. In consecinta, adoptiunea aducea tot ceea ce aducea si casatoria. Dupa cum un testator facea din mostenitor pe continuatorul sau, tot astfel, adoptand un tanar bine ales, isi alegea un urmas demn de el. Oricine, desi avand fii in viata, mai putea adopta si altii. Textele istorice evoca si adoptiunea prin testament, insa in textele juridice nu figureaza asemenea cazuri. Uneori, adoptiunea, ca si casatoria, era un mijloc de a regla fluctuatiile patrimoniilor.

Incepand din epoca Flaviilor, cei adoptati isi pastrau vechiul prenomen si nomen carora li se adauga numele parintelui adoptiv. Imparatul Antoninus Pius  –numit initial T. Aurelius Fulvius Boionius Arrius Antoninus-, dupa ce a fost adoptat de imparatul Hadrian (Publius Aelius Hadrianus), a purtat numele de T. Aelius Hadrianus Aurelius Antoninus. Tot asa, imparatul Marcus Aurelius, fiul lui Annius Verus, se numea initial M. Annius Verus; dupa ce a fost adoptat de catre Antoninus Pius, se va numi M. Aelius Aurelius Verus. Cand adoptia era realizata de catre o femeie sau in avantajul unei femei, se aplicau aceleasi reguli.

Un strain care dobandea cetatenia romana prelua, de obicei, praenomen-ul si nomen-ul celui care ii conferise ius civitatis, pastrandu-si vechiul sau nume cu rol de cognomen. Istoricul Pompeius Trogus a primit civitas Romana de la Pompeius Magnus. In Gallia, indigenii care au dobandit cetatenia romana de la C. Iulius Caesar sunt usor de recunoscut epigrafic dupa numele pe care-l poarta -.C. Iulius.

In timpul Imperiul, un strain naturalizat prelua gentiliciul imparatului in timpul caruia dobandise cetatenia romana: M. Ulpius Adcobrovati f. Novantico, M. Ulpius Sacci f. Longinus s.a. Tot asa si orasele provinciale ridicate la rangul de municipia ori coloniae: e.g municipium Aelium Hadrianum Napocensium, municipium Aelium Hadrianum Drobetensium, colonia Aurelia Apulensis, municipium Septimium Potaissense etc.

Peregrinii nu aveau nici un fel de drepturi politice, iar numele lor nu era format din cele trei elemente (praenomen, nomen gentile si cognomen), ci, de regula, dintr-un nume individual, urmat de patronim (numele tatalui) la genitiv si filiatio: Mucatralis Biti f(ilius), Scenobarbus Dasi f(ilius), Iubenna Bellagenti f(ilia) s.a. In alte situatii, chiar daca dupa patronim lipseste indicatia filiatiei, avem de-a face tot cu peregrini si nu cu sclavi: persoane atestate epigrafic in Dacia ca Flavius Barhadadi, sacerdos Iovi Dolicheni ad legionem supra scriptam (n.n. leg. XIII Gem.), Tutor Silvani, eques alae Bosporanorum sau Decebalus Luci(i) etc. nu sunt evident sclavi si totusi le lipseste din nume indicatia filiatiei.

Prin abuz, strainii nenaturalizati preluau nomen-ul unei gens romane, pastrandu-si propriul nume ca si cognomen. Imparatul Claudius a interzis aceasta maniera abuziva de uzurpare a gentiliciilor romane, dupa cum ne informeaza Suetonius (Claud., 25, 3): Peregrinae condicionis homines vetuit usurpare romana nomina dumtaxat gentilicia.

Sclavii (servi) nu aveau de obicei decat un singur nume (care indica, de regula, starea juridica servila), urmat de numele proprietarului; numele stapanului la gentitiv putea fi insotit de cuvantul servus indicat prin sigla S. Numele date sclavilor reflecta gustul stapanilor, conformarea lor la moda epocii; un nume de sclav par excellence este Hermes. Uneori, sclavii purtau doua nume, cel de al doilea cu terminatia in –anus indicand faptul ca anterior sclavul apartinuse unui stapan ce purta acest nume. Astfel, Successus publ(icus) Valerianus (CIL, VI, 2330 a,b = ILS, 4993, 4993 a), era un sclav numit Successus care a apartinut unui stapan numit Valerius, inainte de a deveni sclav al statului. Cel de al doilea nume al unui sclav (introdus prin expresii ca sive, qui et, idem) putea servi, in egala masura, pentru a-l deosebi de un alt sclav care purta acelasi nume, ca in cazul urmatoarei inscriptii funerare: D(is) M(anibus) Philadelphi qui et Polydapanus (CIL, II, 2468).

Constructii onomastice cu signum qui et erau utilizate si in alte situatii: CIL, X, 2715=3468: L. Iallius Valens qui et Licca Bardi f.; numele originar al soldatului era Licca Bardi f.; tria nomina  primindu-le cu ocazia inrolarii.

Odata eliberati, sclavi deveneau liberti (liberti) ai fostilor stapani (patroni). Libertul ramanea in familia patronului (care avea rolul tatalui legal pentru libert) caruia ii datoreaza obsequim (respect si devotament), operae (diferite servicii zilnice) si bona (dreptul de mostenire al patronului daca libertul murea fara urmasi).

Situatia libertilor era superioara din punct de vedere juridic celei a sclavilor, pentru ca liberti aveau personalitate juridica dar erau niste cetateni de categoria a doua  –maculati de originea lor servila-, nebeneficiind de drepturi politice. Libertii –care in timpul Imperiului purtau de regula trei nume-  primeau praenomen-ul si nomen-ul fostilor stapani, la care se adauga vechiul nume de sclav, acum ca si cognomen: de pilda, Caius Atilius Euthyches sau Publius Tenacius Gemellinus. Pe inscriptii ei pot fi recunoscuti si prin indicatia statutului lor de liberti: l(ibertus), lib(ertus), Aug(usti) n(ostri) lib(ertus), augustalis etc.

Sclavii eliberati de o femeie preluau gentiliciul acesteia si, uneori, prenumele tatalui fostei stapane. Astfel, Menophilus, sclavul eliberat de Livia –sotia lui Augustus- purta numele de M(arcus) Livius Aug(ustae) l(ibertus) Menophilus (CIL, VI, 3939 = ILS, 7548); tatal Liviei numindu-se Marcus Livius Drusus.

Sigla  L desemneaza persoanele care au fost emancipate de catre o femeie –Gaiae l(ibertus). Gaia era un prenume conventional pentru toate femeile la Roma, dupa cum aflam de la Quintillian (Inst. Or. I, 7, 28): Gaius C littera notatur quae interversa mulierem declarat. Aceasta sigla este, in unele cazuri, inlocuit de cuvantul mulieris reprezentat prin initiala M.

In cazul in care sclavi ai municipiilor ori ai coloniilor (servi publici) deveneau liberti acestia primeau numele Publicius ori un gentiliciu derivat din numele orasului respectiv. Astfel, o inscriptie de la Venafrum (Italia) mentioneaza un oarecare Sex(tus) Venafranius col(oniae) lib(ertus) Felix (CIL, X, 5012). Daca un sclav al unui collegium era emancipat, el primea un nume derivat din profesia membrilor respectivului colegiu.

 3. Numele personale in provinciile Imperiului

Numele personale atestate epigrafic in provinciile Imperiului Roman sunt importante din punct de vedere lingvistic si istoric. Cercetarile onomastice din diferite provincii au urmarit cu prioritate doua aspecte: a) proportia numelor indigene si b) sistemul nominal si evolutia sa. Romanizarea populatiei celtice poate fi detectata pe baze evolutiei numelor, observabila epigrafic.

Schema nominala romana a dislocat sistemele nominale neromane in momentul impactului asupra acestora, producandu-se modificari functionale prin substituirea schemei gentilice latine unei scheme indigene alcatuite din idionim urmat de patronim (de regula un adjectiv format din numele tatalui).

Aceasta situatie survine in aproape intreg Imperiul Roman. Vechiul idionim se degradeaza in cognomen caruia i se adauga indicele familial permanent, nomen-ul, fie din vechi patronime indigene, fie din gentilicii latine.

In provinciile celtice ale Imperiului –cu deosebire in Gallia si in Noricum-  s-a constatat adaptarea sistemului roman la cutumele indigene (celtice), precum si evolutia sistemului nominal (M. Le Glay, Remarques sur l’onomastique gallo-romaine, in L’Onomastique latine, Paris, 1977, p. 269-276;  G. Alföldy, Die Personennamen in der römischen Provinz Noricum, in L’Onomastique latine, Paris, 1977, p. 249-265).

Astfel, in Gallia romana coexista timp indelungat sistemul onomastic indigen –format dintr-un nume unic urmat de un patronim la genitiv-  si cel roman, sistemul duo si tria nomina. Sistemul indigen este mult mai persistent in regiunile slab romanizate unde numele epicorice se ridica la un procentaj considerabil (40 – 70 %), in timp ce in orasele gallilor romanizati acest sistem este treptat abandonat; de pilda, la Bordeaux, in sec. I-II p. Chr. doar 15% dinpopulatie mai utilizeaza sistemul onomastic gallic, iar in sec. III p. Chr. procentajul scade la 5%.

De altfel, impresia de celtism este ateanuata de obiceiul gallilor romanizati –altminteri fideli multor traditii ancestrale-  fie de a latiniza unele nume indigene (e.g., din Suadu –echivalentul celtic al lat. suavis- au rezultat Suadullus si Suadilla), fie de a utiliza direct un nume latin.

Tot in Gallia, unde romanizarea si extinderea cetateniei au facut insemnate progrese pana in epoca Flaviilor, a aparut obiceiul  -devenit apoi o moda in toate provinciile celtice-  ca noii cetateni sa-si „fabrice” un gentiliciu, fie prin derivare din cognomen-ul tatalui, fie dintr-un cognomen ridicat la rang de nomen/patronim prin modificarea desinentei: de pilda, din Florus a rezultat Florius, din Firmus  Firmius, din Vitalis → Vitalius s.a.  Asemenea gentilicia derivate din cognomina sunt considerate drept semne exterioare ale unei mutatii sociale in sensul ca indica daca nu o slabire a oligarhiei romano-italice, cel putin ascensiunea claselor sociale mijlocii  –al caror ideal social si comportamental era clasa notabililor-  care recurg la o imitatie a onomasticii romano-italice (M. Le Glay, A. Audin, Gentilices romains à Lugdunum, in RAECE 24, 1973, p. 540).

Asa-zisa „moda celtica” (nomina  derivate din cognomina) se datoreaza trecerii unor comunitati celtice prin faza de cetatenie latina, caci altfel noii cetateni ar fi purtat nomina imperiale (cf. B. Galsterer-Kroll, Zum ius Latii in den keltischen Provinzen des Imperium Romanum, in Chiron 3, 1973, p. 277-306).

Situatia din mediile celtice occidentale este asadar sensibil diferita fata de cea a provinciilor unde romanizarea si acordarea cetateniei iau amploare abia la finele secolului I p. Chr., cum sunt provinciile danubiene  – unde noii cetateni adopta aproape exclusiv gentilicii imperiale (A. Mócsy, Pannonia and Upper Moesia. A History of the Middle Danube Provinces of the Roman Empire, London, 1974).

Cum s-a aratat, in mediile putin romanizate, s-a conservat sistemul onomastic celtic, in acest context fiind de remarcat faptul ca gentiliciile nu se transmit intergal descendentilor: e.g. Inderca Indercilli filia sau Iulia Malla Malluronis fil. (ILTG, 155). Pe de alta parte, este de observat ca si in mediile aparent bine romanizate –unde sunt adoptate nume latine traditionale-  transmiterea numelor se manifesta anarhic: Serenus Licini f. (CIL, XIII, 2268), Albinus Paulini f. (ILTG, 4), Maximus Mandati (ILTG, 100).

Cat priveste transmiterea numelor in mediile gallo-romane, este de remarcat ca nu avem de-a face cu o maniera uniforma, ci cu trei modalitati distincte. Predomina, de o maniera absoluta, onomastica paternala: fiica lui Aelius Profuturus se numeste Aelia Profutura (CIL, XIII, 1977); cei doi copii ai cuplului format din C. Bellius Octavius si Firmia Sextiola se numesc C. Bellius Belliolus si, respectiv, Bellia Octaviola (CIL, XIII, 2079). Arareori se face cate o  concesie onomasticii maternale: L. Privatius Euthyches si Privatia Quarta au trei copii care se cheama Privatia Euthychia, Privatius Felicissimus si Privatia Quartilla (CIL, XIII, 2025). In fine, cateodata avem de a face cu o „partajare a responsabilitatilor”, copiii preluand atat numele tatalui cat si pe cel al mamei: fiul cuplului format din M. Iustinius Secundinus si Primania Marcellina se numeste  M. Iustinius Marcellus (CIL, XIII, 2188), iar cel al cuplului alcatuit din Flavius Mascellus si Maximinia Marsa, se cheama Flavius Maximinus (CIL, XIII, 2140).

Daca uneori frecventa deosebita in provinciile celtice a unor nume latine ca Iustus, Firmus sau Vitalis se datoreaza faptului ca ele sunt cognomina „de guerre” preferate de celti, alteori aceasta popularitate se explica prin faptul ca ele reprezinta o „traducere” latina a unor nume indigene.

Rezumand, pe masura ce romanizarea progresa in mediile celtice, indigenii au adoptat nume de origine latina fie datorita consonantei dintre aceste nume latine si nume autohtone celtice, fie pentru ca altele „traduceau” probabil nume indigene ori, in fine, pentru a marca apartenenta la marea comunitate romana – expresie onomastica a mediilor celtice romanizate.

In unele provincii celtice, de pilda in Gallia, Noricum si Pannonia, aristocratia tribala celtica este cea dintai care se deschide romanizarii, adopta onomastica si modul de viata roman si patrunde, odata cu intemeierea de municipii, in ordo-ul acestora. In unele cazuri, aristocratia locala poate dobandi cetatenia romana chiar inaintea romanizarii depline, datorita serviciilor aduse Imperiului. Scenariul obisnuit este insa ridicarea unei civitas peregrina la rang de municipiu, caz in care principes din aceasta comunitate devin decurioni ai orasului, preluand nomen-ul imparatului fondator si in chip de cognomen de regula vechiul lor nume peregrin.

In Pannonia, politica romana dupa cucerire este de a dispersa triburile puternice, care au opus rezistenta, prin intemeierea unui numar important de civitates peregrinae (de obicei, mai multe pe teritoriul uni trib), puse sub conducerea unor praefecti civitatis, ofiteri romani. Se constata in acelasi timp mentinerea sfatului tribal sub denumirea de principes. Sub Flavieni unele dintre aceste civitates obtin autonomia, iar sub Traian principes incep sa poarte denumirea de decuriones, ceea ce indica o transformare in directia unor comunitati cu statut municipal. Unele dintre ele vor obtine acest statut oficial sub Hadrian, iar patura superioara a noilor municipii va fi constituita din fostii principes.

Observam asadar, pe baza acestor exemple, existenta in procesul de integrare a comunitatilor autohtone din provinciile dunarene, a unui anumit model. Conform acestuia, forma de integrare a comunitatilor autohtone in sistemul administrativ roman este cea a organizarii lor dupa principiile unor comunitati romane –civitates, conduse initial de supervizori (praefecti civitatis) alesi dintre centurionii trupelor din zona invechinata. Faza urmatoare o constituie acordarea uni grad mai mare de autonomie, respectivele civitates fiind puse sub conducerea propriei aristocratii, acei principes civitatis. Aceasta elita indigena este cea care se romanizeaza prima si care in urmatoarea faza, cand respectivele comunitati primesc statutul municipal, constituie ordo-ul decurionilor.

In opozitie cu situatia de mai sus, nu avem atestate epigrafic civitates ale autohtonilor in Dacia. In legatura cu absenta elementelor indigene integrate sau integrabile in sistemul social roman trebuie pus si aspectul aparte al organizarii Daciei dupa cucerire, care se abate de la regula obisnuita. Orasele provinciei nord-dunarene nu s-au format din comunitati de autohtoni (ca in cazul provinciilor celtice), ci din nuclee de colonisti romani.

Grupele de populatie care ridica monumente epigrafice reprezinta patura activa social si politic a unei provincii (A. Mócsy, Gesellschaft und Romanisation in der römischen Provinz Moesia Superior, Budapest, 1970, p. 209 sqq). Or, in cazul Daciei romane aceasta patura detectabila epigrafic este constituita exclusiv din colonisti. Aceasta inseamna ca elita politico-militara si religioasa a societatii dacice, cea care in mod normal trebuia sa fie prima cooptata in sistemul administrativ roman si sa constituie o parte a clasei active social si politic, lipseste.

 4. Relatia dintre civitas Romana si sistemul onomastic

Dupa cum se stie, in Imperiul Roman numele personale aveau nu doar rolul de a deosebi un individ de altul, ci si menirea de a exprima conditia juridica a persoanei respective (cf. G. Alföldy, Notes sur la relation entre le droit de cité et la nomenclature dans l’Empire romain, in Latomus 25, 1, 1966, p. 37-57).

De obicei, dupa cum s-a putut constata, cetatenia romana era exprimata prin sistemul tria nomina, in timp ce peregrinii purtau un singur nume a carei functie corespundea unui cognomen, urmat eventual de numele tatalui (patronim) la genitiv. De pilda,  un anume T. Flavius Maximus poate fi considerat ca fiind cetatean roman, in timp ce un oarecare Maximus sau Maximus Primi f.  Este socotit peregrin.

Strainii care dobandeau civitas Romana preluau numele persoanei care le facea aceasta favoare.In timpul Imperiului, imparatul era cel care acorda dreptul de cetatenie. In consecinta, noii cetateni (si descendentii lor) purtau nomen-ul si cognomen-ul imparatului care domnea in momentul in care le fusese acordata cetatenia romana (Th. Mommsen, Römisches Staatsrecht, III, Leipzig, 1887, p. 64 si nota 1). De pilda, o persoana numita anterior Secundus, dupa ce a primit cetatenia romana de la Augustus, va purta numele C. Iulius Secundus.

In realitate, aceasta uzanta ce exprima o tendinta mai mult sau mai putin generala n-a devenit un sistem extrem de riguros. Cel mai important era nomen-ul (gentilicium) care seminifica civitas Romana (cf. Suetonius, Claud. 25, 3: peregrinae condicionis homines vetuit usurpare Romana nomina dumtaxat gentilicia. Civitatem Romanam usurpantes in campo Esquilino securi percussit). Praenomen-ul si cognomen-ul erau mai putin importante si ele nu figurau intotdeauna in mod necesar in nomenclatura unui cetatean roman.

Pe de alta parte, noii cetateni nu preluau in mod obligatoriu numele imparatului care le acordase cetatenia: ei puteau purta, de pilda, numele guvernatorului, ori al persoanei care le mediase acordarea cetateniei.

Oricum, opinia potrivit careia tria nomina sau, uneori, gentilicium desemneaza in mod obligatoriu un cetatean, iar un nume urmat de patronim la genitiv un peregrin, constituie o simplificare abuziva a problemei. Dupa cum se stie, peregrinii uzurpau uneori sistemul tria nomina. Apoi, dupa Constitutio Antoniniana (212 p. Chr.), cand toti locuitorii liberi ai unei provincii, devenisera cetateni, nomen-ul precum si ale elemente ale sistemului nominal, devenisera superflue.

In sfarsit, si un alt element este de luat in considerare in discutia privitoare la relatia dintre dreptul de cetatenie si nomenclatura (sistemul onomastic): in cadrul populatiei Imperiului, alaturi de cives Romani si peregrini exista si o a treia categorie, cives Latini (cei care posedau doar dreptul de cetate incomplet);        intr-adevar este cunoscut faptul ca, inainte de Constitutio Antoniniana, mai multi imparati  –Vitellius, Vespasian sau Hadrian- au acordat unor comunitati urbane (cazul municipiilor de drept latin) nu dreptul de cetate complet, ci doar ius Latii.

Asadar, exista numeroase indicii care releva faptul ca in anumite perioade ale epocii imperiale si in unele provincii ale Imperiului, noii cetateni romani puteau sa-si aleaga liber nomina; aceasta este, indeosebi, cazul persoanelor care posedasera anterior cetatenia latina.

Dupa cum atesta materialul onomastic, difuziunea larga a unor gentilicia imperiale (Iulius, Claudius, Flavius) indica faptul ca noii cetateni preluau frecvent nomen-ul imparatului care le acordase cetatenia: C. Iulius Vepo donatus civitate Romana viritim et inmunitate ab divo Aug. (CIL, III, 5232). Carnii din Pannonia, carora Hadrian le-a conferit cetatenia, au devenit Aelii Carni cives Romani (CIL, III, 3915=10798). Dupa cum mentioneaza Cassius Dio (Hist. Rom., 60, 17, 7), in timpul lui Claudius era obligatorie regula ca noii cetateni sa preia numele imparatului care le acordase cetatenia.

La inceputurile Imperiului cunoastem numerosi soldati legionari carora Augustus le-a conferit cetatenia romana cu prilejul recrutarii. Alaturi de cei care au nomen-ul Iulius, sunt numerosi cei care poarta alte gentilicii ca Antonius, Domitius, Licinius, Livius, Varius etc. Alegerea libera a gentiliciilor este atestata si in cazul altor soldati. De pilda, in Noricum, in sec. I p. Chr., un evocatus se numeste Sex. Antonius Verus; el a dobandit cetatenia romana cu ocazia recrutarii; tatal sau, Sextus Adnamatonis f. si sora sa Spora Sexti f. erau inca peregrini (CIL, III, 4854).

O situatie analoaga intalnim in Alpii meridionali, la nord de Trento, unde celor trei civitates indigene (Anauni, Tulliasses si Siduni) carora imparatul Claudius le-a conferit cetatenia romana, li s-a permis sa poarte ca gentilicia nume avute anterior: nominaque ea quae habuerunt antea tanquam cives Romani ita habere is permittam (CIL, V, 5050); in aceasta regiune intalnim in epoca imperiala gentilicia nonimperiale: Curisius (CIL, V, 5033), Lumenno (CIL, V, 5068), Logetius (CIL, V, 5011), Raedonius (CIL, V, 5058) etc.

Posibilitatea ca noii cetateni romani sa-si aleaga liber nomina a existat, de asemenea, si in sec. II p. Chr. si in sec. III  p. Chr. In provinciile celtice exista posibiliatea, in cursul secolelor II-III p. Chr. ca cetatenii sa-si „confectioneze” nomina derivate din cognomen-ul unuia dintre parinti. Aceasta uzanta (asa-zisa „moda celtica”) este frecvent intalnita in Noricum, Raetia, Gallia, Germania, Britannia si in sud-estul Pannoniei.

Numeroase asemenea exemple sunt intalnite in Noricum. La Aguntum, municipiu fondat de Claudius, un cetatean se numeste C. Vitorius Cupitus; tatal sau, care nu dobandise cetatenia, se numea Cleuuo Veitoris f. (JÖAI, 38, 1950, p. 80); in acest caz gentiliciul Vitorius este derivat din numele unic al bunicului, Veitor. La Virunum, la finele sec. I p. Chr., un decurion poarta numele C. Maximius C. fil. Iunianus; nomen-ul sau este derivat din cognomen-ul tatalui sau care se numea Dripponius Maximus (CIL, III, 5031).

In Germania Superior, acest mod de formare a unor nomina este intalnit mult timp dupa Constitutio Antoniniana. Astfel, intr-o inscriptie datata in anul 240 p. Chr. este mentionat un oarecare Sedatius Stephanus a carui fiu poarta nomen-ul Stephanius (CIL, XIII, 7351).

Din cele de mai sus rezulta ca in epoca Imperiului nu toti noii cetateni adoptau un gentiliciu imperial: numerosi noi cetateni isi alegeau liber nomina: aceste nomina erau fie italice, fie derivate, cum s-a vazut, din patronime. Alegerea libera a noilor nomina nu era nici ea o uzanta generala.

Este interesant de observat ca noii cetateni romani poarta in exclusivitate gentilicia imperiale in provinciile in care extinderea cetateniei si romanizarea au facut progrese considerabile doar incepand de la finele sec. I p. Chr. si inceputul sec. II p. Chr. (nordul Dalmatiei, Pannonia Inferior, Moesia Superior, Moesia Inferior, ca si Dacia).

In consecinta, se poate afirma ca alegerea libera a noilor nomina este specifica doar provinciilor in care extinderea cetateniei romane si, implicit romanizarea, facusera mari progrese inca inainte de epoca Flaviilor (69-96 p. Chr.): regiunea alpina a Italiei, Gallia, Noricum, Hispania. Asadar, alegera libera a noilor nomina este specifica provinciilor celtice in care avem de-a face cu comunitati indigene (civitates) trecute prin faza de cetatenie latina, caci altfel noii cetateni ar fi purtat nomina imperiale.

Analiza sistemului onomastic al celor care posedau cetatenia latina este mai dificila decat in cazul celor care aveau dreptul de cetate complet -civitas Romana (cf. K. Kraft, Zur Rekrutierung der Alen und Kohorten an Rhein und Donau, Bern, 1951, p. 73, nr. 25).

Din pacate, in orasele de drept latin, ii putem distinge in mica pe masura pe cives Latini de alte categorii ale populatiei. Intre orasele de drept latin ( municipia latina, colonia latinae) exista o diferenta de statut juridic in masura in care unele posedau doar ius Latii minoris, iar altele ius Latii maioris (probabil o creatie a imparatului Hadrian). In cazul asa-numitului Latium maius magistratii municipali si cei care faceau parte din ordo posedau cetatenia romana completa, in timp ce in cazul asa-zisului Latium minus, doar magistratii erau cetateni romani (a se vedea intreaga discutie la O. Hirschfeld, Kleine Schriften, Berlin, 1913, p. 294 sqq;  F. Vittinghoff, Römische Kolonisation und Burgerrechtspolitik unter Caesar und Augustus, Wiesbaden, 1952, p. 47 sq;  M. Humbert, Le droit latin impérial: cité latines ou citoyennete latine ?, in Ktema 6, 1981, p. 207-226).

In unele cazuri constatam ca persoanele care dobandeau cetatenia latina in sec. I p. Chr. primeau cateodata chiar gentilicii imperiale. Astfel, o inscriptie din Dalmatia, din a doua jumatate a sec. II p. Chr., mentioneaza un soldat auxiliar care se numea Ti. Claudius Ligomarus Carstimari f. Claudia Salinis din cohors III Alpinorum (CIL, III, 14362); orasul sau natal, Salinae, din Alpii Maritimi, era un municipiu de drept latin fondat de Nero; tatal soldatului, Carstimarus, era inca peregrin; fiul sau, a primit dreptul de cetate si numele Ti. Claudius in timpul lui Nero.

Totusi, intre cives Latini din sec. I p. Chr. o uzanta larg raspandita era aceea de a purta gentilicii nonimperiale (romano-italice sau derivate din nume indigene.

Astfel, o inscriptie din sec. I. P. Chr. mentioneaza un magistrat municipal din Yverdon (municipiu de drept latin din Alpii Meridionali, fondat de Augustus)  - T. Vennonius Sm[e]rtulli f. Quiri[na.] civitatem [R(omanam) per honorem consecutus] (CIL, XII, 83). Smertullus, tatal magistratului din Yverdon, era inca peregrin.

La Nemausus (Nimes), in Gallia, numeroase persoane care poarta un nomen derivat din nume indigene erau foarte probabil cives Latini: Sex. Adgennius Solutus (CIL, XII, 3368); Cocusia Masucia (CIL, XII, 3522), Sex. Sammius Apronianus (CIL, XII, 3870) etc.

O situatie similara intalnim in Hispania unde toti peregrini au dobandit civitas Latina sub Vespasian (Plinius, Nat. Hist. III, 30). Cu toate acestea, gentiliciul Flavius nu este foarte raspandit in Hispania; deci, o parte relativ numeroasa a indigenilor care dobandisera civitas Latina nu purtau nomen-ul imparatului –e.g.: Annia Tagana (CIL, II, 897), Antonia Sambarulla (CIL, II, 5944), Aponia Lobessa (CIL, II, 3870) etc. O atentie speciala merita inscriptiile care mentioneaza persoane ce au dobandit civitas Romana in timpul exercitarii unei magistraturi municipale: P. Cornelius Q(uirina) Macer viritim a divo Claudio civitate donatus quaestor Iivir (CIL, II, 159, Ammaia); L. Iunius Faustus, L. Iunius L. f. Mamius Faustinus c. R. Per honorem consecuti (CIL, II, 1631, Igabrum –probabil in timpul lui Vespasian); L. Munnius Quir. Novatus et L. Munnius Quir. Aurelianus c.R. per honorem Iivir(atus) consecuti (CIL, II, 1945, Suel –in timpul lui Domitian). Inainte de a primi cetatenia romana, toate aceste persoane avusesera civitas Latina; ele au primit civitas Romana ca magistrati municipali ai unor orase care posedau Latium minus sau doar ca magistrati investiti cu dreptul de cetate complet care le era acordat per honorem.

Pe de alta parte, dupa cum atesta materialul epigrafic din sec. I p. Chr. unele persoane care posedau civitas Latina nu purtau vreun gentiliciu. Unii cives Latini purtau un singur nume urmat de patronim la genitiv, cum era uzanta printre peregrini (sistemul onomastic „peregrin”). Acesta este cazul mai multor soldati care serveau in marina (soldatii din flota aveau cu totii civitas Latina, cf. Ch. G. Starr, The Roman Imperial Navy, 31 BC – AD 324², Cambridge, 1960, p. 71): Athenio (CIL, XI, 30), Basus Virti f. (CIL, XI, 45), Germanus (CIL, VI, 3112), Phallaeus Dioclis f. (CIL, XI, 88) etc.

Atare sistem onomastic numit „peregrin” este intalnit de asemenea in secolul I p. Chr. in Gallia meridionala, in Hispania si in Noricum.

In secolul II p. Chr. sistemul onomastic al acestor cives Latini este diferit. Formula onomastica simpla (nume personal +patronim) este uzuala inca la finele secolului I p. Chr. si la inceputul celui urmator. Apoi, sub Hadrian (117-138) utilizarea unui gentiliciu devine un obicei general raspandit.

*

Din cele de mai sus se poate contura o imagine generala asupra evolutiei raportului dintre dreptul de cetatenie si sistemul onomastic in provinciile de limba latina ale Imperiului, de la Augustus pana la Constitutio Antoniniana.

Astfel, de la inceputurile Imperiului si pana la finele secolului I p. Chr. uzanta generala era cea potrivit careia noii cetateni primeau nomen-ul si praenomen-ul imparatului care le acordase cetatenia.

Totusi, adoptarea unui nume imperial nu era obligatorii;  noii cetateni puteau, de asemenea, sa-si aleaga liber un nomen. Singura necesitate era aceea de a purta tria nomina si, implicit, gentilicium, pentru a putea fi deosebiti de peregrini. Asadar, in aceasta epoca existau inca mari diferente intre cetateni (cives Romani) si peregrini.

In ceea ce-i priveste pe cives Latini, ei purtau fie gentilicia, fie un singur nume urmat de patronim. De vreme ce ius Latii nu era decat un intermediar intre statutul peregrin si dreptul de cetate complet (civitas Romana), numele purtate de cives Latini corespundeau fie constructiilor onomastice peregrine, fie celor romane.

Catre finele sec. I p. Chr., relatia dintre dreptul de cetatenie si sistemul onomastic se schimba in mare masura. La noii cetateni cu drept de cetate complet utilizarea unui nomen imperial devine general raspandita (obligatorie). Alegerea in mod liber a gentiliciilor persista doar in regiunile in care aceasta uzanta exista la finele secoluli I p. Chr., adica in provinciile celtice.

In acelasi timp se generalizeaza uzanta ca cives Latini sa poarte un gentilicium. Diferenta dintre cetatenia romana (dreptul de cetate complet) si cetatenia latina s-a diminuat continuu dupa ce Hadrian a extins Latium maius asupra tuturor comunitatilor de drept latin (SHA, vita Hadriani 21). Totusi, in ceea ce priveste sistemul onomastic, a continuat sa existe o diferenta cives Romani si cives Latini: in timp ce primii purtau mai ales gentilicii imperiale, cei din urma continuau, intr-o masura mai mare sau mai mica, sa-si aleaga liber nomina. Aceasta deosebire a persistat pana la Constitutio Antoniniana (212 p. Chr.) cand, dupa extinderea cetateniei romane asupra cvasitotalitatii oamenilor liberi din Imperiu, ea si-a pierdut orice importanta.

 5. Onomastica – metoda de cercetare a populatiei Imperiului Roman

In stadiul actual al cercetarii populatia Imperiului Roman este cunoscuta mai ales pe baza documentatiei epigrafice (despre valoarea numelor ca izvor istoric si metoda de cercetare: W. Eck –hrsg., Prosopographie und Sozialgeschichte. Studien zur Methodik und Erkenntnismöglichkeit der kaiserzeitlichen Propsopographie, Köln-Wien-Weimar, 1993, p. 1-33). Deocamdata arheologia (artefacte, monumente funerare) nu ofera decat arareori criterii concludente pentru departajarea grupurilor de colonisti.

In cazul izvoarelor epigrafice ideal ar fi ca acestea  sa indice domus, origo sau natio; asemenea cazuri fiind rare, pentru cunoasterea populatiei provinciale este indispensabila o cercetare onomastica.

Sistemul onomastic era influentat de situatia juridica si de gradul de romanizare. Un nume roman este expresia locului pe care il ocupa in societate purtatorul sau (pozitia sa sociala si civica). Numele romane apar in inscriptii in doua forme principale: fie ca tria nomina, fie ca nume unic, de obicei cu forma si functia unui cognomen; tria nomina reprezinta forma cea mai raspandita, ele reprezentand indiciul exterior al cetateniei romane.

Formula completa a numelui roman, succesiunea praenomen → nomen → filiatio → tribus → cognomen → domus, nu apare in intregime decat foarte rar, cu precadere in cazul categoriilor sociale superioare sau in imprejurari iesite din comun –de pilda, cazul veteranului legiunii XIII Gemina, stabilit in canabae-le de la Apulum, L. Iulius L. f. Galeria Leuganus Clunia (CIL, III, 1158 = IDR, III/5, 366), cel al lui C. Sentius C. f. Sulpicia Flaccus Antiquaria (inscriptie inedita din Apulum) ori cel al unui centurion legionar de la Potaissa, originar din Mediolanum –M. Pollius M. f. Ouf. Hispanus Mediolano (M. Barbulescu, Ana Catinas, in PolEdil I, p. 52).

Nu numai  nomen-ul este important. Pentru etnia si apartenenta culturala a indivizilor, cognomina ofera date ce trebuiesc luate in considerare (cf. I. Kajanto, The Significance of Non-Latin Cognomina, in Latomus 27, 1968, p. 517-534). De pilda, un cognomen grecesc nu inseamna intotdeauna o origine libertina; pentru clasele superioare, el denota doar o influenta culturala. Cat priveste numele unice, ele sunt considerate, de regula, semnul unei conditii sociale modeste sau a lipsei drepturilor cetatenesti.

Cercetarile mai recente asupra populatiei provinciale din Dacia se raporteaza la notiunile de structura etnica si provenienta teritoriala care inlocuiesc mai vechea sintagma –„origine etnica”. De altfel, in epoca in care s-a efectuat colonizarea Daciei, etnia persoanelor din provincii este arareori pura, mixajul etnic –mijloc si rezultat al integrarii provincialilor in structurile de civilizatie ale Romei imperiale- avand o traditie de cel putin doua secole.

Pe de alta parte, chiar daca mixajul etnic este un fapt real, el nu se poate substitui unei alte realitati incontestabile, aceea ca illyrii sunt illyri, celtii sunt celti s.a., trecuti variabil prin procesul de romanizare. In fond, majoritatea lor sunt romani provinciali, de o sorginte sau alta, vorbitori si propagatori ai latinei, reprezentanti ai romanitatii, sub variatele ei aspecte.

Dupa cum s-a constat, exista o neconcordanta destul de frecventa nu numai intre originea lingvistica a numelui si originea etnica a persoanei care il poarta, ci si, uneori, intre etnia persoanei si provenienta sa teritoriala. In secolele II – III p. Chr. mobilitatea elementelor militare, dar si acelor civile, din diversele provincii ale Imperiului Roman a creat un mixaj etnico-lingvistic al populatiei provinciale pe care sursele epigrafice ne permit sa-l intrezarim, dar nu si sa-l cuantificam. Rezumand, studiul onomasticii populatiei provinciale ofera date concludente in legatura cu originea numelor si nu a persoanelor.

Desi de neinlocuit ca izvor pentru sesizarea originii etnic-teritoriale, onomastica prezinta numeroase limite care impun moderatie in concluzii si in utilizarea statisticilor.

Mai intai, este evident ca pe baza inscriptiilor nu pot fi obtinute informatii decat despre un segment al populatiei, acela care apracticat obiceiul roman de a ridica inscriptii. Dupa cum s-a vazut, grupele de populatie care ridica monumente epigrafice reprezinta patura activa social si politic a unei provincii.

Indicarea locului de bastina –origo, de altfel destul de rara, nu este intotdeauna sigura, nu doar datorita frecventelor confuzii dintre denumirile oficiale si cele uzuale, ale localitatilor, ci in primul rand datorita unor necesitati sociale, de parvenire.

Aparitia unui singur nume –cognomen (adevaratul nume personal in epoca) nu indica in mod obligatoriu starea juridica servila, nici originea autohtona. Chiar si cives Romani isi indica uneori in inscriptii doar cognomina. In consecinta, abaterile de la folosirea corecta a sistemului tria nomina sunt indicii de datare a unei inscriptii in secolul III p. Chr. si nu criterii de diferentiere etnica si nici chiar sociala.

Numele cu origini in mai multe grupe lingvistice fac dificila depistarea zonei de provenienta a personajului: cazul numelor Atianus care are 6 origini posibile (lat., celt., germ., tr., illyr., asian.), Ammius cu 4 origini posibile (celt., germ., tr., sem.), Ambrellianus cu 3 origini posibile (celt., tr., sem.), Atasa cu 3 origini posibile (celt., asian., afr.), Bricenus cu 3 origini posibile (celt., illyr., tr.) etc.

Numele de rezonanta greaca sunt de extins la aria greco-orientala a Imperiului Roman. Ele indica mai putin etnicul grecesc al purtatorilor decat teritoriul de provenienta al acestora –zona rasariteana a Imperiului, de limba si cultura greaca. Unele nume grecesti (de pilda, Alexander) erau la moda, fiind raspandite si provinciile vestice ale Imperiului. O serie dintre notabilii cunoscuti la Sarmizegetusa au cognomina grecesti –Marcii Procilii Niceta si Theodotus, C. Sentius Anicetus, C. Valerius Zeno etc.; faptul in sine nu probeaza o origine greco-orientala, ci doar moda culturala filoelenica. In fine, numele grecesti date sclavilor nu indica neaparat originea greco-orientala a acestora, ci reflecta gusturile stapanilor si conformarea, iarasi, la o moda.

Daca printre purtatorii numelor romano-italice (uneori chiar printre cei cu tria nomina „clasice”) se afla, de pilda, africani –cazul lui P. Raecius Primus, bf. leg. leg. V Mac., domo Zigali, Afer (M. Barbulescu, Ana Catinas, in Apulum 17, 1979, p. 217-222)- se poate presupune si situatia inversa, cand unii purtatori de cognomina cu rezonanta greaca sa fi fost in realitate italici.

Statistica intreprinsa la scara provinciei Dacia (I.I. Russu, L’onomastique de la Dacie romaine, in L’onomastique latine, Paris, 1977, p. 353) ofera urmatoarele date: nume romano-italice peste 2200, adica 70 – 75 %; illyrice cca. 125, adica 4%; celtice cca. 70, adica 3% (nomina Celtica sunt mai numeroase –peste 130, adica peste 4% din onomastica Daciei, cf. A. Husar, Celti si germani in Dacia romana, Cluj, 1999, p. 63-67, tab. 1); traco-moesice vreo 65, -cca. 3%; semitice vreo 60 –cca. 2%; asianice, iraniene vreo 6, -sub 1%; africane (egiptene si afro-semitice/punice) vreo 20, -sub 1 %. Inscriptiile descoperite in ultimele doua decenii au imbogatit repretoriul onomastic al Daciei romane, insa n-au modificat raportul intre numele romano-italice si cele non-romane.

Evident, este de discutat in ce masura aceasta statistica exprima o realitate etnic-teritoriala, in care numele romano-italice (70-75 %) ar apartine unor italici sau persoanelor venite din provinciile vestice si centrale ale Imperiului Roman, de limba latina, iar procentajul de 25-30% ar reprezenta mai ales colonisti din Peninsula balcanica, zonele orientale si nord-vest africane ale lumii romane.

Interesant si nu lipsit de semnificatie este faptul ca datele oferite de onomastica concorda in linii generale cu statistica referitoare la la monumentele religioase din provincia Dacia (2873 de monumente epigrafice si figurate); dintre acestea 73,5% apartin divinitatilor panteonului clasic greco-roman (M. Barbulescu, Cultele greco-romane in provincia Dacia, Diss., Cluj, 1985).

In stadiul actual al cercetarii  –avand in vedere si faptul ca in ceea ce priveste colonizarea Daciei, atat arheologia, cat si aspectul onomastic sau cel institutional evidentiaza nu numai amploarea ci si caracterul ei occidental, latinofon-  putem admite ca, in linii mari, raportul dintre numele romano-italice si celelalte reflecta compozitia etnic-teritoriala  a populatiei Daciei romane.

Astfel, onomastica se constituie, prin raportul dintre persoanele cu cognomina latine si cele cu cognomina non-latine, intr-un serios argument lingvistic in favoarea tezei latinitatii colonistilor sositi in Dacia; epigrafic, latinitatea este atestata si de numarul covarsitor de inscriptii latinesti, precum si de limba latina dina aceste inscriptii. De altfel, aproape toti purtatorii de cognomina nelatine au nomina romane si multi dintre ei sunt cetateni.

Cat priveste numele romano-italice este de remarcat ca in Dacia intalnim nomina gentiles (gentilicii) de aspect vechi si cu difuzare mai ales in sec. I p. Chr. – Annius, Antonius, Caecilius, Calpurnius, Carvilius, Cervonius, Clodius, Coelius, Cominius, Corbulius, Cornelius, Domitius, Fabius, Frisenius, Iunius, Licinius, Marcius, Octavius, Papirius, Pompeius, Sextilius, Vibius, Volusius etc. Toate aceste gentilicia vorbesc despre o cetatenie veche, simtitor anterioara cuceririi Daciei.

Din aceasta patura subtire de italici se recruteaza aristocratia initiala din Ulpia Traiana Sarmizegetusa si din celelalte orase ale Daciei romane. Urmasii acestor primi colonisti italici alcatuiesc o categorie privilegiata care, in secolul II p. Chr. formeaza elita aristocratiilor municipale din Dacia.

Nucleul de colonisti cetateni ai Sarmizegetusei va fi fost principalul element al implantarii civilizatiei romane in Dacia. La Sarmizegetusa cunoastem un lot de nume italice care dovedesc prezenta unor vechi familii de cetateni –Apuleius, Canius, Celsenius, Cervonius, Clodius, Coelius, Cominius, Corbulius, Frisenius, Grattius, Livius, Manlius, Pomponius, Procilius, Rustius, Sentius, Spedius, Turranius, Varenius, Varius, Vibidius. Caracterul lor latin si relativa lor raritate ne permit a vedea in purtatorii lor pe descendentii unor colonisti cetateni romani, italici ori din provincii bine romanizate. Nucleul esential al acestor colonisti care traiau more romano s-a stabilit la Sarmizegetusa inca de la intemeiere.

Dintre gentiliciile imperiale, unele provin de la imparati din sec. I – Iulius, Claudius, Flavius, Cocceius. Mult mai frecvente sunt insa nomima imperiale din secolul II – Ulpius, Aelius, Septimius si Aurelius (cel mai frecvent gentiliciu imperial). Acesti cetateni de data recenta sunt peregrini din Dacia sau colonisti nascuti din parinti liberi, incetateniti de Marcus Aurelius ori Commodus, cu prilejul recrutarii in legiuni, cand luau gentiliciul imparatului; purtatorii acestui gentiliciu in sec. III  –multimea Aureliilor din Dacia-  sunt fie urmasii celor recrutati in legiuni sub imparatii amintiti, fie persoane care au devenit cetateni prin Constitutio Antoniniana (212 p. Chr.) si care au luat gentiliciul lui M. Aurelius Antoninus (Caracalla).

Antroponimele de factura romano-italica nu apartineau exclusiv romanilor sau italicilor, ci erau purtate adesea si de provinciali romanizati ori aflati in curs de romanizare.

*

La o privire de ansamblu asupra onomasticii Daciei romane, atrage atentia faptul ca numele dacice care apar in inscriptii sunt in numar extrem de redus (cca. 3%). Pentru comparatie, in sec. I-II, in Pannonia sunt atestate 31% nume autotone, iar Moesia Superior 13%. Dintre antroponimele thraco-moeso-dacice atestate epigrafic in Dacia, cele mai multe sunt de origine sud-dunareana.

Cercetarile asupra principalelor comunitati din Dacia romana ofera un tablou asemanator. Astfel, pentru Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unica colonia deducta din Dacia, doar 0,4% din cognomina atestate epigrafic sunt de origine thraco-dacica. La Apulum avem un procentaj  de 1,8%. Pentru Potaissa din 288 de antroponime cunoscute, doar 10 sunt de origine thraco-dacica. Mai mult, este greu de precizat care dintre numele de factura thraco-dacica atestate epigrafic pot fi atribuite dacilor din fostul regat al lui Decebal si care apartin unor colonisti veniti din sudul Dunarii.

Aceasta situatie trebuie explicata nu prin absenta, ci prin prisma situatiei sociale a autohtonilor din Dacia. Dupa cum s-a constat, grupele de populatie care ridica monumente epigrafice reprezinta patura activa social si politic a unei provincii. Or, in cazul Daciei romane aceasta elita detectabila epigrafic este constituita exclusiv din colonisti. Aceasta inseamna ca elita societatii dacice, cea care in mod normal trebuia sa fie prima cooptata in sistemul administrativ roman si sa constituie o parte a clasei active social si politic, lipseste.

In legatura cu absenta elementelor indigene integrate sau integrabile in sistemul social roman trebuie pus si aspectul aparte al organizarii Daciei dupa cucerire care, cum s-a vazut, se abate de la regula obisnuita.

*

In cercetarea onomastica sunt indispensabile repertoriile onomastice „clasice”:

-A. Forcellini, Onomasticon Totius Latinitatis, I-II, Padova, 1913-1920.

-W. Schultze, Zur Geschichte lateinischer Eigennamen, Berlin, 1904.

-W. Pape, Wörterbuch der griechischen Eigennamen, I-III, Braunschweig, 1863-1870.

-A. Holder, Alt-Celtischer Sprachschatz, I-III, Leipzig, 1896-1914.

-M. Schönfeld, Wörterbuch der altgermanischen Personen- und Völkernamen, Heidelberg, 1911.

-H. Krahe, Lexikon altillyrischer Personennamen, Heidelberg, 1927 (cu lacune si erori indreptate de I.I. Russu, in Studii si cercetari de lingvistica 8, 1957, p. 32-40).

-I. Kajanto, The Latin Cognomina, Helsinki, 1965.

-Idem, Supernomina. A Study in Latin Epigraphy, Helsinki, 1966.

*

Stadiul actual al cercetarilor onomastice este ilustrat de noile repertorii care au fost elaborate in ultimele doua decenii:

-A. Mócsy, R. Feldmann, E. Marton, M. Szilagyi, Nomenclator provinciarum Europae Latinarum et Galliae Cisalpinae, Budapesta, 1983.

-H. Solin, Die griechischen Personennamen in Rom, I-III, Berlin – New York, 1982.

-H. Solin, O. Salomies, Repertorium nominum gentilium et cognominum Latinorum, Hildesheim, 1988.

-B. Lörincz, F. Redö (ed.), Onomasticon provinciarum Europae Latinarum, I, Budapesta, 1994.


loading...
loading...



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1002
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2017 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site