Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzica
PescuitPicturaVersuri

Spirit stiintific modern si obstacole epistemologice

diverse

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Semnificatia epistemologica a disputei empirism-rationalism. Filosofia stiintei
SEMNIFICATIA TERMENILOR UTILIZATI
CREAREA UNUI SISTEM UNIC DE INFORMATII - NECESITATE A NOILOR OBIECTIVE IN DOMENIUL SECURITATII NATIONALE
Proiectare De Produs
Curs rapid de initiere in limba germana
101 MOTIVE pentru care TE IUBESC
ADEVERINTA MEDICALA CU STAMPILA
EVALUARE WELLNESS
Caracterizarea principalelor tipuri de proprietati ale marfurilor
SUBSTANTE STINGATOARE - Apa, Spuma, Pulberi

Spirit stiintific modern si obstacole epistemologice



“Spiritul stiintific trebuie sa se formeze contra Naturii, impotriva a ceea ce este, in noi si in afara noastra, impulsul si instructia Naturii, in ciuda inclinatiei naturale, impotriva faptului colorat si divers. Spiritul stiintific trebuie sa se formeze reformandu-se. El nu se poate instrui in fata Naturii decat purificand substantele naturale si punand in ordine fenomenele amestecate.”[1]

(G. Bachelard)

G. Bachelard (1884-1962) constata si interpreteaza filosofic rupturile in si prin care s-a constituit spiritul stiintific actual. In acest sens, fizica a fost o stiinta pivotala. Pana

“la sfarsitul secolului trecut, se credea inca in caracterul unificat din punct de vedere empiric al cunostintelor noastre privitoare la real”,

aceasta concluzie fiind impartasita de orientari filosofice aflate in disputa, opuse:

“Unitatea experientei – constata Bachelard – aparea dintr-un dublu punct de vedere: pentru empiristi, experienta este uniforma in esenta sa pentru ca totul provine din senzatie; pentru idealisti, experienta este uniforma intrucat este impermeabila (rezistenta, opaca – n.n.) la ratiune. In acceptare ca si in refuz, existenta empirica formeaza un bloc desavarsit.”[2]

Dintr-un asemenea punct de vedere, stiinta ni se prezinta ca o cunoastere omogena a lumii nemijlocite, deosebita de experientele noastre nespecializate, cotidiene numai printr-o organizare temeinica datorata activitatii riguroase a unei ratiuni universale invariabile; demersul stiintific pare a se desfasura in paralel cu simtul comun, si in prelungirea acestuia, fara a initia conflicte, rupturi radicale; in fond, stiinta si experienta curenta, in stiluri specifice si cu mijloace adecvate menirii lor, vizeaza aceeasi realitate, propunand cu privire la aceasta cunostinte care nu intra intr-un dezacord total; mai mult, stiinta insasi primeste aprobarea constiintei comune, mizand pe sanctiunea finala a intereselor colective.

“Cunoasterea stiintifica este intotdeauna reforma unei iluzii”;

descriptia minutioasa a datului imediat este doar o fenomenologie a muncii stiintifice, corespondentul a ceea ce inainte era numit ipoteza de lucru, adica doar un prim stadiu al travaliului stiintific propriu-zis. Praxis-ul stiintei isi revendica un alt tip de autonomie decat in stadiile anterioare. “Stiintele fizice si chimice, in dezvoltarea lor contemporana, pot fi caracterizate din punct de vedere epistemologic ca fiind domeniile de gandire care se rup net de cunoasterea comuna.”[3] Noul spirit stiintific se impune definitiv prin relativitatea einsteiniana care se indeparteaza definitiv de gandirea familiara si disloca rationalismul traditional.

Bachelard pledeaza pentru o epistemologie non-carteziana; rationalismul global si speculativ, cu simplificarile sale intuitive in privinta punctelor legitime de pornire ale constructiilor teoretice, este respins in favoarea unui rationalism flexibil, plural, neuniformizator, indraznet si precaut, interogativ, dispus la o mai fertila si nuantata conceptualizare a activitatii stiintifice efective. Nu intamplator tema centrala a epistemologiei lui Bachelard este tocmai raportul dintre teorie si experienta privit sub variate aspecte si din unghiul resurselor de acomodare reciproca, descentrare si (auto)rectificare. Principiilor prime – care omogenizeaza speculativ praxis-ul cognitiv si uniformizeaza gama larga a demersurilor stiintifice, cu un dezinteres expres fata de complexitatea acestora cat si in privinta consecintelor – li se substituie imaginea unei cunoasteri concepute in termenii evolutiei spiritului, deci ca procesualitate angajanta, vigilenta, intrebatoare, (auto-)critica, inzestrata cu dimensiuni si implicatii subiective, psiho-sociale ce nu pot fi anulate decat provizoriu de o curiozitate intelectuala autentica.

“Pentru a caracteriza filosofia stiintelor, vom ajunge deci la un pluralism filosofic, singurul capabil sa in-formeze elementele atat de variate ale experientei si ale teoriei, atat de departe de a fi toate la acelasi grad de maturitate filosofica. Vom defini filosofia stiintelor ca o filosofie dispersata, ca o filosofie distribuita. Invers, gandirea stiintifica ne va aparea ca o metoda de dispersie cat se poate de ordonata, ca o metoda de analiza foarte fina, pentru diversele filosofeme prea compact grupate in sistemele filosofice.”



In consonanta cu asemenea exigente de re-asezare a reflectiei filosofice fata de stiinta in curs de constituire si/sau supusa presiunilor interne de schimbare, savantul insusi trebuie sa-si perceapa si sa-si asume intelectual intr-o alta maniera propria munca. Bachelard ii cere sa-si exercite “dreptul de a abate o clipa stiinta de la munca sa sigura, de la vointa obiectivitatii pentru a descoperi ceea ce ramane subiectiv in metodele cele mai riguroase”. Atunci cand atentia se fixeaza pe componentele efective, concrete, ale travaliului stiintific (modul de a gandi o situatie anume, tatonari, incercari si esecuri, erori, convingeri fara acoperire, idei vagi, contradictii, fixatii mintale, inflacararea proiectelor, intuitii nemarturisite s.a.), problemele cu aparenta psihologica dezvaluie, pe nesimtite, preocupari filosofice, chiar daca acestea nu primesc o formulare expresa.

“Orice psihologie este legata de postulate metafizice. Spiritul poate schimba metafizica, dar nu se poate lipsi de metafizica.”

Asadar, in viziunea lui Bachelard, spiritul stiintific ni se prezinta ca fiind absorbit intr-o adevarata dispersie psihologica si, in consecinta, intr-o veritabila dispersie filosofica, intrucat orice radacina filosofica isi trage seva dintr-o gandire concreta.

“Diferitele probleme ale gandirii stiintifice ar trebui deci sa capete coeficienti filosofici deosebiti. In special, bilantul realismului si rationalismului nu ar fi acelasi pentru toate notiunile. De aceea, dupa parerea noastra, sarcinile precise ale filosofiei stiintei s-ar pune la nivelul fiecarei notiuni. Fiecare ipoteza, fiecare problema, experienta, ecuatie si-ar revendica propria filosofie. Ar trebui fondata o filosofie a detaliului epistemologic, o filosofie stiintifica diferentiala care ar face pereche cu filosofia integrala a filosofilor”,

ar fi corespondentul acesteia in planul devenirii unei gandiri care nu-si accepta incheierea, odihna in adevaruri fixe, definitive. In opinia lui Bachelard,

“devenirea unei gandiri stiintifice ar corespunde unei standardizari, transformarii formei realiste intr-o forma rationalista”[5],

adica saltului de la componentele factuale catre explicatiile teoretice, fara insa ca rationalizarea datului experimental sa fie vreodata totala. Aceasta modificare a continuturilor experimentale nemijlocite inlatura iluziile realismului naiv. Informatiile primare sunt transpuse intr-un spatiu de rationalitate/rationalizare care le schimba regimul cognitiv, abia apoi fiind restituite ca elemente ale unei interpretari realiste posibile. Definitiile insele au caracter polemic (retin anumite aspecte, introduc distinctii, suprima, refuza) fata de acceptiunile uzuale ale notiunilor.

“Ideea – subliniaza Bachelard – nu este de ordinul reminiscentei, ci mai curand de ordinul precunoasterii. Ea nu este un rezumat, ci mai degraba un program (proiect, plan – n.n.). Varsta de aur a ideilor nu este dincolo de om, ci in fata acestuia.”[6]

“Rationalismul se realizeaza ca o eliberare de interese imediate; el se impune intru domnia valorilor reflectate, ceea ce se poate la fel de bine exprima ca autoritate a reflectiei asupra valorilor de cunoastere.”[7]

Rationalismul epistemologic al lui Bachelard este fragmentat si fragmentar, dispersat in rationalisme regionale care se asociaza materiei particulare pe care o structureaza, o in-formeaza. Generalitatea sa este evolutiva, ca reflex al modulatiilor practicilor stiintifice. Acest rationalism procesual deschis la experientele cognitive specializate – si, tocmai de aceea, numit “regional”, “aplicat” – este “integral” si “integrant” in sens dialectic, instituit a posteriori: consensul comunitatii stiintifice – specializat in cadre socio-culturale – defineste un rationalism regional care structureaza experientele cu realul. El se situeaza polemic fata de rationalismul traditional – cu inceputuri platoniciene –, refuzand universalismul uniformizator; ambitiile aprioriste supun toate experientele unui tratament egal, indistinct, neaplicat la specific, esuand astfel intr-o nepermisa reductie a diversului, ceea ce – observa Bachelard – nu poate fi propus ca program relevant pentru studiul filosofic al cunoasterii.

“Daca o filosofie se complace intr-o munca de reductie, devine fatal involutiva.”[8]

·        Constructivitate rationala si experimentare. Ca principiu epistemologic de corectie si organizare a experientelor stiintifice, rationalismul “regional” (“aplicat”, “integrat”, “integrant”) explicitat de Bachelardrestituie spiritului stiintific norma unui echilibru dinamic si fertil intre teorie si experienta. Ordinea cunoasterii este nu doar ne-naturala, ci expres anti-naturala, obtinuta in contra Naturii prin re-semnificarea culturala a tot ceea ce (ne) este dat ca natural. Faptul brut devine fapt stiintific. Respingerea celor doua tendinte (rationalismul universalist si, pe de alta parte, empirismul) este facuta de Bachelard si cu o marturisita (dar, din pacate, insuficient dezvoltata) miza antropologica. De fapt, acest autor considera “rationalismul aplicat” – insotit de “materialismul tehnic” pe care il produce si intemeiaza – ca avand o pozitie privilegiata, intrucat in functie de acest reper pot fi intelese toate celelalte tentative de filosofia stiintei.




“1) certitudinea ca realul este in priza directa asupra rationalitatii, meritand pentru aceasta chiar reputatia de real stiintific; 2) certitudinea ca argumentele rationale atingand experienta sunt deja momente ale acestei experiente. In rezumat, nu exista rationalitate vida, nici empirism deslanat – iata cele doua indatoriri filosofice care fundamenteaza rigoarea si sinteza exacta a teoriei si experientei in Fizica contemporana.”

Aceasta bicertitudine este esentiala, intrucat filosofia trebuie sa exprime o dubla miscare – catre idee si catre real –, legitimand un dialog om–lume in termenii subiect–obiect angajati intr-un raport de cunoastere: “nu mai este vorba de a pune fata in fata un spirit solitar cu un univers indiferent”.[10]

Revenind la schema propusa de Bachelard, se poate observa ca, daca prin dispretul pentru experienta se ajunge la un cult naiv al idealitatii, atitudinea opusa are ca pivot inertia progresiva a gandirii si atinge cultul naiv al realitatii brute. De la un rationalism, inauntrul caruia experienta este solidara cu teoria, se inainteaza spre pozitivism prin atenuarea, pana la pierdere, a oricarui principiu de necesitate; puterea deductiva in dezvoltarea teoriilor moderne si ierarhiile de coerenta nu mai pot fi justificate; interesul acordat judecatilor de utilitate apropie pozitivismul de pragmatism si de retetarele factuale empiriste. La limita, realismul naiv asimileaza realitatea unui irational implicat in aglomerari de fapte, lucruri, continuturi sensibile inerte care intretin iluzia bogatiei.

Schema lui Bachelard poate fi utilizata in analiza si valorificarea intregii game de pozitii din filosofia stiintei si din epistemologia contemporana. Ea are meritul de a sugera criterii globale prin aplicarea carora pot fi identificate sistemele de referinta in care anumite modele filosofico-epistemologice sunt valabile si se dovedesc prolifice in efortul de a face inteligibile dimensiuni si functii ale stiintei in lumea de azi. In acelasi sens poate fi valorificata si teoria bachelardiana despre “obstacolul epistemologic”.

“problema cunoasterii stiintifice trebuie pusa in termeni de obstacole”, precizand ca “nu este vorba de a considera obstacole externe, precum complexitatea si instabilitatea fenomenelor, nici de a invinui slabiciunea simturilor si spiritului uman: in chiar actul de cunoastere, in mod intim, apar, printr-un soi de necesitate functionala, incetineli si tulburari. Aici (in acestea – n.n) vom identifica ratiunile stagnarii si chiar ale regresului, aici vom dezvalui cauzele de inertie pe care le vom denumi obstacole epistemologice.”

Descoperirea realului este intotdeauna procesuala si recurenta. In fata misterului acestui real, sufletul nu poate fi ingenuu; este imposibil sa se elimine fragmentele de cunoastere uzuala; deci,

“cand se infatiseaza culturii stiintifice, spiritul nu este niciodata tanar. El este chiar foarte batran, intrucat are varsta prejudecatilor sale. A accede la stiinta inseamna a reintineri spiritual, a accepta o mutatie brusca ce trebuie sa conteste un trecut.”

In fata realului, credinta in ceea ce deja se stie intuneca, tulbura, stanjeneste ceea ce avem ca obligatie si dorinta de a cunoaste. De aceea, stiinta se opune din principiu parerilor curente. De fapt, “opinia gandeste prost; ea nu rationeaza: traduce trebuintele in cunostinte. Indicand obiectele prin utilitatea lor, ea isi interzice sa le cunoasca.”



Intrucat pe opinii nu se poate cladi nimic consistent si sunt un obstacol serios, stiinta incepe prin a le distruge formuland probleme, intrebari rupte total de orizonturile interogative si de parerile cunoasterii comune. Pentru un adevarat spirit stiintific nu exista cunoastere decat ca raspuns la intrebari precise si riguros formulate; nimic nu vine de la sine, nimic nu este dat; totul este construit rational. Chiar o cunoastere dobandita prin efort stiintific poate sa decada, in masura in care intrebarea abstracta si fatisa se uzeaza, dainuind numai raspunsurile, rezolvarile, solutiile date intr-un anume moment/context istoric. Astfel, activitatea spirituala se inchirceste, se intoarce in starea initiala de repaos, blocandu-se. De fapt, “un obstacol epistemologic se incrusteaza pe (adera puternic la) o cunoastere ne-interogata. Deprinderile intelectuale care fura utile si sanatoase pot, in cele din urma, sa impiedice cercetarea.”[11]

·        Bachelard studiaza notiunea de obstacol epistemologic cu argumente din istoria diferitelor stiinte si din practica educatiei. De fapt, diseca minutios modul in care fortele psihice antrenate nemijlocit in producerea, transmiterea si receptarea ideilor se convertesc in valori epistemologice; prealabilele psihologice si presupozitiile cognitive functioneaza adesea ca bariere in calea inaintarii cunoasterii si comunicarii, prefigurand prin ele insele anumite sedimentari ideatice. Bachelard propune o sistematizare categoriala a surselor de obstacol epistemologic.

1)      Experienta prima initiala – plasata inaintea si deasupra criticii – pune omul in fata unui dat – perceput ca fiind clar, stabil, sigur – in prelungirea caruia se constituie o cunoastere fragila imbibata de iluzii, pasiuni, dorinte inconstiente: descriptiile naive intretin o familiaritate romantata cu realitatea nemijlocita. Acest obstacol – contextualizabil psiho-socio-cultural – trebuie inlaturat prin critica lucida, intrucat spiritul stiintific se formeaza contra Naturii, impotriva a ceea ce in noi insine si in afara noastra se integreaza impulsurilor primare si instructiunii Naturii.

2)      Obstacolul “realist” – constituit prin puterea de seductie a ideii de substanta, care pare limpede si simpla – creeaza subterfugii naive si certitudini posesive in legatura cu bogatia realului sub presiunile unui complex al micului profit.

3)      Obstacolul animist se cristalizeaza in jurul energiilor vietii care sunt atribuite spontan, printr-un impuls antropomorfizant, tuturor regnurilor existentiale; aceasta extensie substantializata a elanului vital mascheaza, de fapt, instinctul valorizator al omului si apartine unei indelungi traditii in legatura cu puterile magice.

4)      Libidoul – energiile instinctuale, formele inferioare ale psihicului – inspira sentimente, compensatii, seductii afective, deviatii si substituiri ale vointei de putere s.a.m.d.

Bachelard are in vedere multe alte tipuri de obstacole epistemologice care trebuie depasite pentru a institui un spirit stiintific adevarat. Acestea sunt intotdeauna surse active de eroare, limitare a orizontului explicativ, (auto-)iluzionare, generalizare necontrolata, valorizare inadecvata s.a De fapt, psihanaliza obstacolelor epistemologice formulata de Bachelard aminteste de doctrina idolilor din Noul Organon al lui Fr. Bacon; ea propune o adevarata psiho-terapie si o pedagogie a cercetarii stiintifice. Interesant de observat ar fi, in acelasi sens, modul in care Bachelard descompune analitic diferitele presupozitii care stau la temelia ideii de progres continuu in istoria stiintei. Postularea continuitatii crescatoare a cunoasterii este posibila numai prin estomparea discontinuitatilor evidente; rupturile, discontinuitatile sunt atenuate, de pilda, prin credinta in evolutia cumulativa a cercetarii depuse de o masa de anonimi pana la punctul in care omul de geniu impune adevarul final; credinta in trecerea lenta de la certitudinile simtului comun la/catre nivelurile ierarhizate ale cunoasterii stiintifice; prejudecata curenta ca stiinta nu trebuie sa se rupa de cunoasterea comuna, ci, dimpotriva, are obligatia de a o legitima si intari, chiar daca pentru aceasta este nevoita sa critice si sa corijeze anumite deprinderi intelectuale; iluzia continuitatii de limbaj, fara a sesiza ca limbajul stiintific este intr-o stare de revolutie semantica permanenta. Cea mai energica este insa prejudecata unei continuitati istorice nefisurate; evenimentele sunt percepute ca desfasurandu-se dupa schemele unei povestiri; se confera istoriei unitatea si continuitatea unei carti al carei text inainteaza din aproape in aproape. In consecinta “iata axioma epistemologica consacrata de adeptii continuitatii: deoarece debuturile sunt lente, progresele sunt continue. Filosoful nu merge mai departe. El crede ca este inutil sa traiasca vremurile noi, in care progresele stiintifice tocmai explodeaza din toate partile, facand «sa se sparga» in mod necesar epistemologia traditionala”[12]. Mitul continuitatii cumulative a cunoasterii stiintifice este definitiv spulberat de falsificationismul lui K.Popper si de epistemologiile post-poperiene: Th.Kuhn, I Lakatos, P. Fayerabend s.a.


Lectura obligatorie:

1                    Gaston Bachelard, O critica a conceptului de frontiera epistemologica, in antologia Epistemologie [Orientari contemporane], 197








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1006
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site