Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


INSTITUTIONALIZAREA SERVICIILOR SECRETE SI IMPLICATIILE DE ORDIN POLITIC

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Razboiul din anii 101-102
Sfarsitul stapanirii romane in Dacia
Viata religioasa in Dacia romana
Dacia si Imperiul in secolul al IV-lea
Cauzele razboaielor dintre daci si romani
De la romanizare la etnogeneza Romanilor
IMPACTUL PRODUS ASUPRA SSI DE IESIREA ROMANIEI DIN AXA SI ALATURAREA ARMATEI ROMANE LA COALITIA NATIUNILOR UNITE
Prezenta romana pe tarmul de nord al Marii Negre (sec. I-III p.Chr.)
FRONTUL SECRET IN PERIOADA PREMERGATORE PRIMULUI RAZBOI MONDIAL
Dacia in perioada interbelica

INSTITUTIONALIZAREA SERVICIILOR SECRETE SI IMPLICATIILE DE ORDIN POLITIC

In contextul declansarii unor evenimente politico-diplomatice si militare pe plan international, ce aveau sa schimbe configuratia raportului de forte intre Marile Puteri, dar si destinul unor state mici si mijlocii surprinse instantaneu, Romania s-a aflat, nu o data, nepregatita, inclusiv in domeniul serviciilor secrete de informatii. Referirea la acest aspect are in vedere rolul si locul pe care il ocupa, sau ar trebui sa-l ocupe, serviciile secrete de informatii in structura institutiilor statului.




De regula, serviciile secrete de informatii sunt institutii create cu rol si misiuni preventive, adica de a fi cu un pas inaintea diplomatiei sau acelor or­ga­nizatii ori persoane ce intentioneaza sa declanseze furtuni — crize social-politice, economice, conflicte interetnice, religioase etc. — sau zanganitul de arme. Experienta istorica demonstreaza ca au fost si situatii cand serviciile secrete de informatii, manevrate cu dibacie de cercurile politice ale puterii, s-au implicat in declansarea unor evenimente, care, la randul lor, au dus la aprinderea conflictelor militare. Atat primul cat si al doilea razboi mondial constituie exemple, poate cele mai elocvente in acest sens. Generic insa, serviciile secrete de informatii ar trebui sa dea alarma la timp in sensul de a oferi un flux informational oportun, atotcuprinzator si veridic despre intentiile potentialilor inamici sau aliati, pe care sa se poata fundamenta din timp, de catre factorii de decizie din stat, o strategie in acord cu interesele si aspiratiile national-statale. In sens contrar, adica masurile adoptate dupa declansarea evenimentelor nu pot fi decat conjuncturale, daca nu chiar pripite, sub imboldul unor stari emotionale, ceea ce ar putea duce, in conditiile unei situatii limita, la stirbirea grava a intereselor statale pe o lunga perioada de timp.

Istoria demonstreaza ca, prin metodele si mijloacele specifice pe care le folosesc, mai mult sau mai putin permisibile de sistemul juridic, dar mai totdeauna ingaduite de asa-zisele „ratiuni de stat”, serviciile secrete de informatii pot contribui atat la declansarea cat si la prevenirea unor evenimente cu rezonanta istorica, totul depinzand, in ultima instanta, de profesionalismul operatorilor si de interesele factorilor de decizie in subordinea carora se afla. Totul a fost, este si va fi posibil pentru ca prin parghiile puterii, factorii de decizie ai statului exercita un control si o conducere nemijlocita asupra serviciilor secrete de informatii, sau cel putin teoretic ar trebui s-o faca.

Pentru Romania, astfel de evenimente au fost razboiul din 1877-1878 si declansarea primului razboi mondial, care au surprins autoritatile militare si clasa politica romaneasca. Cum se explica lipsa totala de responsabilitate a ofiterilor romani stat-majoristi in obtinerea de informatii despre dispozitivul otoman de la Plevna, ceea ce a costat viata a peste 2 000 de ostasi? Cum altfel ne-am putea explica rusinoasa infrangere a armatei romane la Turtucaia doar la zece zile de la intrarea Romaniei in primul razboi mondial, ca sa nu mai vorbim de retragerea guvernului, a Casei Regale si armatei romane, la sfarsitul lunii noiembrie 1916, in Moldova, abandonandu-se Oltenia, Muntenia si Dobrogea la dispozitia si cheremul ocupantilor straini?

Structurile informative ale Marilor Puteri. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea si inceputul celui urmator s-au format doua aliante politico-militare ce aveau sa se confrunte in primul razboi mondial: Puterile Centrale (Germania si Austro-Ungaria) si Antanta (Anglia, Franta si Rusia). La aceste coalitii au aderat ulterior declansarii razboiului si alte mari puteri: Italia si Japonia in 1915, apoi SUA in 1917 de partea Antantei si Imperiul otoman in octombrie 1915 de partea Puterilor Centrale.

Publicistul american Richard Rowen, un bun cunoscator al istoriei spionajului, sublinia in lucrarea sa Insemnari despre serviciul secret, publicata la Londra in 1938, ca primul razboi mondial a surprins toate tarile Europei. „Toate serviciile de spionaj militar din Europa — consemna Rowen — se socoteau perfect pregatite pentru evenimentele de orice natura si de orice proportii. Multe din aceste servicii au aratat ca ele intr-adevar sunt pregatite pentru tot, cu exceptia evenimentului provocat prin insasi activitatea lor: razboiul mondial. Aceasta descoperire neasteptata si mai mult decat delicata a facut ca toate puterile beligerante sa se trezeasca complet dezarmate in domeniul spionajului”. In anii primului razboi mondial au fost puse la dispozitia serviciilor de spionaj resurse uriase, inclusiv inovatiile tehnice. De asemenea, a fost mobilizat potentialul intelectual din universitati, in special de la catedrele de matematici. In linii mari, raportul de forte intre serviciile de spionaj corespundea raportului general de forte dintre coalitiile aflate in lupta. Catre sfarsitul razboiului, cand s-a profilat infrangerea Germaniei, a iesit in evidenta si superioritatea serviciilor de informatii si contrainformatii ale principalelor state din coalitia Antantei.

Pentru a facilita comparatia cu institutiile similare din Romania, si a putea explica multe din problemele cu care s-au confruntat factorii de comanda ai armatei romane, alaturi de clasa politica, este necesar un fugitiv excurs istoric asupra situatiei principalelor servicii secrete ale Marilor Puteri care s-au infruntat in prima mare conflagratie mondiala.

In Germania primele structuri informative institutionalizate dateaza de la mijlocul veacului al XIX-lea, ele fiind create ca instrumente menite a juca un rol important in procesul de unificare si centralizare national-statala[1]. Astfel, in 1854, regele Prusiei, Frederich-Wilhelm, l-a insarcinat pe Wilhelm Stiber - un saxon nascut la 3 mai 1818 in Marsenburg, de profesie avocat, agent secret in Sectia a IV-a a Politiei judiciare din Berlin si editor al „Revistei Politiei” -, sa organizeze un serviciu de spionaj impotriva Frantei. Un an mai tarziu, Parlamentul prusian a alocat o suma importanta pentru finantarea activitatii de spionaj.

In 1864, „Cancelarul de fier”, Otto von Bismarck, l-a angajat pe acelasi Stiber sa organizeze un serviciu de spionaj contra Austriei, iar dupa lupta de la Sadowa (din 1866, dintre Prusia si Austria), un serviciu similar pentru spatiul de interes francez.

Pana la acea data, Stiber se remarcase in cateva actiuni speciale, ceea ce explica alegerea sa de catre regele Prusiei. Astfel, in 1850, ministrul de Interne al Prusiei, von Mantenffel, il trimisese pe Stiber la Londra intr-o misiune secreta. Trebuiau obtinute date si informatii cat mai amanuntite despre actiunile initiate de grupul subversiv format din emigranti germani, in frunte cu Karl Marx. Stiber, prin viclenie si tertipuri, a reusit sa obtina lista cu numele membrilor „Ligii Secrete a Comunistilor din Prusia”. Acelasi Stiber avea sa joace un rol cheie in montarea procesului comunistilor din Köln, un „monstruos spectacol”, cum a fost interpretat de autorul „Capitalului”. Datorita remarcabilelor sale state de serviciu, Stiber a fost numit sef al Diviziei de Securitate din cadrul Prefecturii de politie berlineze. Incepand din 1862, el ar fi dejucat mai multe proiecte de atentate impotriva noului cancelar la Prusiei, Otto von Bismarck.

Asa s-a nascut Zentral Nachrichtenbüro (Biroul Central de Informatii) instalat la Ministerul Afacerilor Externe si implantat in special la Viena, Londra si Paris.

Invidios pe realizarile lui Stiber, seful Statului Major prusian, generalul Helmuth von Molke, a pus bazele unui serviciu militar de informatii, creand, la 11 februarie 1867, Nachrichtenbüro a carui conducere i-a incredintat-o maiorului von Brandt. Dar nici Stiber nu a ramas pasiv, a restructurat serviciul pe care-l conducea, incadrandu-l cu doua sute de agenti activi. Dupa razboiul franco-prusian si realizarea unificarii germane (1870-1871), evenimente la care serviciile de informatii prusiene si-au adus o importanta contributie, Stiber a mai ramas cativa ani in fruntea politiei berlineze, inainte de a muri, in 1882.

Concomitent cu edifidicarea celor patru piloni ai puterii germane, care la sfarsitul secolului al XIX-lea devine prima in Europa, si avem in vedere eficacitatea industriala, diplomatia performanta, armata moderna si poten­tialul maritim supradimensionat, in cel de al II-lea Reich s-au dezvoltat cele patru categorii de servicii de informatii specializate.

In industrie, marile grupuri, precum Krupp-von Bohlen, si-au organizat structuri informative pentru spionajul economic.

Ministerul Afacerilor Externe din Wilhelmstrasse si-a creat o structura proprie de informatii, condusa de baronul Max von Oppenheim, savant orientalist si initiator al politicii germane fata de lumea arabo-musulmana.

La Statul Major, Nachrichtenbüro (Biroul de Informatii) a fost inlocuit cu Nachrictendienst (Serviciul de Informatii) cu efective si dotari suplimentare. In mod curent, acest serviciu era numit III-b, intrucat depindea de Inaltul Cartier General III al armatei germane. In 1913, seful acestui serviciu a devenit colonelul Walter Nicolai, iar principalele misiuni incredintate au fost: investigarea informatiilor de inalt nivel, verificarea informatiilor pentru confirmare, sintetizarea si difuzarea informatiilor. Intreaga activitate se baza pe principiile contraspionajului „ofensiv” – infiltrarea serviciilor de infor­matii adverse pentru a le cunoaste proiectele si personalul – si a contra­spionajului „defensiv” – cautarea, descoperirea si neutralizarea agentilor adversi infiltrati in tara. Prin organigrama, III-b functiona cu patru divizii principale: divizia 1 (Rusia), divizia 3 (Franta, Marea Britanie), divizia 9 (Italia) si divizia 10 (Austria).

Marina de razboi germana, care a cunoscut o expansiune fulgeratoare sub comanda amiralului Alfred von Tirpitz, si-a creat la randul ei o structura informativa. In 1900, aceasta structura dispunea de 6 ofiteri care asigurau la Berlin obtinerea de informtii cu specific naval. Trei ani mai tarziu, amiralitatea a plasat ofiteri de informatii (nachrichtenoffiziere) in fiecare din porturile britanice si franceze mai importante. Spionii se interesau in special de bazele de submarine de la Canalul Manecii. De altfel, in august 1914, Statul Major al Marinei germane a fost informat cel mai bine despre intentia britanicilor de a intra in razboi, prin atasatul naval german de la Londra.

La inceputul secolului XX, serviciile de informatii germane erau deja      considerate, pe buna dreptate, „fara egal in Europa”.

Imediat dupa proclamarea Imperiului Austro-Ungar, in 1867, in cadrul noilor suprastructuri statale, s-a infiintat Evidenzbüro des Kaiserliche und Königliche Generalstabes (Serviciul de informatii al Statului Major General Imperial si Regal), cu doua sectii (de informatii si contrainformatii), dupa model german, condus de un ofiter superior in grad de colonel. Principala lui misiune era de a studia in amanunt, pe baza datelor si informatiilor culese prin orice procedee, armatele straine, indeosebi cele ale statelor pe care guvernul imperial de la Viena le considera ca potentiale inamice.

La inceputul secolului XX, Serviciul Secret imperial a fost condus de baronul Giesl von Gieslingen. Sectia de informatii (Kundeschaftestelle) a fost condusa, pana in 1905, de maiorul Alfred Redl. In prejma izbucnirii primului razboi mondial, Serviciul Secret imperial a fost zguduit de un act de tradare la cel ma inalt nivel. Gratie unor investigatii foarte amanuntite, capitanul Maximilian (Max) Ronge, intrat in serviciu in 1907, a reusit sa dezvaluie ca predecesorul sau la sefia Sectiei de informatii, Alfred Redl, activase inca din 1902 in slijba Rusiei tariste. In schimbul unor imense sume de bani, Alfred Redl furnizase rusilor datele cele mai complete asupra planurilor strategice ale Austro-Ungariei, dotarii cu armament, agentilor trimisi de Viena in Rusia. „Vanduti” de propriul lor sef, cei mai multi dintre agentii austro-ungari care spionau in Rusia au fost executati fara crutare de autoritatile tariste.

Pentru profesionalismul de care a dat dovada in demascarea lui Alfred Redl, Max Ronge a fost avansat la gradul de colonel, ulterior la cel de general, incredintandu-i-se pe durata primului razboi mondial conducerea Serviciului Secret Imperial. Tradarea lui Redl a contribuit considerabil la slabirea puterii armate a Austro-Ungariei fata de cea a Rusiei. In 1913, imediat dupa descoperirea tradarii lui Alfred Redl, a intrat in vigoare un nou „Regulament al serviciului de informatii militar in timp de pace”.

In preajma declansarii primului razboi mondial, Evidenzbüro s-a extins pentru a putea repara pagubele provocate de activitatea tradatoare a lui Redl. Au fost create sase sectii de informatii ale armatei. In martie 1914, Max Ronge a creat si o noua scoala pentru formarea agentilor operatori in relatia cu Rusia, iar doua luni mai tarziu a reorganizat Evidenzbüro, dezvoltand considerabil contraspionajul.

Situatia Italiei este mult asemanatoare cu a Romaniei. Incheindu-si procesul de unificare national-statala, sub forma unui regat condus de dinastia de Savoia, Italia a intrat in 1888 in alianta Puterilor Centrale, alaturi de Germania si Austro-Ungaria, dar la declansarea primului razboi mondial a ramas in neutralitate, iar in mai 1915 a intrat in razboi de partea Antantei. In Italia, armata terestra fusese dotata inca din 1863 si 1866 cu un birou de spionaj (Ufficio „1”), reconstituit in 1900 si dublat in timpul primului razboi mondial (1916) cu Servizio Informazioni del Comando Suprema.

In Anglia se infiintasera structuri insarcinate cu activitatea de informatii si contrainformatii in cadrul departamentelor militare, astfel: Millitary Intelligence Service (1873), pe langa War Service (Ministerul de Razboi), condus de Sir John Ardagh si Naval Intelligence Service (1887), pe langa Amirality (Amiralitate), condus de amiralul Beaumont. Comisia pentru apararea Imperiului britanic a infiintat in anul 1901 o mica unitate (Millitary Intelligence 5, cunoscuta si sub numele de Millitary Office 5), sub comanda capitanului Veron Kell, menita sa culeaga informatii despre spionajul german pe teritoriul britanic. Kell a gasit dovezi ca ofiterii germani, veniti in vacanta pe teritoriul britanic, culegeau informatii de interes militar. Sesizand pericolul ofensivei spionajului german, britanicii nu s-au lasat dominati. In 1909, Amiralitatea a infiintat Millitary Intelligence 6, sub comanda capitanului de marina Sir Manfred Cumming, pentru activitatea de spionaj militar. Britanicii s-au dovedit grijulii si in ceea ce priveste protectia secretelor. Legea secretelor oficiale din 1911 releva ca primul ministru, ministrul de Razboi si alti membri ai guvernului de la Londra luasera in serios politica ofensiva a Kaiserului. Dupa cum s-au derulat evenimentele, aceasta lege s-a dovedit eficienta impotriva spionilor care actionau pe teritoriul britanic. Cu toate acestea, potrivit opiniei lui Oleg Gordievsky si Cristopher Andrew, serviciul de spionaj militar britanic s-a remarcat pana la inceputul razboiului doar „ca o agentie obscura cu minima eficienta”. Abia pe timpul primului razboi mondial s-a extins considerabil, cu un plus de profesionalizare, astfel ca in 1918 reusea sa controleze o retea de peste 400 de agenti care raportau cu regularitate si precizie despre miscarile de trupe germane.



O situatie asemanatoare intalnim si in Franta. Biroul 2 (Deuxiéme Bureau) a luat fiinta la 12 martie 1874 pe langa Statul Major al armatei franceze. In vara anului 1914, francezii nu dispuneau insa de prea multe date despre evenimentele care au dus la declansarea conflagratiei. Abia in timpul razboiului, sub comanda colonelului Gambet si a capitanului Ladoux, Deuxiéme Bureau a excelat pe toate fronturile bataliei secrete, fapt pentru care in perioada urmatoare s-au organizat, dupa modelul francez, in multe state, birouri de informatii pentru misiuni ofensive (spionaj) si defensive (contrainformatii si contraspionaj).

Alaturi de Anglia si Franta, Rusia a fost o putere de baza a coalitiei Antantei, pana in 1917, cand s-a produs lovitura de stat bolsevica (asa-numita revolutie socialista din octombrie) cu sprijinul substantial, din punct de vedere material, al spionajului german. In secolul al XIX-lea insa Rusia tarista se deosebea esential de celelalte state europene, in special prin prezenta „omnipotentei politii politice”, de care depindea supravietuirea tarismului. Pentru a-i putea supraveghea si contracara mai eficient pe revolutionarii si anarhistii rusi s-a produs, in 1880, o restructurare a politiei politice, luand fiinta Departamentul Politiei de Stat, in cadrul caruia a functionat, incepand cu 1881, un Departament Special cu retele de agenti in regiuni, numite Obronnaie Otelenic, care se ocupa de criminalitatea politica. De la aceasta data, sistemul de politie politica a inceput sa fie denumit, pe scurt, Ohrana. Intrucat emigratia revolutionarilor rusi — raspanditi in intreaga Europa unde unelteau la abolirea tarismului — atinsese cifra de aproximativ 5 000, a luat fiinta, in 1882, o structura speciala pentru strainatate, numita Agentia pentru Strainatate a Ohranei (Zagranicinaia Agentura) cu sediul la Paris. In 1884, aceasta agentie a devenit complet operationala sub conducerea lui Piotr Rakovski, „cel mai influent ofiter de informatii externe din toata istoria Rusiei tariste”. La fel ca si Ohrana interna, Agentia pentru Strainatate a folosit „supravegherea” cu detectivi deghizati, cat si „penetratia”, prin spioni versati, dintre care unii fusesera recrutati chiar din randurile revolutionarilor veritabili. Activitatea Agentiei s-a bucurat nu numai de sprijinul politiei franceze, ci si a majoritatii politiilor europene, si aceasta pentru a tine sub control activitatea revolutionarilor si anarhistilor rusi, foarte periculoasa, datorita recurgerii la asasinate politice. De la Paris, grupuri de agenti ai Ohranei asigurau supravegherea emigratiei rusesti in Marea Britanie, Germania, Italia, Elvetia, Belgia si Tarile Scandinave. Datorita protestelor deputatilor socialisti si radicali din Parlamentul francez, in 1913, Agentia pentru Strainatate a Ohranei a fost desfiintata formal. In realitate, s-a transformat intr-o agentie particulara de detectivi, numita Bint-Samboin, condusa de Henri Bint. Activitatea acesteia a devenit mult mai discreta si mai bine acoperita decat in trecut, ajungandu-se practic, in 1914, ca guvernul francez sa nu mai poata a se informa cu exactitate asupra uneltirilor periculoase ale agentilor rusi. Sub noua acoperire, agentia nu s-a limitat doar la colectarea de informatii, ci a recurs la „masuri active” menite a influenta guvernele straine si opinia publica, precum si la „actiuni speciale”, implicand diferite forme de violenta. Agentia s-a dovedit foarte penetranta. De exemplu, dintre cei cinci membri ai comitetului Partidului bolsevic din Sankt Petersburg nu mai putin de patru erau agenti ai Ohranei. Desi sistemul tarist rus de informatii secrete era confuz si slab coordonat, el a stabilit o serie de precedente importante pentru perioada sovietica de dupa 1917.

In SUA, razboiul civil (1861-1865) intre Nordul unionist si Sudul scizionist a evidentiat rolul important al activitatii de informatii si contrainformatii in asigurarea victoriei finale de partea armatei nordiste. Lucrarile de specialitate fac referire la initiativa lui Allan Pinkerton, care, in 1861, cu sprijinul lui Abraham Lincoln, a fondat la Washington United States Secret Service. Doi ani mai tarziu, deci in plin razboi civil, a luat fiinta, din initiativa nordistilor, Biroul de Informatii Secrete Militare (Military Intelligence Biro), care, ulterior, a devenit prima agentie secreta profesionista americana. Acest birou a fost secondat, din 1882, de Office of Naval Intelligence, creat la Departamentul Marinei (Navy Department), iar din 1885 de Military Intelligence Division, subordonat Ministerului de Razboi (War Department). Cele doua structuri au fost reorganizate in 1908 de catre Statul Major General, intr-un birou de informatii si contrainformatii, numit „G 2” (Governmentmen). Avandu-se in vedere concurenta dintre aceste structuri informative si lipsa unui compartiment de centralizare si analiza a informatiilor, istoricul Cristopher Andrew a ajuns la concluzia ca SUA au reprezentat in realitate „tara cea mai putin pregatita pentru razboi”.

Japonia, la randul ei, o mare putere imperiala a Extremului Orient, se consolidase considerabil in urma reformelor de modernizare, incepute in 1868 prin asa-numita „revolutie Meiji”. Activitatea de spionaj si politie secreta se bucura in Japonia de o traditie inca din evul mediu si cunoscuse dimensiuni inimaginabile pentru tarile Europei. La doua decenii dupa revolutia Meiji, Imperiul nipon se afla in momentul crearii unei industrii proprii, pe baze moderne, dupa modelul tarilor inaintate din Europa. Activitatea de informatii a fost imediat conectata la acest obiectiv. Pentru a-si moderniza structurile de informatii, japonezii au trimis o delegatie speciala in Germania. Cu incuviintarea Kaiserului, Stiber a pus la dispozitia japonezilor instructori militari din armata prusiana, acoperiti de glorie in razboiul cu Franta (1870-1871), dar si agenti cu experienta in activitatea de spionaj. Prin urmare, avem de-a face cu o suprapunere a experientei tehnicilor si tenacitatii germane peste fanatismul traditional japonez, adica supunerea oarba si hotararea de a-si da viata pentru „divinul Mikado” (imparat). Ce putea iesi dintr-o asemenea combinatie nu ne ramane decat sa ne imaginam, intrucat prea multe lucruri concrete despre eficienta spionajului nipon nu avem, si aceasta pentru ca japonezii au un cult pentru intimitate si pastrarea cu sfin­tenie a secretelor. Ceea ce gasim consemnat in istoriografie este ca japonezii, la fel ca europenii si americanii, si-au creat structuri informative si contrain­formative militare in cadrul marinei si a trupelor de uscat. Un astfel de ser­viciu, subordonat Ministerului de Razboi, s-a numit Kempei Tai. O trasatura interesanta, a activitatii de informatii nipone, o constituie faptul ca aceasta nu era apanajul doar a organelor de stat, ci si o indeletnicire a „societatilor patriotice” particulare. Un rol insemnat in epoca l-a jucat Asociatia Ocea­nului negru, creata la sfarsitul deceniului noua. Agentii acestei asociatii, sub infatisarea unor negustori de maruntisuri, frizeri, mestesugari sau servitori, erau infiltrati in China de nord, in Coreea, in Manciuria si mai cu seama in regiunile ocupate de Rusia (fortareata Port Arthur), in satele si orasele unde se construiau fortificatii ori unde erau incartiruite unitati militare. Istoricii Richard Deacon si Jean-Pierre Alen au acordat spatii largi in lucrarile lor pentru a evidentia rolul important jucat de spionajul nipon in obtinerea victoriei in razboiul ruso-japonez din 1904.

Ca o concluzie, se poate spune ca cel putin Anglia, Franta, Rusia si SUA, desi dispuneau de servicii secrete militare organizate din timp, la inceputul razboiului mondial au dovedit totusi ca sunt depasite in ceea ce priveste eficienta acestor institutii, adica obtinerea unor informatii cu valoare strategica despre intentiile potentialilor adversari. Acest aspect a fost recunoscut cu obiectivitate de catre presedintele SUA, Woodrow Wilson, intr-o alocutiune publica, rostita dupa razboi: „Fiecare tara din Europa avea un serviciu secret pentru ca toate voiau sa fie pregatite cand Germania avea sa atace, iar singura diferenta dintre Serviciul Secret al Germaniei si celelalte era ca Serviciul german afla mai multe lucruri decat ele! Germania a atacat celelalte natiuni ce nu stiau despre acest lucru si nici nu erau pregatite pentru asa ceva”.

Primele structuri informative romanesti In Romania, ca si in cazul tuturor Marilor Puteri care s-au infruntat in prima mare conflagratie mondiala, serviciile secrete isi aveau originea la sfarsitul secolului trecut ori in primele decenii ale veacului XX. Aparitia primei structuri informative institutionalizate cu caracter militar s-a inscris in amplul proces de organizare a armatei romane moderne, ca o necesitate impusa de apararea si consolidarea statului national roman realizat prin Unirea Principatelor.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei si la 24 ianuarie ca domn al Tarii Romanesti) a reprezentat o solutie ingenioasa oferita de clasa politica romaneasca din cele doua principate, in care generatia revolutionarilor pasoptisti a avut preponderenta, in sensul ca a satisfacut atat aspiratiile de unitate national statala ale romanilor cat si prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Alegerea aceluiasi domnitor in Moldova si in Tara Romaneasca nu a reprezentat insa Unirea propriu-zisa. Pentru aceasta era nevoie de un ansamblu de masuri si reforme in administratie, justitie, aparare nationala si ordine publica, economie, cultura etc. Pana la sfarsitul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza a reusit cu tact, rabdare si inteligenta sa realizeze vastul program de reforme, asa incat, pe buna dreptate, el ramane in istoria romanilor ca „domnul Unirii”.

Opera reformatoare desfasurata in directia unificarii si modernizarii institutiilor national statale romanesti a avut loc intr-o conjunctura interna si internationala, daca nu ostila, cel putin nefavorabila.

Pe plan intern lupta politica intre unionisti si antiunionisti din perioada dinainte de ianuarie 1859 a capatat alte valente si coordonate, continuand a se manifesta in ciocnirea de interese dintre partida liberala si partida conservatoare, miza fiind sensul si esenta reformelor. Pe plan extern se manifestau ostil cauzei unirii o serie de medii politico-diplomatice, in special cele din imperiile vecine: Otoman, Tarist si Habsburgic. Mai mult, Unirea nu a fost recunoscuta la inceput decat pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dupa care, Tarile Romane, conform Statutului Dezvoltator al Conferintei de Pace de la Paris, trebuia sa revina la situatia dinainte cu doi domni, doua capitale, doua parlamente, doua armate, etc. In astfel de circumstante s-a creat „monstroasa coalitie”, o alianta tactica intre varfurile liberale si cele conservatoare care au uneltit la indepartarea domnitorului Cuza si aducerea in secret a unui domn strain, dintr-o veche familie regala. Practic, lovitura de stat din 10 februarie 1866 – abdicarea fortata a lui Cuza si inlocuirea sa cu Carol de Hohenzollern – a insemnat un al doilea moment in care clasa politica romaneasca din Principatele Unite a gasit o solutie inteligenta, prin care Europa a fost pusa in fata faptului implinit. Noul domnitor provenea dintr-o veche familie regala din Prusia si, datorita acestui prestigiu, el nu mai putea fi contestat.

Prin urmare, prima faza a procesului de unificare national statala in societatea romaneasca s-a realizat prin cele trei coordonate fundamentale: dubla alegere a lui Cuza, vasta opera reformatoare in sens de unificare si modernizare institutionala si inlocuirea rapida a lui Cuza cu un print strain care sa-i poata consolida si continua opera. In vastul program reformator initiat de Cuza se inscrie si institutionalizarea primelor structuri de infor­matii, pe care domnitorul si-a fundamentat o serie de acte decizionale de mare importanta.

Inca din primele luni de domnie, Cuza a luat masuri pentru implicarea intregului aparat de stat in culegerea informatiilor necesare actului decizional pentru realizarea deplinei unificari a tarii. Un rol deosebit a revenit in acest sens Ministerelor de Interne, de Razboi, de Justitie si Afacerilor Straine. Aceste ministere au actionat in cooperare si sub directa coordonare a domnitorului pentru neutralizarea cercurilor ostile din interior si exterior.

Ministerul de Interne, indrituit cu mentinerea ordinii publice, a desfasurat activitate informativa prin personalul specializat, iar informatiile de interes pentru siguranta satului se raportau prefectilor de politie, primului ministru si apoi domnitorului. Activitatea informativa in teritoriu (judete) a fost mult ingreunata, intrucat la inceput structurile statale nu reusisera sa-si creeze o politie secreta care sa desfasoare o activitate specifica cu ajutorul agenturii, iar pentru obtinerea informatiilor prefectii din judete erau nevoiti sa plateasca sume mari din fonduri proprii. Ulterior, politiei i-au fost puse la dispozitie „fonduri secrete” pe care le putea utiliza in procurarea de informatii si recompensarea propriilor agenti.




Ministerul Justitiei avea la randul lui un rol important in obtinerea informatiilor privind mentinerea starii de legalitate si motivatiile actelor infractionale. Parchetele si tribunalele judecatoresti care obtineau informatii cu ocazia perchezitiilor sau din anchetarea celor arestati pentru diferite infractiuni, intocmeau sinteze si buletine de informatii pe care le inaintau primului ministru si domnitorului.

In paralel, Al.I. Cuza a utilizat si sistemul informarii personale prin observare directa, la fata locului, a starii de spirit si mai ales a respectarii legilor si a corectitudinii cu care functionarii statului isi exercitau atributiile de serviciu.

Prin intermediul Ministerului Afacerilor Straine s-au creat primele structuri care desfasurau in paralel cu misiunile diplomatice, activitati informative peste hotare. Prin agentii misionari si functionarii diplomatici se reusea obtinerea unui flux informational de utilitate pentru domnitor in normalizarea relatiilor cu vecinii, dar si in cunoasterea a ceea ce era de modernitate si utilitate in evolutia institutiilor europene, economie, politicilor externe promovate de Marile Puteri si, nu in cele din urma, a domeniului militar sub toate aspectele sale (strategie, tactica, tehnica, dotare si aprovizionare). Au fost implicati oameni politici de incredere ai domnitorului si inalti functionari de stat trimisi in misiuni speciale de informare, precum D. Bratianu, I. Ghica, V. Malinescu, V. Alecsandri.

Ministerul de Razboi, devenit garant al apararii integritatii statului roman, a primit atributii si pe linia asigurarii ordinii interne si a restabilirii ordinii in caz de tulburari.

Un moment important il constituie data de 12 noiembrie 1859, cand domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Inaltul ordin de zi nr. 83, a infiintat Statul Major General al armatei, in componenta caruia a aparut ca element de structura Sectia a II-a, primul serviciu de informatii al armatei romane, condus de sublocotenentul Gheorghe Slaniceanu, ajutat de sublocotenentul Stefan Falcoianu. Principalele atributii fixate prin actul normativ au fost: intocmirea lucrarilor statistice, culegerea si centralizarea datelor si infor­matiilor ce interesau operatiile tactice si strategice, precum si cunoasterea itinerariilor militare.

Totusi, activitatea acestei structuri a fost redusa, simtindu-se nevoia unui serviciu mai cuprinzator si cu o problematica mai larga, dar tangenta cu nevoile armatei. S-au pus bazele activitatii de informatii militare peste hotare, prin ofiterii trimisi la studii in strainatate, in special in Franta, pe campurile de lupta din Europa sau chiar in America. O atentie deosebita s-a acordat informatiilor obtinute de trupele de graniceri, mai ales pe linia Dunarii, unde incepusera incidente intre autoritatile romane si cele otomane, mai ales intre marinarii turci si cei romani.

Sectia a II-a si-a desfasurat activitatea pana in anul 1865, cand Statul Major General a fost desfiintat, atributiile sale administrative fiind trecute la Directia I din Ministerul de Razboi. Ofiterii au fost repartizati la corpurile de trupa si la cele patru divizii teritoriale existente atunci, constituindu-se intr-un „corp de stat-major” cu ofiterii dispersati pe teritoriu.

Aparatul informativ si contrainformativ special condus de Cezar Librecht I se reprosa domnitorului Alexandru Ioan Cuza de catre adversarii politici – si din pacate acest repros era in parte fundamentat – ca se inconjurase de o „camarila”, adica de o clica ce izbutise sa-i castige incre­derea. Folosindu-se de aripa protectuare a domnitorului, „camarila” facea trafic de influenta si se imbogatea, ceea ce a dus la dezamagirea oamenilor de buna credinta.

In fruntea acestei „camarile” se gasea Cezar Librecht, inspectorul general al postelor si telegrafelor, de origine belgian. Inteligent, abil si cur­tean, Libreht a stiut sa se faca util domnitorului, ajungand sa aiba o reala pu­tere. El fusese avansat de Cuza de la soldat la sublocotenent, fiind detasat cu acest grad la Statul Major. O data cu avansarea sa la gradul de maior, Librecht a fost numit in functia de adjunct domnesc. Influenta castigata de belgian a fost datorata in primul rand rapiditatii cu care il informa pe domnitor, gratie retelei telegrafice si a relatiilor personale. Prin reteaua de subalterni si prin legaturile sale personale, Librecht furniza domnitorului informatii despre prefecti, sefii de institutii, ministrii si chiar despre primul ministru.

Exista numeroase documente din arhiva personala a lui Cuza care s-au pastrat si care demonstreaza ca Librecht nu se limita la a informa, ci, deseori, formula aprecieri ori sugera solutii. Alteori intervenea in favoarea unor cunoscuti, in schimbul unor comisioane, ceea ce insemna trafic de influenta. Asa se explica si averea considerabila pe care a reusit sa o dobandeasca in cativa ani. O avere acumulata nu din salariu de functionar public, ci din castiguri ilicit obtinute, folosind trecerea pe care o avea pe langa seful statului si relatiile sale cu ministrii.

Sesizand ca se bucura de apreciere, oamenii politici din jurul lui Cuza au inceput sa-l trateze pe Librecht cu mai multa atentie si in mod prevenitor. Cei din opozitie ajunsesera insa sa-l deteste. Nu este de mirare deci, ca unul din cele dintai acte, dupa abdicarea lui Cuza, a fost destituirea, urmata de arestarea si trimiterea in judecata a lui Librecht, precum si sechestrarea averii sale. Actele ce ni s-au pastrat ne arata ca acest fruntas al „camarilei” s-a amestecat si in viata politica, in alegerile municipale ori chiar in numirile de primari.

In afara de Librecht, socotit pe drept cuvant „varf” sau „tip reprezentativ”, opinia publica mai includea in „camarila” alte rude ale lui Cuza, printre care Docan si Cazarini, apoi pe locotenent-colonelul Pisotchi, pe seful cabinetului domnesc, Baligot de Bayne, pe prefectul Politiei Capitalei si bunul camarad al lui Librecht in afaceri oculte, Nicolae Bibescu, pe fostul ministru de finante si vechi prieten al lui Cuza, Al. Cantacuzino, in sfarsit, pe agentul Romaniei la Paris, Iancu Alecsandri. Acestora li se reprosa ca utilizeaza situatiile lor sau rudenia cu domnitorul spre a face afaceri si a se imbogati. Trebuie sa recunoastem ca aceasta goana dupa imbogatire nu era caracteristica numai „camarilei” lui Cuza, ea cuprinzandu-i pe multi, mari si mici din cei care reprezentau autoritatea de stat si exercitau puterea.

Este incontestabil ca sub toate raporturile, „camarila” si in primul rand varful ei, Librecht, i-a facut mult rau lui Cuza. Ea a format unul din temeiurile cele mai de efect ale propagandei adversarilor, adversari care aveau tot interesul sa-o dezvaluie pentru a o compromite in fata opiniei publice. Casa sompuoasa a lui Librecht statea ca o permanenta sfidare in ochii multimii bucurestene, ca un „memento” al traficului de influenta si al afacerilor veroase. Dar aceasta „camarila” a iritat nu numai pe civili, ci deopotriva si pe militari, contribuind la coagularea „monstroasei coalitii” si deci la precipitarea deznodamantului, respectiv inlocuirea lui Cuza.

Am subliniat aceste aspecte intrucat se atesta ca inca de la inceputurile statului roman modern avem de-a face cu un fenomen care, din nefericire, se va repeta aproape obsedant in instoria serviciilor secrete roma­nesti si anume, faptul ca pe langa structurile informative instit­u­tionalizate au functionat si acele retele paralele ale „camarilelor” de la Curte. Datorita intereselor personale ori de grup, prezenta acestora a facut ca cel putin doua principii fundamentale ale activitatii de informatii sa fie puse sub semnul intrebarii: echidistanta politica si legalitatea. Ca asa au stat lucrurile si nu altfel ne vom convinge din aspectele principale ale urmatorului caz.

Asasinarea primului ministru Barbu Catargiu In 1862, Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, indemna — fara efecte practice insa — pe colonelul Nicolae Bibescu, prefectul Politiei Capitalei, sa se intereseze de organizarea unei „cancelarii de renseignementare”. Existenta unei asemenea structuri informative cu atributii de investigare secreta a cazurilor cu relevanta in domeniul apararii sigurantei nationale, ori pentru protejarea si promovarea intereselor de stat, era de absoluta necesitate, avind in vedere jocul deosebit de periculos al confruntarilor dintre conservatori si liberali, ce domina scena politica romaneasca din acea vreme.

Un tragic eveniment, ce poarta pecetea acestor acerbe confruntari politice, s-a petrecut la 8 iunie 1862, cand primul munistru conservator, Barbu Catargiu, a cazut victima unui odios atentat terorist. Asasinatul prorpiu-zis se produsese intre orele 5-6 seara, cand trasura deschisa in care se afla primul ministru, insotit de colonelul Nicolae Bibescu, trecea pe sub clopotnita Mitropoliei. Au fost trase doua focuri de arma. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu in cap, omorandu-l pe loc, celalalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia dupa vreo suta de pasi a reusit sa opreasca trasura cu caii speriati. A fost suficient timp pentru ca atentatorul sa dispara in viile de pe dealul Mitropoliei.

Interesant e ca Barbu Catargiu se dovedise constient ca prin demersurile sale politice si fermitatea cu care le sustinea se expunea unui mare pericol[2]. Chiar cu o jumatate de ora inainte de a fi asasinat, el rostise in Parlament o fraza ramasa memorabila: „Voi prefera moartea mai inainte de a calca sau de a lasa sa se calce vreuna din institutiile tarii”. Numai ca o astfel de vointa politica avea nevoie, pentru a se impune, de acele „instrumente”, adica servicii de „reseignementare” – cum le denumea, dupa moda franceza, domnitorul Alexandru Ioan Cuza –, care sa apere institutiile tarii si integritatea inaltelor personalitati din conducerea statului. Din nefericire, la vremea respectiva, astfel de „instrumente” lipseau cu desavarsire. Mai mult, cercetarile incepute de organele in drept pentru descoperirea autorului sau autorilor asasinatului au fost intrerupte brusc la scurta vreme si „din ordin”. Singura certitudine a fost ca asasinarea lui Barbu Catargiu nu fusese opera unui individ izolat, eventual a unui dezecilibrat psihic, ci urmarea unui complot bine organizat si cu implicarea unor inalte autoritati din stat. Suspiciunile au planat chiar asupra colonelului Nicolae Bibescu, prefectul Politiei – poreclit, tocmai pe acest considerent, „Bibescu Pistol” -, precum si asupra unui anume Gheorghe Bogati. Acesta din urma, ardelean de origine, fost ofiter de cariera, se pare ca „nu avea frica de nimeni”. Documentele vremii sugereaza ca Bogati era in realitate un agent dublu, cu vechi state pe frontul secret. El indeplinise mai multe misiuni secrete atat in beneficiul conducatorilor partidelor revolutionare din tarile supuse dominatiei imperiilor Habsburgic si Otoman, cat si in sprijinul guvernelor acestor doua imperii. In 1862, Bogati se gasea in Bucuresti, frecventand un mediu mizer si imoral, care il putea determina la crima. Pentru vinovatia lui pleda faptul ca, imediat dupa atentat, starea sa materiala se imbunatatise substantial, devenind chiar un om bogat, precum si faptul ca ulterior parasise tara, nesimtindu-se probabil in siguranta. Mai tarziu, intr-o scrisoare catre Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza a incercat sa explice cauzele asasinatului, pe care l-a dezaprobat categoric: „ura si fanatismul politic au inarmat bratul celui ce a lovit pe domnul Catargiu”.

Din experienta razboiului de independenta. O interesanta experienta in activitatea de informatii militare s-a acumulat in perioada 1877-1878 in timpul razboiului dintre Rusia tarista si Imperiul otoman. Dupa cum se stie, la acest razboi a participat si ar­mata romana, din august 1877, pentru a-si consolida statutul de tara independenta, fapt pentru care in istoria romanilor evenimentul mai este cunoscut sub numele de Razboiul de Independenta. Docu­men­tele atesta ca in cadrul preocuparilor pentru inzes­trare si mai buna organizare militara, la 17 martie 1877 a luat fiinta Depozitul General de Razboi, in cadrul caruia s-a constituit Sectia a II-a cu misiuni de informare si cercetare. Despre felul in care urma sa se desfasoare activitatea infor­mativa, colonelul Gheorghe Slaniceanu a trimis la 6 iulie 1877, marilor unitati, o Instructiune in care mentiona ca: „Informatiile se culeg in primul rand de la prizonieri, dezertori, spioni si alte surse. Avand in vedere insemnatatea ce o au informa­tiunile exacte asupra miscarii si situatia inami­cului, se prescriu mai la vale mijloacele cele mai obisnuite intrebuintate pentru a dobandi asemenea stiri, precum si un sumar de chestiunile principale ce se adreseaza prizonierilor, dezertorilor si locuitorilor”. Instructiunile prevedeau ca se mai puteau obtine informatii prin interceptarea scri­sorilor si telegrafelor sau controlarea acestora din urma prin asezarea unui parapet pe parcursul liniilor telegrafice inamice, adica „pre­luarea, prin interceptarea acestor fire, a convor­birilor purtate”. Se atragea atentia asupra perico­lului dezinformarii prin preluarea „fara judecata” a oricarei informatii, precizandu-se ca: „Atunci cand sunt unele indoieli este bine ca informatia sa nu fie luata in seama. Dezertorii spun intotdeauna mai mult decat stiu, numai pentru a se pune bine cu noii stapani; printre ei pot fi si agenti special folositi in scopul de a furniza informatii false”.



La 14 august 1877, Sectia a II-a a fost inclusa in organica Marelui Cartier General, iar o parte din efectivele sectiei au fost trimise sa lucreze direct cu trupele operative. Cu toate acestea, Sectia a II-a nu a corespuns pe deplin cerintelor de informare ale comandamentului armatei romane. Au lipsit specialistii si mai ales experienta necesara in asemenea activitati. Despre rolul informatiilor in cursul operatiilor militare, la care au luat parte trupele romane in razboiul din 1877, intalnim cateva aspecte interesante in Memoriile generalului Alexandru Cernat: „Pentru ziua de 30 august, ono­mastica Imparatului Rusiei [Alexandru al II-lea — n.n.] s-au decis a se da asalt Plevnei de toate trupele din inconjurare. In ajunul acestei zile au fugit din Plevna un individ grec care s-au prins la avanposturile noastre si care m-au asigurat ca Osman Pasa se astepta a fi atacat a doua zi, stiind ca este aniversarea Imparatului si au luat toate masurile de aparare in consecinta. Imediat m-am dus la Poradin, unde se afla Cartierul Printului Carol [domnitorul Romaniei — n.n.] si acolo am gasit si pe Marele Duce Nicolae, carora le-am pus in cunostinta cele ce mi se comunicase de spionul grec si la propunerea ce le-am facut, de a se amana atacul pentru alta zi, cand putem surprinde pe Ostman Pasa. Marele Duce mi-au raspuns ca a doua zi trebuie a se face atacul, fiind aniversarea Imparatului tuturor Rusiilor si ca toata armata imperiala ori va pieri ori va lua Plevna”. Deci, generalul Cernat a incercat sa valorifice cu inteligenta informatia obtinuta, dar n-a fost luat in seama. Ca urmare, in ziua de 30 august 1877, ora 11, trupele imperiale ruse comandate de generalul Skobelev au inceput lupta, cazand in capcanele otomanilor. Rusii au pierdut in cateva ore 18 000 de oameni morti si raniti. Dar si actiunea armatei romane a fost respinsa, inregistrandu-se 2 200 de oameni morti si raniti. Insuccesul nu s-a datorat numai trufiei coman­damentului rus, ci si slabei cunoasteri a dispozitivului inamic. Alexandru Candiano-Popescu, comandantul Batalionului 2 vanatori, care a lasat in Valea Plangerii de la Grivita, in ziua atacului, 90 de morti, il acuza pe generalul Gheorghe Anghelescu de lipsa totala de initiativa in organizarea recunoasterilor speciale si critica atitudinea condamnabila a maiorului Lahovary, care motivase ca recunoasterea terenului din fata redutelor de la Grivita nu a putut fi executata din cauza unor greutati obiective. Intr-adevar, recunoasterile facute superficial cu doua zile inainte de atac stabilisera ca exista o singura reduta Grivita. Cand ostasii romani s-au apropiat, au constatat cu stupoare ca erau doua redute, bine plasate intr-un dispozitiv cu o larga vedere, ce permitea focul incrucisat. De aici si consecintele dezas­truoase. Intr-o lucrare publicata in 1923, generalul Candiano-Popescu con­chidea, pe baza invatamintelor primului atac de la Grivita: „In razboi, insa, nu se intreprinde numai ce este lesne. Ofiterul de stat-major este dator sa faca recunoasterea unei pozitii, oricat ar fi de inconjurata de primejdii”. Chiar si ziaristii straini au remarcat imediat neglijentele condamnabile ale ofiterilor romani stat-majoristi in procurarea informatiilor despre inamic. Asa de exemplu, Marchizul del Valle de Toje, corespondentul ziarului madrilen „Imparcial”, isi informa cititorii, pe un ton foarte dur, despre greseala maio­rului Lahovary si a altor ofiteri romani, despre care scria ca „trebuiau condam­nati la moarte”, doarece „aceste acte izolate de lasitate au produs o adanca indignare in piepturile bunilor patrioti”. La randul lui, Mihai Dumi­trescu, care fusese ranit in luptele pentru cucerirea redutei 1 de la Grivita, referindu-se la dezastrul produs ca urmare a lipsei de informatii, se adresa, in 1893, noii generatii de ofiteri de stat-major cu rugamintea ca atunci „cand fac recunoasteri, sa nu le faca pripit, ci cu multa bagare de seama, atat in timp de pace si mai cu osebire in vreme de razboi, cand o recunoastere poate costa atatea vieti omenesti”.

Ostasii romani au invatat repede din aceasta tragica experienta, fapt pentru care si-au supravegheat foarte atent adversarul. Tot generalul Alexandru Cernat povesteste ca trupele noastre din Divizia a 4-a au observat ca grosul ostirii otomane incepuse sa iasa din reduta, pe la orele 16, probabil pentru a se aproviziona cu hrana si munitie. Simtind momentul de slabiciune, generalul a ordonat atacul, pentru a realiza surprinderea. Ostasii romani au ocupat astfel reduta Grivita 1 fara prea multa rezistenta, capturand si un steag de lupta. „In zadar a doua zi si mai tarziu s-au incercat turcii a o relua caci intotdeauna au fost respinsi” — isi incheia generalul Cernat povestirea despre Plevna.

Extrem de interesant este si faptul ca nu numai corpul ofiteresc de comanda al armatei romane a constientizat, in urma acestui razboi, rolul important al informatiilor despre inamic. De exemplu, marele pictor Nicolae Grigorescu, cel care a insotit armata romana pe toata durata campaniei, ne-a lasat o serie de picturi, desene, crochiuri - prea bine cunoscute - ce infasiseaza eroismul ostasilor romani. Printre acestea se remarca si tabloul intitulat „Spionul”, de fapt un portret ce dezvaluie o figura enigmatica, surprinsa pe un fundal intunecat, cu o privire patrunzatoare ce impresioneaza si atentioneaza parca mustrator pe cei ce nu-l iau in seama ori ii desconsidera „mestesugul”.

In anii care au urmat Razboiului de Independenta, s-a pus cu tot mai multa acuitate problema infiintarii unui serviciu de informatii care sa corespunda necesitatilor armatei, precum si pregatirea cadrelor care sa indeplineasca astfel de misiuni atat in timp de pace cat si in vreme de razboi. S-au elaborat numeroase proiecte de organizare, stabilindu-se si mijloacele necesare pentru activitatea de informatii. Colonelul Ipatescu, comandantul Regimentului 17 Mehedinti, a publicat, in 1881, o lucrare intitulata „Servi­ciul de siguranta in campanie”, unde, pe baza experientei razboiului din 1877-1878, prezinta cateva procedee de recunoastere a terenului si de obtinere a informatiilor despre inamic. El propunea constituirea unor patrule specializate, in care sa intre de la doi oameni pana la o companie sau un escadron, in functie de necesitati. Pentru recunoastere, era necesar „un secret”, adica o parola sau un semn conventional. Printr-o cercetare minutios planificata, patrulele puteau intra in posesia unor informatii importante despre dispozitivul, taria fortelor, garda si ariergarda inamicului. Colonelul Ipatescu mai enumera si sursele, care in opinia lui puteau furniza informatii pretioase, fara a-i neglija nici pe copii.

Reinfiintarea Sectiei a 2-a Informatii. Experienta razboiului din 1877-1878 reliefase din plin necesitatea functionarii permanente a unui organism superior de conceptie si comanda, menit sa asigure adaptarea structurilor militare la noile conditii de dezvoltare create de obtinerea independentei nationale si de numeroasele modificari survenite in raporturile de forte pe arena internationala.

La 29 noiembrie 1882, prin Inalt Decret Regal, cu nr. 2945, Statul Major General a devenit organul permanent de conducere a armatei, avand in compunere trei sectii: Sectia I (personal, mobilizare, operatii), Sectia a II-a (informatii) si Sectia a III-a (comunicatii si transporturi).

Legea asupra serviciului de stat major, promulgata in 1883, prin Inaltul Decret Regal cu nr. 809 si Regulamentul serviciului de stat major, elaborat cu un an mai tarziu, au stabilit in detaliu atributiile noului organism si componentele sale. Conform Regulamentului, Sectia a II-a avea urmatoarele atributii reglementarea si pregatirea diferitelor servicii auxiliare ale armatei si corpurilor de armata in campanie, precum si serviciilor de cai ferate, posta, telegraf, informatii; studiul fortelor militare ale diferitelor state straine si observarea continua a afacerilor lor militare; istoricul campaniilor si marilor operatiuni ale armatei; studiul si experimentarea chestiunilor stiintifice care prezinta un oarecare interes pentru armata.

In 1886 Ministerul de Razboi a elaborat „Instructiuni provizorii” privind infiintarea pe langa fiecare comandament a unor „servicii de exploatare, recunoasteri si informatiuni secrete”. Capitolul I al Instructiunilor stabilea ca „in razboi este de cea mai mare importanta a se avea stiinta despre pozitiunile, miscarile si intentiile inamicului si de a impiedica, ca el sa descopere pe ale noastre”. Unui astfel de serviciu i se incredinta misiunea „sa spioneze orice miscare si sa informeze pe comandant, sa procure si sa dea informatii asupra miscarilor adversarului”.

O data cu infiintarea Scolii Superioare de Razboi, in 1889 s-a introdus si un curs de specialitate, care la capitolul VI prezenta „Serviciul informatiunilor”. Interesante sunt argumentatiile acestui curs, care fixau rolul informatiilor in conducerea razboiului. „Serviciul informatiunilor — se mentiona in cursul sus-citat — are ca scop a procura comandantului superior stirile relative la inamic si teren, de care are trebuinta pentru conducerea operatiunilor […]. Rareori comandantul poate dobandi stiri exacte si complete asupra pozitiunii, fortelor si proiectelor inamicului. In general, neputand afla nimic cert, el conta a descoperi o parte din adevar, a ridica un colt al valului care ascunde situatia. Luminat asupra unui punct precis, comandantul va putea adeseori deduce restul, ori cel putin va putea obtine probabilitati suficiente pentru a lua o hotarare. Lipsit de stiri, comandantul este paralizat. Serviciul informatiunilor are prin urmare un rol capital in conducerea razboiului [subl. n.]. Cei mai mari generali au afirmat importanta acestui serviciu prin ingrijirea ce au adus organizarii si functionarii lui. Importanta insa a crescut proportional cu marimea efectivelor. Cu armatele mici de altadata era cu neputinta a modifica dispozitiile sale potrivit cu circumstantele noi. Astazi, daca nu primeste stiri in momentul oportun, comandantul poate fi redus la neputinta, din cauza greutatii de a misca armate de un efectiv mare”. Cursul staruia in continuare asupra unor aspecte precum: necesitatea, organizarea si principalele mijloace de informatii. Deosebit de semnificative pentru a se aprecia spiritul epocii erau mijloacele de informatii principale recomandate cursantilor si anume: 1) hartile si documentele adunate din timp de pace; 2) documentele gasite sau luate de la inamic; 3) interogarea locuitorilor, prizonierilor si dezertorilor; 4) spionajul (in sensul recurgerii de catre M.St.M. la serviciul agentilor rezidenti in randurile inamicului, in vremuri de pace ori de razboi; 5) informatii procurate de cavalerie; 6) recunoasterile prin atasati militari; 7) recunoasterile topografice etc.

Daca din punct de vedere teoretic se poate sustine ca exista o incadrare in spiritul epocii, practic insa organizarea unui serviciu secret de informatii cu caracter militar in Romania, care sa corespunda nevoilor armatei, intampina si in continuare mari greutati.



Unificarea Germaniei (1864-1871) s-a realizat in jurul Prusiei si a dinastiei de Hohenzollern, printr-o politica „de fier si foc”, adica razboaie cu Danemarca, Austria si Franta. In ianuarie 1871, regele Prusiei s-a incoronat sub numele de Wilhelm al II-lea, ca imparat (Kaiser) al Germaniei (al II-lea Reich).

Este vorba despre un proiect de lege rurala, prezentat in Parlament, care nu se deosebea in esenta de un alt proiect conservator ce fusese respins anterior de domnitor, prin care taranii erau deposedati de pamanturile pe care le muncisera de veacuri. Faptul acesta a facut ca impotriva lui sa se ridice intreaga opozitie liberala care dorea o rezolvare a problemei agrare in interesul taranimii.



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 897
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site