Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Nenorocirile razboiului victorios si nasterea fasciilor

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
LUMEA MEDIEVALA - test
Atentatul asupra lui Kennedy
INSTITUTIONALIZAREA SERVICIILOR SECRETE SI IMPLICATIILE DE ORDIN POLITIC
Patrick Hamilton
Masoneria in America
METODICA PREDARII ISTORIEI
Andrew Hewet
Cauzele razboaielor dintre daci si romani
DE LA IALTA LA MALTA
Dacia in perioada interbelica

Nenorocirile razboiului victorios si nasterea fasciilor

            Vacanta lui Mussolini este de scurta durata.

            Ziarele il recheama de urgenta pe Mussolini si pe Campana la Milano deoarece criza se agraveaza in mod inexorabil.



            „E razboiul european – i spune Mussolini lui Campana. Socialistii germani il vor urma pe imparat, Internationala socialista va fi zdrobita. Dar tinta noastra – adauga el, ridicand glasul – este revolutia sociala si, daca e sa ne batem cu curaj, dupa razboi vom pune mana pe pargiile de comanda”.

            Aceste aprecieri cu privire la o apropiata revolutie sociala se vor verifica. Serbia accepta ultimatumul austro-ungar din 23 iulie cu exceptia unui singur punct; la 26, Anglia propune o conferinta internationala, care insa nu se tine. La Viena, la Berlin, actiunea este hotarata. La 28 iulie, Austro-Ungaria declara razboi Serbiei. Mobilizarile se succed. In Reichstag socialistii voteaza credite militare, la Paris ia fiinta Uniunea sacra. La 31 iulie, Jean Jaures este asasinat.

            Dar Italia? Mussolini s-a reintors la Milano. La 26 iulie, credincios renumelui de antimilitarist pe care si l-a creat, el proclama in „Avanti!” necesitatea unei neutralitati absolute. Alegerea este importanta, caci Italia este legata de carul german prin Tripla Alianta din 1882 ( reinnoita in 1912 ).

            In iulie 1913, in timp ce Austro-Ungaria se si pregatea pentru interventia din Serbia, Giolitti a anuntat, in mod hotarat, ca, in caz de agresiune, Italia va ramane neutra. Italia isi proclama la 3 august neutralitatea.

            San Giuliano, ca si Sonnino, care il va inlocui, inclinau pentru o interventie alaturi de Austro-Ungaria.

            Partidul socialist se declara impotriva razboiului, iar Mussolini isi continua campania sa vigurosa in „Avanti!”: „Nici un om, nici un ban” – scrie el. Cu toate acestea, razboiul pasioneaza, ziarele n-au fost niciodata atat de citite, stirile sunt comentate in toate cercurile.

            Totusi viata isi urmeaza cursul: la Milano, la teatrul „Vermo”, se reia opera lui Puccini „La Fanciulla del West”. Spectacolul incepe si deodata vreo 30 de futuristi, aflati la galerii, printre care si Marinetti, fluiera, apoi striga: „Jos Austria!”. La 16 septembrie, ei ard in Piata Domnului si sub arcade 11 drapele austriece, imbrancesc consumatorii din cafenele. Pentru Italia marsul pentru razboi a inceput.

            Pentru a cunoaste opinia multimii, Mussolini lanseaza la 22 septembrie in „Avanti!” un mare referendum: „Vreti pace sau  razboi?” El insusi scrie: „Cei care va imping spre razboi va tradeaza!”

            Cu toate acestea, chiar in acel moment, tovarasii il suspecteaza pe Mussolini de tradare.

            Acesta reproduce in „Avanti!” scrisoarea lui Cesar Battisti, pe care l-a cunoscut pe vremuri in Trento si care, fiind purtatorul de cuvant al italienilor din Trentino, scrie: „Daca Italia nu vrea sa-si mai aminteasca de noi, fie! (dar) sa nu spuneti ca nu vrem sa ne desprindem de Austria, ar fi o blasfemie! Este o infamie!”

            Si din Torino se formuleaza critici la adresa lui Mussolini, care se simte suspectat: il intalneste pe Naldi in Elvetia, unde e ferit de supravegherea tovarasilor din partid. Dar, pe jumatate angajat pe calea renegarii, el se afla intr-o situatie delicata. La 10 octombrie, Mussolini este caracterizat ca „un om de paie, care-si spune om de bronz”. Atunci, la 18 octombrie, in pagina a treia din „Avanti!”, Mussolini, refuzand sa mai dea inapoi, scrie un articol lung intitulat „De la neutralitatea absoluta la neutralitatea activa si efectiva”: „Vrem oare – scrie el despre razboi – ca oameni sau ca socialisti sa fie spectatorii inerti ai acestei drame grandioase?”

            Faptul s-a petrecut. Mussolini a apucat-o pe un drum nou: acela al interventionalismului. Si-a angajat viata si nu va mai putea scapa din angrenajul abandonarilor declansate in acel octombrie 1915.

            La 20 octombrie, el pleaca la Bologna, unde este intrunita conducerea Partidului socialist; aceasta respinge ordinea de zi propusa de el si-l scoate din functia de director al ziarului „Avanti!”. A doua zi, Mussolini paraseste ziarul, refuza indemnizatia de 1000 de lire pe care vor sa i-o dea si-i spune sotiei sale „Iata-ne ajunsi din nou la mizeria din Forli. Am pierdut ziarul. N-am nici un banDar am hotarat sa sustin pana la capat interventia”.

            Cu toate acestea, omul fara nici un ban scoate, la 14 noiembrie, primul numar al unui nou cotidian: „Il Popolo d’Italia”, ziar socialist al carui director este si care poarta pe frontispicul lui doua formule: una a lui Napoleon – „Revolutia este o idee care a gasit baionete” si alta a lui Blanqui – „Cine are fier are paine”La Milano, socialistii isi manifesta indignarea, mania in aceiasi masara in care mai inainte isi manifestasera increderea in tanarul director de la „Avanti!”.

            La 24 noiembrie, militantii din Milano se intrunesc la Teatrul poporului ca sa discute cazul lui Mussolini. Acesta nu izbuteste sa se faca ascultat, sparge de masa un pahar: „Razboiul o sa va vina de hac tuturora” – striga el; apoi: „Ma urati astazi pentru ca ma iubiti inca!”

            Este imbrancit si striga: „Sa nu credeti ca smulgandu-mi legitimatia sindicala imi distrugeti convingerile si ma impiedicati sa lupt mai departe pentru cauza socialismului si a revolutiei!”

            Paraseste apoi sala in timp ce militantii scandeaza: „Tradatorule! Iuda!”

            Mussolini  scoate primul numar din „Popolo d’Italia”. Acolo, intr-un articol intitulat „Indrazneala”, expune noua sa pozitie intr-un stil dur, lapidar.

            In seara excluderii sale din Partidul socialist, la 24 noiembrie 1914, Mussolini, reintors la sediul ziarului sau, spune: „Atata vreme cat o sa am un toc in mana si un revolver in buzunar, n-o sa ma tem de nimeni”. Si adauga cu dispret: „Sunt puternic, chiar daca sunt singur, si tocmai pentru ca sunt singur.

            Pasiunea nationala, entuziasmul unei minoritati de tineri, de intelectuali impresioneaza interventionalismul. In micile ziare studentesti sau in cele ale Partidului republican, ei isi exprima inflacararea, ura lor impotriva austriecilor. Conflictul este „primul razboi al ItalieiNu este un razboi de jaf sau de cuceriri, ci un razboi pentru drept si justitie” – scrie Mussolini la 14 februarie in ziarul „Popolo d’Italia”. El a preluat cu hotarare conducerea acestei miscari, insa actiunea lui nu se limiteaza doar la atat. El organizeaza adunari de propaganda, se angajeaza cu impetuozitate pe noul drum.

            La 19 ianuarie 1915, socialistii interventionisti se aduna la Milano, in 25 creeaza noile fascii de actiune revolutionara, care grupeaza in curand 5000 de adepti, repartizati in toata Italia.

            Si, sub presiunea lor, curentul interventionist sustinut si intretinut de marea presa, legata de cercurile financiare, ia o intorsatura violenta, tinereasca, zgomotoasa. Dar nu este decat o coalitie terogena in care se intalnesc nationalistii, mai intai favorabili imperiilor centrale (Rocco), si socialistii(Salvemini). Imediat dupa razboi, fascismul va triumfa: nationalistul Rocco va fi ministru, iar socialistul Salvemini se va exila.

            La 25 februarie 1915, in Milano, orasul lui Mussolini, se produc ciocniri intre socialisti si interventionisti. Folosind ca pretext o scrisoare in care Giolitii declara ca este posibil sa obtina, fara razboi, „multe lucruri”, interventionistii il coplesesc cu injurii, il acuza ca a pactizat cu Bulow si Erzberger, care reprezinta la Roma Germania. Incordarea creste. Cateva zile mai tarziu, manifestatiile publice sunt interzise, si la 29 martie deschiderea parlamentului se amana cu sase saptamani. Din acel moment, guvernul lui Salandra este liber sa actioneze.

            Tratatul secret de la Londra cu Franta, Anglia si Rusia acorda Italiei frontiera Brenner, Triest, Istria, cea mai mare parte a Dalmatiei si a insulelor; mai mult inca, face aluzie la o „legitima compensatie coloniala”. Avantajele sunt substantiale dar si obligatiile sunt mari. Italia se angajeaza sa intre in razboi cel mai tarziu la o luna dupa semnarea tratatului, deci inainte de 26 mai. De fapt, Italia este doar Sonnonio, Salandra si regele. Caci cei trei oameni vor pastra secretul.

            Din acel moment, de la 26 aprilie pana la data fatidica, fiecare zi conteaza pentru Guvern; el trebuie sa obtina cu orice pret din partea tarii si a Parlamentului o declaratie de razboi.

            Insa la 10 aprilie, Mussolini a lansat in „Popolo” proclamatia: „Maine ocupati pietele  cu orice pret! Nimeni nu ne poate retine! Voi sunteti dreptul, voi sunteti forta!”

            La 11 aprilie, el se afla la Roma si ia cuvantul la o manifestatie organizata de fasciile interventioniste in Piata Trevi. In costum negru, cu papion si cu melon, el tine o cuvantare multimii. Cand isi termina insa discursul, niste agenti in civil il aresteaza, ii suces bratul si i-l imbrancesc fara nici un fel de menajamente. Va fi retinut in inchisoare pana la sfarsitul dupa-amiezii.

            La 13 mai se zvoneste ca Salandra a inaintat regelui demisia Guvernului. Poetul D’Annunzio spune: „Ascultati-ma, auziti-ma, azi tradarea a iesit la luminaUrmaresc sa ne gatuie patria cu o funie prusaca.”

            Presa se dezlantuie. Mussolini scrie in „Popolo”: „Trebuie sa credem oare ca cei cativa zeci de poeti filo-germani din Italia sunt capabili sa opreasca, prin mizerabile intrigi de culise, cursul destinelor noatre?”

            Lupta impotriva razboiului nu este organizata, iar cand se angajeaza este deseori prea tarziu; de altfel, interventionalismul si-a insusit culorile patriotismului si chiar ale revolutiei. La 13 mai, Mussolini anunta amenintator: „Noi vrem razboi, iar daca dumneavoastra, Sire, care prin articolul 5 al statului puteti trimite la frontiere pe toti soldatii, refuzati s-o faceti, va veti pierde coroana”.



            La 14 mai, stirea despre demisia lui Salandra este confirmata. Violentele se dezlantuie; geamurile ziarelor „Stampa” si”Mattino” din Torino si Neapole sunt sparte; pretutindeni se formeaza grupuri care striga: „Razboi sau revolutie”. Ambasada germana si cea austriac, vila lui Giolitti sunt aparate de armata.

            Victor Emanuel al III-lea intalneste un senator si-i spune: „Trebuie sa pornesc razboiul, fiindca altfel izbucneste revolutia”.

            In seara zilei de 16, regele il convoaca pe Salandra si-l anunta ca refuza demisia Guvernului: interventionistii au biruit.

            La Roma se striga: „Traiasca armata!”, „Traiasca Salandra!”. Parlamentul trebuie sa se intruneasca la 20 mai..

            Proiectul care autorizeaza Guvernul sa declare razboi este votat de 407 voturi contra 74!

            La 17 mai, muncitorii din Torino au declarat greva generala: e prea tarziu. „Cassa del Popolo” este devastata. Pacea e pierduta. La 24 mai, cu doua zile inaintea expirarea terminului de o luna, starea de razboi cu Austria este efectiva.

           

            La 2 iunie 1915, La capitoliul din Roma, presedintele Consiliului, Salandra, striga, in fata unei asistente entuziaste: „Razboiul nostru este un razboi sfant!”

            Pe front, soldatii italieni inaiteaza. Comunicatul celei de-a doua zile de razboi anunta: „Am ocupat Caporetto”.

            Mussolini, pe punctul de a fi chemat pe front, nu se angajeaza, si adversarii sai au toate motivele sa-l acuze de lasitate, dar el isi asteapta ordinul de mobilizare, care soseste la 31 august 1915, pentru Regimentul 2Bersaglieri. La 2 septembrie se afla pe front. Din aceasta zi incepe sa-si redacteze jurnalul de razboi. Traieste umil, printre soldatii simpli din linia intai, indemnandu-si camarazii sa strige: „Traiasca Italia!”. Ofiterii cer sa-l cunoasca, il invita la masa lor; in ziua de 16 septembrie, un capitan de administratie il cauta printre ostasii de rand: „Vreau sa strang mana – spune el – directorului lui <<Popolo d’Italia>>”.

            In aceasi zi, Mussolini traverseaza Isonzo si noteaza: „Am sorbit cu mare emotie din apele Isonzoului, pana mai ieri fluviu austriac”.

            Soldatii, tarani aruncati in mod brutal in infernul unui razboi crud, pe care nu l-au dorit, fac experienta mortii, care loveste la intamplare. Descopera frontul de 600 kilometri, din care patru cincimi este muntos, intinzandu-se de la crestele Alpilor trentini la Isonzo si la Carso, se instaleaza pe pozitii grele, austriecii stapanind inaltimile, retransati pe piscuri inaccesibile sau indaratul liniilor de sarma ghimpate asezate pe malul stang al fluviului Isonzo.

            Soldatii isi dau totodata seama, adeseori cu pretul sangelui lor, ca pe acest from nefavorabil armata italiana sufera de o saracie revoltatoare. Armamentul este demodat, artileria insuficienta, uniformele tipatoare, ofiterii putini, serviciile sanitare si intendenta prost organizate. Razboiul dus de statul-major italian e un razboi dus de o tara saraca, cu o taranime numeroasa si care conteaza prea putin. In primele sase luni ale razboiului, pentru castiguri modeste si in conditii in care austriecii erau numericest inferiori, numarul mortilor se ridica la  66 000 si al ranitilor la 190 000. Creste inghetate, descoperite sunt cucerite, apoi parasite fara motiv, ca sa fie din nou cucerite; aceleasi unitati „ataca” in permanenta, fara sa fie schimbate.

            Insusi  Mussolini scrie: „In tot cursul anului 1915, soldatul italian a purtat razboiul in conditii de inferioritate absoluta. Batalioane dupa batalioane s-au dus uneori la asalt, croindu-si drum printre sarmele ghimpate cu lopetile, cu pustile,cu mainile. Regimente dupa regimente au ramas luni intregi cramponate pe coastele muntilor, de unde austriecii le-ar fi fost de ajuns sa rostogoleasca stanci ca sa se apere”

            Astfel, expus celor mai aspre conditii, prost incadrat, supus unei discipline severe, soldatul isi pierde repede insufletirea din primele zile.

            Pentru curajul sau, Mussolini e avansat caporal. In decembrie 1915 are febra tifoida, zace cateva saptamani la spitalul din Cividale, apoi obtine un concediu de convalescenta si se casatoreste – civil – cu Rachele.

            La 27 septembrie i se nascuse primul fiu, pe care-l boteaza, in asteptarea victorie, Vittorio. Inainte de a pleca din nou pe frontul Carso, ii ataca din nou in „Popolo” pe neutralisti: „De catva timp – scrie el – pe pajistile inflorite ale Arcadiei, ambuscatii pasc in tovarasia oilor linistite ale tarlei catolice si a tapilor congregatiei socialiste oficiale. Benedict al XV-lea ne impune Enciclicile, discursurile si lamentatiile lui”.

            Ecoul acestor lamentatii este cu atat mai puternic cu cat pierderile raman nemasurat de mari. Umbra dezastrului de la Caporetto se intinde deasupra tarii de pe acum, cu un an inainte de drama. Salandra, nu rezista infrangerii: se constituie un Guvern de Uniune sfanta. El dezvolta efortul si disciplina de razboi, creeaza un cod al muncii prin care parasirea postului e asimilata cu dezertarea. Productia de obuze se mareste de opt ori, se infiinteaza o aviatie. Dar acest avant al marii industrii merge mana in mana cu restrictiile, care cresc: razboiul dureaza, taranii sunt pe front, ratiile alimentare scad, la sfarsitul anului 1916 situatia financiara este grea. Si nu se intrezarest nici o solutie a conflictului. In august 1916, trupele italiene au cucerit Gorizia, dar trupele generalului Capellon raman cu spatele la Isonzo, fiind la discretia unei controverse.

            In martie 1917 izbucneste revolutia rusa. Nicolaie al II-lea abdica, Kerenski fagaduieste sa continue razboiul, dar armatele lui sunt cuprinse de dezordine. Gramsci, cel mai hotarat dintre socialistii italieni, vede in acest fapt o incurajare si semnul prevestitor al revolutiei socialiste.

            Anul 1917 incepe sub auspicii sumbre. E un an greu si pentru Mussolini. La cota 144 participa la o tragere de reglaj cu un aruncator de bombe de transee. Deodata bomba explodeaza. Cinci soldati cad, ucisi. Mussolini este ridicat cu 40 de schije in corp. E transportat la Doberdo, apoi la spitalul din Ronchi. In cercurile interventioniste veste se raspandeste, se ingramadesc telegrame – din partea ministrului, a mamei lui Corridoni. Mussolini raspunde: „Am inrosit cu sangele meu soseaua Triestului”.

            In august Mussolini iese, in sfarsit, din spital. Merge in carje si unii nu-l mai numesc decat „Bersaglierul invalid”.

            Reformat, el isi reia locul la „Popolo”, alaturi de blonda Sarfatti, pe Via Paolo da Canobbio 35, in cele patru incaperi care servesc ziarului drept sediu. Mussolini, precaut si inca stapanit de amenintarile razboiului, tine la indemana, in biroul sau, grenade.

            La 23 august, in cartierele periferice izbucneste insurectia, muncitorii incearca de trei sau de patru ori  sa ocupe centrul orasului Torino, se ridica baricade, se intind retele de sarma ghimpata electrificat. Timp de cinci zile, muncitorii rezista asalturilor, dar soldatii nu trec la insurectie.

            Cu toate acestea clasele conducatoare privesc cu ingrijorare evenimentele de la Torino. Dupa „Saptamana rosie”, cercurile moderate si conservatoare sunt stapanite de o nou teama. Mussolini scrie la 30 august 1917: „Domnilor guvernantimiliardele nemtilor sa fie date familiilor combatantilor! Pamantul – taranilor! Oare reformele, chiar radicale, nu continua sa fie insuficiente fata de uriasul si permanentul sacrificiu al atator vieti omenesti?”

            Chiar in momentul in care se petrece revolutia rusa, se produce tragedia de la Caporetto. In dimineata zile de 24 octombrie 1917, ploaia si ceata ineaca valea fluviului Isonzo, unde se infiltreaza o invazie germana, care-i intareste pe austrieci. Artileria italiana este reperata si din cateva lovituri precise este redusa la tacere. Folosirea gazelor reuseste sa-i dezorienteze pe italieni, care se retrag, apoi se imprastie in dezordine. In cateva ceasuri, soarta bataliei e hotarata. Armata a IV-a este distrusa. Trupele italiene de dincolo de Isonzo trebuie sa se retraga de frica sa nu fie incercuite.

            Dezastrul militar antreneaza o criza politica: Boselli demisioneaza si e inlocuit la 29 octombrie de un guvern Orlando, in care Nitti detine portofoliul finantelor. Frontul se retrage mereu. La 1 noiembrie se afla la Tagliamento, la 9 pe malul drept al fluviului Piave. Regele adreseaza un apel energic: „Italieni, cetateni si soldati! Alcatuiti o singura armata! Orice lasitate este o tradare, orice discordie este o tradare, orice recrimare este o tradare”.

            Razboiul continua totusi de-a lungul fluviului Piave. Un razboi aspru, necrutator. In fiecare noapte, oameni goi, cu trupul vopsit in negru se scufunda in apele inghetate si sugruma santinelele austriece de pe celalalt mal.

            La 24 mai, Mussolini se urca la tribuna Teatrului municipal din Bologna. Se simte ca el si-a gasit, in sfarsit, programul, temele: „Combatanti, doamnelor si domnilor, daca n-ar fi existat razboiul, virtutea natiunii noastre s-ar fi stinss-a terminat cu reprezentarea Italiei printr-o boneta de hangiuSuntem si vrem sa fim un popor de producatori”




            Si, punandu-si deja candidatura la putere, spune: „Noi, supravietuitorii, noi cei care am scapat cu viata, revendicam dreptul de a guverna Italia”.

            La 29 martie a renuntat, in mod prudent la folosirea frazelor lui Blanqui si ale lui Napoleon in ziarul sau, iar in august subtitlul de”cotidian socialist” devine „ziarul combatantilor si al producatorilor”.

            In iunie 1918, o puternica ofensiva austriaca pe Piave esueaza: e o mare victorie italiana, e „ora sfanta”, cum noteaza, Mussolini.

            La 24 octombrie, un an dupa Caporetto, armata italiana ataca, la randul ei, si la 1 noiembrie, Mussolini scrie entuziast: „Armata italiana este aceea ce termina razboiul printr-un mars triumfal. Victoria astfel castigata este frumoasa, este italiana, este a noastra!”

            Ofensiva generalului Cavaglia ajunge la 3 noiembrie la Vittorio Veneto, iar la 4, la Padova; austriecii semneaza armistitiul.

            Murind, razboiul da nastere miturilor fascismului.

            Trupele italiene ocupa, conform pactului de la Londra, o lunga fasie din Imperiul Austro-Ungar; la Triest, La Trento, italienii sunt primiti ca eliberatori. Fiume, care n-a fost cuprins in tratatul de la Londra, a organizat si el o primire deliranta soldatilor gloriosi de pe Piave si din Carso.

            Incepe perioda de dupa razboi.

            La 13 noiembrie a sosit la Roma o delegatie a locuitorilor din Fiume ca sa ceara realipirea la Italia: in tratatul de la Londra, orasul este atribuit Croatiei; in curand, contingentele aliate se vor instala, alaturi de italieni, in portul Adriaticii, in timp ce cercurile nationaliste revendica toata Dalmatia, iar flota italiana a amiralului Millo debarca trupa la Zara si Sebenico, pe coasta dalmata.

            Insa victoria a costat scump, foarte scump. Tributul sangelui nu este singurul pret al razboiului. Deficitul s-a insutit, circulatia monetara a crescut de zece ori.

            Insa lumea crede ca se va pune capat restrictiilor, vrea sa uite ca 59% din tonajul italian a fost distrus, ca guvernul englez a acordat armatorilor lui libertatea de navigatie, ca Italia este saraca. Cuvantul „victorie” creeaza iluzii, mareste speranta.

            La 20 noiembrie, dupa sedinta de la Camera, Salandra, omul interventiei, prezideaza la Augusteo din Roma o alta ceremonie in cinstea victoriei. Ea e organizata de fascia parlamentara. Operatia politica este clara: este vorba ca, datorita victoriei, sa se perpetueze curentele nascute in urma intrarii in razboi, sa se izoleze neutralistii si, mai ales, sa fie izolat Giolitti. Pe scurt, pacea trebuie sa desavarseasca opera „maiului radios” si a razboiului.

            Antiparlamentismul incearca sa supravietuiasca victoriei, si, in mod firesc, Salandra afirma ca fasciile nu trebuie sa fie dizolvate, ci sa constituie „falange active, laborioase, deschise tuturor oamenilor de buna-credinta”.

            Raimondo invita, la 26 noiembrie, in numele fasciei parlamentare, pe toti oamenii cinstiti – cu exceptia defetistilor – sa se adune laolalta pentru a se opune bolsevismului. Intre luna mai 1915 si perioada de dupa razboi, intre interventionism si fascism s-a stabilit, asadar, o punte.

            Dar cea mai mare miscare, toata agitatia din cursul ultimelor doua luni ale anului 1918, se concentreaza asupra alegerii unei Adunari Constituante cu vot universal, singurul mijloc de regenerare a institutilor italiene.

            Toate opiniile se raliaza la aceasta idee: Asociatia mutilatilor, Partidul republican, socialistii reformisti si, mai ales, Confederatia Generala a Muncitorilor si concurenta ei, Uniunea italiana a muncii, in care prietenii lui Mussolini sunt numerosi.

            La 22 si 23 decembrie, fortele socialiste se aduna la Bologna, in inima Emiliei rosii. Sunt acolo si vechii lideri, Treves si Turati si cei tineri, a caror opozitie i-a dus la inchisoare, fascinati de bolsevici, acesti „majoritari” ale caror formule ei le reiau, transformandu-i intelesul: sunt maximalistii, Serati, Bombacci, Bordiga, care vor sa urmeze exemplul revolutionar rus si german. Celelalte grupuri reprezentante (Grupul parlamentar socialist, Confederatia Generala  a Muncitorilor, Sindicatul muncitorilor feroviari, Liga municipalitatilor  socialiste) incearca sa prezinte un program de reforme imediate: republica democratica, suprimarea Senatului, Adunare constituanta. Dar curentul maximalist este cel mai puternic, si scopul propus ramane dictatura proletariatului, greva generala fiind mijlocul hotarator de lupta: in Italia incepe domnia limbajului revolutionar. Serrati, arestat dupa rascoalele de la Torino, conduce la Milano „Avanti!”; pe strazi apar primele cortegii care grupeaza muncitori, oameni demobilizati.

            Nationalistii nu s-au multumit niciodata cu realipirea tinuturilor „iredente”: trebuia sa se inceapa, fireste, cu Trento si cu Brenner, dar trebuie vazut si mai departe de acest „pretext iredentist”, justificare a interventionistilor de stanga. Unitatea interventionistilor s-a refacut atunci pentru a proclama, prin pactul de la Roma (10 aprilie 1918), dreptul popoarelor  in Imperiul Austo-Ungar la independenta. Zadarnic insa. Curentele interventionalismului raman fundamental opuse, si victoria va rupe unitatea formala din timpul razboiului.

            Nationalismul, atatat de victorie, de exaltarea razboinica a faptelor de arme, de cultul eroilor, se dezvolta repede, si problema Fiume serveste ca abces de fixatie pentru pasiunile sovine pe care le genereaza.

            La 15 decembrie 1918 se publica programul nationalist. Coppola si Rocco afirma, in mod sincer, ca razboiul n-a fost decat o ciocnire a intereselor imperialiste potrivnice, ca demonstratia nu este decat o forma a decadentei, ca numai dreptul invigatorului conteaza, ca numai expansiunea indica vitalitatea unui natiuni. Aceia care crezusera ca lupta pentru idei democratice s-au inselat si nationalistii cer Fiume, Dalmatia, Albania, un teritoriu din Asia Mica, frontiere naturale pentru Libia, libera penetratie economica in Etiopia, in Arabia, in Marea Rosie, in Africa occidentala, in Extremul Orient, fara sa mai punem la socoteala reparatiile, liniile de cale ferata, concesiunile industriale.

            „Corriere della Sera” trece de partea „celor care renunta”, realisti, care se gandesc sa masoare expansiunea raportand-o la puterea unei tari in care oamenii de principiu vor sa vada in pace zorile unor timpuri noi. Ei creeaza la Milano o asociatie pentru Societatea Natiunilor.

            Nationalistii si cei care renunta se ciocnesc, chiar in sanul Guvernului, in special pe tema Dalmatiei, deoarece batranul Bissolati nu este de accord cu o politica de cucerire. La 28 decembrie, vestea izbucneste in Montecitorio: Bissolati si-a dat demisia, Bissolati, „soldatul Antantei” sergentul alpin, ranit de doua ori, simbolul interventionalismului democrat. Bissolati pleaca.

            In seara de 29 decembrie insa, ca o replica la aceasta demisie. Sala Augustea din Roma incepe sa se umple de tineri, de ofiteri, de intelectuali eleganti. Deodata asistenta aclama, in picioare, o delegatie venita din Fiume si striga: „Dalmatia italiana!” Grupuri strabat strazile Romei repetand aceleasi cuvinte si adaugand: „Jos cei care renunta, jos Bissolati!”

            Astfel, pacea odata restaurata, interventionalismul se scindeaza si Bissolati, voluntar din primul ceas, este indepartat. Dupa ce razboiul s-a incheiat si victoria a fost obtinuta, el ar fi trebuit sa accepte noile pretentii nationaliste. Batranul om,sincer cum era, n-a fost in stare s-o faca.

            La 1 ianuari 1919, Mussolini il ataca pe „croatul” de Bissolati si scrie: „Imerialismul este legea vesnica si imuabila a vietii”.

            Dar, mascand cu abilitate aceasta concesie hotaratoare, adauga: „El poate fi democrat, pacific, economic si spiritual”.

            Omul pacii este Wilson, presedintele Statelor Unite. La 3 ianuarie 1919, el soseste la Roma.

            O multime imensa il intampina: Wilson, cu fata spana, emotionat, saluta cu palaria. Multimea striga: „Pace! Pace!”

            Mussolini isi urmeaza drumul, cautand curentul principal, fara sa se rupa de ceilalti. La inceputul anului 1919, pozitia lui este dificila, si schimbarile sale de atitudine arata ca ramane pe de laturi. Uneori se repede spre cei care, ca si el, si pentru alte motive, raman pe de laturi. Deja la 10 noiembrie defilase pe un camion cu Arditi, oamenii aceia care trec de la violenta la inactiune, de la glorie la uitare, de la fapte indraznete la marsuri lungi de antrenament de-a lungul Padului, marsuri impuse de un comandament, preocupat, in sfarsit, sa-i tina in mana.

            Lui Mussolini ii place sa se amestece printre Arditi. In violenta lor, el regaseste ecoul anarhismului sau, in nelinistea lor de declasati, nelinistea lui de om politic fara trupa; el impartaseste ingrijirea comuna a celor care au trecut de la primul rol la figuratie si, mai ales, descopera in asociatia Arditilor un embrion de organizare, un nucleu de oameni hotarati pe care-i poate folosi, cu care poate actiona. Ocazia se va ivi in curand.

            In ianuarie, pe la ora 5, o ceata rece, deasa, se lasa deaspura orasului Milano. In 1919, in ziua de 11 a acestei luni cenusii, cafenaua „Cova” nu se mai goleste. E locul de intalnire al tinerilor someri, al ofiterilor demobilizati. Mussolini, trece cu capul ras, inconjurat de o garda personala alcatuita din trei oameni. Piata din fata „Scalei”, Galeria Vittorio Emmanuele sunt pline de o multime inghesuita care se imbulzeste in fata teatrului „Scala”. Leonida Bissolati trebuie sa vorbeasca la ora 6, fiind invitat la liga pentru Societatea Natiunilor. Iar teatrul este plin. Prin Via Manzoni sosesc mereu alte grupuri.



            Grupurile de Arditi se afla acolo, impotriva „croatului” cu pumnalul la sold, aratandu-si decoratiile.

            In sala , de la insulte se trece la lovituri si in curand Bissolati, invins, renunta sa mai vorbeasca. Pe strazi, unde ceata s-a ingrosat, oamenii dau cu pumnii, apoi Arditi, cu Vecchi si Mussolini in frunte, se regrupeaza si, tinandu-se de brat, aplaudati de consumatorii cafenelelor elegante, se indreapta spre Galeria Vittorio Emmanuele cantand „Non passa lo straniero!”

            Nationalismul italian si-a insusit razboiul si victoria, a inabusit glasul „soldatului Antantei”, al vechiului interventionist „risorgimental”, si hotararea violenta a unei minoritati isi impune legea sa multimii neorganizate. Cat despre politie, ea a lasat lucrurile sa se desfasoare in voia lor.

            Dupa razboi foametea este mare, unele marfuri sunt rare, vapoarele lipsesc, specula isi arata coltii. Clasele de mijloc sunt victimele cele mai greu lovite. Ele au subscris in tipul razboiului aproape 15 miliarde de lire pentru diferite imprumuturi, si-au daruit fiii, acei tineri ofiteri de rezerva care au constituit marea masa a cadrelor si au capatat deprinderea de a conduce. Pentru ele victoria Italiei este victoria lor si iata ca dupa instaurarea pacii ele sunt date uitarii, iar cresterea preturilor le gatuie. Unele paturi sunt nelinistite si de aparitia marilor intreprinderi, care inabusa concurenta, monopoluri puternice si anonime, impotriva carora functionarul sau micul antrepronor ar vrea sa se apere. Dar mai ales tinerii ofiteri care se intorc acasa trebuie sa-si gaseasca o slujba si peste tot concurenta este apriga. Taranii care se intorc din razboi vor pamant, contracte, toti demobilizatii vor de lucru. Pentru ei Guvernul a prevazut o prima de 10 lire pentru fiecare luna traita in zona operatiilor, iar in luna februrie se acorda ziua de munca de 8 ore.

            In ianuarie, Mussolini ii sustine pe postasi, pe muncitorii feroviari, care cer sporirea salariilor si dreptul la greva. Dar in acelasi timp da dreptul industriasilor, care pretind intoarcerea la liberalism. La 30 ianuarie, ei se aduna la  Bergamo si propun sa se puna capat tuturor controalelor de stat; industriasii si mosierii se intalnesc la 3 aprilie 1919 la Genova, unde armatorii sunt atotputernici: se incheie o alinata pentru a lupta impotriva monopolurilor de stat, a economiei de razboi si a bolsevismului. Mussolini aplauda.

            Sensul programului lui Mussolini in primele luni ale anului 1919: sa incerce sa uneasca laolalta, in avantajul sau, curentul nationalist si aspiratia socialista a maselor italene.

            O noua grupare spera sa atraga aceste mese. La 18 ianuarie 1919, afise mari, albe au fost lipide pe zidurile principalelor orase, din Italia. Ele poarta deasupra cuvantul „Libertas”, inscris pe un scut cu cruce. Este stema noului partid: Partidul poporului italian, iar afisele reproduc primul manifest, „inspirandu-se din principiile crestinismului, care va consacra marea misiune civilizatoare a Italiei”.

            Nasterea Partidului popular italian (P.P.I.) modifica radical viata politica italiana: socialismul a gasit un concurent pe masura sa; cat despre Mussolini, in fata acestei forte, situatia lui pare si mai precara. El actioneaza totusi, preocupat sa-si adune credinciosi.

                       

            In luna februarie 1919, in toata Italia s-au constituit grupuri de Arditi. La Milano, cu sprijinul lui Mussolini, Carli si Vecchi au fondat un ziar, „L’Ardito”, care creeaza o legatura intre diferitele grupuri. Dar Mussolini vrea sa mearga mai departe si mai ales sa obtina conducerea miscarii.

            La 21 martie 1919, el aduna la Milano vreo 60 de fideli. Trebuie sa ne grupam, spune el: razboiul castigat pe front, trebuie continuat in interiorul tarii. Printre cei prezenti sunt multi Arditi, intre care Ferruccio Vecchi.

            Dupa terminarea adunarii se constituie o „Fascio milanesse di Combattimento” („fascie milaneza de lupta”). Din birou fac parte: Mussolini, Vecchi, Michele Blanchi. O adunare generala a fost prevazuta pentru seara zilei de 23 martie.

            In seara aceea, in Piata San Sepolero, la numarul 9, intr-un salon de la primul etaj, apartinand Cercului intereselor industriale si comerciale, s-au adunat 19 persoane printre care: Marinetti, Carli si tanarul Roberto Farinacci.

            Presedentia este accordata lui Ferruccio Vecchi: este vorba de constituirea unei organizatii nationale: „Fasci italiani di Combattimento” („fascile italiene de lupta”). Adunarea din 23 martie se angajeaza „sa sustina in mod energic revendicarile de ordin material si moral care vor fi propuse de asociatiile combatantilor”. Ea se opune imperialismului, dar afirma ca Italia trebuie sa se realizeze in Alpi si Adriatica, prin revendicarea si prin anexitatea orasului Fiume si a Dalmatiei

            Asa cum scrie Mussolini la 23 martie in „Popolo”: „Noi ne permitem luxul sa fim aristocrati si democrati, conservatori si progresisti, reactionari si revolutionari, legalisti si ilegalisti, in functie de timp,de loc, de mediu”

            In seara zilei de 23 martie, in sala desarta, cativa tineri, majoritatea Arditi, s-au adunat in jurul unui „gagliardetto”. Ferruccio Vecchi scoate pumnalul, intinde bratul pe drapel, iar prietenii isi incruciseaza mainile pe mana lui.

            „Juram – spune el – sa aparam Italia. Pentru ea suntem gata sa omoram si sa murim”.

            Fascismul s-a nascut. La 23 martie, Mussolini a declarat: „Am impresia ca-n Italia s-a deschis succesiunea actualului regim”.

            „Fasciile italiene de lupta” sunt o organizatie nationala. La adunarea sansepolcrista, Mussolini a spus: „In doua luni, in intreaga Italie vor lua fiinta o mie de fascii”.

            Si chiar la 24 martie noteaza: „Fasciile iau fiinta! Chemarea noastra a fost auzita. In frunte sunt Genova, Verona, Torino. Prietenii nostri actioneaza si-n alte orase. E de ajuns sa vrei. Fasciile de lupta vor lua fiinta pretutindeni”.

            In realitate, chiar daca fasciile se inmultesc, progresia lor nu este atat de rapida cum spera Mussolini. El isi da seama ca n-are priza asupra muncitorilor si aspura taranilor, care urmeaza Partidul socilaist sau tanarul Partid Popular. Atunci el trece la atac.

            Pe neasteptate atentia avea sa se concetreze asupra lui si asupra fasciei din Milano.

            Milano, 13 aprilie. La Via Borsieri se afla fata in fata manifestanti socialisti si trupe: cavaleria, artileria. Tipete, busculade; deodata rasuna impuscaturi; manifestantii se imprastie, lasand in fata soldatilor morti si raniti.

            Seara, Partidul socialist si Bursa muncii proclama pentru 15 aprilie greva generala.

            In ziua aceea, in zori, carabinierii si trupa ocupa strazile, se instaleaza in punctele strategice. Orasul intreg este intesat de trupe, dar greva este generala. Nelinistiti, fascistii se aduna la „Popolo d’Ilalia”, aparat de retele de sarma ghimpata. Arditi stau de veghe la ferestre, pe acoperisuri. Armele nu lipsesc: revolvere, grenade. Dupa-masa, o mare adunare a grevistilor se tine pe stadion, constructie mare numita „Arena”, situata in centrul orasului. Aproape 100 000 de grevisti s-au adunat si voteaza fara sa tina seama de anarhisti, reluarea lucrului pentru a doua zi.

            In piata, fara sa tina seama de carabinieri, fascistii inarmati s-au grupat cu Marinetti, Vecchi si poetul Pinna in jurul monumentului lui Victor Emanuel. Acestia dau foc la „Avanti!”. Cortegiul porneste din nou in strigatele „<<Avanti!>> non c’e piu!”. In frunte Arditi poarta firma smulsa de pe fatada.

            Pe Via Paolo da Cannobio, sub ferestrele ziarului „Popolo”, multimea il aplauda pe Mussolini, apoi se imprastie in grupuri mici.

            Fascistii vor sarbatori ziua de 15 aprilie 1919 ca zi a unei victorii glorioase.

            Adresandu-se socialistilor la 19 aprilie in „Popolo”, Mussolini precizeaza: „Cine isi propune sa atace poate fi depasit de atac. Surpriza este cea mai mare carte a jocului”.

            Obiectivele lui Mussolini sunt de a transforma asaltul unei trupe organizate si inarmate in actiunea spontana a poporului, de a impodobi aceasta actiune spontana de acord cu autoritatile, cu prestigiul gloriei, in sfarsit, de a le face pe victime responsabile de loviturile pe care le-au primit.

            N-a trecut mai bine de o luna de la infiintarea sa, si fascismul si-a si gasit argumentele, complicatiile si tactica.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 639
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site